Introducere în

Teoria Relaţiilor Internaţionale

Şerban Filip Cioculescu

Ed. Militară, Bucureşti, 2007

1
 Soţiei mele Raluca, pentru răbdarea îngerească pe care a dovedit-o
faţă de eforturile mele de a scrie această carte şi pentru sprijinul nemijlocit
pe care mi l-a dat în transcrierea manuscriselor.

Părinţilor mei, Simona şi Barbu, care mi-au insuflat dragostea faţă

de cărţi, sensibilitatea pentru artă şi ştiinţe, precum şi dorinţa de a afla
tainele universului.

2
 Cuprins

Despre geneza unei cărţi

1. Introducere în studiul Teoriei Relaţiilor Internaţionale.
Formarea disciplinei, delimitarea domeniului ştiinţific, principalele concepte
2. Prima dispută: idealism/realism
3. Concepte teoretice fundamentale ale Teoria Relaţiilor
Internaţionale
4. Behaviorismul şi contestarea ştiinţifică a realismului tradiţional
5. Neoliberalismul
6. Teorii ale integrării supranaţionale (europene)
7. Teoria regimurilor internaţionale
8. Teoriile neomarxiste ale economiei politice internaţionale:
imperialism, dependenţă, structuralism
9. Teorii ale păcii şi războiului
10. Teoria „păcii democratice” şi strategiile statului postmodern
11. Sociologia istorică a statului şi fenomenul războiului
12. Alianţele – între teorie şi practică
13. Neorealismul - triumful „structurii” asupra „agentului”
14. Şcoala engleză a relaţiilor internaţionale
15. Şcolile critice: post-modernism, constructivism social,
feminism, neomarxism
16. Stabilitate şi schimbare sistemică în relaţiile internaţionale
17. Concluzii

3
 Despre geneza unei cărţi

Scrierea acestui volum dedicat Teoriei Relaţiilor Internaţionale se datorează atât

pasiunii pe care am făcut-o, încă din anii facultăţii, pentru domeniul politicii
internaţionale, cât şi unei şanse personale de care am beneficiat. În anul universitar 2005-
2006 am fost invitat de conducerea Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti
să predau cursul de Teoria Relaţiilor Internaţionale pentru anul al II-lea, secţiile în limba
română şi franceză. Recunosc cu sinceritate că prima mea reacţie a fost una de bucurie,
dar şi de teamă, de nelinişte. Cu toate că stăpâneam destul de bine materia şi dispuneam
de zeci de cărţi şi de sute de articole de profil, nu eram deloc convins că voi avea
capacitatea necesară de a sintetiza materia, de a o face inteligibilă şi accesibilă. Mai
presus de toate m-am temut să nu sfârşesc prin a întocmi unul din acele cursuri tehnice şi
plicticoase pe care studenţii le urmează din obligaţie şi al căror conţinut este uitat imediat
ce se termină examenul.
Conştient de gradul ridicat de abstractizare şi de caracterul tehnic, instrumental al
disciplinei, am realizat că singura şansă de a fi în contact cu studenţii mei, altfel decât
prin constrângere, era să le ofer o istorie a evenimentelor cu care îmi voi ilustra teoriile.
Treptat, după reţinerile şi stângăciile inerente primului curs, am reuşit să creez o
atmosferă bazată pe încredere, respect reciproc între profesor şi studenţi, îmbinând
armonios explicarea conceptelor şi instrumentelor de lucru cu discuţiile libere, creative.
Le-am solicitat studenţilor să îmi spună deschis ce gândesc, chiar să mă contrazică
argumentat şi să găsească exemple istorice care să poată ilustra teoriile predate. Am
constatat cu acest prilej că studenţii aveau nevoie de un manual general de Teoria
Relaţiilor Internaţionale, unul scris în limba română într-un mod cât mai accesibil, fapt ce
m-a convins de necesitatea acestei cărţi.
Cu certitudine, meseria mea m-a ajutat semnificativ în acest domeniu. Fiind
cercetător la Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară (din cadrul
Ministerului Apărării), specializat în securitate internaţională şi regională, am beneficiat
nu doar de fundamentele teoretice ale gândirii ştiinţifice, ci şi de o bibliotecă deosebită,

4
spre a nu omite sprijinul colegilor mei care mi-au pus la dispoziţie materiale din
bibliotecile şi baza lor de date.
Rezultatul cursurilor predate de mine s-a concretizat în acest volum. Cu modestie
recunosc că nu este decât un ghid adresat studenţilor şi cercetătorilor debutanţi, precum şi
factorilor de decizie care vor să cunoască modelele de analiză ale relaţiilor internaţionale.
Am analizat principalele paradigme şi autorii pe care i-am considerat cei mai relevanţi şi
accesibili. Îmi asum vina de a fi omis un număr important de autori, dar spaţiul şi timpul
nu mi-au permis o abordare exhaustivă. De asemenea, sunt îndatorat persoanelor care m-
au sprijinit şi m-au îndemnat să susţin cursul şi să redactez acest volum. Le mulţumesc pe
această cale domnului profesor dr. Mihail E. Ionescu, directorul Institutului pentru Studii
Politice de Apărare şi Istorie Militară, şi domnului profesor doctor Cristian Preda,
decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti. De asemenea, le sunt
recunoscător domnului profesor dr. Teodor Meleşcanu, conducătorul meu de doctorat,
pentru sprijinul său călduros şi constant în construirea carierei mele ştiinţifice şi doamnei
profesoare dr. Iulia Motoc, care a jucat rolul de mentor spiritual pentru debutantul care
am fost în acest domeniu. Nu în ultimul rând, le mulţumesc studenţilor mei pentru ideile
şi sugestiile exprimate în timpul cursurilor, acestea fiindu-mi de un real folos. Şi îmi
exprim gratitudinea faţă de Editura Militară care a acceptat să publice acest volum,
considerând că studiul teoretic al relaţiilor internaţionale prezintă un real interes pentru
decidenţii politico-militari, fie aceştia cadre militare sau civili.

Şerban Filip Cioculescu

15 decembrie 2006

5
 1. Teoria Relaţiilor Internaţionale – formarea
disciplinei, delimitarea domeniului ştiinţific, principalele
concepte

Îndeobşte se consideră că domeniul Relaţiilor Internaţionale

(prescurtat RI) este unul care se axează pe activitatea statelor pe scena
internaţională. În mod tradiţional, relaţiile internaţionale desemnează
relaţiile între state, iar termenul este aplicat mai ales perioadei de după 1648,
adică de după Tratatul de la Westphalia, care a pus capăt războaielor
religioase din Europa şi a consacrat principiul suveranităţii statelor
europene. Deşi, o bună bucată de vreme, statul-naţiune care s-a impus în
secolul al XIX-lea a coabitat pe scena mondială cu diverse entităţi
supranaţionale de tip imperii sau cu teritorii nesuverane (colonii,
dominioane), secolul al XX-lea a fost martorul impunerii statului-naţiune
modern ca singură formă de organizare sociopolitică universală. Atât Liga
Naţiunilor, cât şi, ulterior, ONU au fost organizaţii internaţionale create de
state, spre a le apăra interesele şi a stimula cooperarea dintre ele.
Caracteristicile principale ale statelor sunt: centralizarea puterii într-
un teritoriu finit, monopolul violenţei legitime, dreptul exclusiv de a colecta
impozitele şi a purta război, impunerea şi respectarea cetăţeniei, a frontierei
externe. Din punctul de vedere al relaţiilor internaţionale, trebuie ierarhizate
principalele caracteristici ale actorilor statali – suveranitatea, apărarea
interesului naţional, riscul de război.
Se pune întrebarea care este sau ar trebui să fie rolul Teoriei Relaţiilor
Internaţionale (TRI) ca disciplină ştiinţifică, parte a ştiinţelor politice? Este
sau nu utilă pentru a înţelege mersul lucrurilor?

6
 Trebuie spus că Teoria Relaţiilor Internaţionale este o disciplină de
frontieră, care îşi trage seva din istorie, sociologie, filosofie, economie,
psihologie şi antropologie. Aşadar, se poate vorbi de o disciplină
integrativă? Dacă Teoria Relaţiilor Internaţionale se bazează pe alte
discipline spre a oferi un cadru coerent de interpretare, rezultă oare că există
o fragmentare a domeniului şi nu există o disciplină integrativă? Orice
disciplină se caracterizează printr-un obiect de studiu şi o metodologie care
să o individualizeze. Teoria Relaţiilor Internaţionale trebuie să fie capabilă
să arate care sunt actorii relevanţi pe scena internaţională, în ce fel
interacţionează aceştia, cum se explică comportamentul lor şi cum vor
acţiona în viitor. În consecinţă, cercetătorul axat pe politică externă (şi de
securitate) trebuie să aibă o perspectivă teoretică asupra evenimentelor
istorice, deoarece este imposibil să existe un observator perfect neutru şi
exterior obiectului de studiu. Atât acesta, cât şi analistul politic aparţin unei
naţiuni, unui moment istoric, unei culturi, aşadar ei adoptă chiar fără să fie
conştienţi o anumită grilă de interpretare a istoriei. În acest fel, ei selectează
evenimentele relevante de cele mai puţin importante, aleg nivelul de analiză
şi actorii esenţiali – individ, grup uman, stat, organizaţie internaţională etc.1
Evident, nu orice persoană este interesată de evoluţia relaţiilor
internaţionale. Publicul-ţintă al Teoriei Relaţiilor Internaţionale
(consumatorii predilecţi) se recrutează din rândul decidenţilor politico-
militari, al cercurilor academice şi de cercetare, al mass-media etc. Pentru
analistul politic fără pretenţii academice deosebite, a poseda grila de
interpretare oferită de asemenea teorii poate constitui o atracţie deosebită,

1
Paul R. Viotti, Mark V. Kauppi, International Relations Theory. Realism, Pluralism and Globalization,
Allyn and Bacon, Boston, 1998, Capitolul I, pp. 1-24.

7
prin iluzia că va reuşi să pătrundă în „secretul prinţilor”…2 Evident, această
tendinţă va duce la suprasimplificări şi scenarii-tip, care nu pot ţine pasul cu
realitatea complexă a scenei internaţionale.
Zilnic, pe scena lumii au loc sute sau mii de evenimente care, dacă
sunt stocate de-a valma, fără criterii de ordonare, derutează orice observator
atent al realităţii3. Teoria Relaţiilor Internaţionale îşi propune exact acest
lucru, anume să facă lucrurile mai clare, mai uşor de înţeles, mai concret, să
descopere înlănţuiri cauzale valide de tipul „dacă A se produce, rezultă B”.
În acest fel, deşi realitatea este simplificată ca să se încadreze în graniţele
teoretice trasate, se pot formula ipoteze ce vor fi apoi testate empiric.
Se pot identifica, grosso modo, teorii empirice ale relaţiilor
internaţionale şi teorii normative. Primele analizează fapte, testează ipoteze,
fac predicţii, cu scopul de a satisface curiozitatea intelectuală a
cercetătorului, pe când a doua categorie se axează pe cercetarea bazată pe
valori şi preferinţe, fără a se încerca testarea empirică pentru validarea
ipotezelor. Primele ne spun cum este lumea şi de ce, iar cele din urmă cum
ar trebui să fie aceasta. Aşadar, o bună teorie a Relaţiilor Internaţionale
trebuie să ne indice aspectele pe care trebuie să le selectăm din masa
celorlalte, spre a evita să fim copleşiţi de o formidabilă masă de date.
Teoria Relaţiilor Internaţionale poate fi definită ca o construcţie
intelectuală, un artefact, care ne ajută în a selecta datele, a le integra unui
ansamblu armonios şi coerent spre a obţine interpretări valide, pe baza unor
regularităţi şi repetiţii în succesiune. Teoria Relaţiilor Internaţionale priveşte
fiecare eveniment disparat ca fiind parte dintr-un ansamblu mai larg de
fenomene.
2
Jean-Louis Martres, De la nécessité d’une théorie des relations internationales, http://www.afri-
ct.org/IMG/pdf/martres2003.pdf.
3
Paul R. Viotti, Mark V. Kauppi, op. cit., p. 3.

8
 Unele teorii sunt foarte simple, ele caută să explice multe evenimente
prin cât mai puţine elemente, altele sunt complexe şi pot deveni chiar foarte
stufoase, aducând în prim-plan numeroase variabile aparţinând unor paliere
explicative diferite. Teoriile care particularizează în exces, orientate către un
anumit tip de eveniment, într-o epocă dată, suferă atunci când se pune
problema generalizării explicaţiei la un set mai larg de evenimente şi pe o
perioadă mai lungă. Pe de altă parte, acele teorii generale şi simplificatoare
tind să se îndepărteze prea mult de realitate, în dauna capacităţii predictive4.
Adesea, lumea reală este mult mai complexă şi impredictibilă decât
sugerează teoriile relaţiilor internaţionale5.
Teoriile Relaţiilor Internaţionale, fiind parte a teoriilor sociale, se
deosebesc de cele specifice ştiinţelor naturale (matematica, fizica) prin aceea
că nu sunt regularităţi constante, repetabile identic în condiţii similare. Nu
există legi cauzale rigide, ci doar probabilităţi care iau în calcul factori
multipli.
Care ar fi aşadar obiectul de studiu al Teoriei Relaţiilor
Internaţionale? Opiniile diverşilor autori variază substanţial – pacea şi
războiul, conflictele, politica externă a statelor, interacţiunile actorilor statali
şi nestatali. De asemenea, trebuie făcută distincţia dintre Teoria Relaţiilor
Internaţionale şi studiul politicii externe a statelor. Teoria Relaţiilor
Internaţionale îşi propune să explice comportamentul actorilor (state sau
organizaţii etc.), raportat la caracteristicile sistemului internaţional şi la
unele aspecte de politică internă, dar nu poate face predicţii pe termen scurt
şi în cazuri particulare. Kenneth Waltz afirma exact această imposibilitate a

4
Ibidem, p.4.
5
Marie-Claude Smouts, Le Retournement du monde, sociologie de la scène internationale, Presses
de Science Po, Paris, 1992.

9
Teoriei Relaţiilor Internaţionale de a se contopi cu teoriile politicii externe a
statelor.
Primele tentative de a înţelege şi a explica lumea relaţiilor dintre
colectivităţile umane datează încă din Antichitate – Tucidide, Herodot –, dar
bazele ştiinţifice ale disciplinei au fost puse abia în secolul al XX-lea.
Tucidide poate fi considerat primul mare gânditor care a dezvoltat o
argumentaţie referitoare la ciclurile de pace şi război între marile puteri. El a
conştientizat faptul că acele colectivităţi umane devenite foarte puternice
tind spre hegemonie şi dacă o realizează tind să îşi impună voinţa în mod
arbitrar în detrimentul celorlalţi. Cele trei motoare ale acţiunii externe a
cetăţilor şi oraşelor-stat sunt identificate de el ca fiind gloria, interesul şi
teama. Relaţiile dintre aceste colectivităţi sunt marcate de dorinţa de putere a
unora, de teama celorlalţi, de escaladarea tensiunii şi de război. În opinia sa,
spartanii au pornit războiul peloponeziac din teama faţă de sporirea excesivă
a puterii ateniene… Deşi nu o spune clar, el a înţeles intuitiv starea de
anarhie existentă la nivelul relaţiilor între colectivităţi, lipsa unui guvern
mondial care să soluţioneze litigiile şi să asigure o guvernare a acestor
raporturi reciproce.
Gânditorul florentin Niccolo Macchiavelli, în operele sale, ajungea la
concluzia că puterea, lăcomia, dorinţa de a domina sunt elementele care
caracterizează politica, prin definiţie conflictuală, complet separată de
morală, etică şi religie.
Odată cu apariţia teoriilor contractului social (T. Hobbes, J. Locke,
J.J. Rousseau), analiza relaţiilor internaţionale dobândeşte un fundament
filosofic solid: statul reprezintă voinţa cetăţenilor săi, le apără drepturile pe
plan intern şi îi apără de agresiuni pe plan extern. Ideea de bază era aceea că,
după acceptarea acestui contract – eveniment de regulă fără existenţă

10
istorică, ci doar filosofică şi morală (excepţii fiind SUA, stat format printr-
un gen de contract, poate şi Israelul, ambele fiind rezultatul imigrărilor
voluntare) –, starea firească în politica internă era aceea de pace, de domnie
a legii, de acceptare a autorităţii statului, de ierarhie între guvernanţi şi
guvernaţi, pe când în relaţiile dintre state domneau teama, suspiciunea şi
conflictul, pe fondul unei stări de anarhie, generate de egalitatea suverană a
actorilor.
Ieşirea din epoca Evului Mediu şi tendinţa de formare a unor state
închegate au permis şi naşterea Dreptului Internaţional Public, disciplină
care va influenţa apariţia Teoriei Relaţiilor Internaţionale. În secolele al
XVII-lea şi al XVIII-lea se vor formula teoriile echilibrului (european)
puterii, mecanism prin care mai multe state se aliau spre a contracara
tendinţa celui mai puternic actor din sistem de a obţine hegemonia.
Rădăcinile juridice ale Teoriei Relaţiilor Internaţionale se găsesc în
doctrina marilor autori de Drept Internaţional Public: De Vitoria, Grotius,
Vatel, fiind vorba mai ales de legitimarea unor concepte precum egalitatea
suverană a statelor şi recunoaşterea mutuală a suveranităţii de către acestea,
neamestecul în treburile interne, respectarea tratatelor şi jus gentius…
Rădăcinile strategice ale disciplinei pot fi găsite în opera unor celebri
gânditori militari, dintre ei detaşându-se prusacul Carl von Clausewitz, cu al
său opus monumental Despre război. Dacă abordarea juridică a stat la baza
curentului societăţii internaţionale, cu accentul pus pe valorile comune ale
statelor, abordarea strategică a marcat profund curentul realist, precum şi,
ulterior, teoria jocurilor aplicată securităţii nucleare.
Desigur, noţiunile de etică şi morală în relaţiile internaţionale au şi ele
precursori iluştri. În secolul al XVIII-lea, Immanuel Kant a fost preocupat
de ideea construirii păcii eterne, printr-o federaţie a republicilor (care avea

11
să devină în secolul al XX-lea o comunitate a democraţiilor), dispariţia
războaielor de agresiune, preponderenţa comerţului şi schimburile paşnice
între popoare.
Aceste principii pacifiste şi liberale aveau să stea la originea primei
mari paradigme a Teoriei Relaţiilor Internaţionale ca disciplină de studiu, şi
anume idealismul. Cele 14 puncte formulate de preşedintele Woodrow
Wilson, spre a se asigura o pace echitabilă între naţiuni, şi, în plan academic,
apariţia primei catedre de Relaţii Internaţionale la Aberystwith, în Ţara
Galilor, au marcat puternic mediul intelectual al Europei de după Primul
Război Mondial.
Ca reacţie la acest curent, în epoca celui de-al Doilea Război Mondial
şi mai ales în perioada Războiului Rece, a apărut curentul realist, care
constituie mai mult o reaşezare pe baze presupus ştiinţifice şi obiective a
vechilor tehnici diplomatice europene din secolele al XVIII-lea şi al XIX-
lea: echilibrul puterii, raţiunea de stat, secretul de stat etc.

Principalele idei vehiculate de idealişti

1). statele pot învăţa să trăiască în pace şi armonie;
2). statele trebuie să descopere interesele comune;
3). există o armonie a intereselor statelor;
4). securitatea colectivă garantează pacea;
5). comerţul liber între naţiuni asigură pacea;
6). renunţarea la diplomaţia secretă e un aspect pozitiv;
7). dezmembrarea imperiilor multinaţionale şi dreptul la autodeterminare al
popoarelor sunt benefice pe termen lung pentru întreaga umanitate.

Principiile politico-filosofice formulate de realişti:

12
 1). statul este actorul principal în Relaţiile Internaţionale; el este
raţional, unitar şi omniscient;
2). există o diferenţă calitativă între politica internă şi cea externă a
unui stat;
3). relaţiile internaţionale sunt sub semnul anarhiei, cauzate de lipsa
unui guvern mondial;
4). predominanţa politicii de securitate naţională (high politics) faţă de
celelalte politici (low politics);
5). relaţiile dintre state sunt dominate de matrici conflictuale, de teamă
şi rivalitate;
6). statele caută să îşi maximizeze securitatea şi puterea, cele două
configuraţii fundamentale fiind echilibrul puterii, respectiv hegemonia;
7). natura umană este una rea, rapace, marcată de dorinţa de a domina;
8). rolul redus al moralei în relaţiile internaţionale şi rolul
instrumental al Dreptului Internaţional Public (care serveşte intereselor
marilor puteri);
9). existenţa unor legi obiective care guvernează domeniul politicului.

Principiile curentului liberal-pluralist

1). statul nu e un actor unitar, ci e compus din grupuri subnaţionale
birocratice;
2). dimensiunea transnaţională – statul este concurat adesea de grupuri
transnaţionale;
3). importanţa actorilor nestatali;
4). politicile externe şi de securitate ale statelor trebuie să pună pe primul
plan individul;

13
5). cooperarea între state e raţională şi benefică, se obţin avantaje absolute,
mai importante decât cele relative;
6). rolul instituţiilor internaţionale – agenţii în care statele se cunosc mai
bine, capătă încredere şi învaţă regulile cooperării;
7). agenda Relaţiilor Internaţionale nu se rezumă doar la problemele de
securitate militară, ci cuprinde şi aspectele economice, politice, energetice,
de mediu etc.

Teoriile marxiste insistă pe inegalităţile socioeconomice dintre

indivizi, în interiorul statelor, şi pe inegalităţile dintre state. În al doilea caz,
este vorba de relaţiile centru-periferie, unde „centrul” este format din
naţiunile industrializate, foarte dezvoltate, care produc bunuri cu o înaltă
valoare adăugată şi au un avans tehnologic considerabil faţă de altele. La
periferie se află statele sărace, exportatoare de materii prime şi forţă de
muncă. Acestea sunt dezavantajate de poziţia lor în sistem, de termenii
schimburilor economice, de faptul că marile puteri industrializate au
interesul să le menţină în subdezvoltare, ca piaţă de materii prime şi forţă de
muncă ieftină. Există şi o semiperiferie, formată din statele care au avansat
pe calea industrializării şi dezvoltării economice, apropiindu-se treptat de
performanţele „centrului”. Primatul forţelor de producţie asupra altor
elemente este evident iar proletariatul ar avea conform acestor teorii un
interes supranaţional de a se impune la scară planetară, în beneficiul
umanităţii. Are loc, aşadar, la nivel mondial o luptă a claselor sociale dar şi
una a statelor sărace contra celor avute.

Istoria economiei politice internaţionale cunoaşte mai multe

curente, care se ocupă de distribuţia bogăţiei mondiale între state, regiuni,

14
comunităţi, indivizi, de problematica dezvoltării economice, a reducerii
sărăciei globale şi de inegalitatea economică dintre state.

Curentul „societăţii internaţionale” (Şcoala engleză a RI) se

bazează pe o abordare tradiţionalistă a relaţiilor internaţionale, prin
discipline precum istoria diplomatică şi filosofia, dreptul. Postulează
existenţa ordinii internaţionale, fondate pe respectarea de către state a unor
instituţii-cheie; diplomaţia, dreptul, echilibrul puterii, suveranitatea, războiul
etc. O societate internaţională îşi întemeiază existenţa pe un set de norme,
valori, principii comune, care asigură o bază de coexistenţă paşnică şi de
cooperare între state.

Noile teorii critice

Postmodernismul neagă validitatea conceptelor utilizate de

neorealism şi de neoliberalism, afirmând natura subiectivă a percepţiei şi a
relaţiilor interumane. Respinge şi limbajul dominant al acestor două curente
„hegemonice”. Propune concepte şi idei legate de sensibilitatea omului
modern, de subculturi şi de societatea postindustrială. Neagă posibilitatea
unei teorii ştiinţifice, obiective a relaţiilor internaţionale, deoarece
cercetătorul nu se poate obiectiva complet, nu se poate desprinde de obiectul
de studiu.

Feminismul grupează un set de teorii care se bazează pe respingerea

rolului dominant al bărbaţilor în politică, al limbajului şi conceptelor
dominante utilizate de establishment şi propune o „feminizare” a disciplinei
prin recurs la valorile feminine tipice – sensibilitate, pacifism, cooperare etc.

15
 Constructivismul pune accentul pe rolul determinant al ideilor,
normelor, valorilor în modelarea identităţii de politică externă a actorilor
statali. Structurile materiale ale sistemului relaţiilor internaţionale, mai ales
anarhia şi distribuţia puterii între actori, sunt importante, dar nu trebuie
considerate elemente fixe, pur materiale, care să conducă inexorabil la
conflict. Prin interacţiune între state se socializează valori şi norme comune,
statele îşi schimbă comportamentul şi ajung, din rivale sau inamice,
partenere şi chiar prietene, iar în cazuri deosebite se poate ajunge la integrare
regională.

Din punct de vedere istoric şi geografic, Teoria Relaţiilor

Internaţionale a apărut şi s-a dezvoltat cu predilecţie în mediul academic,
politic şi instituţional anglo-saxon. Explicaţiile care au fost date acestui
fenomen, sunt, în linii mari, următoarele:
1. SUA urcă la rangul de mare putere între 1918 şi 1945, acest
lucru devenind evident ulterior prin crearea NATO (1949), pe când URSS
era văzută ca duşman existenţial implacabil6.
2. Dezvoltarea ştiinţelor politice în SUA după 1945, credinţa în
rolul esenţial al ştiinţei în ameliorarea vieţii oamenilor.
3. Sprijin guvernamental pentru cercetare (Departamentul de Stat,
Departamentul Apărării etc.).
4. Numărul foarte însemnat al universitarilor şi cercetătorilor
străini, mai ales istorici, sociologi, jurişti, care au emigrat din Europa în
SUA (Hans Morgenthau, Deutsch etc.).

6
Stanley Hoffman, Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii politicii internaţionale, Ed. Ştiinţa,
Chişinău, 1999, pp. 1-20.

16
 5. Sentimentul de vinovăţie al decidenţilor americani, deoarece,
după avântul idealismului wilsonian, SUA se retrăseseră, începând din 1920,
din afacerile europene, facilitând eşecul Ligii Naţiunilor şi ascensiunea
puterilor revizioniste – Germania, Italia, Japonia şi URSS.
6. Misionarismul – mitul excepţionalismului american: SUA ca
instrument al binelui în vederea blocării expansiunii comunismului
„malefic”.
7. Sindromul cetăţeanului-patriot, omul de ştiinţă având misiunea
de a servi interesul naţional. De aceea mulţi universitari şi cercetători au
ajuns oameni de stat sau consilieri politici ai şefilor de stat.
8. Dacă în statele Europei, politica externă era apanajul regilor,
preşedinţilor de republici, miniştrilor, cu alte cuvinte „al unei caste a
oamenilor de carieră”, în SUA nu exista credinţa că politica externă are
prioritate asupra celei interne, ea fiind strict controlată din interior şi ferită
de „castele ereditare de diplomaţi”7.
9. În general, universităţile din SUA s-au dovedit a fi mai
flexibile, neîncorsetate de reglementări stufoase, adevărate laboratoare de
idei. În Europa, din contră, polarizarea ideologică între „dreapta” şi „stânga”
a condus uneori la dogmatism, ideologie, gândire captivă.

Ce avantaje şi dezavantaje prezintă Teoria Relaţiilor Internaţionale?

Ca avantaje, în primul rând faptul că permite abstractizarea, formarea
de tipare explicative coerente, care permit postularea acţiunilor comise de
actorii scenei internaţionale. Deşi a existat dorinţa de a se crea o ştiinţă
socială a relaţiilor internaţionale (sociologia relaţiilor internaţionale), sunt

7
Ibidem, p.2.

17
destui autori care afirmă inexistenţa acesteia8. Dorinţa de a pune Teoria
Relaţiilor Internaţionale pe baze ştiinţifice s-a lovit mai ales de multitudinea
şi diversitatea perspectivelor cuprinse în această disciplină – istorică,
sociologică, filosofică etc.
Metodele pur ştiinţifice aplicate de behaviorişti spre a studia
comportamentul statelor, al politicienilor sau al opiniei publice au dat
rezultate concrete dar limitate strict la subdomeniul respectiv. Nu s-a putut
crea o teorie generală nici plecând de la modelul echilibrului preluat din
fizica sistemelor şi din economie. Deşi Kenneth Waltz a pus bazele unei
abordări sistemice coerente, postulând universalitatea echilibrului puterii ca
instrument involuntar în sistemele anarhice de state suverane, el era
conştient de limitările teoretice şi practice ale teoriei sale. A simplificat
excesiv universul relaţiilor internaţionale, afirmând că doar statele sunt
actori importanţi ai scenei mondiale, că ele sunt unitare, raţionale şi egoiste,
dar că sunt supuse presiunii sistemului internaţional care le influenţează
decisiv comportamentul.
În realitate, s-a observat că există actori nestatali esenţiali (organizaţii
internaţionale, ONG-uri, societăţi transnaţionale, reţele teroriste etc.), că
statele, departe de a fi unitare şi cu „personalitate” unică, reflectă, de fapt,
preferinţele, interesele şi psihologia decidenţilor individuali, adesea
iraţionali, ale grupurilor de interes şi presiune, ale coaliţiilor de guvernare
etc. În plus, acţiunea la nivelul unităţilor – luarea deciziei de politică externă
la nivelul statului – nu este mai puţin importantă decât presiunea exercitată
de sistemul internaţional anarhic şi bazat pe polaritatea puterii.

8
De la nécessité d’une théorie des relations internationales: l’illusion paradigmatique,
http://www.afri-ct.org/article.php3?id_article=457, accesat pe 22 noiembrie 2006.

18
 De asemenea, tensiunea dintre agent şi structură nu a putut fi rezolvată
cu succes în Teoria Relaţiilor Internaţionale. Aşa cum afirmă răspicat
Stanley Hoffmann, „cercetătorii sistemului internaţional şi cei ai luării
deciziilor în domeniul politicii externe nu au colaborat niciodată”9. Deşi
ambele paradigme sunt în mod clar insuficiente, ele nu pot fi uşor
combinate, deoarece presupun recursul la alte discipline (teoria sistemelor şi
a echilibrului versus psihologia politică, rational choice, sociologia relaţiilor
internaţionale sau sociologia organizaţiilor) şi se referă la alte niveluri de
analiză.
Există o anumită fragmentare la nivelul Teoriei Relaţiilor
Internaţionale, în sensul că există nu doar o multitudine de paradigme care
adesea nu au elemente comune (de pildă, raţionalismul, care regrupează
realismul şi liberalismul, faţă de reflectivism, care cuprinde teoriile critice –
postmodernism, constructivism, feminism etc.), ci şi o multitudine de autori,
care de care mai dornici să se afirme şi respingând teoriile celorlalţi, un soi
de „război civil” hobbesian al autorilor care nu reuşesc să încheie un
„contract social” bazat pe acceptarea unor mari paradigme cu conţinut
unitar!
Iar ideea de a combina toate teoriile relaţiilor internaţionale într-o
singură matrice disciplinară este pură utopie. Neexistând un consens asupra
obiectului de studiu, asupra metodelor de analiză, asupra agendei
problemelor relevante, evident că o megateorie nu va avea niciun fundament
coerent. Acolo unde realistul vede statele luptând pentru putere, liberalul e
atent la dorinţa lor de a coopera în interesul comun, marxistul observă
inegalităţile economice între state, regiuni, indivizi, iar adepţii

9
Stanley Hoffman, Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi practicii politicii internaţionale, Ed. Ştiinţa,
Chişinău, 1999, p. 13.

19
postmodernismului denunţă limbajul hegemonic şi conceptele politizate ale
realiştilor…10
Aşa cu menţionam anterior, i se poate reproşa Teoriei Relaţiilor
Internaţionale, pe bună dreptate, că nu poate explica politicile externe ale
unor state, în contexte istorice curente. Deşi Waltz a avut grijă să arate că
teoria sa nu este una a politicii externe, ci a politicii internaţionale (cu
accentul pus pe sistemul internaţional, nu pe statele-unităţi!), mulţi
politicieni şi analişti politici manifestă o neîncredere adâncă şi parţial
justificată în utilitatea unei asemenea teorii. O teorie care nu a putut prezice
sfârşitul paşnic al Războiului Rece prin dezmembrarea URSS nici nu
demonstrează credibil de ce nu se formează actualmente o mare coaliţie spre
a contrabalansa hegemonia SUA sau nu poate face predicţii de sociologie
istorică privind actorii transnaţionali care erodează suveranitatea şi
legitimitatea statelor prin conflicte asimetrice!
Disciplina Teoriei Relaţiilor Internaţionale nu are aşadar un obiect de
studiu bine definit (există o pluralitate de repere – statul, războiul şi pacea,
puterea/securitatea, sistemul internaţional, individul), nici metode unitare de
analiză, iar proiecţiile sale, atunci când sunt făcute, nu se adeveresc decât
uneori. Că disciplina este în criză nu este defel o noutate! Criză a fost şi în
epoca interbelică, atunci când realiştii se opuneau idealiştilor şi când
behavioriştii au contestat metodele de analiză ale tradiţionaliştilor sau când
curentele critice au atacat fundamentele aşa-numitului „raţionalism”, la
finele anilor ‘80.
TRI nu poate fi corect înţeleasă fără un mic recurs la epistemologia
ştiinţelor sociale, în general. Au existat şi există dispute majore între diverşi

10
Vezi şi Robert Jackson, Georg Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University
Press, 2003, p. 58.

20
filosofi ai ştiinţei privind identificarea celor mai bune metode de cercetare,
privind separarea teoriilor ştiinţifice de cele neştiinţifice sau validitatea
ipotezelor testate. Filosoful englez de origine austriacă Karl Popper a
introdus metoda falsificaţionismului în ştiinţele sociale, afirmând că teorii
„ştiinţifice” sunt doar cele care acceptă criteriul falsificabilităţii şi nu se
imunizează în prealabil contra acestuia11. Sunt valabile teoriile care sunt
falsificabile, dar rezistă testărilor empirice. Psihanaliza şi marxismul nu sunt,
în opinia sa, ştiinţe, deoarece se imunizează dintru început contra
tentativelor de falsificare… Un celebru exemplu utilizat de acest autor este
ilustrativ. Dacă un observator remarcă un cârd de gâşte albe, acest fapt nu
poate conduce la generalizarea enunţului că toate gâştele sunt albe. Însă
apariţia unei singure gâşte negre conduce la considerarea acestei ipoteze
drept falsă. O teorie contrazisă flagrant de datele empirice trebuie respinsă
ca neadevărată. Acest tip de rigoare ştiinţifică trebuie să se regăsească şi în
Teoria Relaţiilor Internaţionale, şi în general în toate ştiinţele sociale.
Ştiinţa poate fi văzută ca o evoluţie lentă, liniară, acumulativă sau, din
contră, ca o succesiune de şcoli rivale mutual incompatibile. În acest sens,
epistemologul Thomas Kuhn a devenit faimos pentru lansarea teoriei
paradigmelor ştiinţifice12. „Revoluţiile” ştiinţifice sunt văzute de acest autor
ca rupturi, salturi, opuse creşterilor liniare ale cunoaşterii. Dar orice evoluţie
liniară conduce la constatarea unor anomalii în modelele explicative de
succes. Dacă iniţial anomaliile sunt tolerate şi prezentate ca mici accidente,
cu cât declinul paradigmei dominante devine mai evident, cu atât se constată
că aceste anomalii îşi găsesc rostul şi logica într-o nouă paradigmă. Istoria
ştiinţei nu este o acumulare liniară de cunoştinţe, ci sunt posibile salturi
11
Karl Popper, The Logic of Scientific Discovery, Hutchinson & Co, 1959.
12
Thomas Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions, University of Chicago Press, 3rd edition, 1996, p.
12.

21
bruşte. Noile teorii trebuie să poată explica fenomene încă neelucidate,
anomaliile existente. Iar fenomenele îşi schimbă sensul cu fiecare nouă
explicaţie dată. Paradigma este un set de postulate ştiinţifice coerente, care
atrage un număr variabil de adepţi. Ei formează o comunitate care apără şi
propagă paradigma. Revoluţiile ştiinţifice aduc modificări ale întregului
nostru sistem de a înţelege lumea înconjurătoare, de aceea se vorbeşte de
incompatibilitatea paradigmelor.
„Structura revoluţiilor ştiinţifice” implică nu doar o luptă a
paradigmelor, ci şi un conflict ştiinţific între adepţii diverselor paradigme
incompatibile. La fel ca şi imperiile şi civilizaţiile, pare a sugera Kuhn,
paradigmele ştiinţifice au un ciclu de viaţă dat, situat între apariţie, apogeu şi
declin. Referindu-se la ştiinţele sociale, Kuhn nega existenţa unei adevărate
paradigme, vorbind de stadiul imatur al acestora13.
La rândul său, filosoful maghiar Imre Lakatos a avut un rol
important în filosofia cunoaşterii, prin lansarea noţiunii de „program de
cercetare” ştiinţifică14. În viziunea sa, progresul ştiinţific se realizează ca
succesiune de programe de cercetare, unele fiind progresiste, altele
degenerative. Cele progresiste sunt benefice, deoarece servesc ca rampă de
lansare pentru noi teorii şi paradigme, pe când cele degenerative prezintă o
structură în cerc, închisă inovaţiei şi schimbării. Research programmes se
compun dintr-un nucleu dur de informaţie relevantă (hard core assumptions)
şi dintr-un cerc de ipoteze auxiliare (protective belt of auxiliary hypotheses
and observations), acestea fiind supuse unor testări permanente şi modificate

13
Vezi John Hassard, Sociology and Organisation Theory. Positivism, Paradigm and Postmodernity.
Cambridge University Press, 1993.
14
Vezi Imre Lakatos, „Falsification and the Methodology of Scientific Research Programmes”, în Imre
Lakatos, Alan Musgrave (editors), Criticism and the Growth of Knowledge (New York, Cambridge
University Press, 1970), pp. 91-196.

22
la nevoie15. Nucleul dur este esenţa paradigmei, câtă vreme acesta rămâne
intact şi ferit de critici (prin „euristica negativă”), paradigma respectivă se va
conserva. În cazul curentului neorealist, putem spune că nucleul dur este
format din afirmaţiile următoare: statul este actorul central al scenei
internaţionale, el este unitar, raţional şi are un acces larg la informaţia
esenţială; sistemul internaţional este unul anarhic. „Inelul protector”
cuprinde ipotezele auxiliare – populaţiile, armatele, guvernele se
subsumează raţionalităţii statelor; logicile economică, culturală, identitară se
subsumează preocupării pentru securitate militară; statele nu pot conta decât
pe ele însele pentru a-şi garanta supravieţuirea, dar pot instrumenta alianţele
cu alţi actori similari etc. Statele urmăresc maximizarea puterii în sine, ca
bun final, sau maximizarea securităţii prin cumularea de putere, ca bun
intermediar16.
Afirmam anterior că Teoria Relaţiilor Internaţionale suferă din cauza
lipsei unei delimitări clare de celelalte ştiinţe sociale, neavând nici obiect de
studiu propriu bine definit, nici metode specifice care să o individualizeze de
celelalte ştiinţe-surori. Or, în mod paradoxal, behaviorismul complică şi mai
tare lucrurile, aducând metode de cercetare din alte ştiinţe, sociale şi
naturale, fapt ce adânceşte criza de identitate a Teoriei Relaţiilor
Internaţionale.
O problemă fundamentală este dezavantajul de a trata ştiinţele sociale,
care operează cu individul uman, în acelaşi fel ca ştiinţele naturale, care se
referă la particule, materiale fizice etc. Cercetătorii în ştiinţe exacte au de-a
face cu fenomene ce pot fi reproduse identic în laborator, dacă se respectă
15
Pentru o critică a exceselor induse de metodologia acestui autor, vezi Colin Elman and Miriam
Fendius Elman, „How Not to Be Lakatos Intolerant: Appraising Progress in IR
Research,” în International Studies Quarterly, vol. 46, no. 2 (June 2002), pp. 231-262.
16
Ibidem.

23
condiţiile de experimentare anterioare. Observatorul se situează clar în afara
obiectului de studiu, fiind posibil un grad înalt de obiectivare. Invers,
cercetătorul axat pe ştiinţe umane va avea dificultăţi mari în a se izola de
obiectul de studiu, şi, teoretic, nu va putea niciodată să atingă o neutralitate
totală. Aşadar, nu este propriu să vorbim de „legi” şi „cauzalităţi” în ştiinţele
umane, la fel ca în cele naturale, ci de „regularităţi” şi „probabilităţi”. Verbul
a „înţelege” trebuie utilizat mai degrabă decât „a explica”17.
Teoriile tradiţionale ale relaţiilor internaţionale (realismul, idealismul,
Şcoala engleză) se axau pe „legi” generale şi obiective ale naturii umane, pe
experienţe istorice şi pe filosofie. Teoriile behavioriste nu au pretins doar a
înţelege, ci chiar a explica, folosind ipoteze, baze de date, acumulări, dar şi
salturi, revoluţii ştiinţifice. Behavioriştii, fiind pozitivişti, considerau că
societatea umană poate fi „explicată” în acelaşi mod ca şi natura, prin
situarea în exteriorul obiectului de studiu şi prin formularea de ipoteze.
Teoriile postmoderne resping această metodă de lucru şi afirmă că
observatorul se va situa în interior şi va „înţelege” ce semnificaţii au
gesturile actorilor.
Desigur, existenţa acestor controverse metodologice şi
epistemologice, realitatea slăbiciunilor şi insuficienţelor Teoriei Relaţiilor
Internaţionale ca ştiinţă a internaţionalului (dar de ce nu şi a
transnaţionalului, a politicii mondiale?) nu trebuie să ne împiedice să
studiem şi să folosim aceste teorii, ele reprezentând efortul de sistematizare
a informaţiilor în ansambluri coerente şi autosuficiente, desfăşurat de mai
multe generaţii de cercetători şi universitari din toată lumea. Fără o teorie a

17
Martin Hollis, Steve Smith, Explaining and Understanding International Relations, Oxford University
Press, 1990, pp. 45, 68.

24
internaţionalului, am fi condamnaţi la o simplă acumulare haotică de date şi
fapte.
Viitorul nu poate fi anticipat nici în ce priveşte evoluţia ştiinţei, însă,
după modelul lui Thomas Kuhn, paradigmele se vor succeda în calitate de
matrice disciplinare, îşi vor găsi adepţi, aceştia vor lansa programe de
cercetare18, după care ele vor degenera, în terminologia lui Imre Lakatos, şi
vor fi înlocuite de altele, noi şi mai viguroase19. Teoria Relaţiilor
Internaţionale nu poate evolua independent de evenimentele istorice, de
aceea programele de cercetare, chiar cele foarte complexe, sunt prizonierele
istoriei. Există, desigur, şi teorii foarte abstracte care pot exista indiferent de
realitatea faptică, fiind simple dezvoltări logice, matematice sau de natură
etică etc.
Când survin evenimente epocale – precum războaiele mondiale,
apariţia unor noi mari puteri, dezvoltarea tehnologiei cu viteze ameţitoare,
apariţia unor actori noi nonstatali, dar puternici, crize sociale şi culturale,
economice la scară planetară – Teoria Relaţiilor Internaţionale trebuie să se
adapteze şi să încerce să le explice. Rămâne nerezolvată marea întrebare
privind statutul Teoriei Relaţiilor Internaţionale – oare rolul acesteia este de
a fi cât mai empirică, de a crea ipoteze ce vor fi sau nu apoi validate prin
testări, sau de a forma corpusuri cât mai coerente, omogene, care să îşi
ajungă lor înselor? De a explica de ce lumea este aşa cum este sau de a
sugera lumi alternative diferite? De a oferi învăţăminte utile oamenilor
politici sau de a oferi satisfacţie intelectuală cercetătorului ?

18
„The successive transition from one paradigm to another via revolution is the usual developmental
pattern of mature science”, în T. Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions, University Of Chicago
Press, 3rd edition, 1996, p. 12.
19
Imre Lakatos, Alan Musgrave (editors), op. cit., p. 120.

25
26
 2. Prima dispută: idealism/realism

Primul Război Mondial a fost perceput în lumea politică, culturală şi

academică a anilor postbelici ca un eveniment apocaliptic, un mecanism
diabolic care a dus la uciderea a milioane de oameni, în numele statelor, pe
fondul resurecţiei ideilor naţionaliste şi al dezvoltării tehnologiilor militare,
devenite tot mai distructive.
Oamenii de ştiinţă (istorici, sociologi, filosofi) au căutat să descopere
cauzele majore ale acestui eveniment terifiant, spre a se evita repetarea lui în
viitor.
În acest context se va naşte disciplina denumită Teoria Relaţiilor
Internaţionale. În 1919 apar primele catedre, în SUA şi Marea Britanie
(Aberystwith, Ţara Galilor), apoi, treptat, şi în restul Europei. Se ştia deja,
din scrierile unor autori clasici, precum N. Machiavelli, Tucidide, T.
Hobbes, John Locke, David Hume, că lumea statelor suverane şi
independente este una periculoasă, deoarece nu este controlată de un guvern
supranaţional, astfel încât nimeni nu este îndreptăţit să comande, nici să
accepte să i se comande. În primele decenii ale secolului al XX-lea s-a
observat că globul pământesc era împărţit între state, chiar dacă cuprindea şi
colonii, protectorate etc. Exista o anumită interconectare între state, iar astăzi
se recunoaşte că deja la finele secolului al XIX-lea exista o anumită formă
de globalizare economică, manifestată prin interdependenţa economică
dintre marile puteri ale Europei Occidentale.

27
 Chiar dacă au mai existat entităţi de tip statal şi în vremuri mai
îndepărtate, precum în cazul Greciei antice sau al Chinei antice, continuând
cu ministatele din Italia renascentistă, disciplina Teoriei Relaţiilor
Internaţionale este legată de apariţia statului suveran modern, teritorial, în
Europa secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea.
În ordine cronologică, prima paradigmă coerentă a Relaţiilor
Internaţionale care a apărut după Marele Război din 1914-1918 a fost
curentul idealist. Preocupat mai ales de formarea unei lumi paşnice,
armonioase, bazate pe cooperare şi bună înţelegere între popoare, cu un
accent deosebit pe aspectul juridic şi instituţional, idealismul, ca manifestare
a liberalismului kantian, a postulat câteva principii fundamentale:
– omul este bun de la natură, generos, nu egoist şi rău;
– omul are principii morale;
– există idealuri universale;
– există o potenţială armonie a intereselor oamenilor, dar şi ale statelor;
– raţiunea şi capacitatea de a comunica fac ca războaiele să fie evitabile.
Omul raţional şi educat se ghidează după norme, legi morale pe care raţiunea
le creează;
– democratizarea statelor este benefică pentru pacea mondială;
– vinovaţi de declanşarea războiului nu sunt oamenii, ci guvernele care astfel
lezează interesele cetăţenilor lor (cele mai rele fiind guvernele despotice);
– imperiile multinaţionale asupresc popoarele;
– vechea diplomaţie era un club al aristocraţilor, iar practicile diplomaţiei
secrete au facilitat declanşarea războaielor;
– iresponsabilitatea liderilor şi naţionalismul exacerbat al popoarelor au
condus la violenţa militară extremă;
– războiul nu e util nimănui, nu există victorioşi şi înfrânţi, ci doar înfrânţi.

28
 Remedii: raţiunea, legea şi morala.
„Pe scurt, idealismul susţine că pentru a depăşi starea de natură în
relaţiile interstatale, omul nu are nevoie decât de raţiune. Cu ajutorul
raţiunii, principiile universale pot fi înţelese şi pot fi transformate în norme,
legi şi comportamente individuale sau ale autorităţilor. Politica trebuie astfel
să încurajeze educarea oamenilor, pentru ca ei să fie capabili să-şi înţeleagă
propriile interese, dar trebuie să încurajeze şi democratizarea sferei
politice.”20
Woodrow Wilson, preşedintele SUA, (1913-1921), personalitate de
marcă a curentului liberal de tip idealist, afirma necesitatea autodeterminării
naţiunilor cuprinse în imperii multinaţionale, milita pentru democratizarea
statelor, comerţul liber, dezarmarea voluntară a naţiunilor şi formarea
mecanismului de securitate colectivă. Prin radicalismul măsurilor propuse, şi
acceptate doar parţial şi cu multe limitări de statele vest-europene
victorioase în război, Wilson a demonstrat un anumit mesianism specific
politicii externe americane în fazele sale expansive, opuse celor izolaţioniste.
Charles Zorgbibe l-a numit în mod inspirat „cruciatul” de la Casa Albă21!

Securitatea colectivă este văzută de mulţi autori idealişti de tradiţie

wilsoniană ca fiind formatul de securitate ideal pentru a înlocui starea de
anarhie beligenă dintre marile puteri. Dacă în mod tradiţional alianţele
căutau să menţină echilibrul puterii sau, din contră, să îl perturbe (alianţe
defensive/ofensive), securitatea colectivă presupune un angajament de tip
contractual prin care statele suverane se angajează reciproc să se apere de
potenţialii agresori, fără a-i desemna dinainte. Securitatea devine o
20
Stefano Guzzini, Realism şi Relaţii Internaţionale, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 48.
21
Charles Zorgbibe, Wilson, un croisé à la Maison-Blanche, Presses de sciences po, 1, Paris, 1998.

29
responsabilitate colectivă, rezultatul ei fiind un bun colectiv. Agresiunea
urma să devină ilegală, iar războiul scos în afara legii, aşa cum de altfel a
prevăzut ulterior Pactul Briand-Kellogg din 1928.
Forţă care ţine de politica alianţelor, securitatea colectivă pune
accentul pe politicile agresive ale unui actor statal sau ale unei coaliţii,
bazându-se pe intenţiile sale negative, revizioniste, şi nu pe capacitatea sa de
putere. Uneori, statul revizionist nu este foarte puternic, pe când un stat
satisfăcut poate fi puternic, însă nu va fi perceput ca un pericol de
participanţii la securitatea colectivă. Din contră, conform modelului balance
of power, alianţele se formează spre a contracara un stat devenit prea
puternic, sugestia clară fiind că un astfel de actor este automat revizionist.
Din moment ce nu se ştia clar care va fi agresorul, angajamentul de
sprijin al tuturor era unul abstract, pe când în sistemul balance of power
alianţele se formau dinainte, deoarece se ştia care poate fi agresorul.
Securitatea colectivă era menită să fie universală, globală, fără prea
mulţi neutri sau free-rider-i. Din păcate, aşa cum avea să demonstreze, între
alţii, Mancur Olson, ca orice bun colectiv furnizat în egală măsură
cotizanţilor (membrilor), fără stabilirea exactă a cotei de participare şi cu
beneficii de care profitau eventual şi aceşti free-rider-i, securitatea colectivă
a fost subminată de aşa-numitul „paradox al acţiunii colective”22. Faptul că
W. Wilson nu a reuşit să obţină majoritatea de 2/3 în Senatul SUA a condus
la neratificarea de către America a tratatului Ligii Naţiunilor (LN) şi la
retragerea ţării din sistemul de securitate mondial abia construit.

22
Mancur Olson, Richard Zeckhauser, „An Economic Theory of Alliances”, în Review of Economics and
Statistics, no. 48, august 1966, pp. 266-279.

30
 Pactul Ligii Naţiunilor intra în vigoare pe 10 ianuarie 1920, iar prin
articolul 10, toate statele participante se angajau să-i apere pe membrii Ligii
contra agresiunilor din exterior, comise de terţi.
Articolele 12 şi 15 se refereau la rezolvarea litigiilor, prin arbitraj,
statele urmând a nu recurge la război într-un interval de 3 luni de la data
eşuării eventuale a arbitrajului.
Prin art.16, orice război ce implica violarea Pactului Ligii Naţiunilor
era considerat un război contra tuturor membrilor.
Se prevedeau sancţiuni economice, diplomatice, iar Consiliul Ligii
Naţiunilor putea recomanda chiar şi măsuri militare. Din păcate, fiecare stat
avea drept de veto în privinţa sancţiunilor.
Liga nu a reprezentat un guvern mondial care să pună capăt anarhiei
sistemice, ci doar un filtru menit să disciplineze actorii prea recalcitranţi.
Statele au renunţat la o mică parte din suveranitatea lor, anume la dreptul de
a face război contra altor membri ai Ligii (dreptul internaţional public fiind
un drept voluntar, neconstrângător asupra statelor, care aderă de bună voie la
tratate, acorduri etc.), însă nimic nu împiedica războiul contra unor state
nemembre. Liga Naţiunilor era doar un mecanism de amânare a războiului,
nu unul de eliminare totală a acestuia.
Renunţarea la război, dezarmarea, pacea au fost aşadar idei de prim
rang ale curentului idealist postbelic. Idealiştii considerau că politica de
„balanţă a puterii” nu fusese un mijloc de a evita războiul, ci un motiv de
declanşare a lui. Dezarmarea voluntară este raţională, ea duce la pace, dar cu
condiţia ca toate statele să accepte să facă acest sacrificiu. Cu alte cuvinte,
dacă statele încetează să se teamă unele de altele şi acceptă logica cooperării.
Războiul interstatal a fost descris în 1912 de către Norman Angell în
The Great Illusion („Marea iluzie”) ca fiind inutil şi iraţional pe fondul

31
interdependenţei economiilor naţionale din Europa la începutul secolului al
XX-lea. Interdependenţa urma să elimine războiul, deoarece nimeni nu ar fi
avut nimic de câştigat de pe urma acestuia. Interdependenţa financiară a
statelor a generat aşadar optimismul acestui faimos autor liberal englez.
Societatea internaţională este tot mai raţională, deoarece scopul principal al
statelor moderne, democratice şi comerciale este bunăstarea economică23. În
acelaşi timp, diviziunea muncii la scară planetară şi tendinţele de globalizare
a pieţelor sunt factori structurali majori, care şlefuiesc comportamentul
statelor. Angell intuia şi rolul organizaţiilor transnaţionale în pacificarea
relaţiilor dintre colectivităţile umane şi se temea de efectele propagandistice
ale naţionalismului asupra populaţiilor europene.
De aceea, considera inutil colonialismul, goana după teritorii noi,
deoarece câştigurile cele mai mari proveneau din activităţile comerciale.
Câştigător al Premiului Nobel pentru Pace, în 1933, Angell va susţine
securitatea colectivă şi rolul normativ al dreptului internaţional. Aplicarea
legii în relaţiile dintre statele suverane era văzută ca un ingredient esenţial al
menţinerii păcii.
Un alt autor liberal important a fost Alfred Zimmern, universitar
britanic, care a devenit cunoscut în epoca postbelică şi pentru că a participat
la lucrările Comisiei de cercetare a Ligii Naţiunilor. Membru cofondator al
Royal Institute for International Affairs, a fost, de asemenea, unul dintre
primele cadre didactice angajate să predea Teoria Relaţiilor Internaţionale la
catedra W. Wilson de la Aberystwith24. În prelegerile sale a explicat
funcţionarea Ligii Naţiunilor ca instituţie internaţională, pregătind o
generaţie de studenţi în gestionarea problemelor cooperării internaţionale.
23
Norman Angell, The Great Illusion. A Study of Relations of Military Power in Nations to their Economic
and Social Advantage, William Heinemann, London, 1912.
24
A. Zimmern, The League of Nations and the Rule of Law 1918-1935, Macmillan, London, 1936.

32
Dorea să faciliteze cooperarea extinsă a statelor prin mecanismele
conferinţelor interguvernamentale periodice, anticipând, aşadar, unele
elemente doctrinare ale neoliberalismului instituţional din anii ‘70. Optimist
în ceea ce priveşte ameliorarea fiinţei umane, a crezut neabătut în rolul
educaţiei în lupta cu ignoranţa şi prejudecăţile25 şi, de asemenea, a fost
convins că ordinea veche, bazată pe echilibrul puterii şi generatoare de
războaie, va fi înlocuită cu o ordine de drept bazată pe legea internaţională.
Sistemul de securitate colectivă şi ideile generoase propagate de
idealişti nu au putut opri ascensiunea militarismului şi a naţionalismului
extremist în Europa. Puterile revizioniste, acuzând condiţiile foarte grele
impuse de Pacea de la Versailles şi ipocrizia învingătorilor care le cereau
doar învinşilor să se dezarmeze, au părăsit Liga Naţiunilor. În 1933-1934 au
eşuat şi lucrările Conferinţei de dezarmare de la Washington.
Realismul avea să se afirme la finele anilor ‘30, pe fondul declinului
politicilor statelor satisfăcute, care au folosit tactica de „împăciuire” în faţa
provocărilor Germaniei, Italiei şi Japoniei. Atunci au apărut câţiva autori
care au subliniat caracterul „periculos” al concesiilor făcute revizioniştilor,
dar şi inevitabilitatea conflictului dintre aceştia şi puterile satisfăcute,
sugerând că nu securitatea colectivă, instituţiile şi normele de drept menţin
pacea ci mult-hulita „balanţă a puterii”!
Britanicul Eduard H. Carr (1892-1982), profesor la Universitatea
din Aberystwith, a furnizat cea mai acidă critică la adresa utopismului
idealist, care, în opinia sa, dominase doctrinele şi practica politică din
perioada interbelică, având un rol moral major în creşterea puterii statelor

25
Zimmern a conceput şi un plan de creare a unei biblioteci internaţionale destinate instruirii celor săraci,
prin fonduri guvernamentale, spre a lumina opinia publică şi a elimina tentaţia războaielor, pulsiunile
naţionaliste etc. Vezi Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, Bucureşti,
2003, p. 179.

33
revizioniste şi în dificultatea de a fi contrabalansate la timp. El constată că
idealiştii au pus pe primul loc motivaţia şi nu interesele, că morala a fost
preferată politicii, iar teoria s-a impus în faţa practicii26.
Carr pleacă de la ideea că puterea constituie baza materială a unui
actor – din putere derivă valorile, din politică derivă etica. Iar puterea nu va
putea fi niciodată împărţită echitabil între statele care există pe scena
internaţională. De aceea, conflictul dintre revizionişti şi apărătorii statu-quo-
ului este inevitabil. Idealiştii au încercat să ignore această realitate şi
rezultatul a fost catastrofal. Credinţa lor în pacea durabilă clădită pe instituţii
şi dreptul internaţional nu se justifica, fiind o extrapolare nefericită a
caracteristicilor politicii interne a Marii Britanii. Doctrina armoniei
intereselor s-a dezvoltat, în opinia sa, odată cu triumful capitalismului
industrial şi a sistemului modern al claselor sociale, mai exact spus, când
grupul dominant (burghezia) a recurs la doctrina respectivă spre a-şi legitima
statutul.
Aşadar, Carr neagă cu hotărâre posibilitatea existenţei unei armonii a
intereselor între state, susţinând că, dintre marile puteri, unele vor fi în mod
deschis revizioniste, aşadar nu vor putea coopera sincer în cadrul structurilor
de securitate colectivă, structuri create de statele satisfăcute spre a apăra
ordinea rezultată din război! Doctrina armoniei intereselor este aşadar
apanajul puterilor pro statu-quo, care au interesul să treacă sub tăcere
existenţa statelor revizioniste Desigur, nepotrivirea de interese între cele
două categorii de state generează riscul permanent al războiului, dar există şi
soluţii de evitare/amânare a acestuia. Soluţiile trebuie însă să respecte logica
mecanismului de echilibru al puterii! În opinia sa, e bine ca politica externă
a statelor să se bazeze pe schimbări paşnice preventive, iar în caz de eşec să
26
Guzzini, op. cit., p. 53.

34
poată gestiona militar conflictele ivite, dar cu o atenţie permanentă acordată
echilibrului puterii.
Cu alte cuvinte, revizioniştii puteau fi „domoliţi” prin echilibrul
puterii, prin negocieri şi concesii reciproce, dacă descurajarea nu mai
funcţiona. În niciun caz, prin socializare forţată şi ipocrit-naivă în cadrul
instituţiilor internaţionale! Ironic la adresa lui Angell şi Zimmern, Carr
afirmă că existenţa comportamentelor negative ale statelor nu se datorează
ignoranţei, prostiei, ci dorinţei de a schimba configuraţia unei ordini
mondiale ce le dezavantajează… El susţine că puterile dominante la un
moment dat în sistem se legitimează adesea prin ideologii internaţionaliste –
legi, norme, principii de tipul „armoniei intereselor” –, dar revizioniştii le
denunţă şi urmăresc propriile lor interese, considerate „legitime”27. La fel ca
şi Morgenthau mai târziu, consideră că interesele, şi implicit puterea,
determină ideologiile, şi nu invers. Iar interesele puterilor satisfăcute şi ale
celor revizioniste sunt inerent conflictuale, fapt ce nu poate fi modificat sau
ignorat. Împingând până la ultimele consecinţe acest raţionament al
normalităţii conflictului, el vede Germania nazistă ca pe o putere revizionistă
obişnuită, cu pretenţii ce nu sunt inerent malefice. Ajunge chiar să spună că
dacă Germania ar fi învins în război, ar fi creat o organizaţie internaţională
asezonată cu norme şi legi care să-i conserve poziţia de putere abia
dobândită28. Acţiunea Germaniei la München, în 1938, îi apare lui Carr ca o
stratagemă de modificare negociată a statu-quo-ului, pe fondul sporirii
rangului de putere al Reichului faţă de Anglia şi Franţa. Prin aceasta, pune
practic Germania pe acelaşi palier cu Anglia şi Franţa, state democratice şi
liberale şi îşi demonstrează lipsa de interes faţă de variabila „regim politic”

27
E. H. Carr, The Twenty Years' Crisis, 2nd edition, Macmillan, London, 1946, p. 53.
28
Carr, op. cit., p. 86.

35
în analiză29. Fapt ce reprezintă o anomalie, o doză mare de absurd, deoarece
internaţionalismul liberal constrânge la automoderaţie statele care îl
răspândesc, pe când ideologiile rasiste vor să remodeleze lumea prin violenţă
nelimitată, după cum afirmă Stefano Guzzini30.
Preocuparea lui Carr pentru putere, dominaţie şi rolul subordonat
acordat moralei, ideologiilor se explică prin influenţa gândirii marxiste
asupra sa31. În opinia lui, statele puternice şi satisfăcute încearcă întotdeauna
să le domine pe cele slabe, prin intermediul ideologiilor pe care le propagă şi
şi al instituţiilor pe care le construiesc. Structura dialectică a analizei, bazată
pe dihotomia gândire idealistă / gândire realistă constituie o dovadă în acest
sens.
Realismul procedează complet diferit faţă de idealism. Nu este
interesat să descrie lumea aşa cum ar trebui să fie, ci aşa cum este în
realitate. Metodologia empiristă este preferată de acest curent. Din moment
ce interesele statelor sunt date, fixe, rezultă că nu are rost să se încerce
schimbarea lor. Politica realistă urmăreşte adaptarea statului la aceste
interese ale altor state. Politica se situează deasupra eticii, aşadar realitatea
primează asupra idealurilor şi moralei.
Deşi a fost adeptul realismului, Carr a fost pe deplin conştient că, dus
la extrem, raţionamentul realist conduce la un pesimism total, nihilist,
nefolositor ştiinţei, care tinde să distrugă orice adevăr acceptat public la un
moment dat, deci şi propriul „adevăr” realist32. Relaţiile internaţionale nu pot
fi descrise prin fatalism, determinism şi stagnare (repetiţie) totală. Este
29
Paul Howe, „The Utopian Realism of E.H. Carr”, în Review of International Studies, 1994, 20, pp. 277-
297.
30
Guzzini, op. cit., pp. 59-60.
31
William Fox, „E.H. Carr and Political Realism: Vision and Revision”, în Review of International Studies,
1985, 11, pp. 1-16.
32
Carr, p. 89.

36
nevoie şi de acceptarea noţiunii de schimbare şi progres. Realismul nu poate
exclude „patru aspecte care par să fie ingredientele principale ale oricărei
reflecţii politice eficace: un scop finit, un apel emoţional, un drept al
judecăţii morale şi o bază pentru acţiune”33. Sterilitatea realismului şi
naivitatea, utopismul idealismului sunt cele două defecte extreme ale
analizei teoretice a relaţiilor internaţionale. În practică, politica externă
trebuie condusă cu grija de a evita aceste capcane reducţioniste, fiind
necesară o armonizare a celor două grile de interpretare a lumii, aşadar un
compromis.
Hans Morgenthau, considerat „părintele fondator” al realismului, s-a
născut în 1904, în Germania, şi a decedat în 1976. Este considerat
principalul autor clasic de Teoria Relaţiilor Internaţionale, alături de
Kenneth Waltz. Fiind evreu, a trebuit să emigreze în SUA, din cauza
persecuţiilor regimului nazist. El a îmbinat în studiile sale discipline diverse,
precum istoria relaţiilor internaţionale, a diplomaţiei, dreptul şi filosofia. În
tinereţe urmase studii de drept şi diplomaţie la prestigioasele universităţi din
Frankfurt şi München, iar înainte să fie nevoit să ia calea exilului către
America a predat drept public la Universitatea din Geneva. Odată ajuns în
SUA, în 1937, a reuşit să pătrundă în mediul academic american, predând cu
succes relaţii internaţionale la prestigioase universităţi, precum Universitatea
din Chicago, Brooklyn College, Kansas City University. În paralel, dorinţa
sa de a direcţiona politica externă a ţării-gazdă către un plus de pragmatism
în politica de putere destinată containmentului URSS l-au adus şi în situaţia
de a obţine o slujbă guvernamentală, anume consultant pentru planificare

33
Carr, op. cit., p. 89, citat de Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua,
Bucureşti, 2003, pp. 26-27.

37
politică în cadrul Departamentului de Stat, ulterior fiind şi consilier al
Pentagonului.
S-a afirmat de la prima sa carte, Omul de ştiinţă versus politica de
putere34, editată în 1946, în care critică „liberalismul raţional”. Morgenthau
respinge postulatele optimiste şi progresiste ale liberalilor, convinşi de
perfectibilitatea naturii umane. Din punctul său de vedere, omul este „rău”
prin natura sa şi nu există posibilitatea unei transformări radicale a acestuia.
Comportamentul fiinţei umane se explică prin existenţa a trei dimensiuni ale
naturii acesteia: biologică, raţională şi spirituală. Din moment ce politica
este voinţă de putere, biologicul capătă un ascendent asupra celorlalte două
dimensiuni, cu alte cuvinte moralitatea şi raţiunea sunt în serviciul dorinţei
de dominaţie şi putere. Una dintre principalele surse de inspiraţie pentru
Morgenthau este opera teologului american Reinhold Niebuhr Moral Man
and Immoral Society (1932), acesta punând bazele curentului scepticismului
moral în Relaţiile Internaţionale. Ideea de bază la acest autor este aceea că
omul poate fi moral, dar societatea în ansamblu nu are cum să fie, deoarece
toate frustrările acumulate de individ sunt proiectate asupra grupului de
apartenenţă. Omul este egoist, rău, dar are liber arbitru şi este raţional,
aşadar poate fi mai bun. Însă statul este amoral prin definiţie.
Pe plan internaţional, consideră Morgenthau, lupta pentru putere este
şi mai acerbă decât pe plan intern, unde intervin unele limitări legate de
contractul social. Politica externă implică continuitate, supravieţuire, aşadar
este vorba despre necesitate nu despre opţiune. Niciun stat nu are în propriile
mâini instrumentul principal al propriei supravieţuiri; acesta se află în
mediul internaţional de tip anarhic, unde voinţa de putere este nelimitată.
Fiecare stat poate fi agresor victorios, caz în care devine hegemon regional
34
Hans Morgenthau, Scientific Man versus Power Politics, Chicago University Press, 1946.

38
sau internaţional, dar şi victimă a acestui sistem anarhic, dacă nu reuşeşte să
se protejeze de poftele celor mai puternici şi mai lacomi actori din sistem. În
opinia sa, nu există naţiuni care să fie intrinsec doritoare de pace, iar altele
să dorească doar războiul, acestea sunt două ipostaze pe care fiecare stat le ia
în calcul în funcţie de interese şi de necesităţi35. Evident, un asemenea punct
de vedere este criticabil pentru reducţionismul şi determinismul său. Atât
neoliberalii, cât şi adepţii Şcolii engleze, cei ai constructivismului şi ai
„păcii democratice” au demonstrat influenţa asupra comportamentului
actorilor statali a culturii, a ideilor, a normelor şi a contextului social în care
se produce interacţiunea acestora şi predilecţia, respectiv aversiunea, faţă de
recursul la violenţa armată în rezolvarea conflictelor.
Morgenthau, după cum se ştie, leagă lupta pentru putere între state de
natura umană. El identifică un set de „legi obiective” înrădăcinate în natura
umană, considerând omul politic ca fiind o fiinţă egoistă de la natură,
dornică de dominaţie. Prin natura sa, omul este un animal politic, dornic să
acapareze putere, pe seama semenilor. Politica este caracterizată prin „voinţa
de putere”, căreia i se subordonează raţiunea şi moralitatea – instrumente de
legitimare a puterii. În plan intern, lupta politică este reglementată prin legi,
norme – contract social, putere coercitivă a statului, loialităţi partizane36. Un
animus dominandi, setea omului de putere, se proiectează la nivel
internaţional asupra statului. Omul este preocupat în egală măsură de a avea
putere şi securitate, un spaţiu în care să se simtă în siguranţă, la adăpost de
ameninţările provenite din partea altora. Nivelul optim de securitate ce poate
fi obţinut de cetăţean este în cadrul statului.

35
Hans Morgenthau, op.cit., p. 66.
36
Ibidem.

39
 În relaţiile internaţionale, statele sunt suverane, ele decid singure
pacea şi războiul ca rezultat al interacţiunilor dintre ele. Guvernele naţionale
nu pot controla factorii esenţiali ai unei lumi anarhice, dar dacă îi ignoră
riscă foarte mult. În aceste condiţii, politica de putere este esenţa relaţiilor
dintre state suverane şi dotate cu armate competitive. Interesul naţional al
fiecărui stat se manifestă prin competiţia pentru putere şi securitate.
„Politica este o luptă pentru putere asupra oamenilor şi, oricare ar fi
scopul său ultim, puterea este obiectivul imediat al acesteia, iar modurile de
a o dobândi, a o menţine şi a o demonstra determină tehnicile acţiunii
politice”37. „[…] este suficient să spunem că lupta pentru putere este
universală în timp şi spaţiu şi este un fapt de experienţă imposibil de negat.
[…] Atât politica internă, cât şi cea externă sunt luptă pentru putere, cu
schimbări produse de condiţiile diferite în care are loc această luptă în sfera
internă şi în cea internaţională.”38
Descriind starea de pace socială din politica internă, unde lupta pentru
putere se supune unor reguli stricte (legi, moralitate, instituţii publice), şi
starea de război din relaţiile între state, Morgenthau preia moştenirea
filosofică a unor gânditori realişti timpurii: Tucidide, Machiavelli şi Hobbes.
Moralitatea valabilă şi dezirabilă în relaţiile dintre indivizi nu se poate
transpune în relaţiile dintre entităţile suverane. Idealismul întruchipat de
Woodrow Wilson şi de adepţii şcolii sale este considerat de Morgenthau o
iluzie periculoasă, capcană intelectuală, dar şi iresponsabilitate din partea
unui om de stat.
Valorile morale sunt necesare în viaţa privată a individului, dar nu în
relaţiile dintre state suverane, unde lupta pentru putere este decisivă.
37
Hans Morgenthau, Politics among Nations. The Struggle for Powewr and Peace, Alfred Knopf, New
York, 1965, p. 195.
38
Ibidem, pp. 32-33.

40
Oamenii de stat au responsabilitatea imensă de a asigura securitatea şi
dezvoltarea statului şi populaţiei aferente şi nu au dreptul de a risca soarta
acestora prin cultivarea virtuţilor morale, care le-ar fi utile lor ca indivizi
privaţi. Arta de a conduce un stat aflat într-un mediu periculos, fusese
descrisă de Machiavelli cu câteva secole mai înainte, iar Morgenthau îşi
asumă aceste idei. În folosul comunităţii naţionale, omul de stat trebuie să îşi
asume consecinţele politicii de putere. De aceea politica externă a unui stat
poate fi, după standardele individuale, imorală, bazată pe înşelătorie,
spionaj, violenţă, minciună etc. Liderii politici nu au dreptul moral să
urmărească valori spirituale şi justiţie internaţională în numele cetăţenilor
care i-au desemnat, ci doar interesul naţional prin maximizarea puterii.
Dilemele morale nu trebuie admise, aşadar omul de stat va trebui să îşi calce
pe inimă şi să nu respecte standardele de moralitate cu care este obişnuit în
viaţa privată. Uneori, un rău anticipat trebuie contracarat tot printr-o acţiune
rea.
Preocupat să dea un caracter ştiinţific realismului politic, Morgenthau
a formulat şase principii generale ale realismului politic:
– fundamentul vieţii politice se află în natura umană, una permanentă şi
imposibil de schimbat de-a lungul timpului (egoism, rapacitate, lăcomie). Ca
şi societatea în general, politica este guvernată de „legi obiective”, bazate pe
natura umană. Aşadar, natura umană ar fi baza unei ştiinţe a politicii
guvernate de legi obiective şi eterne. „Realismul politic crede că politica,
asemenea societăţii, în general, este guvernată de legi obiective ce îşi au
rădăcinile în natura umană.”39;
– domeniul politicului constituie o sferă de acţiune autonomă ce nu poate fi
redusă la economie sau morală. Omul politic nu poate ignora acest fapt;
39
Ibidem, p. 4.

41
– interesul naţional este conceptul fundamental al Relaţiilor Internaţionale
practicate de state, el este definit prin putere. „Ideea de interes este, într-
adevăr, parte a esenţei politicului şi nu este afectată de circumstanţe ce ţin de
timp şi loc.”40 Egoismul oamenilor se dublează cu egoismul statelor, fiecare
acţionând în propriul avantaj. Din moment ce resursele sunt limitate, rezultă
o ciocnire inevitabilă a intereselor individuale ale actorilor. Relaţiile
internaţionale sunt un domeniu al competiţiei şi conflictului. Interesele nu
sunt fixe, ele pot varia în timp şi spaţiu. Interesul naţional este o realitate
obiectivă şi universală;
– etica Relaţiilor Internaţionale este foarte diferită de etica privată a
indivizilor umani. Omul de stat nu are libertatea morală de a acţiona în
conformitate cu ceea ce el consideră bine şi drept, ci trebuie să se ghideze
după interesul naţional. Obligaţia lui morală este să asigure prosperitatea şi
dezvoltarea propriilor naţiuni, nu un bine generic al umanităţii. Apare o
tensiune inevitabilă între lumea politică a necesităţii şi ordinea morală a
binelui;
– ideologiile nu au valoare universală, ele sunt forme de legitimare a puterii
statelor. Nici marile naţiuni cu pretenţii mesianice nu au dreptul să ceară
altor naţiuni să le îmbrăţişeze ideologiile. Dacă acest lucru se întâmplă, este
o formă de tiranie şi de limitare a suveranităţii celor mai slabi, un risc la
adresa securităţii generale. „Toate naţiunile sunt tentate – şi puţine au reuşit
să reziste tentaţiei multă vreme – de a îşi îmbrăca aspiraţiile şi acţiunile lor
specifice în scopurile morale ale universului.”41;
– activitatea omului de stat este una sobră, tehnică şi ţine seama de
imperfecţiunea naturii umane. Un pesimism ontologic este binevenit,

40
Ibidem, p. 8.
41
Ibidem, p. 11.

42
deoarece omul de stat trebuie să accepte că fiinţa umană este aşa cum este,
nu cum o prezintă unii autori idealişti.
Interesat de aspectul ştiinţific al Teoriei Relaţiilor Internaţionale,
Morgenthau recomandă cercetătorului să se pună în pielea omului de stat, să
identifice alternativele raţionale ce pot fi aplicate în funcţie de contextul real
existent. „Testarea ipotezelor raţionale prin raportare la faptele reale şi la
consecinţele acestora dă înţeles evenimentelor din politica internaţională şi
face posibilă o teorie a politicii.”42
În contextul definirii Relaţiilor Internaţionale ca un domeniu al luptei
pentru putere, pentru hegemonie, Morgenthau este interesat mai ales de
marile puteri. Securitatea se obţine prin echilibrul puterii (balance of power).
Micile puteri, actorii periferici, nu beneficiază de un interes deosebit, ele
fiind obligate să se muleze pe acţiunile celor mari. Marile puteri sunt cele
care modelează caracterul politicii internaţionale în fiecare moment al
istoriei.
I se poate reproşa pe bună dreptate lui Morgenthau absolutizarea
puterii în calculele strategice ale statelor. În realitate, niciun stat nu poate
dobândi putere/securitate absolută, deoarece aceasta înseamnă insecuritate
totală pentru celelalte state. Pentru realişti, cele mai importante sunt forţa
militară şi securitatea de tip militar – descurajarea sau înfrângerea inamicilor
externi. Există trei modele tipice de activitate a statelor: conservarea
echilibrului puterii, imperialismul şi politica prestigiului.
Morgenthau arată că la nivel intern (politica internă) statul modern a
reuşit să limiteze violenţa luptei pentru putere, dar nu a eliminat-o complet.
Deoarece cei mai mulţi indivizi din societate nu-şi pot satisface apetitul
pentru putere, ei îşi proiectează frustrările la nivel extern. Pe plan intern,
42
Ibidem, p. 5.

43
elitele politico-militare se servesc de naţionalism ca de un liant spre a atrage
masele în proiectul lor politic. Naţionalismul virulent din secolele al XIX-
lea-al XX-lea a dus la fenomenul războiului total din secolul al XX-lea43.
Începând din secolul al XVIII-lea a scăzut constant numărul marilor
puteri, până când s-a ajuns la bipolaritate. Înainte vreme, cu cinci-şase poli
de putere relativ egali, alianţele erau flexibile, ajustarea se făcea prin metode
diplomatice, iar valorile erau comune. Societăţile de masă, industrializarea,
naţionalismul feroce au fost, aşadar, ingredientele fatale ale războiului total.
Naţionalismul de tip universalist a subminat vechea diplomaţie moderată a
societăţilor aristocrate. Dezvoltarea galopantă a industriei, a tehnologiilor cu
folosinţă militară, în paralel cu avântul noilor tehnici de comunicare şi
transport au dus la mecanizarea războiului. Războiul total este cel mai
distrugător dintre formele istorice de conflict militar.
Bipolaritatea a adus alianţe rigide, ideologii rivale, iar diplomaţia a
pierdut flexibilitatea. Ca o consecinţă a acestui fapt, au dispărut statele-
tampon ce se aflau între marile puteri. De asemenea, nu mai există mari
puteri neutre, cu rol de arbitru, cum fusese Marea Britanie, până la Primul
Război Mondial. Compensaţiile teritoriale pe seama coloniilor şi a altor
teritorii controlate de marile puteri nu mai pot juca nici ele rol de atenuare,
aşadar competiţia dintre marile puteri pare un joc de sumă nulă.
Balanţa puterii este considerată un instrument universal al politicii
externe, folosit în toate timpurile, de toate naţiunile ce doresc să-şi păstreze
independenţa. Metodele de asigurare a balanţei puterii se referă „fie la
diminuarea ponderii celui mai greu, fie la creşterea greutăţii celui mai

43
Hans Morgenthau, Scientific Man…, p. 383.

44
uşor”44: dezbină şi stăpâneşte, înţelegeri compensatorii, cursa înarmărilor,
descurajarea, alianţele/contraalianţele şi „balansoarul”45.
Puterea este constituită din diverse componente: geografie, resurse
naturale, capacitate industrială, nivelul pregătirii militare, populaţia,
caracterul naţional, moralul naţional, diplomaţia, calitatea guvernării.
Statele vor securitate şi pentru aceasta acumulează putere, pe care o
pot folosi spre a echilibra puterea altora. Este doar un model ipotetic. Mulţi
autori realişti tind să vadă conflictul între state ca pe un dat inevitabil,
deoarece umanitatea nu-şi poate satisface integral toate nevoile – bunurile de
preţ sunt rare (teritorii, resurse, populaţii), limitate, deci orice actor trebuie
să fie raţional, să calculeze costurile şi beneficiile, să aibă strategii pe termen
lung. Egoismul inteligent este cea mai bună garanţie a supravieţuirii şi
dezvoltării.
Morgenthau a stimulat dezvoltarea unei analize ştiinţifice a RI, bazate
pe empirism, deşi el nu este propriu-zis un analist ştiinţific, ci un filosof, bun
cunoscător al istoriei. A definit statul ca actorul principal al scenei
internaţionale, unul raţional, care maximizează avantajele şi reduce riscurile.
Relaţiile internaţionale sunt considerate implicit un mecanism empiric de
echilibru între mijloacele şi obiectivele statelor, scopul final fiind
supravieţuirea şi dezvoltarea. Menţinerea nealterată a echilibrului puterii,
folosirea pârghiilor diplomaţiei şi ale dreptului internaţional servesc la
obţinerea păcii, cu toate că există cauze obiective şi inevitabile ale
conflictelor militare.
Desigur, Morgenthau nu ignora nici rolul eticii, moralei şi dreptului în
limitarea violenţei specifice luptei pentru putere, însă era destul de pesimist

44
Morgenthau, Politics…., p. 178.
45
Ibidem, pp. 178-197.

45
cu privire la şansele menţinerii păcii într-o lume bipolară şi scindată
ideologic, dotată cu arme nucleare.
I s-a reproşat adesea lui Morgenthau faptul că nu a reuşit să distingă
între puterea ca scop în sine şi puterea ca mijloc pentru a atinge un scop. De
asemenea, a simplificat mult atunci când a explicat dorinţa de putere prin
natura „rea” a fiinţei umane. După cum avea să arate Kenneth Waltz, în
cartea sa dedicată omului, statului şi războiului, este incorect să se caute
cauzele războiului doar în natura umană, când, de fapt, un rol esenţial îl au
mai ales starea de anarhie sistemică şi chiar natura politicii interne a statelor.
Deşi a insistat mult pe rolul politicii de putere, Morgenthau nu a fost defel
un adept al „aventurilor” militare desfăşurate de SUA pe alte continente. S-a
opus cu îndârjire războiului din Vietnam, deşi acesta era justificat de
strategia containment-ului anticomunist.
Raymond Aron (1905-1983) este, fără doar şi poate, cel mai
cunoscut autor francez de relaţii internaţionale şi studii strategice, deşi
activitatea sa a cuprins în general ştiinţele politice, filosofia, sociologia,
jurnalismul etc. Absolvent al École Normale Superieure, anticomunist într-o
epocă în care stânga franceză marginaliza toţi intelectualii de dreapta, Aron
a devenit cunoscut mai ales prin studiile sale despre democraţie şi
totalitarism, respectiv prin monumentalul volum dedicat păcii şi războiului
între naţiuni.
R. Aron, un autor realist, se apropie de viziunea lui Morgenthau şi
este contra idealismului interbelic, contra exceselor gândirii utopice. El nu
îşi bazează teoria pe natura umană, ci face o analiză sociologică a
domeniului diplomatico-strategic. Recunoaşte importanţa stării de anarhie
din relaţiile internaţionale, un dat inescapabil al prezenţei statelor suverane,
considerând că interacţiunea statelor se desfăşoară în umbra războiului, prin

46
alternanţă pace/război. Statele nu au putut ieşi din starea de natură, iar
recursul la violenţă este legitim, deoarece nu există un suveran mondial46. În
lipsa unui arbitru, fiecare stat va decide singur dacă recurge sau nu la război.
Aşadar, specificul domeniului Relaţiilor Internaţionale îl constituie
legitimitatea şi legalitatea recursului la forţa armată din partea statelor.
În genere, Aron se bazează pe teoriile strategice ale lui Clausewitz şi
pe metodele de cercetare sociologică ale lui Max Weber, ilustrativă în acest
sens fiind utilizarea ideal-tipurilor pentru descrierea tipurilor de războaie şi
de pace. De asemenea, weberiană este şi tentativa de a înţelege obiectivele şi
motivaţiile profunde care stau în spatele „raţionalităţii” statului, în
activitatea diplomatică şi militară.
Aron se deosebeşte de Morgenthau prin felul în care se raportează la
cele două noţiuni fundamentale ale politicii internaţionale: puterea şi
interesul naţional. Interesul naţional este o noţiune prea generală, deoarece
fiecare colectivitate umană trăieşte într-un timp istoric anume, într-o
civilizaţia dată, iar acest interes va fi definit în conformitate cu parametrii de
timp şi spaţiu. De asemenea, intervin în ecuaţia comportamentului statelor şi
unele constrângeri specifice spaţiului geografic, precum şi elemente moral-
spirituale caracteristice. Există, aşadar, atât interese concrete (teritorii,
resurse), cât şi interese abstracte (valori, idei, glorie, amor propriu), care nu
pot fi reduse la un numitor comun.
Puterea este şi ea o noţiune relativă, deoarece obiectivele de politică
externă ale statelor, în general, urmăresc şi securitatea, şi gloria, şi triumful
unor idei47. Militarul şi Diplomatul sunt figurile cele mai reprezentative ale
politicii externe a statului, ţinând seama de definiţia clausewitziană a

46
Raymond Aron, Paix et guerre entre les nations, Calmann-Lévy, Paris, 1964.
47
Ibidem, pp. 89-92.

47
războiului, ca o continuare a politicii. Chiar şi când războiul este pornit, rolul
diplomaţiei nu dispare, deoarece contactul diplomatic va ajuta la găsirea unei
formule de pace48.
Deşi războiul trebuie conceput ca un act raţional, costurile şi
beneficiile acestuia nu pot fi calculate matematic, în mod obiectiv, cu alte
cuvinte şansele de victorie ale unităţilor statale nu pot fi deduse doar din
raportul de forţe. Intervin elemente imprevizibile, de natură diversă –
elemente materiale, geografice, psihologice etc., ceea ce Clausewitz numea
„fricţiuni”. Fiecare stat are obiective şi ambiţii specifice, dar riscul de război
este comun, deoarece starea de natură este un dat obiectiv în politica
internaţională. Cea mai bună atitudine a omului politic este prudenţa,
adaptarea la situaţia concretă, de asemenea moderaţia şi impunerea unor
obiective tangibile49.
Epoca bipolară îi apărea ca fiind una periculoasă mai ales din cauza
clivajelor ideologice ireconciliabile şi din cauza existenţei armelor nucleare.
Folosind calificativul de „eterogen” al sistemului internaţional, Aron se
referea la organizarea pe principii diferite a politicilor interne (regimurilor)
din statele democrat-liberale, respectiv din cele totalitare. Spre deosebire de
sistemele „omogene”, în care statele au valori şi norme comune, aşa cum a
fost cazul în primele decenii de după Congresul de la Viena (1815), cele
eterogene sunt periculoase, deoarece statele, fiind atât de diferite, se percep
ca inamici de moarte, iar compromisul este mult mai greu de realizat.
Morala, etica, legea deşi constituie elemente de îmblânzire a stării de
anarhie, sunt totuşi subordonate interesului naţional şi voinţei de putere a

48
R. Aron, Penser la guerre, Clausewitz, Ed. Gallimard, Paris, 1976.
49
Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, Bucureşti, 2003, pp. 18-24.

48
statelor. Conduita diplomatico-strategică trebuie să urmărească mai ales
supravieţuirea statului şi a naţiunii – survivre, c’est vaincre.
În ceea ce priveşte posibilitatea construirii unei teorii ştiinţifice a
relaţiilor internaţionale, el considera că nu se poate utiliza analogia cu
economia politică, deoarece statul, actor principal, nu urmăreşte un scop
unic în termeni de interes, securitate, putere, ci o multitudine de scopuri
(glorie, prestigiu, idei). În economie, agentul urmăreşte câştigul, exprimat în
monedă. În Teoria Relaţiilor Internaţionale nu există un echivalent al banilor
din economie, ceea ce face analogia imperfectă între cele două discipline. În
consecinţă, analistul politic trebuie să caute să înţeleagă scopurile şi
motivele statului, fiind imposibilă prezicerea exactă a acţiunilor pe care
acesta le va întreprinde. Dacă în economie există metode-tip de restabilire
automată a echilibrului, aşa ceva nu se află la îndemâna Teoriei Relaţiilor
Internaţionale.
Concluzia lui Aron este că Relaţiile Internaţionale nu pot fi analizate
decât printr-o sociologie, nu printr-o teorie.

3. Concepte teoretice fundamentale ale Teoriei Relaţiilor

Internaţionale

49
 a. Anarhia – sens şi context
În limbajul comun, „anarhie” înseamnă haos, dezordine, stare
negativă, lipsă. În Relaţiile Internaţionale, anarhia desemnează o situaţie
obiectivă şi anume lipsa unui guvern mondial care să poată impune ordinea
în relaţiile dintre state şi să aplice regulamente supranaţionale. Lumea
Relaţiilor Internaţionale este definită ca o lume a statelor suverane şi
independente. În mod cert, suveranitatea nu este absolută decât din punct de
vedere juridic, recunoscută fiind de dreptul internaţional public. În realitate,
unele state depind de altele din punct de vedere economic, chiar politic.
Teoria clasică a Relaţiilor Internaţionale stipulează existenţa unei stări de
lucruri paradigmatice – în timp ce în politica internă a statelor predomină
pacea, ordinea, respectul guvernaţilor faţă de guvernanţi şi de instituţiile
statului, ca urmare logică a legitimităţii ideii de contract social, pe plan
extern există menţionata stare de anarhie, aşadar Relaţiile Internaţionale se
desfăşoară în umbra războiului, a conflictului şi rivalităţii. Şcoala realistă
clasică postulează existenţa acestui mediu anarhic, în care statele (actorii
esenţiali) luptă pentru supravieţuire şi putere.
Desigur, se pot aduce şi chiar s-au adus numeroase critici acestui
model binar (separarea netă a politicii interne de cea externă), filosofic şi
mai mult un ideal-tip decât o realitate constantă, empirică şi demonstrată
istoric.
În primul rând, s-a arătat adesea că faimosul contract social este mai
mult o idee filosofică decât un fapt istoric. În plus, uneori politica internă
este mai violentă decât cea externă – cazul războaielor civile, al crimelor
comise de regimurile totalitare din URSS, Germania nazistă, Cambodgia, al
purificărilor etnice şi religioase comise de miliţii şi grupuri societale radicale
în state slabe sau „eşuate” (Somalia, Rwanda, Afganistan etc.). Aşadar,

50
unele guverne pot ajunge să-şi persecute sau să-şi ucidă propriii cetăţeni,
infirmând predicţiile contractului social. Regimul baathist al lui Saddam
Hussein în Irak a ucis mii de cetăţeni consideraţi inamici din cauza
apartenenţei lor la unele grupuri etnice (kurzii) sau religioase (şiiţii) care se
revoltaseră contra puterii discreţionare a regimului, după campania militară
americană şi aliată din 1991.
În al doilea rând, este clar că statele aflate în stare de anarhie diferă
substanţial de indivizii în stare de natură (Charles Beitz, Hedley Bull) prin
câteva caracteristici importante. Statele „mor” mai greu, ele diferă
substanţial ca putere, marile puteri nucleare evită conflictele deschise, au
nevoie de încredere şi predictibilitate, există relaţii de interdependenţă
politică şi economică între state (cooperare, parteneriate), actorii
transnaţionali exercită presiuni asupra propriilor guverne, există cooperare în
cadrul organizaţiilor internaţionale şi al agenţiilor internaţionale, spre a nu
omite faptul că statele respectă reguli diplomatice, regulile războiului
(Convenţiile de la Haga) etc.50
Fenomenul anarhiei în relaţiile interstatale trebuie, de asemenea,
nuanţat, în funcţie de nivelele de socializare constatate istoric. Politologul
britanic Barry Buzan a vorbit de o clasificare binară – anarhia „matură” şi
cea „imatură”51. Cea matură se referă la relaţiile dintre statele care respectă
un set comun de norme, principii şi legi, recunosc suveranitatea celorlalte
state şi manifestă o anumită încredere reciprocă. Forma imatură face referire
la state aflate în stare de rivalitate acută, care luptă pentru dominaţie, se
consideră legitime doar pe ele însele şi nu respectă convenţii, norme şi reguli

50
Robert Powell, „Anarchy in International Relations Theory. Tne Neorealist-Neoliberal Debate”, în
International Organization, vol. 48, no. 2, Spring 1994, pp. 313-344.
51
Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, Ed. Cartier, Chişinău, 2000, pp. 180-187.

51
comune. Sentimentele tipice sunt teama, neîncrederea, ura, dispreţul,
sfidarea sau invidia.
„Un caz extrem de anarhie imatură ar fi unul în care unităţile ar fi
ţinute laolaltă numai prin forţa conducerii de către o elită, unde nici un stat
nu ar recunoaşte o altă suveranitate legitimă decât pe a sa şi unde relaţiile
dintre state ar lua forma unei lupte continue pentru dominaţie. Un astfel de
sistem ar fi cu aproximaţie un haos. Lupta pentru dominaţie ar genera
nesfârşite războaie şi nu ar fi moderată de nici o raţiune, între unităţile
legitimităţii sau drepturile celorlalţi. […] Etica unui asemenea sistem ar fi
supravieţuirea celui mai dotat, şi nimic în afara distribuţiei puterii şi
nivelului de capacitate şi disponibilitate nu ar împiedica unificarea
sistemului sub actorul cel mai puternic”52.
Practic se poate defini o axă (un continuum) a anarhiei – la cei doi
poli se află „conflictul” şi „integrarea”, iar la mijloc rivalitatea şi cooperarea.
Buzan considera anarhia „un concept emoţional din punct de vedere politic.
Definiţia sa de bază ca absenţă a guvernului presupune că este o stare
negativă…” Atribuirea sensului comun de „haos şi dezordine” face dificilă
utilizarea în sens mai tehnic la nivelul relaţiilor internaţionale, anume lipsa
unui guvern mondial („absenţă a guvernării centrale”)53.
Ulterior, adepţii Şcolii engleze a Relaţiilor Internaţionale, dar mai ales
autorii constructivişti, au vorbit în dese rânduri de „îmblânzirea” anarhiei
prin: norme, valori, principii comune socializate de actori prin practici
discursive şi interacţiuni repetate, fapt ce duce la modificarea preferinţelor
de politică externă, la remodelarea identităţilor asumate şi la modificarea
comportamentului în direcţia cooperării şi integrării.

52
Ibidem, p. 182.
53
Ibidem, p. 155.

52
 Aşa cum vom vedea în cadrul capitolului dedicat constructivismului
social, Alexander Wendt a mers şi mai departe, definind trei ideal-tipuri,
denumite de el „culturile anarhiei”. Cultura hobbesiană, de la numele
filosofului englez Hobbes, presupune state izolate, inamice, joc cu sumă
nulă, riscul constant de a fi eliminat în mod violent prin război. Statele fac
războaie de cucerire şi încorporare a celor învinşi, iar o instituţie care să le
garanteze supravieţuirea nu există. Neexistând o autoritate suprastatală de
control şi pacificare nu există nici idei comune şi „regularităţi sociale” care
să inducă previzibilitatea comportamentelor, iar mecanismul de cooperare
este blocat de starea de anarhie şi self-help54. Cultura lockeană, de la numele
filosofului John Locke, implică state rivale, dar care nu încearcă să se
anihileze ci doar să acumuleze putere pe seama competitorului (statele îşi
recunosc reciproc suveranitatea), iar cultura kantiană se referă la amiciţie,
încredere, cooperare şi chiar integrare55.
Identitatea proprie, colectivă în cazul statului, se defineşte prin
raportarea la „celălalt”, acesta fiind, în modelul hobbesian, „duşmanul”, cel
care nu-mi recunoaşte ca stat dreptul la existenţă şi nu-şi limitează violenţa
specifică stării de natură faţă de mine56. Dificultatea de a coopera într-un
cadru „hobbesian”, chiar şi pentru a evita uciderea accidentală, este dată de
„lipsa siguranţei că ceilalţi actori vor face acelaşi lucru” şi de convingerea că
respectarea unilaterală a regulilor de cooperare ar duce la favorizarea
adversarilor care nu le respectă57. De aceea sunt binevenite comunităţile de
securitate democratice, ca factor de stabilitate regională şi detensionare a
relaţiilor interstatale.
54
Alexander Wendt, Social Theory Of International Politics, Cambridge University Press, Cambridge and
New York, 1999, pp. 251-259.
55
Ibidem.
56
Wendt, op. cit., p. 260.
57
Charles R. Beitz, Political Theory and International Relations, Princeton University Press, New Jersey,
1979, p. 36.

53
 Trecerea de la configuraţii acut competitive, zise „hobbesiene”, către
unele „kantiene” (federative-integraţioniste) este dovada faptului că normele
care justifică existenţa „societăţii internaţionale” nu au dispărut nicicând în
epoca statului modern58.
Interacţiunea statelor ţine seama, desigur, de configuraţia spaţiului
geografic de referinţă. Cu cât distanţa care separă două state este mai mică,
cu atât este de aşteptat ca interacţiunile să fie mai intense, fie în modul
pozitiv (cooperare), fie în cel negativ (conflict). Spre a crea o matrice a
acestor interacţiuni, B. Buzan a utilizat un concept structural, anume
„complexul de securitate”, spre a descrie nivelul de interacţiune şi
interdependenţă al statelor, în funcţie de criterii precum geografia,
sentimentul de teamă sau de prietenie (binomul duşman/prieten) şi
intensitatea contactelor59. Exemple de complexe de securitate: Balcanii,
Europa de Est, Orientul Mijlociu, Asia de Sud etc.
Uneori o distanţă prea mare faţă de capacitatea mijloacele tehnologice
de transport şi comunicare existente conduce la o stare de noninteracţiune.
Exemplul tipic este cel al Imperiului Roman şi al celui Chinez, cei doi mari
poli de putere mondiali care nu aveau nicio legătură, deşi ştiau unul de
existenţa celuilalt.
Un alt criteriu al anarhiei este aşadar percepţia, care poate fi diferită
de baza materială reală, mai ales prin prisma faptului că puterile statu quo şi
cele revizioniste percep diferit starea de anarhie. Cele satisfăcute, între ele,
au un comportament paşnic, cooperant, cele revizioniste sunt mai agresive.
Sentimentul de teamă în relaţiile dintre entităţile politice statale se explică
prin factori precum: experienţa istorică, intenţiile ostile deduse/exprimate,
58
Hedley Bull, Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială, trad. de M. Petruţ, E.
Plăcintar, Ed. Ştiinţa Chişinău, 1998, pp.38-43
59
Barry Buzan, Popoarele, statele şi teama, Ed. Cartier, Chişinău, 2000.

54
vecinătatea/apropierea, puterea relativă şi eficienţa capabilităţilor militare
ofensive faţă de cele defensive60.
Autorul realist Arnold Wolfers a introdus modelul bilelor de biliard
spre a descrie interacţiunea între state suverane, izolate, cu foarte puţine
elemente de interdependenţă61.
În anii ‘50, americanul John Hertz avea să formuleze ştiinţific un
mecanism psihologic intuit încă din Antichitate de Tucidide şi de alţi
gânditori ai relaţiilor dintre colectivităţile umane, şi anume „dilema
securităţii” – angrenajul nefast al binomului teamă/înarmare, care, fiind
resimţit în mod identic de toate statele rivale (inamice), conduce la o spirală
şi o reacţie în lanţ concretizată prin cursa înarmărilor şi riscul sporit de
război62. Pentru prima dată se sugera în mod convingător că războiul nu
decurge neapărat din voinţa raţională şi calculată a actorilor statali de a
dobândi putere; el putea fi rezultatul unor percepţii greşite a statelor care
doreau să îşi maximizeze securitatea pe seama competitorilor direcţi,
provocând reacţia violentă a acestora. Aşadar, războiul putea fi o capcană
(war trap) în care cădeau statele dornice să îşi securizeze la modul superlativ
suveranitatea, fără a înţelege că securitatea absolută conduce la teamă din
partea celorlalţi actori (fiind interpretată ca voinţă de hegemonie, de
construire a unui imperiu).
Ulterior, curentul „realismului ofensiv” a exprimat exact nevoia de
securitate maximală prin hegemonie, postulând că doar hegemonul global se
simte în siguranţă, fiind deasupra potenţialilor rivali.

60
A se vedea felul în care Stephen Walt defineşte „echilibrul ameninţării”.
61
A. Wolfers, Discord and Collaboration:Essays on International Politics, Baltimore and London, The
Johns Hopkins University Press, 1962.
62
John Herz, „Idealist Internationalism and the Security Dilemma”, în World Politics, no. 2, 1949, pp. 157-
180.

55
 În general, anarhia nu caracterizează doar relaţiile dintre statele
suverane, ci este valabilă, teoretic, în orice sistem populat de unităţi
autonome, autosuficiente – triburi, clanuri, grupări umane de tip sectă, cetăţi
antice, oraşe-state, imperii tradiţionale. Este clar că anarhia va fi percepută
diferit într-o lume caracterizată prin existenţa unor imperii (sau hegemonii în
ascensiune) – cazul Europei între secolele al XVII-lea şi al XX-lea (Ludovic
al XIV-lea, Napoleon I, Wilhelm al II-lea, Hitler, Stalin au condus
formaţiuni statale de tip imperial) – sau, din contră, dacă este vorba de un
sistem al echilibrului de putere (epocile de după aceste tentative de imperiu),
caracterizat prin multipolaritate sau bipolaritate.
Uneori, pe termen foarte scurt, se produc schimbări perceptive acute
care influenţează comportamentul polilor de putere – faţă de anii 1870-1880,
când Germania lui Bismarck se caracteriza printr-o diplomaţie prudentă,
moderaţie în politica externă şi integrare în concertul naţiunilor, în 1914
exista deja o bipolaritate rigidă, cu un potenţial hegemon continental
(Germania lui Wilhelm al II-lea) iar anarhia era resimţită de marile puteri
(dar şi de micile state) ca periculoasă.
Creată în 1919, Liga Naţiunilor a fost departe de a reprezenta un
guvern mondial, fiind doar o organizaţie de securitate colectivă între state
suverane. Renunţarea (parţială) la dreptul de a face războaie, confirmată
ulterior prin Pactul Briand-Kellogg, sugera nu atât o dispariţie a anarhiei, cât
un control, o atenuare a acesteia, tendinţa de a face din pace un bun colectiv
general, în ideea generală că statele sunt raţionale şi vor considera războiul
neraţional şi injust, preferând negocierile, arbitrajul, soluţiile instituţionale şi
multilaterale. Pentru prima dată în istoria modernă a relaţiilor internaţionale,
cetăţenii puteau adresa petiţii unei organizaţii internaţionale, aşadar statul
pierdea monopolul reprezentării exclusive a intereselor lor.

56
 În anii de după al Doilea Război Mondial, existenţa ONU s-a dorit
garanţia renunţării definitive la război, prin scoaterea acestuia în afara legii,
cu excepţia cazurilor de autoapărare individuală sau colectivă şi de
ameninţare la adresa păcii şi securităţii mondiale. În ciuda corpusului legal şi
a multitudinii de agenţii din structura ONU, este greu de afirmat că existenţa
acestei organizaţii a eliminat posibilitatea războiului dintre marile puteri
(SUA şi URSS, plus aliaţii/sateliţii lor), fiind bine cunoscut faptul că
structura bipolară a sistemului internaţional, cuplată cu existenţa armei
nucleare în posesia celor două superputeri au redus la minim riscul unui
război calculat sau accidental. Crize precum cea a rachetelor din Cuba
(1962) sau crizele Berlinului au demonstrat ca statele se aflau încă într-un
mediu anarhic periculos, ele percepând relaţiile dintre cele două blocuri
antagoniste ca fiind un joc cu sumă nulă (ceea ce câştigă A pierde automat
B), fapt ce reducea nivelul de cooperare la cote minimale. Abia sfârşitul
anilor ‘60 şi deceniul următor aveau să aducă în prim plan aşa-numita
„destindere” (detente), caracterizată prin reducerea nivelului de teamă şi
neîncredere şi sporirea cooperării prin crearea unor regimuri internaţionale
(tratatele SALT şi START etc.).
Apariţia NATO, în primii ani postbelici a adus în prim-planul atenţiei
existenţa unei comunităţi de state care îşi garantau în mod colectiv
securitatea în faţa riscului unei agresiuni externe (fără a nominaliza explicit
URSS-ul). Membrii Alianţei Nord-Atlantice formau o aşa-numită
comunitate de securitate (security community – Karl Deutsch), cu alte
cuvinte concepeau securitatea fiecăruia ca pe un tot indivizibil, fiind uniţi de
valori şi principii comune (democraţie, stat de drept, liberalism) şi eliberaţi
de teama unor agresiuni intragrup. În acest fel, anarhia din cadrul NATO,
deşi nu dispărea (statele nu renunţau la suveranitatea lor), era atenuată, fiind,

57
în cuvintele lui Alexander Wendt, o anarhie „a prietenilor”, diferită de una a
rivalilor şi inamicilor. Invers, în cadrul Tratatului de la Varşovia, majoritatea
statelor comuniste aliate cu URSS făceau parte din alianţă nu de bunăvoie ci
din teama faţă de Moscova sau prin oportunismul elitelor locale, a căror
singură legitimitate deriva din recunoaşterea lor de către regimul de la
Moscova. Atacarea Ungariei în 1956 şi a Cehoslovaciei în 1968 a
demonstrat, dacă mai era nevoie, că liantul ideologic comun nu putea asigura
URSS-ului o dominaţie lipsită de constrângere asupra aliaţilor central şi est-
europeni. Faimoasa „doctrină Brejnev” (intervenţia armată în statele frăţeşti
spre a apăra comunismul) sintetiza astfel o tentativă de a împiedica revenirea
la anarhie prin forţă. Pentru statele frăţeşti, URSS reprezenta cu adevărat, cel
puţin în anii ‘50, un guvern mondial, iar suveranitatea lor fusese redusă la
maximum.
Un caz aparte îl reprezintă apariţia şi dezvoltarea UE (fostele
Comunităţi Economice Europene). UE poate fi definită ca o „politee post-
modernă”63, nu un suprastat, nici o federaţie, ci o „guvernanţă” cu elemente
federaliste (a se vedea faimosul principiu al subsidiarităţii)64. Statele membre
au acceptat să cedeze porţiuni de suveranitate către nivelul supranaţional, iar
anarhia a fost aproape complet eliminată din relaţiile lor – este de
neimaginat un război între state membre, deşi există tensiuni bilaterale
motivate economic (de exemplu, între Polonia şi statele baltice pe de-o parte
şi Germania pe de alta, după ce Berlinul şi Moscova au decis în anul 2006 să
construiască o conductă de gaz prin Marea Baltică, ce va ocoli primele state,
sporind dependenţa energetică a UE faţă de Federaţia Rusă), societal (între
63
John G. Ruggie, „Territoriality and Beyond. Problematizing Modernity in International Relations”, în
International Organization 47(1) (1993), pp. 139-174.
64
Vezi Marie Claude Smouts, „La coopération internationale. De la coexistence à la gouvernance
mondiale”, în M.C Smouts, B. Badie (eds.), Les nouvelles relations internationales. Pratiques et théories,
PFNSP, Paris, 1998, pp. 135-162.

58
Slovacia şi Ungaria, pe fondul acuzaţiilor aduse de Budapesta guvernului de
la Bratislava pentru incapacitatea de a apăra drepturile etnicilor maghiari din
acest stat) etc. Aceste dispute se rezolvă pe cale diplomatico-juridică (Curtea
Europeană de Justiţie/Tribunalul de primă instanţă), aşadar există o
autoritate centrală care aplică regulile şi căreia statele i se supun. În acest fel,
în premieră istorică, relaţiile dintre state de sine stătătoare se bazează pe o
ordine ierarhică!
În ceea ce priveşte procesul de extindere al UE, unii autori au
identificat elemente ale logicii imperiale – extinderea unei entităţi,
eliminarea anarhiei în relaţiile cu noii membrii şi atenuarea acesteia în
raporturile cu vecinii (a se vedea Politica Europeană a Vecinătăţii, care
vizează să transforme statele vecine în democraţii cu economii de piaţă şi
furnizori de securitate). Imperiile procedau la cuceriri şi eliminau anarhia,
înlocuind-o cu o ordine ierarhică (provinciile se supuneau metropolei), pe
când UE este un club select unde aspiranţii fac coadă spre a fi admişi şi
trebuie să îndeplinească aşa-numitele „criterii de la Copenhaga” şi să
convingă elitele politice şi opinia publică din statele membre că merită să fie
admise. Totuşi valurile de extindere ale UE au adus-o în situaţia ca
vecinătatea sa estică să se suprapună parţial peste „vecinătatea imediată” a
Rusiei şi doar prudenţa extremă a Bruxelles-ului, cuplată cu diviziunile din
cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună a împiedicat escaladarea
stării de tensiune din relaţiile cu Moscova. O Uniune cu peste 500 de
milioane de locuitori (în cazul admiterii Turciei, ulterior, de ce nu şi a
Ucrainei, Georgiei etc.), cu un PIB global fruntaş şi o economie în
expansiune, cu forţe militare redutabile (dacă PESA va progresa către o
armată europeană comună) va fi de natură să trezească suspiciunea şi teama

59
altor poli de putere, mai ales dacă sistemele politice şi ideologice ale
acestora vor fi radical diferite de cele europene.
În eseul său intitulat Putere şi slăbiciune şi ulterior în volumul Despre
paradis şi putere65, faimosul autor american Robert Kagan, un apropiat al
aripii neoconservatoare din preajma Administraţiei G.W. Bush, a afirmat că
falia transatlantică s-a accentuat periculos, deoarece SUA şi UE au percepţii
diferite asupra lumii în care trăiesc, inclusiv asupra anarhiei sistemice.
Dacă americanii văd lumea ca pe un loc periculos, al competiţiei şi
rivalităţii specifice sistemelor anarhice populate de entităţi suverane şi vor
să-şi apere securitatea naţională şi valorile democratice inclusiv prin
constrângere, bazându-se pe statul suveran şi pe puterea militară aplicată
chiar unilateral dacă se impune, europenii trăiesc într-un univers post-
modern kantian, o lume a păcii şi a legii. În acelaşi timp, una a instituţiilor
internaţionale şi a cedărilor de suveranitate, a multilateralismului şi
negocierilor politice. UE se bazează pe norme şi valori comune, pe drept
internaţional şi morală, pe instituţiile internaţionale şi preferă acţiunea
multilaterală supranaţională, dispreţuind profund politica de putere şi de
echilibru al puterii. Explicaţia rezidă, în opinia lui Kagan în experienţele
istorice diferite (europenii s-au distrus reciproc în cele două conflagraţii
mondiale şi au înţeles că statul suveran şi dornic de a recurge la forţa
armelor e un pericol existenţial major, pe când americanii au intervenit cu
succes contra Germaniei lui Wilhelm al II-lea apoi a lui Hitler şi contra
URSS, ceea ce le-a creat un sentiment mesianic de manifest destiny, poporul
ales, indispensabil, care salvează omenirea de la dezastru), dar şi în
slăbiciunea militară a europenilor faţă de americani (exprimată nu doar prin
bugetele militare – peste 400 de miliarde USD pentru SUA în 2005 faţă de
65
Robert Kagan, Despre paradis şi putere, Ed. Antet, Bucureşti, 2003.

60
180 de miliarde pentru toate statele UE) – şi prin decalajul faţă de americani
în ceea ce priveşte revoluţia în afacerile militare. Vulnerabilitatea militară
antrenează şi o slăbiciune psihologică.
Europenii par să nu înţeleagă că dispariţia graduală a anarhiei din
regiunea lor geografică şi mediul kantian în care vieţuiesc se datorează
covârşitor umbrelei de securitate furnizate de SUA. În capitolul intitulat
„Psihologiile puterii şi slăbiciunii”, Kagan explică astfel diferenţele de
cultură strategică şi de viziune dintre SUA şi UE:
„Acest dezacord natural şi istoric dintre cei slabi şi cei puternici se
manifestă şi în cadrul actualei dispute transatlantice pe tema
unilateralismului. Europenii cred că, în general, obiecţiile lor la adresa
unilateralismului Americii constituie dovada mai marii lor angajări faţă de
principiile unei ordini mondiale. Şi este adevărat că angajamentul lor faţă de
aceste idealuri, deşi nu absolut, este mai mare decât acela al majorităţii
americanilor. Dar europenii sunt mai puţin dispuşi să accepte un alt adevăr:
că ostilitatea lor faţă de unilateralism este stăpânită de propriul interes. Din
moment ce europenilor le lipseşte capacitatea de a întreprinde unilateral
acţiuni militare «europene», fie individuale, fie colective, este natural să nu
fie de acord să le permită altora să facă ceea ce nu pot face ei înşişi. Pentru
europeni, apelul la multilateralism şi la legile internaţionale presupune o
răsplată reală practică şi costuri reduse.”66
Universitarul american John J. Mearsheimer, adept al realismului
„ofensiv”, opina la începutul anilor ‘90 că o retragere a SUA din Europa ar
determina reapariţia rivalităţilor strategice dintre Germania şi alte state
europene, cursa înarmărilor şi sentimente de ostilitate istorică, aşadar o
revenire a anarhiei beligene din prima jumătate a secolului trecut
66
Ibidem, p. 34.

61
 Polonia, Cehia şi Austria s-ar găsi într-o poziţie de vulnerabilitate faţă
de doi coloşi: Germania reunificată şi URSS (Rusia), iar teama simultană de
aceste puteri continentale le-ar putea împiedica să coopereze pentru a le
contrabalansa. Mai mult, Germania ar putea încerca să îşi consolideze
securitatea naţională prin înarmare nucleară, creând o dilemă a securităţii în
relaţia cu alte state. De asemenea, România şi Ungaria ar putea ajunge din
nou la război, pe probleme etnice şi teritoriale. Astfel, lumea statelor
europene ar plonja înapoi … „în viitor”, renunţând la o cultură a anarhiei
kantiene pentru una lockeană, conform limbajului lui Wendt67. Desigur,
profeţiile sumbre ale acestui autor nu s-au îndeplinit, din contră, Rusia a
decăzut economic şi chiar politic între 1991 şi 2000, Germania nu s-a
înarmat nuclear şi a devenit unul dintre marii promotori ai extinderii NATO
şi UE către zonele ex-comuniste, iar ţările din Europa de Est s-au integrat în
comunitatea de securitate occidentală. Doar statele fostei Iugoslavii s-au
comportat, în anii ‘90, conform modelului realismului ofensiv!

b. Interesul naţional – noţiune politico-propagandistică sau

realitate obiectivă?
Interesul naţional defineşte, generic, obiectivele esenţiale ale unei
colectivităţi umane – naţiunea şi statul aferent. Ideea inerentă este aceea că
interesul de grup primează asupra celui individual, fapt ce conferă
semnificaţie faimoasei „raţiuni de stat” (raison d’État, ragion di stato),
noţiunea renascentistă ce a introdus esenţa modernităţii în politica de stat.
Logic, principalul interes al unui stat, ca reprezentant al unui grup politic
naţional, este asigurarea securităţii: prezervarea existenţei fizice a statului

67
John J. Mearsheimer, „Back to the Future. Instability in Europe after the Cold War”, în International
Security, vol. 15, no. 1, 1990, pp. 5-56.

62
(baza sa materială – teritoriul, resursele), supravieţuirea şi dezvoltarea
armonioasă a instituţiilor politice („ideea de stat”, cf. Barry Buzan),
suveranitatea şi independenţa, dar mai ales existenţa biologică, socială,
culturală şi politică a colectivităţii respective.
Fiecare dintre marile paradigme ale Teoriei Relaţiilor Internaţionale
tinde să ofere propria viziune asupra acestei noţiuni importante. Curentul
realist defineşte interesul naţional ca fiind tendinţa continuă şi naturală a
statelor de a-şi maximiza securitatea şi puterea, în timp ce liberalismul
insistă pe drepturile indivizilor umani în faţa statelor şi pe prosperitatea
economică rezultată din cooperarea statelor68. La rândul său,
constructivismul se axează pe apărarea normelor, valorilor şi a identităţilor
de grup şi respinge logica realistă care deduce interesul naţional din poziţia
de putere/securitate a actorului statal în sistemul de referinţă.
Interesul naţional presupune anumite ierarhizări ale priorităţilor în
funcţie de viziunea elitelor asupra viitorului statului şi naţiunii. Există o
faimoasă dilemă a decidenţilor – bunăstare de masă versus arme pentru
apărarea patriei (guns vs butter), fiind clar că sporirea excesivă a
cheltuielilor militare va reduce nivelul de prosperitate al cetăţenilor şi va
împovăra sectorul productiv al economiei. Spre a lua un exemplu actual,
Azerbaidjanul şi Armenia se află prinse într-o spirală a înarmărilor pe fondul
ostilităţii reciproce generate de conflictul din Nagorno Karabah. State cu
economii fragile, bazate pe petrol şi gaze (Azerbaidjan) şi pe sprijinul Rusiei
şi al diasporelor naţionale (Armenia), ele investesc porţiuni imense din PIB-
ul lor anual pentru a achiziţiona arme, reducând astfel posibilitatea formării

68
Despre tensiunea dintre aspiraţiile morale şi etice ale omului politic şi imperativul realist al realizării
interesului naţional al colectivităţii, vezi mai ales Hans Morgenthau, „Another Great Debate: The National
Interest of the United States”, The American Political Science Review, vol. 46, no. 4, Dec. 1952, pp. 961-
988.

63
capitalului autohton şi neatrăgând nici suficienţi investitori străini, din cauza
mediului regional cu grad mare de risc. Elitele la putere au ales să definească
interesul naţional în mod „realist”, adică anticipând conflicte militare şi risc
existenţial major.
Ambele ţări sunt actori mici ai scenei internaţionale. Interesul naţional
al micilor state se referă la zona lor directă de vecinătate: interesul naţional
al puterilor regionale – la una sau mai multe regiuni, iar al marilor puteri la
cel puţin două continente, chiar pe tot globul (cazul SUA după 1990).
Aşadar, interesul naţional decurge din : rangul de putere real sau
perceput al statului în sistemul regional şi global, ideologia şi valorile,
normele elitelor la putere, dar şi ale celor din opoziţie, aspiraţiile maselor
şi şabloanele mentale persistente, alimentate de experienţe şi mituri istorice.
Cine decide ce este interesul naţional într-un stat: decidenţii politico-
militari la vârf, opinia publică, dar într-o anumită măsură şi mass media,
mediul academic etc.
Unde este definit interesul naţional? În Constituţie, în Strategia de
Securitate Naţională (şi Strategia militară), în programele de guvernare, în
programele partidelor politice şi în literatura de specialitate a autorilor de
ştiinţă politică şi Relaţii Internaţionale consacraţi.
Se poate face distincţia între „interes vital” (legat de supravieţuirea
colectivităţii şi a statului) şi interese speciale (decurgând din contexte
specifice – glorie, prestigiu, satisfacţii simbolice sau, mai practic, accesul la
unele bunuri şi resurse precum energia, sau la mări şi oceane pentru statele
care practică comerţul etc.)
Aşadar se pot identifica aspecte materiale, concrete, precum este cazul
în zilele noastre, pe fondul răspândirii globalizării economice şi a
democraţiei, cu prosperitatea de masă, ocuparea cât mai deplină a forţei de

64
muncă, creşterea economică sănătoasă, atragerea capitalurilor străine etc.
Prezentarea acestor aspecte este menită să arate cititorului în ce măsură
variază definirea interesului naţional în funcţie de epocă, civilizaţie şi de
ideile dominante. În secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, asemenea interese
socioeconomice în general lipseau, ele fiind aduse abia de apariţia statului
bunăstării, după marea criză economică din 1928-1933 şi mai ales după al
Doilea Război Mondial.
În perioada anterioară, a statului liberal minimal (statul „paznic de
noapte” asigura ordinea internă şi apărarea faţă de agresiunile externe, dar
nu şi alte servicii sociale care astăzi sunt considerate comune, precum
protecţia şomerilor, a persoanelor cu handicap sau din zone defavorizate
etc.). Prezenţa tot mai extinsă pe scena politică internă şi internaţională a
unor actori substatali şi transnaţionali, precum grupurile de interes (lobby) şi
de presiune, grupurile minorităţilor etnice şi religioase, ONG-urile, a
influenţat, în mod cert, definirea interesului naţional, dar fără a atinge în
mod decisiv „nucleul dur” al interesului statal primordial – suveranitatea,
integritatea teritorială, independenţa.
Deşi actualmente vieţuim într-un sistem internaţional în care riscul de
război între marile puteri s-a redus considerabil (dar fără a se exclude
complet), din punctul de vedere al securităţii militare multe dintre statele
lumii caută în exterior garanţii de securitate – fie tratate de alianţă (sau
coaliţii de voinţă ad-hoc), fie parteneriate strategice sau tratate de
securitate/apărare colectivă.
Caracteristicile interne ale statelor contribuie, de asemenea, la
modelarea interesului colectiv. Statele „slabe”, adică beneficiind de un grad
scăzut de coeziune sociopolitică, având elite divizate şi grupuri etnice şi
religioase opuse guvernanţilor, cu o economie de subzistenţă şi o clasă de

65
mijloc fragilă sau inexistentă (cazul multor state din Africa – Cote d’Ivoire,
Rwanda, Etiopia, Nigeria – şi din Asia – Afganistan, Pakistan, Irak), vor
avea probleme serioase în a defini interesul naţional şi mai ales în a-l face
acceptat de către propria populaţie69. Situaţia este şi mai gravă în cazul
statelor „eşuate” (failed states), unde grupuri rebele controlează porţiuni din
teritoriu şi împiedică statul să aplice monopolul violenţei legitime asupra
întregii populaţii. În cazul lor, lipsa unei identităţi colective (naţionale,
sociale, culturale) şi deficitul de legitimitate al elitelor la putere, colapsul
economic, corupţia fac imposibilă găsirea unui numitor comun care să
solidarizeze populaţia cu statul şi instituţiile sale70. Somalia, Afganistan şi
RD Congo sunt cazuri tipice de state eşuate, iar guvernarea lor se dovedeşte
imposibilă pe termen mediu şi lung, chiar dacă pe teritoriul acestora se află
sau s-au aflat forţe internaţionale de menţinere a păcii şi reconstrucţie post-
conflict. În asemenea state slabe sau chiar eşuate, fie majoritatea etnică,
religioasă, tribală etc. îşi impune voinţa prin forţa armelor şi represiune, fie
se încearcă găsirea unui compromis cu minorităţile (cazul Sudanului, unde
rebelii din provincia Darfour, dar şi cei din sudul ţării se opun controlului
exercitat de guvernul de la Khartoum, denunţat de ei ca fiind al arabilor,
islamicilor).
Uneori, într-un asemenea stat, guvernanţii invocă riscurile la adresa
statului (surparea structurilor statale, fragmentarea teritorială de facto,
preluarea puterii de „seniori ai războiului” sau de gherile islamice
fundamentalisme, de şefi tribali sângeroşi), spre a refuza democratizarea
ţării, cerută adesea de comunitatea statelor occidentale. Menţinerea dictaturii

69
Vezi mai ales Joel Migdal, Strong Societies and Weak States: State-Society Relations and State
Capabilities in the Third World, Princeton Univeristy Press, 1998.
70
Ira Zartman, Collapsed States: The Disintegration and Restoration of Legitimate Authority, L. Rienner
Publishers, 1995.

66
devine, în opinia lor, sinonimă cu apărarea interesului naţional (statul se
identifică cu elitele dictatoriale şi cu grupul etnic-religios dominant), pe când
minorităţile combatante definesc propriul interes prin segregaţie şi crearea
unui nou stat (exemplul Eritreei, care s-a separat în anii ‘90 ai secolului
trecut de Etiopia, după un război de gherilă ce a durat zeci de ani şi s-a
soldat cu zeci de mii de victime)71.
S-a observat în practică, dar şi în literatura de specialitate, că există o
ierarhie a intereselor fiecărui stat, în funcţie de aspectele de politică internă
şi externă cele mai relevante. În studiul său dedicat apărării interesului
naţional, Stephen Krasner a urmărit politica SUA privitoare la investiţiile
externe în domeniul materiilor prime. Interesul naţional american în
domeniul comercial este definit prin trei aspecte fundamentale: stimularea
competiţiei economice, asigurarea continuităţii ofertei şi promovarea
obiectivelor mai largi de politică externă, precum ideologia liberal-
democratică şi combaterea comunismului la scară planetară72. În situaţii de
criză politică cu implicaţii ideologice, cum a fost cazul Vietnamului, elitele
politico-militare americane au definit interesul naţional prin necesitatea
recursului la forţă contra comuniştilor asiatici. Deşi din punct de vedere
strategic, Vietnamul nu s-a dovedit o zonă vitală pentru securitatea SUA,
considerentele ideologice au prevalat asupra celor economice, spre deosebire
de criza petrolului declanşată de Războiul de Yom Kippur, când statele Ligii
Arabe au restrâns la maximum oferta de petrol pentru lumea occidentală,
punând în pericol creşterea economică a SUA şi a statelor membre ale CE.
SUA s-au abţinut de la o intervenţie militară în acea situaţie. Aşadar, decizia
71
E.E. Azar, Chung-in Moon, National Security in the Third World: The Management of Internal and
External Threats, book reviewed by Caroline Thomas in International Affairs, Royal Institute of
International Affairs 1944, vol. 65, no. 4 , Autumn, 1989.
72
S. Krasner, Defending the National Interest: Raw Material Investment and US Foreign Policy, Princeton
University Press, New Jersey, 1978.

67
de intervenţia nu a fost întotdeauna pur raţională, în termeni economici şi
strategici. Totuşi statele sunt, în opinia lui Krasner, actori raţionali. Ca mare
putere, SUA dorea să transforme lumea, s-o remodeleze în sensul
democraţiei şi liberalismului, de aceea obiectivul ideologic devenea prioritar
în situaţii de criză73.
O interesantă grilă de clasificare a interesului naţional a fost introdusă
de J. Frankel, în 1970. Acesta a identificat un interes naţional „aspiraţional”
şi unul „operaţional”74. Cel aspiraţional se referă la ansamblul obiectivelor
pe care o entitate politică şi le propune şi le poate realiza doar în cel mai
favorabil context posibil, cu resursele necesare disponibile. Sunt interese pe
termen lung, înrădăcinate în istoria ţării, legate de anumite ideologii sau
emoţii colective durabile. Acest interes naţional este asumat în special de
elitele politice din opoziţie, care critică puterea pentru neîndeplinirea lor (de
exemplu – panarabismul, panturkismul, comunismul mondial, realizarea
României Mari, a Bulgariei sau Ungariei mari etc.)
Interesul naţional operaţional este cel asumat public de elitele aflate
la putere, este urmărit la modul concret, pe termen scurt şi mediu (exemple:
dorinţa României de a deveni membră a NATO şi a UE, dorinţa Chinei de a
controla strâmtorile Malacca, pe unde vin fluxurile de petrol din Orientul
Mijlociu ).
Acţiunea unui grup de interes este semnificativă – un astfel de grup
minoritar îşi promovează interesul propriu la nivel de interes naţional –, de
exemplu: importatorii de maşini au interesul ca guvernele să scadă taxele
vamale la importuri, pe când lobby-ul exportatorilor doreşte un sistem de
protecţie faţă de importuri. De asemenea, comunităţile evreieşti din SUA fac
73
Vezi şi Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, Bucureşti, 2003, pp.
67-68.
74
J. Frankel, National Interest, London, Praeger, 1970, pp. 31-38.

68
lobby şi promovează la nivelul Congresului, Pentagonului şi Casei Albe
politici favorabile Israelului75.
Arnold Wolfers, bine-cunoscut autor realist al anilor ’50-’60,
distingea între „obiectivele de posesie” şi „obiectivele de mijloc” (milieu
goals)76 – cele de posesie se referă la dobândirea şi posedarea unui lucru (un
teritoriu, un acces maritim), a unui statut (membru al unei organizaţii
internaţionale), iar cele de mijloc la realizarea unei stări de fapt care va
permite îndeplinirea unui obiectiv final (de pildă, eliminarea de către SUA a
regimurilor tiranice din Orientul Mijlociu Extins, spre a facilita
democratizarea şi modernizarea regiunii). Dezarmarea prin regimuri
internaţionale multilaterale este tot un obiectiv de mijloc, deoarece permite
obţinerea unui climat de securitate mai stabil şi lipsit de riscuri.
Wolfers continuă prin a aprofunda această grilă explicativă,
introducând şi alte categorii – obiectivele naţionale directe şi indirecte,
obiectivele naţionale tradiţionale şi revoluţionare. Obiective naţionale
directe sunt integritatea teritorială, obţinerea unui loc în Consiliul de
Securitate al ONU sau a statutului de membru al NATO. Obiective naţionale
indirecte sunt cele de care profită un grup de oameni şi indirect întreaga
colectivitate (de exemplu: statul prin politica sa vamală şi fiscală apără
producătorii interni de carne, iar aceştia prosperă şi creează noi locuri de
muncă). Obiective naţionale revoluţionare – promovarea
democraţiei/comunismului/islamului radical în lume.

75
Vezi mai ales Stephen M. Walt şi John J. Mearsheimer, „The Israel Lobby and US Foreign Policy”,
Harvard University John F. Kennedy School of Government, în Faculty Research Working Paper Series
no. RWP06-011, Mar. 13, 2006. Acest articol, publicat de doi dintre cei mai cunoscuţi autori neorealişti, a
provocat un mare scandal, deoarece aceştia afirmau că lobby-ul israelian a acaparat politica externă
americană, într-un mod care s-ar putea dovedi nefast interesului naţional al poporului american.
76
A. Wolfers, Discord and Collaboration: Essays on International Politics, Baltimore and London, The
Johns Hopkins University Press, 1962, pp. 73-80. Vezi mai ales Cap. 5.

69
 Interesul naţional este factor explicativ al deciziei de politică externă
şi criteriu de apreciere a raţionalităţii acesteia. Teoretic, abia după ce sunt
cunoscute interesele naţionale, decidenţii pot lua decizii, calculând costurile
şi oportunităţile aferente.
În timp ce realiştii se referă la putere, securitate, maximizarea
bogăţiei, idealiştii pun pe primul loc moralitatea, apărarea păcii, armonia,
respectarea dreptului internaţional (interese abstracte).
Abordarea psihocognitivă face referire la influenţa caracterului, a
psihologiei, a culturii, a viziunii asupra lumii, a experienţei istorice
personale şi colective asupra decidentului. Aceste preferinţe personale, greu
de cuantificat, produc o deformare a modelului raţional pur al interesului
naţional.
Noţiuni precum „interesul naţional” şi „securitatea” sunt, prin natura
lor, intens politizate, fiind folosite frecvent de elitele politice, militare,
economice atunci când vor să nu supună anumite probleme sensibile
judecăţilor de valoare ale opiniei publice. Prin plasarea în registrul
sacrosantului, patrioticului, al axiomaticului, naţiunea şi statul sunt ridicate
la rangul de actori absoluţi, care primează asupra individului şi a grupului
subnaţional. Noţiunea de interes naţional serveşte pentru legitimarea unor
programe politice şi pentru deciziile de politică externă, dar, evident şi
criticii acestor programe se servesc de concept spre a contesta validitatea
deciziilor.
Specific democraţiilor este faptul că interesul naţional este dezbătut,
criticat, definit adesea ca un compromis între diversele curente de opinie. A
se vedea intensa campanie, desfăşurată de administraţia G.W. Bush, de
captare a bunăvoinţei cetăţenilor americani în scopul sprijinirii războiului
din Irak în anul 2003 – Bush şi apropiaţii lui susţineau că Irakul reprezintă o

70
ameninţare majoră pentru securitatea SUA prin armele de tip WMD, prin
sprijinirea teroriştilor şi destabilizarea regiunii Golfului Persic, aşadar
interesul naţional al SUA cerea eliminarea regimului baathist al lui Saddam
Hussein. Adversarii intervenţiei militare argumentau că nu există dovezi, iar
pericolul este unul imaginar, că implicarea în reconstrucţia Irakului post-
Saddam se va dovedi foarte costisitoare şi îndelungată.

c. Puterea
Este un concept-cheie în politica internă şi internaţională practică, dar
şi un instrument fundamental de analiză în ştiinţele politice şi sociale.
Definirea „puterii” este o sarcină extrem de dificilă, fiind vorba de un
concept volatil, cu sensuri multiple77.
Definim puterea ca fiind capacitatea unui actor de a-l determina pe
altul (pe alţii) să facă sau să nu facă ceva – o acţiune, un gest – capacitatea
de a-l constrânge sau de a-l convinge şi de a-l influenţa în sensul dorit de cel
dintâi. Aceasta este o definiţie relaţională (A în relaţie cu B) şi presupune un
pattern de interacţiune. O relaţie de putere poate fi descrisă ca fiind
înfruntarea voinţelor a doi sau mai mulţi actori, o relaţie psihologică prin
care fiecare încearcă să îşi impună voinţa şi să-l determine pe celălalt să i se
supună78.
În cadrul curentului realist, puterea este materia primă necesară
realizării intereselor naţionale. Desigur, fiecare epocă are tipuri specifice de
putere predominantă – epoca agrară (demografia, producţia agricolă ce se
impozita iar cu banii strânşi se plăteau armate de mercenari), epoca

77
Despre dificultatea de a defini conceptul de putere în relaţiile internaţionale, vezi Michael Barnett,
Raymond Duvall, „Power in International Politics”, în International Organization, 59, Winter 2005, pp. 39-
75.
78
Vezi Barry Barnes, The Nature of Power, Cambridge Polity Press, 1988.

71
industrială (demografie, industrie, tehnologie, elemente care permiteau
mecanizarea războiului şi ridicarea unor armate de masă), epoca post-
industrială a globalizării (revoluţia informatică, revoluţia în afacerile
militare, noile tehnologii de comunicaţii şi transport).
Accesul la informaţie a constituit dintotdeauna o sursă de putere la fel
de importantă ca şi accesul la materii prime, la resurse demografice, agricole
etc. Uneori, liderii politici dintr-o epocă aspiră la resurse de putere specifice
altei epoci – Adolf Hitler, conducătorul totalitar al unui stat foarte
industrializat, aspira să cucerească stepele Eurasiei spre a le coloniza cu
agricultori-soldaţi germanici etc. Or, marile armate moderne s-au bazat pe
mobilizarea extinsă şi pe industrii puternice79.
Vorbim de putere „relativă” (A comparat cu B) sau absolută (în cifre
totale, ca însumare de capacităţi), fiind evident faptul că actorii scenei
internaţionale vor fi sensibili la ambele tipuri, dar vor privilegia unul dintre
ele, în calculele lor.
Puterea unui actor al scenei internaţionale este imposibil de măsurat
exact, ea fiind relativă şi aproximativă. R. Aron considera că, dacă s-ar putea
măsura exact puterea statelor, nu ar mai avea loc războaie, deoarece cel mai
slab dintre doi rivali s-ar supune fără rezistenţă80. În literatura de specialitate
se face distincţia dintre influenţă şi putere. Influenţa este descrisă ca fiind
bazată pe elemente precum persuasiunea (capacitatea de a convinge pe
cineva să facă sau să nu facă ceva), promisiunea, recompensa şi controlul.
Dincolo de puterea brută, obţinută prin mijloace militare, politice sau
economice, un actor de pe scena internaţională se poate evidenţia prin
„puterea structurală”: capacitatea de agenda setting (de exemplu, capacitatea

79
Inis Claude, Power and International Relations, Random House, New York, 1962.
80
R. Aron, Paix et guerre entre les nations, Calmann-Lévy, Paris, 1964.

72
SUA de a aduce o problemă spre a fi discutată în cadrul ONU), de a impune
regulile jocului (de exemplu, felul în care SUA a influenţat economia
mondială după 1945 prin crearea instituţiilor de la Bretton Woods – FMI,
Banca Mondială, GATT).
Economista britanică Susan Strange, în volumul său State şi pieţe, a
făcut distincţia dintre puterea relaţională şi puterea structurală81. Puterea
relaţională este capacitatea unui actor A de a îl influenţa pe altul B să facă un
lucru pe care altfel nu l-ar face. Puterea structurală este capacitatea pe care o
are un actor de a decide „cum trebuie făcute lucrurile”, de a produce „cadrul
în care statele îşi stabilesc raporturile reciproce, dintre ele şi cetăţeni, dintre
ele şi corporaţii”82. Conform acestei autoare, puterea structurală se manifestă
în patru structuri separate: controlul asupra securităţii cetăţenilor, controlul
asupra producţiei, controlul asupra creditului şi cel asupra cunoaşterii,
credinţelor şi ideilor. Strange oferă un model geometric al puterii structurale,
pe patru coordonate: securitate, finanţe, producţie şi cunoaştere. În perioada
globalizării, este clar că accesul la cunoaştere, la informaţie, tehnologii de
vârf, constituie un avantaj colosal pentru actorii bineplasaţi în sistem.
Există în lumea contemporană o specializare a actorilor relevanţi pe
anumite paliere ale puterii: UE, de pildă, este mai ales o putere civilă (prin
misiunile sale externe de administraţie, poliţie, justiţie, stat de drept,
democratizare, respectarea drepturilor omului), una economică (prin PIB-ul
însumat al statelor europene şi investiţiile externe, plus ajutoarele de
dezvoltare şi reconstrucţie oferite unor state sărace), dar are un deficit serios
de putere militară (coercitivă). UE a fost numită şi „putere normativă” (Jan

81
Susan Strange, State şi pieţe, Institutul European, Iaşi, 1997, pp. 37-42.
82
Ibidem, p. 37.

73
Manners, Emanuel Adler)83, datorită capacităţii ei de a modela
comportamentul statelor candidate la aderare şi al celor vecine (ENP) prin
recursul la valorile şi normele politico-juridice pe care le încarnează UE.
SUA este o putere militară (fără rival pe scena internaţională) şi una
economică, în acelaşi timp şi una culturală – modelul democratic exportat în
alte state.
Americanul Joseph Nye, decan al Kennedy School of Government
(Harvard), este faimos pentru clasificarea pe care a făcut-o tipurilor de
putere în volumul său Bound to Lead. The Changing Nature of American
Power84. Pe de-o parte, a identificat puterea „dură” (hard power – adică
puterea coercitivă, capacitatea de a interzice o acţiune sau de a obliga la ceva
anume, de obicei prin mijloace militare şi economice constrângătoare85) şi
puterea „flexibilă” (soft power – puterea de convingere: forţa culturală,
ideologică a unui stat, capacitatea de a îi face pe ceilalţi să-şi dorească ceea
ce-ţi doreşti şi tu, persuasiunea, atracţia)86. Nye a mai distins şi behavioral
power – capacitatea de a acţiona concret spre a obţine anumite rezultate,
respectiv resource power – resursele puterii, potenţialul de putere al unui
actor.
Care ar fi aşadar sursele de putere ale unui actor al RI?
Însumând criteriile oferite de mai mulţi autori clasici (H. Morgenthau,
R. Aron, N. Spykman etc.87) ajungem la următoarea grilă:
83
Adler, Emanuel and Beverly Crawford, „Normative Power: The European Practice of Region Building
and the Case of the Euro-Mediterranean Partnership (EMP)”, în Working Paper, Institute of European
Studies, UC Berkeley, 2004. Vezi şi Ian Manners, „Normative Power Europe: A Contradiction in Terms?”,
în Journal of Common Market Studies 40:2, pp. 235-58, 2002.
84
Joseph Nye Jr., Bound to Lead. The Changing Nature of American Power, Basic Books, 1991.
85
În categoria „hard” intră şi combinaţia de sancţiuni şi stimulente – stick and carrots.
86
În cazul tipic al SUA, soft power derivă din atractivitatea culturii populare americane, dar şi din admiraţia
altor popoare pentru guvernarea democratică şi melting-pot-ul etnic ce stă la baza societăţii americane încă
de la începuturi.
87
Hans Morgenthau, Politics among Nations. The Struggle for Power and Peace, Alfred Knopf, New York,
1964 (3rd edition); Raymond Aron, Paix et guerre entre les nations, Calmann-Lévy, Paris, 1964; N.
Spykman, America’s Strategy in World Politics, 1942.

74
 a. Populaţie (demografie, structura pe vârste a populaţiei, nivelul
de educaţie);
b. Armată/alianţele politico-militare;
c. Teritoriu (geografie);
d. Industrie (tehnologie de vârf);
e. Economie (capitaluri, investiţii, producţie);
f. Resurse naturale de energie;
g. Dezvoltare economică şi tehnologică;
h. Coeziune socioeconomică;
i. Moral naţional;
j. Calitatea leadership-ului şi guvernării;
k. Organizarea internă;
l. Calitatea diplomaţiei;
m. Voinţa colectivă a populaţiei;
n. Liantul ideologic/civic;
o. Prestigiul dobândit în ochii comunităţii internaţionale;
p. Gradul de control exercitat în cadrul organizaţiilor
internaţionale.

În general, „fungibilitatea” puterii este capacitatea de a folosi un tip de

putere spre a obţine alt tip, deci de a converti puterea dintr-un palier în altul,
de pildă, folosirea de către SUA a umbrelei de securitate militară spre a
obţine avantaje economice din partea Japoniei88. Evident că nu orice actor
dotat cu putere militară deosebită va putea să o transforme în avantaje
economice sau invers. Tipurile de putere în Relaţiile Internaţionale (putere
militară, economică, civilă, culturală etc.) nu sunt neapărat interşanjabile –
88
http://www.articleworld.org/index.php/Fungibility.

75
ceea ce un stat obţine prin mijloace economice nu e sigur că va dobândi pe
cale militară. De exemplu, violenţa militară alungă de obicei capitalurile
străine, descurajează investiţiile.
State ca Japonia şi Germania au fost, după al Doilea Război Mondial
puteri economice de prim rang, dar cu capacităţi militare de importanţă
redusă. Abia în ultimii ani, ele au început să dezvolte şi capacităţi militare de
prim rang. Securitatea lor e garantată prin acordurile cu SUA, respectiv prin
apartenenţa la NATO, iar UE se află teoretic tot sub umbrela de securitate a
SUA.
În concluzie, conceptul de putere în relaţiile internaţionale rămâne
unul ambiguu, multifaţetat, supus interpretărilor şi diverselor metode de
măsurare. Pentru un stat nu contează atât însumarea matematică a
elementelor de putere, cât felul în care o exersează, efectele pe care le obţine
şi imaginea pe care o are în ochii celorlalţi actori cu care vine în contact.

d. Echilibrul puterii

Echilibrul puterii a apărut ca o structură de securitate (dar şi ca o

doctrină a securităţii) în Europa secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, din
necesitatea marilor puteri de a împiedica apariţia unui hegemon continental
care le-ar fi anulat suveranitatea şi independenţa prin realizarea unei
structuri imperiale89.
În istoria relaţiilor internaţionale se pot identifica mai multe tipuri de
configuraţii de putere şi securitate: imperiul (roman, mongol, persan,
89
Juristul olandez Grotius a formulat printre primii principiul echilibrului de putere ca instrument al
diplomaţiei aplicabil în „familia” statelor europene. Ulterior, Frederic cel Mare al Prusiei în faimoasa sa
carte Anti-Macchiavelli, a exprimat convingerea că acest echilibru de putere este indispensabil existenţei
statelor suverane în Europa. Vezi Michael Sheehan, The Balance of Power: History & Theory, Routledge,
2000.

76
german, rus), echilibrul puterii, federaţia (cetăţile şi ligile, federaţiile din
Grecia antică). Sistemele internaţionale, la rândul lor, pot fi multipolare,
bipolare sau unipolare.
După momentul Păcii de la Westphalia (1648), au existat în mod
ciclic tentative de hegemonie: Ludovic al XIV-lea al Franţei, Frederic cel
Mare al Prusiei, Napoleon I, apoi Wilhelm al II-lea şi Hitler, Stalin. Contra
statelor (imperiilor) conduse de aceştia s-au format largi coaliţii de
contrabalansare, care şi-au dovedit eficacitatea. Nici unul dintre aceşti lideri
de state imperiale nu a reuşit să creeze un imperiu universal, nici măcar unul
continental.
Noţiunea de echilibru al puterii este destul de ambiguă, ea desemnând
atât o tehnică a menţinerii puterii partajată între cel puţin doi actori, cât şi un
ideal politico-filosofic şi chiar o stare de fapt în unele perioade. Conceptul
respectiv a fost folosit, cu siguranţă, şi pentru legitimarea unor politici ale
marilor puteri în Europa, dar şi pentru condamnarea celor care tulburau acest
echilibru90.
Există două concepţii fundamentale ale echilibrului puterii91.
Concepţia voluntaristă afirmă că statele se străduiesc în mod raţional şi
calculat să menţină sau să refacă echilibrul, deoarece ştiu ca acesta este
garanţia supravieţuirii lor ca entităţi suverane. Este dată ca exemplu Marea
Britanie, care, între secolele al XVIII-lea şi al XX-lea a jucat rolul balancer-

90
Ernst B. Haas, „The balance of power: prescription, concept, or propaganda”, World Politics, vol. 5, no.
4, (1953), pp. 442-477.
91
Vezi T.V. Paul, McGill, „The Enduring Axioms of Balance of Power Theory and their Contemporary
Relevance” , conferinţă susţinută la Montreal, 17-18 mai 2002, CCC Research: Balance of Power
Revisited
Theory and Practice in the 21st Century.

77
ului care se alia cu partea mai slabă spre a o contracara pe cea mai puternică
şi a împiedica o hegemonie continentală care i-ar fi fost profund dăunătoare.
Pe de altă parte există şi concepţia mecanicistă, care scoate în evidenţă
tendinţa sistemică a statelor de a acţiona spre a reface echilibrul, în virtutea
unei legi a sistemului de tendinţă către echilibrare, chiar fără ca statele să
acţioneze voit şi raţional în această direcţie. Aşadar, echilibrul poate fi
„autoreglat” (rezultat din acţiunea sistemului care constrânge unităţile la un
anumit comportament) sau reglat de un balancer, de regulă un stat extern
sistemului, relativ imparţial şi dornic să evite hegemonia unui actor
regional).
Evident, orice actor raţional pe scena relaţiilor internaţionale tinde să
acumuleze putere atât din dorinţa de a se impune, din prestigiu, cât şi pentru
un plus de securitate. În mare, resursele puterii şi ale securităţii pot coincide
(armamente, putere militară, industrie etc.). Totuşi tendinţa de a ajunge la
securitate absolută faţă de ceilalţi actori creează pentru aceştia o stare de
insecuritate, ceea ce va conduce la activarea mecanismului de balansare sau,
în mod marginal, la bandwagoning, din partea unora. Raţional ar fi să se
accepte o securitate suficientă, dar limitată, spre a se evita „dilema
securităţii”.
SUA este în zilele noastre unica superputere, există un sistem politico-
militar unipolar, dar, deşi reacţia normală ar fi apariţia unei coaliţii mari de
contrabalansare a hegemonului, acest lucru nu se întâmplă92. Tendinţele
Rusiei, Chinei şi chiar ale Indiei, de a se opune unor decizii ale SUA şi de a
milita pentru multipolaritate, sunt eventual o formă foarte atenuată de
balancing. De ce se întâmplă acest lucru? Explicaţii multiple au fost date de-
92
Vezi Stephen Walt, „Keeping the World «Off-Balance»: Self-Restraint and U.S. Foreign Policy”, 11
October 2000, http://ksgnotes1.harvard.edu/Research/wpaper.nsf/rwp/RWP00-
013/$File/rwp00_013_walt.pdf.

78
a lungul timpului: natura „benignă” a hegemoniei SUA, credinţa multor
lideri de state în caracterul benefic al acţiunilor şi valorilor SUA (soft power
specific unei democraţii liberale), discrepanţa uriaşă de putere dintre SUA şi
restul globului, faptul că SUA nu e hegemon continental etc.
Ceea ce este incontestabil, în Europa post-Pacea westphalică, toate
tentativele unor puteri continentale de a obţine hegemonia s-au lovit de
rezistenţa celorlalte puteri.
Neorealistul John J. Mearsheimer, în cartea sa Tragedia politicii de
forţă93, descrie strategiile de balansare contra unui potenţial hegemon:
– balancing ( „echilibrare” - politica de contracarare a hegemonului
potenţial prin alianţe şi/sau eforturi interne);
– buck passing ( „transferarea responsabilităţii” - un actor statal caută să
contracareze puterea altuia nu prin război direct, ci determinând alt stat să îşi
asume riscul războiului cu potenţialul hegemon);
– conceding power to the aggressor ( „a ceda o parte din putere unui
agresor”, cu variantele bandwagoning – a te alătura celui mai puternic, şi
appeasement – politică de conciliere şi renunţări în faţa unui stat
revizionust ameninţător ). Termenul descrie comportamentul unui stat care,
în loc să contrabalanseze potenţialul hegemon, se alătură acestuia din teamă
sau sperând să obţină avantaje, ori recurge la metoda „împăciuirii”, adică
cedează revendicărilor puterii revizioniste spre a obţine garanţii de
neagresiune. În genere, în literatura neorealistă se afirmă că aceste ultime
tehnici nu sunt specifice marilor puteri, ci statelor slabe sau celor
revizioniste. În 1940-1941, România şi Bulgaria au trecut de partea
Germaniei naziste contra URSS şi a statelor occidentale, apoi, în 1945, s-au

93
John J. Mearsheimer, The Tragedy of Great Power Politics, WW Norton and Co, New York, 2001
traducere românească Tragedia politicii de forţă, Ed. Antet, Bucureşti, 2006. .

79
alăturat coaliţiei antifasciste, sperând să diminueze pierderile cauzate de
fosta alianţă.
Mearsheimer enumeră şi strategiile aplicate de actorul revizionist spre
a-şi maximiza puterea în sistemul regional sau global:
– Războiul – metodă directă, frontală, costisitoare şi riscantă, permite
eliminarea sau slăbirea consistentă a rivalilor, înlăturarea obstacolelor puse
de statele care apară statu quo-ul. Acceptat ca soluţie raţională, războiul
urmează, de regulă, unui proces de „balancing intern” (producţie sau
achiziţie de arme eficiente, sporirea puterii industriale, a bazei demografice
etc.) şi unuia extern, de constituire a unor alianţe politico-militare. Actorul
care acceptă riscul declanşării războiului conştientizează, teoretic, riscul de a
produce daune materiale şi pierderi umane grave în interiorul propriilor
frontiere, riscul şubrezirii coeziunii socioeconomice interne, în caz de eşec,
precum şi dificultatea de a exploata nestingherit resursele statului (statelor)
învins(e). Ceea ce Germania hitleristă a obţinut în Franţa, Polonia, URSS ar
fi de neconceput ca SUA să poată realiza în Irak sau Afganistan, într-o epocă
în care războiul de agresiune nu mai are legitimitate internaţională.
– Şantajul – ameninţarea cu recursul la forţă, intimidarea, practicată de un
actor revizionist puternic. Exemplu: ultimatumul dat de URSS României în
vara lui 1940 pentru a obţine cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord.
– Bait and bleed („muşcă şi lasă să sângereze”) – strategie aplicată de un
actor statal puternic care face în aşa fel, încât determină doi rivali să se
angajeze într-un război de uzură devastator, care îi va lăsa slăbiţi şi
incapabili să reziste presiunilor primului. Puterea respectivă are grijă să se
menţină neutră şi finalmente îşi va impune voinţa. Astfel, I.V. Stalin, liderul
despotic al URSS spera, în anii ‘30, să determine Europa de Vest (Franţa şi
Marea Britanie, pe de o parte) şi Germania nazistă (pe de altă parte) să

80
ajungă la război, iar URSS şi comunismul mondial să profite de lupta
statelor capitaliste. În 1789 Rusia imperială a încercat să determine Austria
şi Prusia să pornească un război contra Franţei revoluţionare, căci în acest fel
ruşii ar fi avut mână liberă în Europa Centrală. Aceste două state au declarat
război Franţei. În zilele noastre, unii strategi îşi pun problema dacă SUA nu
ar avea cumva interesul să faciliteze o înfruntare militară între China şi
India, ambele puteri regionale asiatice cu potenţial de a deveni rivale ale
Americii în cursa pentru dominaţia globală.
- Bloodletting („a lăsa să sângereze”) – tehnică prin care un război
deja antamat între doi actori este prelungit prin intervenţia unui terţ care are
acest interes, spre a profita de slăbiciunea acestora.

Balanţa puterii poate furniza o schemă binară: balanţă dominantă

(constituită prin interacţiunea marilor puteri din sistem) şi balanţă
dependentă (puterile regionale care concep strategii în funcţie de cele mari).
Balanţele flexibile sunt cele existente în sisteme omogene, unde
actorii au fundamente valorice similare, iar cele inflexibile se manifestă în
sisteme heterogene.
Dacă realiştii consideră firesc şi imposibil de eliminat pe termen lung
echilibrul puterii, ca mecanism de reglare a sistemului internaţional (chiar şi
hegemonia SUA după 1990, fără un rival pe măsură, este văzută ca un
accident istoric ce va fi corectat prin formarea unei coaliţii antihegemonice,
deşi realismul şi neorealismul nu pot preciza când se va petrece acest lucru
ci doar evenimentele care îl pot precipita), idealiştii denunţă acest concept,
acuzând realismul de cinism, de perpetuarea unor practici nocive, beligene,
specifice diplomaţiei tradiţionale, dar neadaptate lumii interdependente şi
democratice de astăzi.

81
 Neorealistul Stephen Walt a revoluţionat tiparul clasic al balanţei
puterii, introducând noţiunea de „echilibru al ameninţării” (balance of
threat). Marea noutate constă în afirmaţia că statele nu creează alianţe spre a
contrabalansa pe cel mai puternic actor al sistemului, ci pe cel mai
ameninţător din punctul lor de vedere94. Astfel, echilibrele regionale de
putere, proximitatea geografică, puterea relativă, intenţiile ostile şi
experienţa istorică a statelor aflate în aceeaşi regiune sunt factorii
determinanţi ai alianţelor, mai degrabă decât calculul la rece, raţional, al
distribuţiei puterii în sistem. Dacă este adevărat că Franţa lui Ludovic al
XIV-lea era cel mai puternic actor de pe continentul european, tot atât de
adevărat era faptul că ea ameninţa direct securitatea Angliei, Austriei,
Olandei şi a statelor germane aliate acestora.
Intervenţia factorilor culturali-ideologici distorsionează şi mai mult
calculul obiectiv, raţional al echilibrului puterii. În 1945, după distrugerea
Germaniei, Japoniei şi Italiei, SUA erau cea mai mare putere din sistemul
internaţional, cu excepţia nivelului puterii militare terestre, unde URSS
domina. Modelul balanţei puterii ar fi sugerat ca normal scenariul alianţei
dintre Franţa, Marea Britanie, Belgia etc. cu URSS pentru contracararea
hegemoniei SUA. S-a întâmplat exact invers, deoarece URSS a fost perceput
ca actorul cel mai ameninţător pentru Europa de Vest prin prisma prăpăstiei
ideologice dintre Vest şi Est.
Într-un sistem de echilibru al puterii perfect (un ideal-tip, în sensul
weberian al cuvântului), toţi actorii relevanţi vor să conserve sistemul ca
atare, au valori şi norme similare, îşi recunosc principalele interese legitime
de tip – suveranitate, independenţă, au acces la informaţiile necesare spre a
evita erorile de judecată, calculele false. Ele pot lupta pentru putere, dar
94
S. Walt, The Origins of Alliances, Ithaca, Cornell University Press, 1987.

82
evită războaiele devastatoare, se abţin de la cuceriri teritoriale ce pot antrena
dispariţia unui actor relevant. Aşadar, se respectă un set minimal de reguli
sistemice, spre a permite conservarea sistemului.
Trebuie menţionată existenţa factorilor ce duc la ruperea echilibrului
şi afectarea sistemului internaţional sau regional:
– o putere revizionistă devine preponderentă şi refuză să mai respecte
regulile sistemice, dorind o răsturnare a configuraţiei existente
– state cu regim revoluţionar doresc să răspândească revoluţia în sistem –
Franţa, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului următor,
Rusia bolşevică după Primul Război Mondial etc.
– aspecte psihocognitive, culturale care distorsionează calculul puterii:
statele se aliază preferenţial cu state care au valori, norme, regimuri politice
similare şi ezită să se coalizeze cu cele diferite;
– preferinţele personale ale politicienilor decidenţi şi compromisul realizat în
interiorul aparatului birocratic statal determină un anumit tip de alianţă;
– accesul incomplet la informaţie, pe fondul practicilor diplomaţiei secrete, a
existenţei filtrelor cognitive, produce erori de judecată. Exemplu: existenţa
clauzelor secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, nefiind cunoscută în Vest
şi nici în România şi Polonia (state vizate de aceste clauze), occidentalii nu
au luat în serios posibilitatea coalizării URSS cu Germania nazistă;
– un actor care doreşte să intervină spre a balansa un altul, dar fie nu are
graniţă comună, fie nu dispune de capacitatea de a-şi proiecta forţa militară
la distanţă de propriul teritoriu, fie îi lipsesc voinţa şi consensul intern
necesar, nu va putea sprijini un stat ameninţat de forţe revizioniste. Exemplu
– la finele anilor ‘30, Franţa ar fi avut interesul raţional să sprijine Polonia,
România, Iugoslavia contra Germaniei, Ungariei şi Bulgariei, dar nu a făcut-
o, pe fondul disensiunilor interne, al pacifismului majorităţii opiniei publice

83
şi al temerilor privind un nou război devastator. Kenneth Boulding, în
volumul său din 1962 Conflict and Defense, a expus teoria pierderii de
putere (forţă) prin îndepărtarea de bazele de pornire (loss of strength
gradient)95, cu alte cuvinte, cu cât forţa militară a unui actor acţionează la
distanţă mai mare de propriile graniţe, cu atât eficienţa sa este mai scăzută.
Situaţia cea mai critică se referă la necesitatea unui actor de a traversa mari
suprafeţe de apă spre a-şi proiecta forţele la distanţă. Rusia ţaristă a fost
înfrântă de Japonia în 1905 în „războiul Manciuriei”, iar flota sa trimisă din
zona Balticii către Oceanul Pacific a fost distrusă de japonezi în strâmtoarea
Tsushima;
– statul care intervine spre a contrabalansa hegemonul tinde să fie perceput
el însuşi ca un potenţial hegemon. Exemplu: URSS, învingătoarea
Germaniei, provoacă teamă foştilor aliaţi după 1945;
– din punct de vedere militar, atunci când armele ofensive devin mai
eficiente decât cele defensive, agresorul va fi tentat să atace, deoarece
războiul va avea costuri mai mici, tolerabile şi beneficii mai mari. Exemplu:
Germania lui Hitler a adoptat o strategie militară ultraofensivă (Blitzkrieg),
bazată pe combinaţia tanc-avion, care a anulat avantajul fortificaţiilor fixe.
Eficienţa rachetelor nucleare este mai mare deocamdată decât cea a
vectorilor antirachetă, de aceea scutul antibalistic al SUA nu a produs încă o
nouă revoluţie în afacerile militare;
– strategii de bandwagoning – micile puteri se aliază cu hegemonul, fie din
teamă, fie spre a împărţi beneficiile victoriei, astfel se poate deregla
echilibrul puterii;
– naţionalismul modern – preferinţele naţionale determină anumite alianţe,
în dauna unui calcul raţional şi imparţial al distribuţiei puterii. Exemplu:
95
Kenneth E. Boulding, Conflict and Defense: A General Theory, Harper & Bros., 1962.

84
Rusia, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, a
menţinut protecţia de facto asupra Serbiei slave şi ortodoxe;
– într-un sistem de echilibru perfect, există alianţe flexibile, schimbătoare,
statele nu se percep ca amici sau inamici permanenţi, ci în funcţie de
interesul naţional în conjunctura dată (duşmanul de ieri va fi aliatul de
mâine). Alianţele se fac şi se desfac destul de repede, este un „joc amoral”,
specific diplomaţiei regimurilor aristocratice din secolul al XVIII-lea96. În
secolul al XIX-lea, naţionalismul, suveranitatea populară au fost „pasiuni”
de masă care au favorizat alianţele rigide, statele au devenit puternic
centralizate şi tot mai birocratice, războiul s-a mecanizat, s-a ajuns treptat la
mobilizarea în masă a populaţiilor pentru războiul total97 (proces iniţiat de
războaiele Revoluţiei franceze de la 1789 şi de cele napoleoniene).

4. Behaviorismul şi contestarea ştiinţifică a realismului tradiţional

În anii ‘50 ai secolului trecut, realismul se impusese ca paradigmă

dominantă a relaţiilor internaţionale. Evoluţiile specifice Războiului Rece
păreau a confirma validitatea tezelor realiste, mai ales prin accentul pus pe
competiţia pentru putere şi securitate între cele două superputeri şi prin
riscul permanent de escaladare a unor crize către război. Criticii acestei
competiţii strategice globale – catalogaţi adesea de pacifişti naivi, idealişti,
legalişti etc. – se îngrijorau de caracterul distructiv al armelor nucleare, de
limitele îngrădirii recursului la forţă prin intermediul ONU etc. Calculele

96
T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, Balance of Power. Theory and Practice in the 21st Century,
Stanford University Press, California, 2004.
97
Hans Morgenthau, Politics among Nations. The Struggle for Power and Peace, Alfred Knopf, New York,
1964 (3rd edition).

85
puterii şi perspectiva războiului păreau lucruri cinice, iar soarta populaţiilor
civile, pe care statele nucleare nu şi le puteau apăra, alimenta de asemenea
discursul pacifist al Stângii. Pe de altă parte, în URSS epurările continue
efectuate până la moartea lui Stalin au demonstrat precaritatea ideii de
contract social, fundamentul implicit al teoriei realiste (pace contractuală în
interiorul statului şi anarhie în exterior), milioane de cetăţeni sovietici
căzând victimele propriului stat, cel care teoretic ar fi trebuit să îi apere.
După prima mare dispută în cadrul Relaţiilor Internaţionale, între
idealism şi realism, a doua mare dezbatere avea să opună realismului
behaviorismul.
Ştiinţele politice în SUA au trecut, în anii ’50-’60 printr-o etapă
pozitivistă accentuată, sub influenţa ştiinţelor exacte (naturale). Disciplina
Relaţii Internaţionale s-a dezvoltat spectaculos mai ales în SUA după 1945,
iar bursele şi granturile de cercetare oferite de agenţiile guvernamentale şi
fundaţiile private au permis apariţia unui „bazin” de cercetători tineri şi
influenţaţi de metodele cantitativiste şi de metodele riguroase de studiu.
Cuvântul „behaviorism” apare în anii ’50, devenind curent abia la începutul
anilor ’60, prin articolele publicate în American Political Science Review.
Fundaţia Ford a creat aşa-numita Behavioral Sciences Division, spre a
încuraja programele de cercetare şi a atrage tineri specialişti în diverse
ştiinţe. The National Science Foundation apărea în 1950, iar în 1958 se crea
Oficiul pentru Ştiinţe Sociale. Şcoala de ştiinţe politice de la Chicago s-a
aflat în fruntea acestor programe de studiu mai ales în perioada când director
era Charles Merriam, care a sprijinit studiile behavioriste şi
interdisciplinaritatea. Studentul său Harold Lasswell s-a afirmat şi prin
studiul ştiinţific al comportamentului liderilor politici şi al alegătorilor în
cadrul politicii interne a statului.

86
 Behavioriştii ştiinţelor sociale nutreau o admiraţie fără limite pentru
rigoarea metodologică a ştiinţelor naturale, exacte, pentru posibilitatea de a
testa ipotezele de nenumărate ori, cu rezultate identice, în medii închise,
controlate. Legile obiective şi eterne ale lumii materiale trebuiau să îşi
găsească un corespondent în „legile” cauzale ale universului social, prin
colectarea datelor empirice, formarea de baze de date şi apoi prin munca de
clasificare, comparare, măsurare şi validare a rezultatelor, prin testarea
ipotezelor. Urmau să se descopere anumite modele comportamentale
corespunzând unor sisteme şi unor conjuncturi date, aşadar teoriile urmau să
aibă caracter de predicţie şi să se bazeze pe „legi” obiective ale umanului. O
pretenţie similară cu cea a realiştilor clasici, deşi aceştia din urmă erau mai
mult filosofi. Anii 1950-1960 au adus apogeul behaviorismului în ştiinţa
politică americană. E studiat atent mai ales comportamentul politic al
actorilor interni şi externi. Politologul american David Easton a explicat
care sunt caracteristicile acestui curent în ştiinţa politică98:
– căutarea regularităţilor, valoarea explicativă şi predictivă;
– verificarea prin propoziţii testabile, empirismul în cercetare;
– examinare cu tehnici riguroase a obiectului de studiu;
– cuantificarea datelor de câte ori e posibil, spre a avea o bază pentru
predicţii;
– sistematizare, ştiinţa construită pe binomul teorie/cercetare;
– teoria trebuie să preceadă studiul empiric, să conducă cercetarea;
– teoria ştiinţei politice şi cercetarea sunt legate de celelalte ştiinţe sociale.
Se face distincţia clară între fapte şi valori, deoarece doar faptele pot
fi explicate ştiinţific.

98
David Easton, A Framework for Political Analysis, Englewood Cliffs, N J Prentice Hall, 1965, p. 7.

87
 Exista ideea că ştiinţa va progresa continuu prin testarea ipotezelor în
lumea reală, nu prin construcţii teoretice, filosofice şi prin naraţiune istorică.
O caracteristică a epocii de triumf a acestui curent o constituie apogeul
metodelor cantitativiste în ştiinţele sociale, sub influenţa ştiinţelor exacte.
Curentul behaviorist s-a bazat în principal pe tehnicile de cuantificare a
datelor, măsurători, tabele, eşantioane, modele matematice, spre a reda
comportamentul actorilor sociali. S-a manifestat concomitent şi o respingere
categorică a metodelor istoriei diplomatice, ale filosofiei politice, ale
dreptului etc. Se ştie că realismul s-a bazat destul de mult pe istoria
diplomatică în argumentarea tezelor sale, acest curent afişând un pesimism
constant faţă de ideea de progres în relaţiile internaţionale, în istorie.
Realismul a tins să vadă relaţiile internaţionale ca pe o repetare veşnică a
ciclurilor de conflict pentru putere între entităţile statale. Mulţi realişti,
începând cu Morgenthau, au afirmat că descoperiseră legi obiective care
guvernează lumea politicului şi mai ales a relaţiilor dintre state suverane. Ei
considerau că dorinţa de a domina este inerentă spiritului uman, iar
competiţia pentru putere trasează limitele în care omul politic se poate
mişca, însă argumentele lor se bazau mai mult pe o filosofie a politicului, nu
pe fundamente ştiinţifice obiective.
Istoria diplomatică era considerată puţin folositoare de către noii
teoreticieni behaviorişti, criticată fiind pentru folosirea unor metode prea
descriptive, narative, în plus istoricii erau adesea partizanii unor curente
politice.
Necesitatea de a interpreta comportamentul actorilor politici folosind
metode ştiinţifice riguroase devenise un loc comun în epocă. Teoria
Relaţiilor Internaţionale a fost clar influenţată de sociologie, psihologie,
antropologie, chiar de fizică, matematică şi meteorologie. A înţelege şi a

88
explica deveniseră metodele de cercetare care separau metodele clasice ale
realismului de noile metode ştiinţifice.
Se considera că, utilizând metode interdisciplinare, eclectice, ştiinţele
de frontieră facilitează cercetarea empirică aprofundată. Behavioriştii
respingeau în general ideea că s-ar putea crea treptat o teorie generală a
Relaţiilor Internaţionale, abstractă şi omniexplicativă cu toate că, de regulă,
erau în favoarea unei „expansiuni a cunoaşterii” prin avansul progresiv, cu
paşi mărunţi, dar constanţi, a ştiinţei empirice a politicului, metodă
cumulativă ce urma să elimine treptat petele negre din calea unificării
ştiinţei99. Cu alte cuvinte ştiinţa relaţiilor internaţionale urma să se
subsumeze ştiinţei politicului.
S-a observat însă faptul că politica externă a statelor variază destul de
mult, deoarece pot interveni numeroşi factori care afectează alegerile
individuale operate de lideri: imperative sistemice, factori politici interni,
atribute culturale, ideologice, angajamente normative, factori birocratici,
aspecte psihocognitive etc.
În acest sens, faimosul studiu al lui Graham Allison dedicat crizei
rachetelor din Cuba avea să demonteze mitul realist al statului ca actor
unitar, raţional, omniscient şi coerent în politica externă. Allison a recurs la
mai multe modele spre a explica acţiunea SUA în timpul crizei cubaneze din
1962 şi luarea deciziilor de către preşedintele J.F. Kennedy: modelul
actorului raţional, modelul procesului organizaţional şi modelul politicii
birocratice100. Allison a demonstrat magistral faptul că decizia luată de un
grup organizaţional într-o structură de tip birocratic e marcată de „rutină” şi
de procedurile standard de analiză/interpretare a datelor colectate, iar

99
H. Eulau, The Behavioral Persuasion in Politics, Random House, New York, 1963, pp. 110-111.
100
Graham Allison, Essence of Decision. Explaining the Cuban Missile Crisis, Little Brown, Boston, 1971.

89
individul care aparţine unei birocraţii tinde să se conformeze procedurilor
acesteia – atât din conformism, cât şi din pricina presiunii grupului de
apartenenţă. Individul tinde să îşi asume rolul care corespunde funcţiei
deţinute într-o structură birocratică. În aceste condiţii, politica externă a unui
stat poate fi fragmentată, clivată în funcţie de mai multe grupuri, fiecare cu
viziunea şi interesele sale101. Decizia şefului statului tinde să fie adesea una
de compromis, prin evitarea soluţiilor extreme (Kennedy putea teoretic să
decidă un atac militar clasic sau chiar unul nuclear contra obiectivelor
sovietice sau, din contră, să nu facă nimic şi să adopte o atitudine pasivă).
Ulterior, studiul birocraţiilor statale, al organizării interne a aparatului
decizional, al proceselor psihocognitive specifice decidenţilor avea să devină
un aspect important al revoluţiei behavioriste în relaţiile internaţionale, dar şi
o bază ştiinţifică pentru asumpţiile liberalismului metodologic
(individualismul opus holismului). Sociologul Aaron Wildavsky a devenit
faimos prin faptul că a demonstrat clar faptul că birocraţiile largi sunt foarte
puţin autocritice, ele neputându-şi evalua corect performanţele, procedurile
de lucru şi ideile directoare, deoarece au tendinţa să îşi „atace” substructurile
însărcinate cu evaluarea102. În acest fel, se perpetuează false idei şi false
percepţii privind interesul naţional, securitatea, identitatea colectivă etc.
Behaviorismul a fost denumit adesea „revoluţie”, deoarece a
transformat profund matricea disciplinară a ştiinţelor sociale, prin aportul
ştiinţelor exacte şi infuzia de pozitivism. Convinşi că ştiinţele sociale nu
diferă fundamental de ştiinţele naturale şi că există o unitate a ştiinţei în
general, adepţii behaviorismului au avut meritul de a pune bazele studiului
101
Veză şi G. Allison, „Conceptual Models and the Cuban Missile Crisis”, în The American Political
Science Review, vol. 63, no. 3, September 1969, pp. 689-718.
102
Aaron Wildavsky, „The Self-Evaluating Organization”, în Public Administration Review, 32,
September/October 1972, pp. 509-520. Instituţiile guvernamentale însărcinate cu evaluarea ezită să dea
verdicte critice, deoarece se tem că vor avea de suferit de pe urma celor evaluaţi negativ. De aceea, multe
adevăruri dureroase nu sunt spuse niciodată, iar birocraţiile au şanse mici de autoajustare.

90
ştiinţific al politicului. În locul unor postulate filosofice, morale, al unor
„legi” istorice, aceşti autori doreau să „investigheze acţiunile, atitudinile,
preferinţele şi aşteptările oamenilor în contexte politice”103. Studierea
efectelor pe care structurile sociale le au asupra indivizilor a devenit o
preocupare de prim ordin, care a condus ulterior la disputa privind rolul
agenţilor şi al structurii în analiza comportamentului actorilor politici pe
scena internă şi internaţională.
Prezentăm în continuare câteva dintre modelele împrumutate din
ştiinţele exacte în ştiinţele sociale.

Teoria cuantelor a bulversat canoanele fizicii clasice care se baza pe

cuplul format din unde şi corpusculi. Electromagnetica studiază circulaţia
input-urilor de electricitate, lumină, radiaţii în diverse tipuri de mediu.
Fizicieni precum Max Planck, Einstein, Werner Heisenberg, în prima treime
a secolului al XX-lea au asociat unele caracteristici de tip „corpuscular” de
proprietăţi „ondulatorii”. Ei au afirmat că undele puteau fi măsurate prin
mici cantităţi („pungi” de particule energetice denumite cuante, cuvânt
provenit din latinescul quantum – cât de mult), punând bazele fizicii
sistemelor atomice (mecanica cuantelor). Fenomenele de curgere şi
transformare au fost analizate conform grilei binare – fenomene „liniare” şi
„laminare” –, dezvoltându-se în acest fel teoria turbulenţei şi cea a haosului,
cu aplicaţii inclusiv în ştiinţele sociale. Necesitatea de a anticipa mişcarea şi
ordonarea particulelor într-un sistem dat explică preocuparea ştiinţelor
sociale pentru aceste teorii împrumutate din fizică. Mecanica cuantelor este
o ramură a teoriei fizicii care a înlocuit mecanismele clasice şi teoria

103
Heinz Eulau citat de Robert Jackson, Georg Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford
University Press, 2003, p. 229.

91
electromagnetică la nivelul atomului. Constituie unul din pilonii fizicii
moderne, alături de teoria relativităţii generale. Contrar mecanicii clasice,
cuantele descriu sistemele ca fiind funcţii complexe bazate pe unde
(complex wave function) şi permit calcularea probabilităţii ca un electron să
se afle pe o anumită orbită la un moment dat.
Meteorologul Edward Lorenz a identificat trei ecuaţii şi a demonstrat
că meteorologia, ca ştiinţă predictivă bazată pe observarea constantă a
mediului, are aspecte de imprevizibilitate. Parabola zborului de fluture în
Golful Sidney sau în Beijing sugerează dificultatea de a calcula efectele pe
termen lung ale unor acţiuni aparent minore dar care, cumulate, pot avea
efect catastrofal – mişcarea aripilor fluturelui poate provoca accidente
meteorologice la mii de kilometri distanţă, prin cumularea efectelor şi prin
reacţii în lanţ.
David Ruelle şi Floris Takens, doi fizicieni importanţi, au utilizat
metode preluate din informatică şi au simulat traiectorii în sisteme haotice,
constatând că ansamblul traiectoriilor se organizează şi se uniformizează pe
parcurs, ca şi cum ar interveni o misterioasă forţă ordonatoare (strange
attractor).
Studiul statisticii aduce în prim planul ştiinţelor sociale noţiunile-
cheie de entropie şi negentropie care explică de ce fenomenele se produc în
mod uniform sau neuniform, de ce particulele (elementele) unui sistem se
ordonează simetric sau foarte asimetric. Entropia descrie dezorganizarea
progresivă a unei stări de fapt dintr-un sistem şi instaurarea dezordinii
(Shannon), pe când negentropia surprinde procesul invers, trecerea de la
dezorganizare la o nouă ordine. Întrebările fundamentale ce se pun sunt
următoarele: Care sunt raţiunile dezordinii, cum pot fi ele integrate într-un
sistem explicativ general? Când şi cum se succed războaiele şi revoluţiile?

92
Cum se pot identifica şi măsura factorii declanşatori, care este calculul
probabilităţilor?
Recursul la cibernetică – teoria sistemelor, a feed-back-ului,
circuitelor, input-output, cauzalităţii/finalităţii, a noţiunilor de
ordine/dezordine – a pus ştiinţele sociale pe un palier nou, permiţând crearea
unor modele explicative mai complexe, matematizate.
Sistemismul se inspiră din teoria generală a sistemelor, împrumutată
din matematică şi fizică în ştiinţele sociale (sociologie). Folosirea acestei
paradigme ne arată cum se reechilibrează un sistem perturbat de factori
externi sau, din contră, cum se produce ruperea sistemului şi înlocuirea sa cu
unul nou104. Sunt analizate relaţiile funcţionale dintre elementele sistemului
şi dintre acesta şi exterior. Analogia dintre structurile sociale şi sistemele
informaţionale este oarecum asemănătoare cu cea dintre sisteme biologice
complexe precum creierul uman şi funcţionarea unui computer prin input-
urile generate de „soft”.
În 1957, Morton Kaplan publica un studiu, devenit ulterior celebru,
despre sisteme şi proces în relaţiile internaţionale. El a definit structura
sistemului internaţional prin recursul la noţiunea de polaritate a distribuţiei
puterii105 şi a pus problema procesului de schimbare istorică ce afectează
viaţa sistemelor. El identifică mai multe modele de sisteme internaţionale, cu
exemplificări istorice: sistemul de echilibru al puterii, sistemul bipolar
„rigid” şi cel „suplu”, sistemul internaţional universal, sistemul internaţional
ierarhic şi sistemul internaţional Unit Veto. Întrebarea care se pune este cum
se conservă fiecare dintre aceste sisteme. Dacă statele nu se comportă

104
Vezi Patrick James, „Systemism and International Relations”, în Michael Brecher, Frank Harvey (eds.),
Realism and Institutionalism in International Studies, Ann Arbor, University of Michigan Press, 2002, pp.
118-132.
105
Morton Kaplan, System and Process in International Politics, New York, Willey, 1964.

93
conform modelului postulat teoretic, înseamnă că cercetarea empirică trebuie
să identifice noi elemente endogene (variabile dependente) şi exogene
sistemului (variabile independente) şi să corecteze modelul teoretic. În
concepţia sa, este nevoie de minimum cinci actori principali într-un sistem
multipolar, actori cu rang de mare putere, care impun regulile jocului.
Kaplan oferă un set de axiome ale conservării unui sistem internaţional106
bazat pe echilibrul puterii, arătând care este comportamentul necesar al
actorilor, dar şi cel dezirabil107:
1. Să încerci să îţi sporeşti forţa, dar să preferi negocierea în locul războiului.
2. Mai degrabă să fii gata să accepţi războiul decât să ratezi ocazia de a îţi
spori forţa (moderaţie, autolimitare).
3. Să pui capăt luptei, dacă există riscul eliminării unui actor naţional
esenţial.
4. Să te opui oricărui stat sau alianţe care aspiră la hegemonie în sistem.
5. Actorii care au fost învinşi în război trebuie să fie lăsaţi să se reintegreze
în sistem, ca parteneri, nu ca inamici.
6. Să poţi constrânge orice actor care adoptă o ideologie supranaţională şi
contestă modul de organizare al relaţiilor internaţionale. Aşadar, actorii
revoluţionari pun în pericol suveranitatea statelor şi prezervarea echilibrului.
La rândul său, Karl Deutsch, în „The Nerves of Government”
(1966)108, arată că sistemele de luare a deciziilor pot dirija fluxurile de
informaţii. Elementele fundamentale sunt comunicarea şi controlul în cadrul
sistemelor politice. Autorul – profesor de ştiinţe politice la Universitatea
Yale – a susţinut cu vigoare programul behaviorist de cercetare, contribuind
106
Ibidem, pp. 21-53.
107
Dualitatea inutilă a normelor empirice (cum se comportă statele în realitate) şi a celor descriptive (cum
ar trebui să se comporte ele spre a respecta modelul postulat) este criticată de Robert Jackson şi Georg
Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University Press, 2003, p. 232.
108
Karl Deutsch, The Nerves of Government. Models of Political Communication and Control, The Free
Press, New York, 1966.

94
şi la întocmirea aşa-numitului „Program de date politice pentru dezvoltarea
indicatorilor cantitativi folosiţi în testarea teoriilor şi ipotezelor din ştiinţele
sociale”. Bazându-se pe tehnica bazelor de date extinse şi pe analiza
matematică, Deutsch a studiat şi formarea alianţelor în istoria internaţională,
spre a putea vedea ce tip de alianţă este mai stabil în funcţie de numărul
polilor de putere existenţi109. De asemenea, a lansat noţiunea de „comunitate
de securitate” (security community), care explică integrarea regională din
Europa de Vest şi formarea spaţiului de securitate euroatlantică prin faptul
că statele care au în comun valori, norme, identităţi îşi creează mecanisme
de evitare a conflictelor armate, de opoziţie faţă de agresiunile din exterior,.
În acelaşi timp există încredere reciprocă, aşteptări pozitive mutuale, o
percepţie comună asupra ameninţărilor din exterior. Utilizarea acestei
paradigme poate demonstra de ce NATO nu a dispărut după Războiul Rece,
când nu a mai existat un inamic comun, şi de ce între statele membre nu a
început o devastatoare competiţie pentru putere şi securitate.
Pe de altă parte, teoria haosului, preluată din fizică şi aplicată în
ştiinţele sociale (anii ‘70), spre a explica turbulenţele politico-sociale, a
încercat să justifice gradul scăzut de predictibilitate al teoriilor sociale şi să
evidenţieze pericolul ignorării unor elemente producătoare de deviaţii. Ideea
de bază este că relaţiile internaţionale nu evoluează întotdeauna liniar,
cauzalist, deoarece apar şi revoluţii, rupturi, accidente, de aceea predicţia e
limitată, se bazează pe probabilităţi şi scenarii paralele. Statele au atât
comunicare internă, cât şi externă. Aplicarea unor teorii preluate din fizică
precum teoria cuantelor sau „efectul Lorentz”, deşi rămân la nivelul unor
ipoteze fascinante, greu de demonstrat în practică, ne pot ajuta să înţelegem

109
Karl Deutsch, David Singer, „Multipolar Power Systems and International Stability”, în World Politics,
no. 16, 1964, pp. 390-406.

95
extraordinara complexitate a sistemului mondial compus dintr-un număr
imens de subsisteme – subsistemul regiunilor, al subregiunilor, al statelor, al
civilizaţiilor, al economiei, al politicii etc.
Utilizând cibernetica, David Easton a recurs la feed back-ul cauzal,
prin care output-urile sunt convertite în input-uri (cauzalitate în buclă).
Sistemele caută să se adapteze la stimulii veniţi din exterior (input-uri) prin
reacţii de transformare a acestora (output-uri), iar acest răspuns al sistemelor
va genera un nou ciclu de reacţie (feed back), care se întoarce către începutul
procesului şi asigură reluarea sa. Noţiunea de proces politic exprimă vectorii
schimbării, ai circuitului sistemelor. Prin feed back se modifică mediul
exterior al sistemului – de aici vor pleca noi input-uri (cereri şi susţineri)
către sistem, aşadar sistemul şi mediul exterior comunică permanent şi se
influenţează reciproc110.
Matematicianul şi politologul american Lewis Richardson, în bine-
cunoscuta sa lucrare Arms and Insecurity111 (1960), a demonstrat, folosind
baze de date istorice extinse şi ecuaţii matematice, că fenomenul cursei
înarmărilor creşte probabilitatea războaielor între state, iar bugetele militare
în creştere nu pot fi compensate de nivelul comerţului între naţiuni.
„Modelul” Richardson stabileşte o corelaţie între acţiunea/reacţiunea
actorului (fiecărui stat îi este frică să nu fie depăşit de rivali şi se înarmează)
şi creşterea probabilităţii războiului interstatal. Autorul introduce în ecuaţie
un element denumit warlike preparation („ameninţări minus cooperare”),
care indică matematic disponibilitatea de a face război a statelor analizate.
Ameninţările sunt reflectate prin bugetele apărării, iar nivelul de cooperare,
prin cifra comerţului exterior.

110
David Easton, The Political System, Knopf, New York, 2nd edition, 1971.
111
Lewis Richardson, Arms and Insecurity, Quadrangle Books, Inc., Chicago, 1960.

96
 L. Richardson a publicat şi un studiu intitulat Statistics of Deadly
Quarrels112, în care a analizat conflictele militare (314 războaie în intervalul
1820-1949) din mai multe unghiuri. Însumând numărul de decedaţi rezultaţi
direct din acţiunea militară şi pe cei rezultaţi din expunere indirectă la forţa
armată inamică, aplică un logaritm comun al sumei. Fiecare război este
inclus astfel într-un grup de mărime specific, în funcţie de gradul de
letalitate.
Nu putem trece cu vederea nici aportul teoriilor economice în ştiinţa
politică şi mai ales în relaţiile internaţionale. Paradigma rational choice, din
care aveau să se dezvolte şi teoriile jocurilor, şi-a propus să explice şi să
anticipeze comportamentul unor entităţi (state, indivizi, organizaţii etc.) în
interacţiunea lor reciprocă, scoţând în evidenţă raţionalitatea folosirii
mijloacelor celor mai eficiente spre a atinge scopul propus. Fiecare actor are
la dispoziţie o gamă limitată de opţiuni (comportamente), iar scopul acestuia
este de a maximiza câştigurile şi a minimiza costurile (riscurile). Plecând de
la faimoasa „dilemă a prizonierului”, care postula dificultatea unui
comportament raţional pe fondul insuficienţei informaţiei disponibile, autori
precum Thomas Schelling şi Kenneth Boulding au oferit modele raţionale
de comportament pentru statele nuclearizate, confruntate cu riscul
escaladării unui conflict către distrugerea reciprocă garantată113. Teoriile
strategice au aşadar la bază metodologia behavioristă.
În concluzie, paradigma behavioristă, chiar dacă nu este una specifică
doar ştiinţelor politice (relaţiilor internaţionale), ci întregului spectru al
ştiinţelor sociale, a avut un rol esenţial în afirmarea metodologiei pozitiviste

112
Lewis Richardson, Statistics of Deadly Quarrels, Quadrangle Books, Inc. 1960
113
Thomas C. Schelling, The Strategy of Conflict, Harvard University Press, 2006; Kenneth Boulding,
International Systems: Peace, Conflict Resolution, and Politics, Colorado Associated University Press,
1975.

97
şi a credinţei în existenţa unei lumi obiective a politicului (şi implicit a RI),
lume care îşi duce existenţa în concordanţă cu un set de reguli şi cauzalităţi,
regularităţi accesibile omului de ştiinţă prin testare empirică succesivă. Deşi
actualmente curentul postmodernist şi deconstructivist neagă existenţa unei
cunoaşteri obiective şi respinge metodologia pozitivistă a cercetării
(perspectiva „postpozitivistă), nu trebuie subestimat rolul benefic al
behaviorismului în reformularea realismului şi idealismului sub veşmintele
„ştiinţifice” ale neorealismului şi neoliberalismului. Nu trebuie neglijat nici
faptul că, deşi adepţii Şcolii engleze (H. Bull, M. Wight etc.) au lansat în
anii ‘70 critici virulente la adresa behaviorismului, căruia i-au opus o
abordare „tradiţională”, bazată pe filosofie, drept, istorie, pe raţiune, logică
şi intuiţie (opuse, adesea în mod forţat, testării empirice şi formării bazelor
de date), curentul pozitivist prin excelenţă a continuat să domine porţiuni
extinse din câmpul ştiinţelor sociale (umane), mai ales în SUA.
5. Neoliberalismul

Neoliberalismul (numit şi transnaţionalism, pluralism) este un curent

al Relaţiilor Internaţionale legat istoric şi filosofic de idealismul interbelic,
beneficiind ulterior şi de discipline noi, precum sociologia organizaţiilor,
teoria alegerii raţionale etc. Tradiţia liberală în gândirea politică se leagă de
apariţia şi dezvoltarea statului de tip liberal, a societăţii civile internaţionale
şi a curentului politico-filosofic care afirmă importanţa drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului.
Liberalismul îşi concentrează atenţia asupra nivelului micro, cel
ignorat de realişti şi neorealişti, anume individul uman. Politicile concepute
de liberali sunt dedicate prosperităţii şi securităţii omului, acesta fiind plasat
ca importanţă deasupra statului şi a grupului etnic/religios/politic etc. de

98
apartenenţă. Deşi realismul a fost şi încă este paradigma dominantă în
Relaţiile Internaţionale, prin opoziţie cu acesta definindu-se celelalte
curente, (neo)liberlismul reprezintă o viziune distinctă asupra unei lumi
diametral opuse celei postulate de realişti.
Deşi liberalii nu pot nega starea de anarhie sistemică a relaţiilor dintre
state, nici existenţa unor conflicte militare devastatoare, a competiţiei pentru
putere şi securitate, ei proiectează asupra viitorului o viziune mult mai
optimistă. Eşecul proiectelor idealiste concretizate în Liga Naţiunilor şi în
acordul Briand-Kellogg nu îi descurajează, deoarece ei cred că fiinţa umană
învaţă din greşelile trecutului, globalizarea este acum mult mai avansată şi a
creat reţele vaste de interdependenţă economică, tehnologică, de afinităţi
culturale şi morale114. Moderaţie, pacifism, auto-restrângere şi raţionalitate
sunt imperativele liberalismului ce s-a afirmat în contextul unei etape mai
puţin tensionate a Războiului Rece – destinderea, mai ales în anii ‘70 ai
secolului trecut.
În primul rând ei cred că există progres în relaţiile internaţionale, că
statele pot evolua către „îmblânzirea” stării de anarhie şi, eventual, chiar
depăşirea acesteia prin comunităţi de securitate şi forme de integrare
supranaţională115. Existenţa Uniunii Europene constituie un imbold major
pentru cei care cred în progres uman, în instituţii ameliorate, în dezvoltare şi
pace, şi mai presus de toate în raţiunea individului uman. Omul este văzut în
laturile sale pozitive, iar cele negative pot fi valorizate instrumental, spre a fi
puse în serviciul umanităţii. Egoismul şi dorinţa de a obţine avantaje/profit
economic devin baza practică a dezvoltării unui comportament bazat pe

114
Robert Keohane, Joseph Nye, Power and Interdependence. World Politics in Transition, Boston Little
Brown, 3rd edition, New York Longman, 2001.
115
Michael Doyle, „Liberalism and World Politics”, în American Political Science Review, no. 80/4, 1986,,
pp. 151-169.

99
cooperare şi parteneriat între indivizi raţionali, ca urmare a identificării unui
interes comun. Aceste postulate optimiste se întemeiază nu doar pe
fundamente filosofice şi economice, ci şi pe aspecte obiective ale realităţii
ultimelor decenii.
Spre deosebire de prima jumătate a secolului al XX-lea şi chiar de
epoca Războiului Rece, forţa de atracţie a ideologiilor de stânga şi de
dreapta s-a diminuat, oamenii sunt mai greu de mobilizat în scopuri militare
de către state, acestea tinzând să îşi reducă sfera de competenţă şi să se
retragă destul de mult, lăsând cetăţenilor un spaţiu privat semnificativ. A
apărut deja o „societate internaţională”, spre a utiliza acest concept al Şcolii
engleze a relaţiilor internaţionale, bazată pe norme şi valori comune. Este
vorba de lumea transatlantică a democraţiilor, care propagă normele demo-
liberale şi modelul statului de drept pe tot globul, profitând şi de
globalizarea tehnologiilor de transport şi de comunicaţie116. Axioma de bază
a liberalismului democratic este că democraţiile nu îşi fac război sau, dacă
acest lucru se întâmplă, este vorba de ceva foarte rar, excepţional117.
Faptul că statele de tip liberal veghează la respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi se bazează pe lege (stat de drept)
conduce la postularea unui comportament civilizat, paşnic şi în relaţiile
reciproce dintre ele. În plus, statele tind să asiste la o diminuare a
conţinutului suveranităţii lor, ca urmare a fluxurilor transnaţionale ce străbat
frontierele naţionale şi afectează direct vieţile cetăţenilor – capitaluri, idei,
imigraţie, terorişti, crimă organizată etc.
Neoliberalismul se bazează pe un set de idei fundamentale:
116
M.W. Zacher, R.A. Matthew, „Liberal International Theory: Common Threads, Divergent Strands”, in
C. W. Kegley, Controversies in International Relations: Realism and the Neoliberal Challenge, St Martin’s
Press, pp. 107-150.
117
Vezi mai ales Michael Doyle, „Kant, Liberal Legacies and Foreign Affairs”, Part. 1, în Philosophy and
Public Affairs, vol. 12, no. 3, pp. 205-235.

100
1. Există progres în domeniul relaţiilor internaţionale, generat de
experienţele istorice tragice ale umanităţii, de avansul ideilor democratice şi
liberale, de consolidarea statului de drept şi de sentimentul modernităţii.
2. Statul nu e un actor unitar ci este compus din indivizi, grupuri de
interese, birocraţii, un sistem format din rivalitate şi cooperare, în doze
variabile. Decizia de politică externă nu aparţine automat unui actor
„raţional” şi unitar, ci rezultă din interacţiunea care are loc între mai multe
elemente din cadrul estabilishment-ului politic, militar şi economic al
statului. Aşadar, decizia poate rezulta din competiţie, coalition-building,
negociere, compromis. O multitudine de actori interacţionează şi se
influenţează reciproc. Se pune întrebarea dacă o decizie de politică externă
luată ca urmare a unui proces de negociere birocratică este una „raţională” în
sensul acordat de realişti acestui termen. Blocajele birocratice, circulaţia
imperfectă a informaţiei, psihologia liderilor, erorile cognitive sunt factori
care pot conduce la aşa-numitele decizii suboptimale.
3. Actorii non-statali au dobândit tot mai multă însemnătate în relaţiile
internaţionale contemporane.
Astfel, organizaţiile internaţionale pot fi actori independenţi, cu putere
de fixare a agendei. Ele permit reprezentanţilor statelor să interacţioneze în
mod repetat, constant, fapt ce conduce la sporirea încrederii reciproce.
Organizaţiile Internaţionale pot chiar determina statele să-şi redefinească
interesele. De asemenea, ele joacă un rol important şi în implementarea,
monitorizarea acordurilor dintre statele membre, în rezolvarea unor dispute,
etc. De aceea, organizaţiile internaţionale se pot dovedi indispensabile
pentru statele membre. Societăţile economice transnaţionale, ONG-urile
umanitare, de mediu au devenit actori greu de ocolit de către state pe scena
internaţională.

101
 Sporirea importanţei reţelelor transnaţionale, expansiunea rapidă în
ultimele decenii a aşa-numiţilor sovereignty free actors (actori neconstrânşi
şi nelegaţi de suveranitatea statală asupra teritoriilor şi populaţiilor – J.
Rosenau), au condus la afirmarea unei „societăţi civile globale”, aflată
deasupra statelor, şi, adesea, la concurenţă cu acestea.
4. Problema supravieţuirii statelor prin asigurarea exclusivă a
securităţii militare nu este în vârful ierarhiei priorităţilor.
Nu doar securitatea naţională (apărarea faţă de agresiuni externe
comise de alte state) este importantă, ci şi domenii precum economia,
societatea, mediul, cultura au însemnătate. Pe fondul globalizării şi
interdependenţei între societăţile umane aflate la mari distanţe geografice, se
poate afirma că distincţia clară dintre politica internă şi cea externă a statelor
îşi diminuează mult însemnătatea. Din moment ce indivizii umani pot
coexista în armonie şi pace, rezultă că şi statele au această capacitate de a
convieţui paşnic şi de a coopera pe baza intereselor comune. Deşi ipoteza
războiului între marile puteri nu poate fi complet exclusă pe termen lung,
probabilitatea sa este descrescătoare.
Sintetizând diversele teorii liberale şi neoliberale, şi luând în calcul
ramurile acestui curent operate de mai mulţi autori importanţi, putem
distinge un „liberalism cosmopolitan”, un „liberalism democratic”, un
„liberalism economic”, un „neoliberalism instituţional” şi un „liberalism
sociologic transnaţionalist”118.
Liberalismul cosmopolitan regrupează acei autori care sunt sensibili
la noţiunea de progres uman şi la răspândirea unei culturi umaniste,
pluraliste pe tot globul. Liberalul britanic Jeremy Bentham a fost atras de
118
Sorensen şi Jackson diferenţiază liberalismul „sociologic” de cel al „interdependenţei”, de cel
„instituţional” şi de cel „republican”. Robert Jackson, Georg Sorensen, Introduction to International
Relations, Oxford University Press, 2003, pp. 109-112.

102
perspectiva de a reduce numeric războaiele dintre state prin recursul la
dreptul internaţional şi la recunoaşterea reciprocă a drepturilor şi obligaţiilor
asociate suveranităţii. Soluţia consta în formarea de state federale şi în
aplicarea a ceea ce el a numit „international law”. Immanuel Kant a fost
fascinat de calităţile pacifiste ale regimurilor republicane şi a imaginat, în
volumul său Pacea perpetuă, o federaţie a republicilor care să trăiască în
pace şi armonie. Cele trei elemente fundamentale ale păcii erau, în viziunea
sa: constituţiile republicane, dreptul „cosmopolitan” aflat la temelia
comerţului liber şi a interdependenţei economice dintre naţiuni şi dreptul
internaţional.
Liberalismul democratic, de inspiraţie tot kantiană, se referă la
autorii care afirmă că între state democratice războiul este rar sau de-a
dreptul imposibil. Democraţiile, îndeosebi cele liberale, recurg rar la război,
o fac mai ales în scop defensiv şi contra unor regimuri nedemocratice.
Preşedintele american W. Wilson era pe deplin convins de natura intrinsec
paşnică a regimurilor democratice, de unde a dedus necesitatea eliminării
regimurilor autoritare şi militariste.
Liberalismul economic este un curent tehnic, care se axează pe
existenţa interdependenţei economice şi comerciale între naţiuni, fapt ce
creează interesul comun al prosperităţii generale şi constituie un motiv
temeinic al cooperării internaţionale. Această interdependenţă economică
este binevenită, deoarece joacă un rol de descurajare faţă de agresivitatea
statelor în relaţiile reciproce. Cu alte cuvinte, nu este raţional să vrei să faci
războaie contra unor state de care te leagă interese economice majore.
Prosperitatea tuturor depinde de menţinerea păcii şi a cooperării119.

119
Vezi Stephen M. Walt, „International Relations. One World Many Theories”, în Foreign Policy, no. 110,
Spring 1998, pp. 29-46.

103
 Neoliberalismul instituţional se referă la influenţa pe care instituţiile
şi regimurile internaţionale o au asupra comportamentului statelor. Deşi
recunosc existenţa stării de anarhie, a conflictului şi rivalităţii dintre state,
adepţii acestui curent consideră că pot învăţa logica cooperării cu ajutorul
instituţiilor internaţionale120. Instituţiile au un puternic rol de socializare, dar
nu pot elimina rapid starea de anarhie din RI, cel puţin instituţiile de
cooperare nici nu îşi propun aşa ceva. Instituţiile facilitează cooperarea
dintre state, reducând temerile actorilor de a fi înşelaţi (cheating) de alţi
actori de tip free riders, de a suporta costuri de tranzacţie ridicate sau de a
ajuta la ridicarea unui rival etc. Trei tipuri mari de instituţii există :
interguvernamentale, supranaţionale şi transnaţionale. Statele vor să obţină
câştiguri absolute cât mai substanţiale, iar acest lucru se poate realiza doar
prin cooperare.
Liberalism sociologic transnaţionalist
Această ramură a liberalismului îşi focalizează analiza pe emergenţa
fenomenelor transnaţionale (actori, fluxuri) în epoca globalizării şi pe
provocările cu care statele-naţiune se confruntă, legate de transnaţionalism.
Robert Keohane şi Joseph Nye au elaborat în anii ‘70 ai secolului
trecut teoria „interdependenţei complexe”, afirmând că statele sunt legate de
probleme comune – economice, sociale, culturale, ecologice –, iar actorii
nestatali, transnaţionali, sunt din ce în ce mai importanţi în afacerile
mondiale. Recursul la forţă devine tot mai costisitor pentru state, deoarece
populaţia statelor sărace opune rezistenţă puterilor zise „imperialiste”,
efectele violenţei militare asupra economiei pot fi catastrofale, iar opinia

120
Joseph M. Grieco, „Anarchy and the Limits of Cooperation”, în International Organization, no. 42,
Summer 1988, p. 486.

104
publică din statele lumii se opune războiului, în general121. După al Doilea
Război Mondial interdependenţa între naţiuni a devenit trăsătura marcantă a
relaţiilor internaţionale. Contactele între state şi cele între societăţi tind să se
intensifice, pe fondul progresului extraordinar al tehnologiilor de
comunicare şi transport122. Frontierele devin permeabile în faţa fluxurilor şi
actorilor transnaţionali, iar societăţile sunt interconectate, aşadar statul nu se
poate erija în unic reprezentant al populaţiei sale în relaţiile cu alte
comunităţi. Între stat şi actorii transnaţionali (nonstatali) există relaţii de
„interdependenţă asimetrică”. În acelaşi timp, separaţia dintre politica
internă şi cea externă tinde să se estompeze din ce în ce mai mult. Keohane,
Nye şi adepţii lor au publicat studii mai ales în revista International
Organization, devenită tribuna de exprimare a liberalismului123.
Cu toate acestea, liberalii transnaţionalişti nu pot afirma că statul nu a
rămas principalul actor al scenei internaţionale, el fiind cel care fixează
regulile de funcţionare pentru actorii transnaţionali legali (ONG-uri, firme
multinaţionale etc.) de pe teritoriul său. Însă competenţele şi deciziile luate
de state sunt adesea criticate de opinia publică, iar suveranitatea este pusă în
discuţie de elementele transnaţionale, fie ele legale sau ilegale124.
Există, de asemenea, analize ale „comunicării transguvernamentale”,
care se manifestă prin legături informale între elitele guvernamentale şi între
birocraţiile existente în diverse state. Într-un articol din 1998, cei doi autori
constată că democraţiile sunt mai bine pregătite să gestioneze provocările
121
Robert O Keohane, Joseph S. Nye Jr., „Power and Interdependence Revisited”, în International
Organization, vol. 41, no. 4, Autumn 1987, pp. 725-753.
122
Robert Keohane and Joseph Nye, Transnational Relations and World Politics, Harvard University Press,
1971.
123
Cei mai cunoscuţi realişti şi neorealişti publică, de preferinţă, în revista International Security.
124
Terorismul şi crima organizată sunt exemplele tipice de actor transnaţional ilicit. O situaţie incertă au
unele ONG-uri care în realitate strâng fonduri pentru mişcări extremiste sau chiar teroriste. Este cazul
faimoaselor charities răspândite în lumea musulmană, care aprovizionează cu bani grupurile teroriste
islamice, dar în acelaşi timp oferă sprijin economic şi logistic populaţiilor sărace din Palestina, Liban, Irak
etc.

105
societăţii informaţionale. Revoluţia informaţională s-a dovedit de regulă
benefică majorităţii democraţiilor, deoarece „societăţile lor sunt obişnuite cu
liberul schimb de informaţii, iar instituţiile lor de guvernare nu sunt
ameninţate de acesta”.
Sistemele închise, autoritare, au mai puţin succes economic deoarece
străinii se tem să investească pe pieţe unde deciziile macroeconomice
fundamentale nu se iau în mod transparent. Fluxurile transnaţionale de
informaţie, transmisă prin Internet mai ales, au permis ONG-urilor şi altor
actori deteritorializaţi să îşi intensifice şi să îşi extindă activitatea în lume.
Deşi coerenţa politicilor externe a statelor este în declin, deoarece aceste
state nu mai pot controla informaţia – fluxurile politice, financiare,
ideologice care le străbat teritoriul –, pe ansamblu marile democraţii
pluraliste sunt avantajate de revoluţia informatică125. Keohane, Nye şi alţi
autori liberali demonstrează aşadar că statul nu este un actor unitar, ci este
compus din diverse grupuri, birocraţii, elite, care permit estomparea
distincţiei dintre politica internă şi politica externă a statului, deoarece
relaţiile transnaţionale creează efecte asupra statelor şi populaţiilor, efecte ce
nu sunt controlate prin relaţii interstatale.
În volumul său World Society, John Burton a descris un model de
interacţiune între actorii internaţionali şi transnaţionali denumit cobweb –
pânza de păianjen. Este vorba de existenţa unei multitudini de actori statali
şi nestatali, de o încrengătură de fluxuri transnaţionale. Departe de a fi un
actor raţional şi unitar, statul este descompus în diverse grupuri umane care
au interese diferite – economice, politice, religioase etc. În mod cert, acest
model al interdependenţei complexe poate fi văzut ca o negaţie a pattern-ului

125
Robert O. Keohane şi Joseph S. Nye, Jr., „Power and Interdependence in the Information Age”, în
Foreign Affairs, vol. 77, no. 5 (September/October 1998).

106
realist propus de Arnord Wolfers, cel al „bilelor de biliard”. Efectele
acţiunilor şi actorilor transnaţionali sunt preponderent benefice, deoarece
este stimulată cooperarea şi nu doar între state. Multitudinea identităţilor ce
se suprapun este, de asemenea, un factor de cooperare şi armonizare a
intereselor.
Există o perspectivă liberală care face casă bună cu teoriile
behavioriste, precum efectul de turbulenţă. La începutul anilor ‘90,
politologul american James Rosenau constata existenţa unei bifurcaţii: pe
de-o parte lumea statelor naţiune (componenta statocentrică), legată de
teritoriu şi suveranitate, pe de altă parte lumea actorilor transnaţionali,
deteritorializaţi şi nelegaţi de suveranitatea statală (sovereignty free actors) –
o lume „multicentrică”126. Cele două lumi coexistă, cu destule tensiuni, dar
există şi o concurenţă de facto între ele, fapt ce explică aşa-numitul efect de
„turbulenţă”. Asistăm la apariţia unei noi lumi, în care indivizii umani sunt
mai educaţi, mai informaţi şi mai liberi, putând juca un rol semnificativ pe
scena internaţională, graţie şi avansului tehnologic şi globalizării specifice
unei societăţi postindustriale. Aşadar, se naşte o opinie publică mondială,
informată şi activă pe scena internaţională.
„În felul acesta, dinamica erei postindustriale a dus la reorientarea
cetăţenilor şi i-a catapultat în centrul scenei globale. Suprapunerea cerinţelor
unor roluri contradictorii peste priorităţile şi angajamentele acestora i-a
plasat într-o arenă în care abundă procesele turbulenţei în cascadă. De fapt,
indivizii au devenit, atât ca membri ai grupurilor, cât şi ca cetăţeni, un
subiect important de dispută, căci statele, guvernele, grupurile locale,

126
James Rosenau, Turbulence in World Politics. A Theory of Change and Continuity, Princeton Univ.
Press, 1990, pp. 5-25.

107
organizaţiile internaţionale, regimurile şi asociaţiile transnaţionale se întrec
pentru câştigarea sprijinului şi loialităţii lor…”127
Rosenau constată degradarea treptată a relaţiilor de autoritate („criză
globală de autoritate”) dintre indivizi şi grupul de apartenenţă, declinul
puterilor statului, pe fondul activităţilor indivizilor structuraţi în grupuri
transnaţionale, al dezvoltării formelor de inteligenţă artificială, precum
apariţia unor norme specifice unei culturi globale postinternaţionale.
Loialitatea indivizilor este disputată de state cu organizaţiile transnaţionale
şi cu cele subnaţionale, aşadar există o anumită fragmentare a solidarităţilor
identitare.
„În mod normal, relaţiile de autoritate sunt clare, stabile, neputând fi
renegociate. Ele tind să îşi aibă originea în deprinderi trainice, în
presupunerea că liderii au dreptul să acţioneze în numele colectivităţii şi să
se bucure de sprijin necondiţionat în schimbul eforturilor făcute. Însă, când
se instalează turbulenţa, deprinderile încep să slăbească. Premisele supunerii
devin neclare, instabile şi pot fi renegociate ; liderii trebuie să îşi facă timp
pentru a-şi asigura sprijinul necesar, iar membrii încep să îşi pună problema
reorientării loialităţilor şi a sentimentelor de legitimitate. Cu cât sunt mai
multe asemenea împrejurări care încalcă relaţiile de autoritate, cu atât mai
mult se poate aprecia că aceste relaţii sunt în criză.”128
Crizele de autoritate nu sunt decât uneori legate între ele, dar
interdependenţa specifică globalizării face ca aceste crize să nu poată fi
izolate şi independente una de alta. Apar astfel „reţele de criză pe măsură ce
informaţiile despre criza dintr-o colectivitate ajung în alte colectivităţi şi pe
măsură ce consecinţele sale se ramifică. Datorită fluxurilor de informaţii şi
127
James Rosenau, Turbulenţa în politica mondială, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1994, pp.173-
174.
128
Ibidem, pp. 319-320.

108
interacţiunilor generate de refugiaţi, comercianţi, terorişti şi alţi indivizi şi
grupuri ce călătoresc peste frontiere, crizele de autoritate se întrepătrund şi
trec în cascadă peste colectivităţi, formând între ele legături pe baza aceleiaşi
probleme sau pe bază regională”129.
În paralel cu avântul globalizării şi cu declinul statelor, se constată o
mişcare de rezistenţă sub forma localizării, a regionalismelor şi a
descentralizării competenţelor statale.
Lumea viitorului va fi, în opinia sa, relativ instabilă, marcată de
fenomene de „turbulenţă”, pe fondul declinului statelor, însă nu se poate
vorbi de inevitabilitatea conflictelor armate, deoarece contactele
transnaţionale creează solidarităţi puternice, iar indivizii din zonele cele mai
globalizate se vor lăsa mai greu mobilizaţi de către state sau de către alţi
antreprenori ai violenţei.
Aşadar, liberalismul sociologic transnaţionalist analizează structurarea
fluxurilor transnaţionale, fie ele materiale (bani, tehnologii, pandemii,
indivizi) sau nemateriale (idei, norme), influenţa asupra suveranităţii statelor
şi a relaţiei dintre stat şi cetăţean. Dacă realiştii consideră statul drept actorul
central al RI, liberalii acordă şi societăţii internaţionale şi celei
transnaţionale un rol important.

În planul securităţii, pacificarea relaţiilor dintre unele state prin

integrare a fost descrisă încă din anii ‘50 de către Karl Deutsch prin
conceptul de „comunitate pluralistică de securitate”. Într-o asemenea
„familie” de state, conflictele nu se rezolvă pe cale militară, ci prin negocieri
şi compromis, statele nu se tem deloc de agresiuni din partea altor membri ai
comunităţii, există un set comun de idei şi valori (identitate), precum şi un
129
Ibidem, p. 320.

109
nivel sporit de interdependenţă socioeconomică. Statele Europei Occidentale
şi SUA au reuşit în timp să formeze o asemenea comunitate de securitate,
care se bazează şi pe legăturile transnaţionale stabilite de indivizi şi grupuri
private, pe interdependenţa economică şi tehnologică130. Deutsch a
demonstrat că densitatea fluxurilor transnaţionale, măsurată mai ales prin
fluxurile de comunicare, indică existenţa sau inexistenţa unei comunităţi
pluralistice de securitate.

6. Teorii ale integrării supranaţionale (europene)

Ideea (neo)realistă că statele suverane vor să rămână astfel şi se vor

manifesta ostil şi competitiv faţă de alte unităţi similare şi-a dovedit limitele
în Europa postbelică. Statele au ajuns uneori să cedeze (să pună în comun)
porţiuni din suveranitatea lor şi să creeze organizaţii de cooperare şi chiar de
integrare. S-a produs aşadar transferul de competenţe dinspre statele
europene către Comunităţile Europene, ulterior către UE, aceasta căpătând
treptat şi personalitate politică distinctă de a statelor membre. Cu vremea, se
va ajunge ca UE să dispună şi de personalitate juridică distinctă de cea a
statelor membre. Aşadar, se creează instituţii comunitare care gestionează
direct interesele cetăţenilor – modelul Comunităţilor Europene (UE) fiind cel
mai elocvent. Principiul subsidiarităţii, cu rădăcini în filosofia greacă
clasică, afirmă că statele şi instituţiile supranaţionale iau deciziile la nivelul
optim de competenţă, fără ca nivelul supranaţional să interfereze abuziv în
130
Karl Deutsch, Political Community and the North Atlantic Area, Princeton University Press, 1957.

110
sfera de acţiune a statelor sau regiunilor. Delegarea de suveranitate –
suveranitate pusă în comun. Organizaţiile de integrare sunt, desigur,
deosebite de cele de cooperare.
Marile doctrine:
Funcţionalismul, ca teorie, s-a dezvoltat imediat după al doilea
Război Mondial, beneficiind de experimentul creării Comunităţilor
Europene. Reprezentantul de frunte al acestui curent este David Mitrany,
politolog britanic de origine română. În A Working Peace System (1943),
autorul a trasat un set de tehnici de evitare a războiului între marile puteri,
idealul său fiind construirea unei păci durabile, funcţionale. El a afirmat că
„problema vremurilor noastre nu este felul în care să fie menţinute naţiunile
în stare de pace ci cum să le determini să lucreze împreună, activ” 131. A
propus o abordare funcţională, pragmatică. „Este mai probabil să se ajungă
la pace, prin munca în comun în cadrul workshop-urilor şi pieţelor decât prin
semnarea unor tratate în cancelarii.”132 Abandonarea egoismului stato-
centric, valorizarea binelui comun sunt elementele definitorii ale acestui
curent.
Mitrany manifestă o mare neîncredere la adresa statului, care se
dovedeşte incapabil să asigure securitatea şi bunăstarea populaţiei. În locul
diplomaţilor şi militarilor care reprezintă statul, administrarea păcii şi
securităţii internaţionale trebuie să revină în opinia sa unui corp de
funcţionari şi tehnocraţi internaţionali, care sunt neutri şi profesionişti.
Suveranitatea trebuie cedată prin identificarea unor funcţii-cheie, gradual,
până ce noile autorităţi supranaţionale dobândesc complet autoritatea

131
David Mitrany, A Working Peace System, Quadrangle Books, Chicago, 1966, p. 28.
132
Ibidem, p. 25.

111
necesară. Zone de cooperare reciprocă, o reţea de instituţii internaţionale
conduse de elite tehnocratice133.
Aplicând o metodologie empirică, funcţionalismul concepe un progres
substanţial dar gradual, prin identificarea unor domenii de activitate şi
stabilirea unor forme de cooperare. Prin crearea unor înalte autorităţi
supranaţionale acestora li se dau prerogative mai presus de cele ale statelor,
în aceste domenii-cheie. Autorităţile supranaţionale, beneficiind de puteri
specifice, pot interveni direct asupra populaţiilor statelor membre. Este
nevoie nu de o pace clasică, de cancelarie, ci de o „pace activă” (prin
proiecte comune). Cooperarea va fi mai uşor de demarat în domeniile
economic şi social – gestionarea comună a resurselor energetice, a pieţei
muncii, a sănătăţii publice, a calităţii forţei de muncă etc. Abia ulterior va
veni şi integrarea politică, cu multe menajamente, deoarece disputele politice
creează conflicte durabile între naţiuni.
Integrarea economică supranaţională este cheia prosperităţii şi
garanţia unui sistem internaţional paşnic. Funcţionalismul este descriptiv şi
tehnic, el indică metoda ce trebuie urmată de elitele statelor spre a obţine o
pace durabilă. Nu spune când şi dacă toate statele din regiune vor accepta
strategia integrării, şi nici când se va întâmpla acest lucru. Faptul că un stat
ca Norvegia nu a acceptat să intre în UE nu înseamnă că această ţară este
agresivă şi nu doreşte pace în sistem. Funcţionalismul nu poate explica
formarea preferinţelor de politică externă ale statelor care nu se integrează în
structurile supranaţionale existente, iar în cazul celor care o fac tinde să
asume mecanicist logica funcţionalistă a cooperării graduale, sectoriale. O
teleologie adesea prea deterministă şi mecanicistă.

133
James P. Sewell, Functionalism and World Politics, Princeton University Press, 1966, p. 102.

112
 Neofuncţionalismul aduce în prim-plan idealul creării unui stat
federal prin comasarea unor state care îşi vor păstra o parte din prerogativele
suveranităţii. Autorul cel mai reprezentativ este americanul de origine
germană Ernst Haas, în special prin volumul The Uniting of Europe134, în
care oferă o analiză detaliată a formării Pieţei comune europene. Cooperarea
internaţională trebuie să se bazeze, în opinia sa, pe interesele comune ale
statelor. Cea mai bună formă de cooperare permanentă este federaţia.
Neofuncţionalismul este preocupat mai mult de integrarea regională decât de
cea internaţională.
Procesul de integrare, lansat iniţial într-un sector de activitate se va
extinde ulterior către alte domenii – efectul spill over. Procesul de integrare
trebuie lăsat pe seama elitelor politice, economice, administrative, iar odată
realizată integrarea sectorială se vor crea autorităţi internaţionale de tip
birocratic. Nu statul joacă însă rolul fundamental în realizarea integrării, ci
actorii sub- sau suprastatali: partide politice, lobby-uri, ONG-uri, instituţiile
supranaţionale etc. Grupurile de interes, ONG-urile creează coaliţii
transnaţionale spre a îşi apăra interesele. Odată formate autorităţile federale,
guvernele trebuie să se adapteze, să dea dovadă de flexibilitate, ştiind însă că
sabotarea deciziilor, ignorarea lor pot fi neproductive dacă şi alte guverne
încep să le practice în dauna cooperării.
Statele nu trebuie să dispară, ele vor păstra suveranitatea în domeniul
politic şi al securităţii. Există un principiu al indeterminării – integrarea se
desfăşoară sectorial fără ca elitele care o realizează să ştie exact unde se va
ajunge. Iar obiectivele integrării finale nu pot fi stabilite ex-ante, conform
principiului incrementalismului. Din ce în ce mai mult autorităţile
supranaţionale vor gestiona domenii de competenţă tot mai lărgită. Întâi se
134
Ernst Haas, The Uniting of Europe, Stanford University Press, 1958.

113
va produce uniunea economică, apoi, şi cea politică. Efectul spill over
descrie logica evoluţiei automate a integrării. Este vorba de un spill over
funcţional, în primul rând, adică valorizarea înaltei interdependenţe a
sectoarelor economiei moderne.
Scopul iniţial este realizat prin antamarea unor cooperări în domenii
învecinate, iar acest lucru permite apoi demararea unor noi acţiuni de
parteneriat în alte domenii. Se creează o mişcare hrănită prin logica
propriului mecanism, fără a mai exista neapărat impulsul originar – existenţa
unei cereri din partea unor grupuri naţionale sau transnaţionale. Totuşi Haas
avertizează asupra faptului că „deşi procesul de spill over este înrădăcinat în
structura şi motivele statului bunăstării, postcapitalist, el este departe de a fi
automat”135. Procesul nu este inevitabil, iar domeniile de integrare nu sunt
interconectate într-o manieră deterministă, din contră, fiecare din ele are
propria dinamică.
Există şi un spill over de natură politică, manifestat prin modificarea
aşteptărilor, a valorilor, şi prin alianţa grupurilor naţionale de interes, a
partidelor politice, la nivelul supranaţional, spre a gestiona mai bine
integrarea sectorială. Când statele şi ceilalţi actori întâmpină dificultăţi în a
ajunge la politici comune, fapt ce diminuează beneficiile interdependenţei
reciproce, se produce o „reactualizare a intereselor comune” (upgrading
common interests). O instituţie va juca rolul de mediator autonom, actorii
fiind îndemnaţi să facă concesii reciproce şi să se abţină de la a respinge
propunerile celorlalţi în domenii înrudite.
Întrebarea fundamentală este: de ce şi în ce condiţii unele state
încetează voluntar să mai fie suverane deplin şi se contopesc cu vecinele lor,

135
Ernst Haas, „Technocracy, Pluralism and the New Europe”, în Joseph Nye (ed.), International
Regionalism, Boston, Litte Brown and Co, 1968, p. 149-179.

114
pierzând multe din caracteristicile suveranităţii, şi creând metode paşnice de
rezolvare a conflictelor? În procesul de integrare „actorii politici aparţinând
naţiunilor diferite sunt convinşi să îşi transfere loialităţile, aşteptările şi
activităţile politice către un nou centru, mai extins, ale cărui instituţii au sau
solicită jurisdicţia asupra statelor preexistente”.
Există un fundament utilitarist al acesui curent. Politica interesului
(interest politics) se bazează pe un egoism valorizat în scopuri pozitive.
Haas spune că „procesul de formare a comunităţii este dominat de grupurile
constituite naţional, cu interese şi scopuri specifice, dornice şi capabile să îşi
ajusteze aspiraţiile prin orientarea către mijloacele supranaţionale, când
această tendinţă apare ca fiind profitabilă”. Cooperarea de tip funcţional
trebuie să înceapă la nivel economic şi social, dar cum între economic şi
politic există o relaţie strânsă, se va ajunge şi la integrarea politică. După
1965, când De Gaulle a refuzat în numele Franţei să adopte paşi mai decişi
spre integrarea europeană, neofuncţionalismul a fost foarte criticat pentru
aşa-zisele lui false predicţii optimiste. Abia în anii ‘80, când s-a reluat
procesul extinderii europene, curentul a fost revalorizat.
Principalele critici la adresa acestui curent136:
1. Nu explică suficient legătura dintre integrarea regională şi sporirea
nivelului de bunăstare în statele respective.
2. Nu explică în ce fel cererile de natură societală privind integrarea sunt
adoptate la nivelul naţional.
3. Subestimează rolul guvernelor naţionale în stimularea cooperării
regionale, în beneficiul actorilor sub- şi supranaţionali.

136
W. Mattli, The Logics of Regional Integration, Cambridge University Press, United Kingdom, 1999, p.
28.

115
4. „paradoxul acţiunii colective”, pus în evidenţă de Mancur Ohlson, poate
încetini substanţial cooperarea. Nu se explică satisfăcător de ce uneori au
eşuat încercări de integrare regională.
5. Nu poate prevedea dacă şi când se va realiza integrarea.
6. Nu poate explica teoria neorealistă a dificultăţii cooperării între state, pe
fondul preocupărilor pentru câştigurile relative vs absolute.
Neofuncţionaliştii văd doar importanţa câştigurilor absolute şi neglijează
rolul statelor în luarea deciziilor.

Interguvernamentalismul consideră că integrarea supranaţională

este mai cu seamă rezultatul unor negocieri interguvernamentale la nivelul
statelor implicate. Liberalul Andrew Moravcsik ne oferă o imagine foarte
utilă a procesului de integrare în articolul său din 1991 intitulat Negotiating
the Single European Act: National Interests and Conventional Statecraft in
the European Community137. Statele cele mai puternice sunt dispuse să facă
unele compromisuri necesare integrării, dar se vor opune eficient modificării
aduse regulilor acestui joc, fapt ce explică de ce „negocierile tind să
conveargă către cel mai mic numitor comun al interesului marilor state”.
Aşadar, spre deosebire de funcţionalism şi neofuncţionalism,
interguvernamentalismul insistă pe rolul jucat de interesele şefilor de stat şi
de guvern. Această teorie este simplificatoare prin aceea că reduce logica
integrării la egoismul şi limitările marilor state, neluând în calcul influenţele
mediului internaţional, circulaţia ideilor, factorii transnaţionali etc.
De asemenea, teoria nu ţine seama de dificultatea sporită a
implementării acordurilor interstatale, considerând că după o negociere

137
A. Moravcsik, „Negotiating the Single European Act : National Interests and Conventional Statecraft in
the European Community”, în International Organization, 45, Winter 1991, pp. 19-56.

116
fructuoasă procedura de implementare va fi o formalitate138. Moravcsik,
profesor la Universitatea Princeton, a pus bazele unei teorii mai elaborate, de
natură să explice modificarea preferinţelor actorilor ca urmare a procesului
de interacţiune prin negocieri.
„Interguvernamentalismul liberal” presupune existenţa a două etape în
realizarea unei integrări supranaţionale (cazul Comunităţilor Europene). În
prima etapă se postulează că interdependenţa economică va influenţa sau
chiar va constrânge formarea preferinţelor naţionale, iar în a doua puterea
relativă de a negocia de care dispun guvernele va determina rezultatele
negocierii, fără a se omite importanţa stimulentelor în favoarea
instituţionalizării. În acest fel, se reduc costurile de tranzacţie interne139.
Autorul ne oferă viziunea sa asupra relaţiilor dintre stat şi societate. Indivizii
şi grupurile de interes tind să se mobilizeze pentru a promova interese
specifice. Acţiunea colectivă este una raţională, aşteptată. Apoi, agregarea
preferinţelor şi intereselor individuale duce la degajarea unui interes
colectiv.
Grupurile de interes (subnaţionale şi transnaţionale) formează coaliţii
de susţinere şi îşi impun preferinţele, pe care ulterior statul şi le asumă şi le
promovează la nivel internaţional. În procesul de formare a preferinţelor
naţionale, elitele guvernamentale sunt un fel de arbitri ai negocierilor interne
între aceste grupuri şi guvern, ideea de bază fiind că preferinţele statelor nu
sunt fixate autonom şi irevocabil, ci rezultă din negocierea şi agregarea
preferinţelor individuale şi de grup. Statul este văzut ca reprezentând
interesele elitelor care-l conduc.

138
Paul Taylor, „Intergovernmentalism in the European Communities in the 1970s; Patterns and
Perspectives”, în International Organization, no. 36, Autumn 1982, pp. 741-766.
139
A. Moravcsik, Preferences and Power in the European Community. A Liberal Intergovernmentalist
Approach, Journal of Common Market Studies , 30th Anniversary Edition, December 1993.

117
 Într-un studiu monumental publicat în 1998, Moravcsik îşi pune
întrebarea fundamentală, „de ce guvernele suverane din Europa au ales în
mod repetat să îşi coordoneze politicile economice fundamentale şi să
cedeze prerogative ale suveranităţii în cadrul unei instituţii
internaţionale?”140 Trei factori sunt luaţi în calcul pentru explicaţie:
„modelele avantajului comercial”, „puterea relativă de negociere a
guvernelor importante” şi „stimulentele pentru a spori credibilitatea
angajamentelor dintre state”. Aşadar, interesul economic, puterea relativă şi
angajamentele credibile. Interesul comercial a rezultat dintr-un set de alegeri
raţionale făcute de liderii naţionali care urmăreau interese economice
specifice. Aceste interese pot fi defalcate astfel: cele ale producătorilor celor
mai puternici şi preferinţele asumate de coaliţiile guvernamentale. Doar când
a existat un grad înalt de convergenţă între acestea integrarea a putut avansa.
Preferinţa pentru formele economice de integrare economică (uniune
vamală, politică agricolă comună) nu a fost generată neapărat de economişti,
ci de un „conflict politic intern” al diverselor interese de grup sectoriale, fără
a ignora preocupările geopolitice. Evoluţia Comunităţii Europene se explică
nu doar prin convergenţa preferinţelor naţionale în faţa schimbărilor
economice ci şi prin ceea ce el numeşte distributional conflicts.
Între diversele grupuri de interese din statele europene, cu obiective
diferite au avut loc negocieri dificile. Statele recalcitrante au fost la rândul
lor ameninţate, de cele care doreau un acord de liberalizare şi integrare mai
rapidă, cu retragerea sprijinului financiar, cu excluderea de la împărţirea
profiturilor etc. „Tiparele de interdependenţă asimetrică” exprimă raporturile
de putere dintre state141. Ca regulă generală, statele care aveau cel mai mult
140
A. Moravcsik, The Choice for Europe. Social Purpose and State Power from Messina to Maastricht,
UCL Press, Cornell University, 1998, p. 1.
141
Ibidem, p. 3.

118
de câştigat de pe urma integrării au făcut cele mai mari compromisuri, pe
când cei care ştiau că nu vor avea câştiguri semnificative au tărăgănat
negocierile, ridicând condiţii dificile.
Soluţia instituţională pentru a asigura o bază solidă a negocierii şi un
stimulent major pentru cooperare a constat în delegarea de suveranitate de
către guverne către instituţiile internaţionale. Contrar credinţei adepţilor
neofuncţionalişti ai teoriilor lui Jean Monet, integrarea europeană nu a
rezultat din logica birocratică a tehnocraţilor naţionali şi supranaţionali, care
au gestionat planificarea economică în mod neutral, apolitic. De fapt, a fost
vorba de voinţa liderilor politici de a obţine câştiguri prin negocieri, de a
spori puterea relativă a propriului stat şi de a satisface doleanţele grupurilor
de interese. Interesele naţionale nu formează o ierarhie, ele reflectă
preferinţe sectoriale pentru anumite politici economice, pe fondul creşterii
interdependenţei economice.
Negocierile interstatale dau rezultate ce sunt modelate decisiv de
puterea relativă a statelor. A treia explicaţie pare cea mai solidă. Preferinţa
pentru delegarea sau punerea în comun a suveranităţii (folosind instituţiile)
se explică mai ales prin eforturile guvernelor de a se controla şi a se limita
reciproc, prin supravegherea atentă a credibilităţii angajamentelor asumate.
Când guvernele se străduiesc să obţină respectarea angajamentelor de către
alte guverne, se produce o delegare de suveranitate, sau punere în comun
(pooling)142. Deoarece există tendinţa unor state de a „dezerta”, trebuie să
existe sancţiuni credibile.
„Integrarea europeană este cel mai indicat de a fi explicată ca o serie
de alegeri raţionale făcute de liderii naţionali. Aceste alegeri corespund
constrângerilor şi oportunităţilor care decurg din interesele economice ale
142
Ibidem, p. 9.

119
puternicelor grupuri interne, din puterea relativă a fiecărui stat în sistemul
internaţional şi din rolul instituţiilor internaţionale în sporirea credibilităţii
angajamentelor interstatale.”143
Preferinţele sunt „nu doar un set anume de scopuri politice, ci un set
de obiective naţionale scoase în evidenţă independent de orice negociere
internaţională specifică, spre a spori exporturile, spre a spori securitatea faţă
de unele ameninţări sau spre a realiza un scop ideaţional”144. Aşadar,
Moravcsik, deşi recunoaşte importanţa factorilor tehnocratici, a celor de tip
federalist şi a explicaţiilor geopolitice (dorinţa statelor vest-europene de a
bloca reapariţia unei Germanii militariste, de a contrabalansa URSS etc.),
acordă prioritate ideii de alegere raţională, negociere interstatală bazată pe
asimetria interdependenţei şi pe influenţa grupurilor interne de interese
asupra stabilirii obiectivelor de politică externă economică a statelor.

7. Teoria regimurilor internaţionale

Ca şi teoriile integrării, cele privind cooperarea între state se înscriu în

acelaşi mainstream (neo)liberal. Noţiunea de „regim” a intrat în Teoria
Relaţiilor Internaţionale prin împrumut din ştiinţele politice, unde desemna
ordinea guvernamentală, regulile de guvernare şi relaţiile dintre guvernanţi
şi guvernaţi. Ideea fundamentală este aceea că, într-o lume interdependentă
există probleme importante care sunt comune pentru toate statele. Aceste
probleme nu se referă de regulă la aspectele hard (militare) ale securităţii
naţionale, ci la domenii precum comerţul, finanţele, mediul, tehnologiile de

143
Ibidem, p. 18.
144
Ibidem, p. 18.

120
vârf etc. Statele pot considera raţional şi util să coopereze creând în mod
voluntar agenţii, instituţii internaţionale spre a gestiona în comun problemele
apărute, dar adesea se mulţumesc cu structuri de cooperare mai puţin
instituţionalizate – acorduri, convenţii, mecanisme multilaterale.
Regimurile internaţionale sunt definite de Stephen Krasner, profesor
de relaţii internaţionale la universităţile Stanford şi Harvard, ca fiind un set
de „principii, norme, reguli, proceduri decizionale implicite sau explicite, în
jurul cărora converg aşteptările actorilor, într-un domeniu dat al relaţiilor
internaţionale”145.
Regimurile internaţionale nu trebuie confundate cu instituţiile
(organizaţiile) internaţionale. Ele nu au structura specifică acestora, nici
personalitatea juridică, sunt simple aranjamente de cooperare, mai mult sau
mai puţin formale. Utilitatea lor stă în faptul că scad costul tranzacţiilor
internaţionale şi reduc incertitudinea cu privire la comportamentul celorlalte
state.
Desigur, contează mult şi interpretările date acestor regimuri. Curentul
realist le consideră avantajoase pentru statele puternice, dornice să-şi
consolideze puterea şi securitatea, punând accentul pe câştigurile relative.
Neoliberalii consideră regimurile internaţionale ca fiind utile tuturor statelor,
prin prisma câştigurilor absolute şi a diminuării incertitudinii privind
atitudinea celorlalţi. Constructiviştii văd regimurile internaţionale ca pe nişte
construcţii sociale, modelate de norme, valori şi identităţi. Prin participarea
la aceste regimuri, statele ajung să îşi reconstruiască identităţile şi să îşi
asume roluri caracteristice. Regimurile modelează identităţile prin reliefarea

145
Definiţia dată de Krasner regimurilor internaţional: „implicit or explicit principles, norms, rules and
decision-making procedures around which actors’ expectations converge in a given area of international
relations” – Stephen D. Krasner, „Structural Causes and Regime Consequences: Regimes as Intervening
Variables”, în International Regimes, edited by S. D. Krasner, Ithaca, NY, Cornell University Press, 1983c.

121
normelor acceptate de actori ca fiind conforme cu ceea ce reprezintă ei.
Regimurile internaţionale au, aşadar, şi efecte constitutive146. Interacţiunea
statelor înseamnă o acţiune de socializare, iar aceasta poate conduce în timp
la transformarea identităţilor iniţiale, la schimbarea credinţelor, a
preferinţelor de politică internă/externă. Odată ce acestea se modifică, statele
pot decide să intensifice cooperarea în cadrul regimului internaţional,
eventual să îl transforme într-o instituţie de cooperare cu funcţii extinse.
Finalmente se poate ajunge chiar la un mecanism de integrare şi de
„suveranitate pusă în comun” (shared sovereignty).
Astfel, formarea Comunităţilor Europene poate fi explicată prin teoria
realistă ca fiind tentativa statelor europene de a-şi spori nivelul de putere şi
securitate, dar această argumentaţie nu reuşeşte să arate de ce cooperarea s-a
extins continuu. Aplicând grila explicativă liberală, ne vom axa pe
avantajele absolute ale cooperării în domenii tehnice precum piaţa comună,
energia atomică, resursele de cărbune şi oţel. Însă nu se pot explica în mod
credibil, chiar aplicând mecanismul predilect al teoriilor integrării, efectul de
spill over – modul în care statele europene au creat treptat faimoasa
„comunitate de securitate” descrisă de Karl Deutsch –, nici cedările de
suveranitate către nivelul supranaţional. Doar aplicând modele interpretative
constructiviste (cognitiviste) vom înţelege că aceste regimuri internaţionale
pur tehnice au condus către forme de cooperare care au cuprins treptat şi
sectorul politic şi cel de securitate, inclusiv cea militară147. Prin cooperare, a
apărut treptat o identitate europeană, supranaţională, pe care noile elite,

146
Friedrich Kratochwil, John Gerard Ruggie, „International Organization: a State-of-the-Art on an Art of
the State”, în International Organization 40 (4), 1986, pp. 753-775.

147
Vezi şi Andreas Hasenclever, Peter Mayer şi Volker Rittberger, Theories of International Regimes,
Cambridge University Press, 2000.

122
europeniste, au adoptat-o şi au redefinit interesul naţional în funcţie de
parametrii europenizării.
Cu toate acestea, când analizăm apariţia şi succesul unor regimuri
internaţionale, nu putem face abstracţie de contextul politic şi geostrategic al
epocii respective. Epoca ce a urmat celui de al Doilea Război Mondial a
adus cu sine o înflorire a acestor regimuri şi a instituţiilor de cooperare.
Teoria stabilităţii hegemonice, paradigmă realistă de tip diacronic148,
atribuie regimurilor internaţionale un rol în directă legătură cu interesele
hegemonului de a menţine statu quo-ul creând bunuri publice de care
beneficiază actorii care doresc menţinerea sistemului, dar uneori şi „blatiştii”
(free riders). Ideea fundamentală este aceea că hegemonul are puterea de a
constrânge sau atrage alţi actori relevanţi în aceste regimuri. Un bun
exemplu este cel al SUA, care prin instituţiile economice de la Bretton
Woods, create după al Doilea Război Mondial, a reuşit să atragă numeroase
state în sistemul economic liberal abia creat, acestea acceptând etalonul aur
şi echivalarea acestuia în dolari americani, până la începutul anilor ’70.
Acest regim economic şi monetar urmărea să împiedice crizele mercantiliste
şi devalorizările monetare care au acompaniat marea criză economică a
anilor ’30. Convertibilitatea valutară în tranzacţiile de cont curent a avut
rolul de a împiedica devalorizările concurenţiale cu efect în spirală. Fondul
Monetar Internaţional reprezintă un model reuşit de regim internaţional (cu
instituţionalizare), creat cu scopul de a menţine sănătatea sistemului monetar
internaţional şi spre a ajuta cu împrumuturi statele aflate în dificultate din
cauza balanţei de plăţi149.

148
Vezi Charles Kindleberger, „Dominance and Leadership in the International Economy – Exploitation,
Public-Goods, and Free Rides”, în International Studies Quarterly, 25 (2):242-254, 1981.
149
Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, Bucureşti, 2003, pp. 318-
320.

123
 Multilateralismul de la Bretton Woods este descris de J. Ruggie ca o
garanţie a stabilităţii monetare internaţionale150. Mai mult decât atât,
multilateralismul a avut un rol esenţial în sporirea nivelului de cooperare
economică şi politică între statele membre ale CE, SUA şi Japonia. Cu alte
cuvinte, statele, fiind actori „raţionali” au constatat ravagiile pe care
egoismul economic, mercantilismul şi izolarea le pot aduce tuturor,
exemplul cel mai bun fiind marea criză a anilor ’30. Ele au decis să creeze
un regim internaţional bazat pe multilateralism, dar şi pe protecţia
hegemonică asigurată de SUA la nivel global.
Desigur, nu toţi autorii acceptă rolul esenţial al statelor hegemonice în
construirea regimurilor internaţionale. Liberalul Oran Young consideră că
există trei mari căi de formare a regimurilor internaţionale: spontană,
negociată sau impusă. Dacă interesul unui hegemon poate conduce la
apariţia „impusă” a regimurilor, există şi celelalte variante, specifice
multilateralismului. Modificarea unui regim nu se face exclusiv ca urmare a
schimbării distribuţiei puterii în sistem şi prin inovaţii tehnologice care
schimbă balanţa de putere. Intervin factori interni, legaţi de societate, clasa
politică, economie, dar şi tensiuni, contradicţii care creează dificultăţi de
funcţionare în sânul acelui regim151. Un bun exemplu, în opinia noastră, îl
constituie decizia SUA de a abandona unilateral acordul Anti-Ballistic
Missiles, în 2002. Existenţa terorismului internaţional şi credinţa fermă a
neoconseravtorilor de la Washington în existenţa unei asocieri între terorişti
şi rogue states (Iran, Irak, Coreea de Nord etc.), pe lângă emergenţa Chinei
ca rival strategic şi dorinţa Rusiei de a dezvolta rachete capabile să penetreze

150
J. Ruggie, „International Regimes, Transactions and Change: Embedded Liberalism in the Postwar
Economic Order”, în International Organization, no. 36, 1982, p. 399.
151
Oran Young, International Cooperation: Building Regimes for Natural Resources and the Environment.
Ithaca, Cornell University Press, 1989.

124
„scutul” antirachetă pe care SUA au început să-l dezvolte, sunt factori ce
explică dispariţia unui regim internaţional în domeniul apărării.
Autorii realişti se îndoiesc de posibilitatea ca statele să coopereze prin
regimuri în domeniul securităţii militare. De aceea, ei nu pot explica
suficient de bine cum apar, de pildă, acordurile de nonproliferare nucleară şi
cele de limitare a armelor strategice (SALT). Zachary Davis a demonstrat că
apariţia regimurilor de neproliferare poate fi explicată în mod „realist” prin
teama statelor că proliferarea va avea un efect catastrofal pe termen lung. În
acest fel, cooperarea este „raţională”152. Decizia preşedintelui SUA, din vara
lui 2005, de a colabora cu India furnizându-i know how nuclear, în ciuda
faptului că acest stat nu a aderat la tratatul de neproliferare, este văzută de
mulţi autori ca fiind începutul sfârşitului pentru regimul internaţional al
proliferării nucleare. Alţii, din contră, cred că New Delhi, fiind democratic,
va contribui la consolidarea regimului respectiv, deşi în 1998 a efectuat
experimente militare nucleare condamnate de întreaga comunitate
internaţională. Nu există actualmente vreun semn al dorinţei marilor puteri
posesoare de arme nucleare de a crea un regim care să conducă la
dezarmare, fapt ce pare să confirme logica realistă a competiţiei pentru
putere/securitate.
Un alt exemplu îl constituie acţiunea Ucrainei de a construi Canalul
Bâstroe, ce leagă Dunărea de Marea Neagră, deşi în acest fel încalcă
prevederile acordului de protejare a biodiversităţii Deltei Dunării. Kievul îşi
asumă costuri politice şi de imagine, refuzând concluziile comisiilor
internaţionale de experţi în mediu (epistemic community – Haas), cu scopul

152
Citat de Caroline Baker, Explaining the fortunes of the nuclear nonproliferation regime – A
reconsideration of the value of realism, http://www.bisa.ac.uk/2006/pps/baker.pdf. În 1995, statele parte la
acordul NPT au decis prelungirea lui pe termen nedefinit. Ucraina, Kazahstan, Belarus, mai recent şi Africa
de Sud au decis să adere la NPT. În septembrie 2006 s-a creat Central Asian Nuclear Weapon Free Zone.

125
de a obţine câştiguri economice legate de transportul fluvial şi maritim. În
acest caz, un regim de tip regional este pus în pericol de egoismul unui stat
ale cărui elite conducătoare sunt interesate în primul rând de câştiguri
economice şi de satisfacerea electoratului propriu, în dauna solidarităţii
internaţionale153.
În general, cooperarea prin „regimuri” este mai uşor de realizat în
domenii nelegate direct de securitatea militară : economie, mediu,
gestionarea spaţiului maritim, aerian etc. Realiştii consideră că securitatea
este un domeniu prea sensibil pentru ca statele să rişte să fie „înşelate”, sau
pur şi simplu rivalele lor să obţină avantaje comparativ mai mari154. Aşadar,
regimurile pot rezolva prin transparenţă şi predictibilitate dilemele
cooperării – înşelăciunea (cheating) şi distribuţia câştigurilor. Totuşi
acordurile de limitare a armamentului nuclear, cele de interzicere a
rachetelor antibalistice etc. pot fi considerate ca fiind regimuri internaţionale
în domeniul militar.
Prin acceptarea acestor „regimuri” (cadre de cooperare mai mult sau
mai puţin instituţionalizat), statele tind să îşi maximizeze interesele. Marile
puteri pot refuza să se lase angrenate în regimuri care le limitează opţiunile
în viitor, fără a le aduce beneficii mai mari în prezent. Se ştie că SUA nu au
semnat Protocolul de la Kyoto privind protecţia mediului, nici statutul Curţii
Penale Internaţionale. De asemenea, şi alte state au refuzat să ratifice tratatul
ce interzice folosirea minelor antipersonal.

153
În perioada 27-30 noiembrie 2006 a avut loc, la Strasbourg, reuniunea Comitetului Permanent al
Conventiei de la Berna privind conservarea vietii sălbatice şi habitatelor naturale în Europa, sub egida
Consiliului Europei. Cu această ocazie, a fost examinat, pentru al treilea an consecutiv, proiectul ucrainean
al Canalului Bâstroe. Comitetul Permanent al Convenţiei a adoptat în anul 2004 Recomandarea 111, prin
care se cerea Ucrainei să suspende necondiţionat lucrările la Canalul Bâstroe şi să nu continue faza a doua a
proiectului înainte de a elabora un studiu de impact asupra mediului conform cu standardele internaţionale.
154
Joseph M Grieco, „Understanding the Problem of International Cooperation: The Limits of Neoliberal
Institutionalism and the Future of Realist Theory” în D.A. Baldwin (ed) Neorealism and neoliberalism: the
contemporary debate, New York, Columbia University Press, 1993.

126
 Autorii liberali sunt atenţi mai ales la câştigurile „absolute” (ale
tuturor participanţilor la cooperare) şi atribuie regimurilor internaţionale un
rol similar cu cel al instituţiilor internaţionale : forumuri de interacţiune şi
dialog, instrumente pentru scăderea costurilor de tranzacţie etc.155
Transparenţa în negociere (institutional bargaining – Young) facilitează
cooperarea, sporind nivelul de încredere reciprocă între actori156.
Câteva exemple de regimuri internaţionale: Convenţia privind
protejarea mediului ambiant în bazinul Mării Negre, Convenţia privind
comerţul internaţional cu specii periclitate de floră şi faună sălbatică,
acordurile privind coridoarele aeriene de zbor etc., acordurile referitoare la
cotele de pescuit şi protejarea resurselor piscicole în mări şi oceane157.

8. Teoriile neomarxiste ale economiei politice internaţionale –

imperialism, dependenţă, structuralism
155
Keohane, Robert O., After hegemony: cooperation and discord in the world political economy.
Princeton, N.J., Princeton University Press, 1984.
156
Oran R. Young, „The Politics of International Regime Formation: Managing Natural Resources and the
Environment”, în International Organization, vol. 43, Issue 3, Summer, 1989.

157
Oran R. Young, International cooperation: building regimes for natural resources and the environment,
Ithaca, Cornell University Press, 1989, p. 13.

127
 Acest set de teorii diferă de mainstream-ul realist şi liberal prin faptul
că plasează analiza nu la nivelul acţiunii statului, ca actor raţional, într-un
mediu anarhic, ci asupra problemelor privind distribuţia inegală a resurselor
economice, a exploatării şi nedreptăţii.
Teoria luptei de clasă, postulată de Karl Marx şi de continuatorii săi,
avea să fie transpusă în domeniul relaţiilor dintre state de către doctrinari
faimoşi ai socialismului – Lenin, Rosa Luxemburg etc. Radicalismul acestei
abordări constă în ideea fundamentală a dispariţiei statului şi a solidarităţii
supranaţionale a clasei sociale „alese” – proletariatul.
În timpul Primului Război Mondial, Vladimir I. Lenin publica
volumul Imperialismul, stadiul suprem al capitalismului158, în care afirma că
expansiunea economică şi industrială a statelor capitaliste avansate le va
împinge pe acestea inevitabil către război. Tendinţa inexorabilă de
cartelizare şi concentrare a capitalurilor, în faza industrială a capitalismului,
conducea în opinia sa către o competiţie acerbă între statele cu economie de
piaţă avansată pentru pieţe de materii prime şi pentru debuşee comerciale.
Marile corporaţii economice tindeau să monopolizeze pieţele interne, iar
expansiunea pieţelor de desfacere devenise un imperativ. De asemenea, se
dezvoltase accelerat capitalul financiar, marile bănci tinzând către
monopolizarea pieţei capitalului financiar mondial. Economiile de scară159
permiteau sporirea randamentului producţiei industriale, fapt ce făcea
necesară găsirea de debuşee comerciale pentru afluenţa de produse
industriale. Cu banii obţinuţi din aceste activităţi, capitaliştii reuşeau,
considera Lenin, să mituiască o parte a clasei muncitoare, sugerând un
158
V.I. Lenin, Imperialism: The Highest Stage of Capitalism, New York, International Publishers, 1939.
159
Termenul « economia de scară » este folosit în literatura economică spre a descrie ceea ce se întâmplă
atunci când cantităţile de factori utilizaţi în producţie cresc.

128
posibil compromis între proletari şi capitalişti. Compromis denunţat ca
aberant de acest doctrinar al socialismului. Convergenţa capitalismului
industrial şi a celui financiar urma să sporească tensiunile şi rivalităţile
dintre marile bănci şi corporaţii mondiale, iar sprijinirea acestora de către
statele de apartenenţă garanta conflictul între marile state capitaliste.
Imperialismul avea să reprezinte faza terminală a sistemului capitalist, după
care urmau să se instituie supremaţia eternă a socialismului şi renunţarea la
stat, ca formă de organizare sociopolitică.
Roza Luxemburg, personaj central al mişcării socialiste germane din
preajma Primului Război Mondial, a identificat o dialectică a spontaneităţii
şi organizării, cele două ingrediente esenţiale ale triumfului clasei
muncitoare. Referindu-se la Revoluţia rusă din octombrie 1917, Roza
Luxemburg afirma că proletariatul mondial avea misiunea nobilă de a pune
capăt războiului imperialist al statelor capitaliste, luptând contra burgheziei
imperialiste, în interiorul fiecărui stat. Totuşi, în eseul Revoluţia rusă,
publicat postum, ea a criticat excesele bolşevismului care a lovit în
instituţiile democratice abia create, precum şi oportunismul „noii politici
economice” care se bazase pe împărţirea pământului către ţărani. Idealul
exprimat de autoare se referă la continuarea şi intensificarea revoluţiei
proletare în toate statele capitaliste şi la preluarea puterii de către muncitori.
Se observă faptul că în primele decenii ale secolului al XX-lea ideile
marxiste sunt concurate puternic de filonul naţionalist, chiar nazismul fiind o
sinteză de elemente doctrinare de extremă stângă şi de extremă dreaptă. Pe
fondul regresului politico-filosofic al liberalismului, o luptă strânsă avea să
opună cele două curente radicale care au produs regimurile totalitare bine-
cunoscute.

129
 La finele celui de-al Doilea Război Mondial, economistul sovietic de
origine ungară Evgheni Varga critică teoria imperialismului, plecând de la
constatarea că două războaie mondiale nu au dus încă la dispariţia statelor
capitaliste democratice. În Occident se ajunsese în etapa consumului de
masă, aşadar coloniile, pe cale de dispariţie, deveneau mai puţin resurse de
materii prime cât locuri predilecte de plasament financiar. Producţia statelor
capitaliste se adresa mai mult pieţei interne, nu coloniilor, aşadar rivalitatea
statelor pentru debuşee de export nu mai era de actualitate160.
Coloniile tindeau către independenţă naţională, iar „eliberarea” lor nu
constituia prilej de conflict între statele metropole. În realitate, statele
capitaliste dezvoltate nici nu investeau cele mai multe capitaluri în colonii,
ci în alte state cu care aveau afinităţi politico-economice. Războaiele
mondiale au provocat intervenţia statelor în economie, dar, când pacea s-a
restabilit, statele au pus bazele unui capitalism ordonat, ferit în mare măsură
de excesele care au condus la marea criză interbelică.
Aşadar, societatea industrială bazată pe consumul de masă menţinea
pacea între statele capitaliste democratice.
Teoriile „dependencia” s-au dezvoltat în rândul unor autori sud-
americani, grupaţi mai ales în cadrul Comisiei Economice a ONU pentru
America Latină (CEPAL). În 1970 economistul argentinian Raul Prebish,
secretar general al CEPAL şi părinte fondator al aşa-numitului
„structuralism latino-american”, publica volumul Transformare şi
dezvoltare, în care propunea ca statul să adopte politici macro-economice
care să implice o fiscalitate sporită şi să încurajeze economisirea domestică
în rândul populaţiei. În opinia sa, statele subdezvoltate nu au de câştigat de
pe urma schimburilor comerciale cu cele dezvoltate, deoarece se ajunge la
160
„Postscript to Marxian Economy”, http://www.wesleyan.edu/css/readings/Barber/post5.htm.

130
dependenţă de exporturi şi creştere dezechilibrată, factori ce menţin
înapoierea. Aşadar, creşterea nivelului de intervenţie a statului în economie
şi planificarea economică, crearea unor industrii care pot produce
substituenţi pentru bunurile importate şi controlul destul de sever asupra
intrărilor de capitaluri externe sunt caracteristicile acestui curent menit să
reducă proporţiile exploatării statelor subdezvoltate de către cele dezvoltate,
a Sudului de către Nord.
Franco-egipteanul Samir Amin a studiat de asemenea problematica
raporturilor asimetrice şi injuste dintre Nordul bogat şi Sudul sărac. În
Acumularea la scară mondială161 şi în Dezvoltarea inegală, cărţile sale
fundamentale, a susţinut faptul că activitatea comercială este profitabilă doar
pentru naţiunile dezvoltate, pe când cele în curs de dezvoltare exportă mai
ales materii prime şi produse agricole cu valoare adăugată scăzută.
Câştigurile scăzute realizate de ţările Sudului, în beneficiul celor bogate din
Nord, contribuie în opinia sa la menţinerea subdezvoltării în primele.
Sugestia autorului este aceea că economiile statelor din zona periferiei nu au
prea mult de câştigat de pe urma capitalismului şi a liberului schimb, pe
când cele din „nucleul” dezvoltat tind să fie mereu avantajate de aceste
relaţii asimetrice. Unul dintre marile neajunsuri care afectează naţiunile
sărace este insuficienta difuzare a progresului tehnic, fapt ce conduce la
persistenţa unor subsectoare economice tradiţionaliste şi foarte înapoiate.
Statele sărace nu reuşesc să recupereze decalajul productiv faţă de cele
bogate, ele sunt împinse de relaţiile asimetrice să se specializeze în activităţi
cu valoare adăugată mică (agricultură, minerit, textile etc.). Ţările bogate au
interesul să exporte capitaluri către Sudul sărac, dar acest fapt duce la
impunerea forţată a regulilor de piaţă avansată în ţări înapoiate, nepregătite
161
Samir Amin, Accumulation on a World Scale, Monthly Review Press, New York, 1970.

131
pentru concurenţă. Singura posibilitate pentru ţările sărace de a face faţă
acestei situaţii grave constă, în opinia lui Amin, în renunţarea de către
acestea la economia de piaţă de tip occidental, în formarea unor zone
comerciale compuse doar din ţări în curs de dezvoltare şi în căutarea
sprijinului URSS162.
Sociologul american Immanuel M. Wallerstein, director al Centrului
pentru studii economice, sisteme istorice şi civilizaţie şi profesor la
Universitatea McGill, a utilizat modele istorice ale ciclurilor economice de
expansiune a capitalismului, începând cu secolul al XVI-lea. Preluând de la
francezul Fernand Braudel teoria răspândirii în cercuri concentrice a
capitalismului, dinspre un nucleu dezvoltat către periferiile nedezvoltate şi
exploatate, Wallerstein a oferit un model geometric al relaţiilor de putere în
economia mondială. Autorul analizează istoria politico-economică a lumii şi
afirmă că au existat două mari tipuri de sisteme mondiale : „imperii
mondiale” şi „economii mondiale”.
Imperiile mondiale sunt caracterizate de concentrarea puterii politice
şi economice într-o unică autoritate, pe când economiile mondiale
beneficiază de unitate structurală, dar puterea politică este împărţită între
diverse entităţi (statele).
Începând din epoca Renaşterii, criza feudalismului a condus la apariţia
unor structuri de putere centralizate, specializate în acumularea surplusurilor
economice şi în formarea capitalurilor. Între 1450 şi 1640 economia
capitalistă s-a dezvoltat gradual, devenind o economie mondială, bazată pe
fenomenul diviziunii muncii. Treptat, s-a format un nucleu compus din
statele capitaliste evoluate şi periferiile înapoiate şi exploatate. Europa de
Nord-Vest a beneficiat de avansul său economic, ştiinţific, tehnologic şi a
162
Samir Amin, Obsolescent Capitalism, London, Zed Books, 2003.

132
devenit centrul sistemului capitalist mondial. Statele din această regiune şi-
au construit mecanisme de guvernare solide, structuri politico-administrative
performante, ceea ce le-a permis să extragă resursele necesare şi să le
direcţioneze raţional, în scopul creşterii economice.
Prin comerţ internaţional, statele bogate profită de situaţia
dezavantajoasă a celor nedezvoltate. Schimburile comerciale inegale conduc
la acumulare de bogăţie de către statele dezvoltate, în dauna ţărilor sărace, ai
căror producători de bunuri oferă salarii scăzute şi obţin câştiguri relativ
mici. Comerţul Nord-Sud este afectat de termenii inegali ai schimburilor :
ţările sărace vând mărfuri la preţuri relativ mici şi importă bunuri ce
incorporează tehnologii avansate, la preţuri ridicate.
Aşadar, sistemul mondial modern este unul bazat pe asimetrie,
dominaţie şi exploatare a periferiei de către centru. Supravaloarea rezultată
din comerţ este apropriată, în opinia sa, de „nucleul” capitalist dezvoltat, la
nivelul întregii economii mondiale. Deşi statele nedezvoltate se declară
suverane şi independente, iar comunitatea internaţională le recunoaşte acest
statut, în realitate ele sunt dominate de către nucleul de state dezvoltate, cu
toate că ambele categorii de state fac parte din acelaşi sistem mondial (world
system)163. Cu toate că unele state din Lumea a treia pot face saltul către
lumea statelor capitaliste dezvoltate (trecând prin „purgatoriul” nivelului
intermediar al semiperiferiei) şi viceversa, numărul acestora este foarte
limitat164. Aceste semiperiferii (Europa de Est, Brazilia, China etc.) joacă un
rol de „tampon”, reducând tensiunile intrinseci şi inevitabile dintre centru şi
periferie. Capitalismul se poate dezvolta, în opinia sa, doar prin exploatarea
celor mulţi de către cei puţini, relaţiile reciproce fiind de tip ierarhic şi

163
Immanuel Wallerstein, The Modern World System, Academic Press, New York, 1974.
164
I. Wallerstein, The Capitalist World Economy: Essays, Cambridge University Press, 1979.

133
asimetric. Dinamica sistemului mondial cunoaşte transformări referitoare la
modalităţile de producţie, avansul tehnologic, poziţia unor state în sistem
(pendularea între centru şi periferie/semiperiferie), dar, pe ansamblu,
sistemul capitalist rămâne unul ierarhic, bazat pe inegalităţi şi exploatare.
Evident, acumularea acestor tensiuni structurale în interiorul sistemului
capitalist, goana după profit şi limitele expansiunii sunt factori care îl duc cu
gândul la inevitabila dispariţie a capitalismului, ca orice formă socio-
economică de viaţă colectivă, cu existenţă istorică.
Pe aceeaşi linie a teoriei „dependenţei” de factură neomarxistă merge
şi germano-americanul Gunder Frank, profesor la Universitatea din
Toronto (Canada), care afirmă că fenomenul subdezvoltării economice a
statelor din Lumea a treia este generat de includerea lor în sistemul capitalist
mondial. Analizând relaţiile dintre ţările coloniale (metropole) şi oraşele-
satelit din ţările colonizate, el observă inegalitatea acestui raport, dar şi
dezvoltarea variabilă a „sateliţilor” în funcţie de legăturile existente cu
„metropola”. Cu cât o regiune a avut legături mai strânse cu metropola, după
decolonizare există o mai mare probabilitate să evolueze negativ din punct
de vedere economic, către praguri crescute de subdezvoltare. Şi viceversa.
Atrase de ieftinătatea şi abundenţa materiilor prime, societăţile comerciale
originare din statele dezvoltate investesc în zonele sărace şi îşi ghidează
producţia şi exporturile în funcţie de cererea agregată la nivelul pieţei
mondiale. Ajutorul economic alocat de statele bogate pentru cele sărace este
denunţat de acest autor ca fiind o formă mascată de prezentare inversă a
realităţii. În fapt, exportul de capital tinde să aibă loc dinspre cei săraci către
cei bogaţi, fapt ce menţine inegalităţile şi nedreptatea în relaţiile

134
respective165. Soluţia întrevăzută de el, inspirată se pare din „succesul”
revoluţiei castriste din Cuba, constă în decuplarea statelor-satelit de la
sistemul capitalist mondial şi adoptarea socialismului şi a dezvoltării
economice independente. Dezvoltarea capitalismului este analizată istoric şi
structural, în grila propusă de Wallerstein, prin referire la ciclurile lungi ale
creşterii şi stagnării, iar succesul comercial al Europei şi al SUA este
explicat ca bazându-se pe poziţia acestor state în cadrul „triunghiurilor”
comerciale regionale, dar şi pe transferul de bunuri dinspre colonii spre
metropole, inclusiv pe comerţul cu sclavi din trecut.
În concluzie, deşi teoriile neomarxiste se bazează pe fapte reale,
precum divizarea lumii în state puternic integrate în sistemul economiei de
piaţă şi state puţin sau aproape deloc integrate, ele tind să simplifice la
maximum grila de interpretare a relaţiilor internaţionale şi să omită
importanţi factori precum cultura, identitatea, preferinţele de politică externă
şi de securitate ale statelor. Opţiunea atât de dragă adepţilor teoriilor
„dependenţei”, anume ieşirea statelor sărace din sistemul mondial al
economiei de piaţă – şi aceasta în ciuda interdependenţei generate de
fenomenul globalizării – nu a adus rezultatele scontate acolo unde s-a
încercat implementarea ei. Ţările care s-au autoizolat, care au căutat autarhia
economică şi au dezvoltat industrii de substituţie pentru produsele de import,
nu au obţinut „scoruri” economice deosebite, din contră, au plătit acest
orgoliu prin nivelul de trai redus al populaţiilor, prin birocratizarea şi
centralizarea excesivă a economiilor, prin dezechilibre structurale greu de
rezolvat.

165
Citat în Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, Bucureşti, 2003,
p.212.

135
 9. Teorii ale păcii şi războiului

Fără nicio îndoială, războiul şi pacea sunt fenomene ciclice, care

jalonează istoria societăţii umane din cele mai vechi timpuri până în zilele
noastre. Războiul şi pacea sunt, de obicei, considerate subiectele centrale în
studiul RI166. Statistici efectuate pe cca 2500 de ani demonstrează că
perioadele de război sunt mai frecvente decât cele de pace, ceea ce ar putea
indica o preponderenţă a fenomenului războiului.
Se pot da multiple interpretări acestui fenomen, inclusiv la nivel
biologic – agresivitatea speciei umane, lupta pentru resurse, pulsiunile
psihice colective. Războiul este şi un fenomen cultural – există societăţi
războinice şi altele mai paşnice, aşa cum a demonstrat deja antropologia.
Pe măsură ce entităţile politice specifice Evului Mediu au trecut prin
procesul de centralizare, s-au creat structurile specifice statelor moderne.
Centrele locale de putere au fost eliminate sau supuse, puterea concentrându-
se într-o unică sursă – monarhul absolut, sau bifurcându-se (monarh
constituţional şi parlament), apoi naţiunea suverană a delegat autoritatea de
guvernare reprezentanţilor săi. În acelaşi timp, prin competiţia externă,
statele s-au construit intern. Au apărut armatele moderne, profesionalizate,
instituţionalizate şi separate de restul societăţii. Până la pacea westphalică,
liderii politico-militari purtau mai ales războaie „personale”, ulterior acestea
s-au purtat în numele colectivităţilor, într-un mod mai impersonal167.

166
Vezi Stefano Guzzini, Realism şi Relaţii Internaţionale, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 36.
167
Simona Soare, „War as a Realist Institution”, în Occasional Paper, no. 2, December 2006, www.csis.ro,
pp. 27-28.

136
 Războiul este strâns legat de procesul de construire a naţiunilor şi
statelor. Loialitatea sau coerciţia a structurat atitudinea populaţiilor faţă de
state, în timp ce taxarea resurselor a pus baza materială a resurselor
permanente ale statului. Odată ce acesta putea mobiliza în masă populaţia
pentru război, cerând loialitate în numele ideii naţionale (mai rar al ideilor
supranaţionale, socioeconomice, revoluţionare) şi aplicând taxarea
obligatorie, odată ce s-au creat birocraţii civile şi militare destinate
gestionării resurselor umane şi materiale, se poate spune că statul modern a
devenit antreprenorul esenţial al războiului168. Statele au ajuns să controleze
puterea politică, dar cea economică aparţinea, cel puţin în ţările capitaliste,
întreprinzătorilor privaţi, aşadar era necesară şi loializarea acestora, spre a
accepta mobilizarea industriilor în scop militar.
Statul asigură populaţiei protecţia (un bun colectiv), cel puţin în
teorie, tot el însă cere impozite şi taxe, precum şi participarea fizică la
exerciţiul apărării. Aşa cum faptul de a fi impozitat a adus treptat cetăţenilor
drepturi electorale (no taxation without representation, se spunea în
coloniile americane supuse britanicilor, în perioada 1763-1775), şi
obligativitatea mobilizării cetăţenilor în caz de război a condus la acordarea
de drepturi politico-electorale, sociale şi economice169. Dacă Germania
unificată în 1871, ca să luăm un exemplu, a acordat drepturi politice şi
socioeconomice cetăţenilor săi bărbaţi chemaţi să moară pentru patrie, după
terminarea Primului Război Mondial mai multe state europene au extins

168
Vezi în acest sens Anthony Giddens, The Nation-State and Violence, Cambridge, Polity, 1985.

169
Mary Kaldor, „Warfare and capitalism”, în EP Thompson et al, Exterminism and Cold War, London,
Verso, 1982.

137
dreptul de sufragiu, au aplicat reforma agrară (cazul României Mari) sau au
acordat drepturi sociale sporite cetăţenilor170.
În Relaţiile Internaţionale, cel puţin în tradiţia clasică, războiul apare
ca un fenomen normal, legat de suveranitatea statelor şi de anarhia din
sistemul de state. Dacă în relaţiile internaţionale este considerat fenomen
normal şi recurent, în ştiinţa politică războiul este văzut ca o anomalie, un
accident, o patologie a politicului171. Faţă de ordinea socială, de contractul
social, revoluţiile şi războaiele civile sunt salturi bruşte care aduc schimbări
majore în viaţa politică, socială şi economică a colectivităţilor umane. Spre
deosebire de ciclurile electorale, războaiele nu sunt previzibile, chiar dacă
anumite evoluţii par să sugereze uneori inevitabilitatea lor.
Aşadar, dezvoltarea capitalismului industrial, a instituţiilor
reprezentative, a structurilor administrativ-fiscale moderne ale statului se
leagă intrinsec de fenomenul războiului.
Războaiele pot părea accidente care întrerup nişte tendinţe anterioare.
Sau, din contră, pot fi văzute ca evoluţii previzibile care confirmă anumite
tendinţe pe termen lung. Faţă de evoluţiile lente ale sistemelor
internaţionale, războaiele apărute pot acţiona precum nişte
acceleratori/deceleratori pentru trendurile existente172. Războaiele pot
precipita anumite tendinţe sociopolitice şi economice, sau le pot inversa, sau
amâna. Războaiele „private” din Evul Mediu, între diverşi seniori locali,
regişori, papi şi antipapi, au lăsat locul războaielor pe scară mult mai mare
dintre statele moderne. Imperiile pre-westphalice au lăsat treptat locul
statelor naţionale moderne, între altele, şi ca urmare a războaielor
170
Arthur Marwick (ed.), Total War and Social Change, London, Macmillan, 1988, pp. 5-12.
171
Gregory J. Kasza, „War and Comparative Politics”, în Comparative Politics, vol. 28, no. 3, April 1996,
pp. 355-373.
172
Vezi Michael Barnett, Confronting the Costs of War: Military Power, State and Society in Egypt and
Israel, Princeton University Press, 1992, p. 5, citat de Gregory J. Kasza, op. cit., pp. 358-359.

138
devastatoare ce le-au diminuat capacitatea de a controla propriile teritorii şi
populaţiile aferente. Adesea s-a constatat că după războaie apar economii
relativ centralizate, planificate rigid, concentrări industriale etc.173 Anumite
clase politice au prosperat, unele ideologii au devenit dominante, femeile au
căpătat drept de vot în Europa după 1918 şi mai ales după 1945174. Statul
bunăstării este, după cum am spus anterior, şi el legat de efortul militar. Se
ştie că Primul Război Mondial a întrerupt în mod brutal o etapă a
globalizării şi interdependenţei economice semnificative ce exista între
statele Europei Occidentale. Fără a fi adepţii istoriei contrafactuale, ne
punem întrebarea cât de globalizată şi de integrată politico-economic şi
ştiinţific ar fi fost lumea de astăzi fără cele două mari conflagraţii mondiale.
De asemenea, cele două revoluţii socio-politice catastrofale – comunismul şi
nazismul – îşi au rădăcinile concrete în primul dintre aceste conflicte majore,
deşi ideologiile de extremă stângă şi dreaptă existau din secolul al XIX-lea.
Aşadar, războiul influenţează politicile interne ale statelor afectate, iar
acestea, la rândul lor, pot genera din nou război175.
Desigur, războiul este un fenomen social în primul rând, de aceea el
este puternic legat de societăţile care îl poartă, fiind influenţat cu certitudine
de factori diverşi: economici, demografici, culturali-ideologici, politici şi
psihologici. Sociologul francez Gaston Bouthoul nu se înşela când afirma
existenţa „structurilor beligene”176. În Evul Mediu european, progresele
tehnologice ale agriculturii aveau să sporească producţiile cerealiere, ceea ce
a condus la creşterea demografică. Însă agricultura era încă destul de

173
Bruce Porter, War and the Rise of the State. The Military Foundations of Modern Politics, New York,
Free Press, 1994.
174
Vezi Margaret Randolph Higgonet, Jane Janson, Sonya Michel, Margaret Collins Weitz (eds), Behind
the Lines: Gender and the Two World Wars, New Haven, Yale University Press, 1987, pp. 33-35.
175
Gregory J. Kasza, op. cit., p. 357.
176
Gaston Bouthoul, La guerre, Presses Universitaires de France, 1983. De asemenea, Gaston Bouthoul,
Traité de polémologie, sociologie des guerres, 1ère édition, 1951.

139
înapoiată ca să primească acest surplus de mână de lucru, iar societatea,
structurată în grupuri închise, fără suficientă mobilitate verticală, nu
permitea umplerea golurilor existente cu surplusul respectiv. Prin
identificarea debuşeului creat de mitul eliberării Locurilor Sfinte, a apărut
instituţia cruciadelor (Războiului Sfânt) şi aceşti oameni au găsit o nişă de
afirmare.
Chiar dacă asemenea lanţuri cauzale pot fi contestate pentru
simplismul lor şi ignorarea altor factori (în cazul nostru puterea mitului
colectiv religios), ele au deschis calea analizei bazate pe date materiale
culese de-a lungul secolelor de istorie cunoscută. Oamenii de ştiinţă au
încercat adesea să scoată fenomenul războiului din posesia prelungită a
strategilor, istoricilor şi filosofilor. Behavioriştii, în special, au încercat să
identifice variabilele relevante pentru conflictele armate şi să structureze
baze de date.
În 1963, David Singer, profesor de ştiinţe politice la Universitatea

Michigan, şi istoricul Melvin Small au pus bazele Correlates of War Project

– un proiect behaviorist de strângere a datelor referitoare la războaie în
istoria lumii177. Quincy Wright, Singer şi Small au publicat în anul 1972
volumul The Wages of War, unde au stabilit o definiţie cât mai obiectivă a
războiului. Menţionăm şi existenţa unui BCOW (Behavioral Correlates of
War ) lansat de Russell Leng. În acest fel, au fost identificaţi parametrii
ştiinţifici ai războiului, bazaţi pe date obiective, cu precizarea că David
Singer, Daniel Geller, Melvin Small şi colegii lor au beneficiat de un grant
dat de Carnegie Corporation pentru Centrul de Cercetare a Rezolvării

177
David J. Singer, The Correlates of War. Research Origins and Rationale, New York, Free Press, 1979.

140
Conflictelor, din Universitatea Michigan, ceea ce le-a permis să aprofundeze
analiza empirică şi cantitativă178.
Metodologia acestor behaviorişti a servit ca reper pentru numeroşi
autori dedicaţi studiului războiului. Până la afirmarea teoriei revoluţiei în
ştiinţă, a lui Thomas Kuhn, s-a pus un mare preţ pe acumulările ştiinţifice de
tip enciclopedic, pe identificarea unor variabile permanente, a unor concepte
şi definiţii-reper, greu de contestat. Variabilele identificate de aceşti autori
pentru fenomenul războiului sunt dintre cele mai diverse : frecvenţă,
participare, durată, număr de victime, stabilirea nivelurilor de analiză – stat,
diadă (contiguitate, număr de graniţe), regiune, sistem internaţional etc. De
asemenea, factori precum rangul de putere, ciclul de putere, alianţele au fost
incluşi în analiză.
Războiul şi pacea reprezintă fenomenele cele mai importante ale
relaţiilor internaţionale, deoarece sunt fenomene recurente, asociate actorilor
colectivi (state, imperii, nomazi, clanuri etc.) în sisteme anarhice
caracterizate prin competiţie pentru putere (resurse) şi securitate.
Teoretizarea păcii şi războiului a început încă din Antichitate şi continuă şi
în zilele noastre, însă abia după al Doilea Război Mondial au apărut
analizele behaviorale, bazate pe date istorice, pe metode ştiinţifice de analiză
şi pe tendinţa de a privi războiul ca pe un fenomen neutru, obiectiv. Desigur,
fenomenul binar al războiului şi păcii a fost abordat prin multiple grile de
interpretare – politic, economic, cultural, strategic, biologic, ideologic.
Teoria Relaţiilor Internaţionale s-a dezvoltat având în centrul său aceste
fenomene repetitive, ciclice, din necesitatea de a preveni apariţia unor noi

178
Vezi şi Melvin Small, David J. Singer, Resort to Arms. International and Civil Wars 1816-1980, Sage,
Beverly Hills, 1982.

141
războaie (curentul idealist) sau de a asigura statelor baza teoretică pentru a
face faţă războaielor considerate inevitabile (curentul realist).
Enumerăm în cele ce urmează câteva dintre teoriile clasice ale
războiului şi păcii, urmând ca apoi să trecem în revistă şi teorii
contemporane.

A. Războiul clasic, interstatal

1. Un prim set de teorii aparţine unor autori clasici, preştiinţifici – Niccolo
Machiavelli, Tucidide, Thomas Hobbes etc. –, autori care au tratat
problematica războiului, conflictului interuman, în legătură cu sentimente
precum teama, lăcomia, cu starea de anarhie, goana după putere între
entităţile de tip statal etc.
Tucidide a afirmat că relaţiile dintre entităţile politico-militare (cetăţi, state)
sunt inerent conflictuale, atât între cele greceşti, cât şi între cele greceşti şi
imperiile nongreceşti. Actorii sunt inegali ca putere, cei mai puternici fac ce
vor, cei slabi trebuie să se adapteze situaţiei dacă nu vor să dispară. Frica de
imperialismul şi agresivitatea celor mari îi determină pe cei mici să caute
aliaţi sau să facă pe placul puternicilor. Această teamă favorizează
declanşarea războiului defensiv sau preventiv.
N. Machiavelli susţine şi el inevitabilitatea conflictului între oameni, dar şi
între diversele entităţi colective. Setea de putere a conducătorilor, dorinţa de
dominare, combinaţia de putere (simbolul leului) şi viclenie (simbolul
vulpii) conduc la violenţă colectivă. Liderii trebuie să aibă grijă să îşi
consolideze statele, altfel slăbiciunea acestora va tenta agresorii. Republicile
nu pot fi inerent pacifiste, deoarece riscă să fie cucerite de altele. Soluţia
optimală este atacul ca strategie de apărare. Prin politica de expansiune,
prinţul face în aşa fel, încât oraşul său natal „poate să se şi apere de cei care

142
îl asaltează şi să distrugă pe oricine se opune măreţiei sale”179. Aşadar
libertatea republicii se obţine doar cu preţul cuceririlor în exterior. Apărarea
interesului prinţului, care coincide cu cel al statului, presupune egoism,
forţă, viclenie şi violenţă. Morala nu poate ghida politica, şi nici războiul, ea
fiind o piedică nefastă în calea atingerii obiectivului fundamental. Valoarea
fundamentală pentru colectivităţile umane este securitatea.
T. Hobbes afirmă că, în stare de natură (înainte de formarea statului),
oamenii trăiesc sub spectrul războiului cotidian, violenţa este nelimitată,
fiecare putând cădea victimă altuia, mai puternic sau mai viclean. După
impunerea contractului social, pe plan intern se stabileşte pacea, dar între
statele suverane (Leviatane) domneşte o stare de natură, de anarhie, nimeni
neavând dreptul de a comanda ascultare. Dilema securităţii, intuită de el, la
fel ca şi de Tucidide, implică o reacţie în lanţ a statelor temătoare pentru
propria securitate şi riscul de război. Starea de anarhie între state suverane
este cea care permite şi facilitează războiul şi care împiedică pacea durabilă.
J.J. Rousseau asociază anarhia care există între state suverane cu conflictul
inexorabil dintre ele, afirmând că războiul este o relaţie între state, nu între
indivizi. Statele sunt nevoite să dea dovadă de agresivitate, altfel îşi riscă
supravieţuirea. Războiul este inevitabil, iar federaţiile paşnice de state sunt o
imposibilitate. Statele ar trebui, în mod raţional, să caute cooperarea, dar,
deoarece se tem că aliaţii vor obţine avantaje mai mari prin cooperare sau că
vor trişa, până la urmă preferă jocul solitar („dilema vânătorului de cerbi”) şi
acceptă riscul războiului. Egoismul şi neîncrederea dintre state sunt
elementele ce reduc probabilitatea cooperării şi o sporesc pe cea a
războiului. Mijloacele militare pe care statele le dezvoltă, deşi pot avea un
scop defensiv, vor declanşa o reacţie în spirală din partea vecinilor
179
Citat de Quentin Skinner, Machiavelli, Ed. Arc, Chişinău, 2001, pp. 76-77.

143
(rivalilor), faimoasa „dilemă a securităţii”, formulată ca atare în anii ‘50 ai
secolului trecut. Aşadar, într-un sistem de state suverane, eforturile fiecăruia
de a-şi întări propria securitate vor conduce către un risc generalizat de
război. Nu există un interes comun al statelor, ci interese individuale, egoism
şi teamă.
Carl von Clausewitz postulează triada popor, armată, clasă politică (stat) şi
defineşte războiul ca o ciocnire a voinţei unor actori colectivi. Trebuie să
existe voinţa unuia dintre actori de a ataca şi voinţa altuia de a se apăra.
Există două mari modele: războiul absolut (ideal-tip) şi războiul real
(limitat), cu tendinţa de escaladare a violenţei pe câmpul de luptă, deoarece
cel care nu câştigă va trebui să se declare învins. Războiul este văzut ca
instrument al politicii, iar învingătorul este bine să dea dovadă de moderaţie
faţă de învins. În opinia gânditorului prusac, care este departe de a fi un
adept al războiului absolut, inamicul trebuie dezarmat, dar nu nimicit180.
H. Morgenthau a considerat că pacea este durabilă când există un echilibru
de putere cât mai real, când polii de putere sunt similari şi nu există potenţial
hegemon. În general, se face război fie pentru a echilibra puterea (a salva
balanţa puterii), fie pentru a o modifica (război imperialist, de cucerire) şi a
modifica statu quo-ul. Natura umană este avidă de putere şi de dominaţie,
aceasta fiind o sursă importantă de conflict.
R. Aron afirma că nu se poate depăşi starea de anarhie din sistemul
internaţional, iar relaţiile dintre state rămân sub spectrul războiului. Statele
luptă pentru bogăţii materiale (teritorii, resurse), dar şi pentru glorie,
prestigiu, idei. Statele victorioase în război au reuşit să coaguleze
solidaritatea cetăţenilor, să îi motiveze în luptă.
180
Carl von Clausewitz, On War, M. Howard and P. Paret (editors), Princeton, NJ, Princeton University
Press, 1976.

144
K. Waltz şi J. Mearsheimer afirmă că există anarhie sistemică (un dat
inexorabil) în relaţiile interstatale, balanţa puterii este mecanismul care
reglează sistemul şi elimină dezechilibrele, iar sistemul internaţional anarhic
este de tip self help, bazat pe competiţia pentru securitate şi pe sentimentul
de teamă. Când unul dintre actori devine prea puternic, ceilalţi reacţionează
spre a-l contrabalansa, deoarece apare mecanismul de „dilemă a securităţii”.
Potenţialii hegemoni provoacă teama celorlalţi actori, războiul devine
probabil, pe fondul competiţiei pentru securitate. Cauza principală a
războiului se află în arhitectura sistemului internaţional – numărul de mari
puteri şi distribuţia puterii181. Sistemele se împart în funcţie de distribuţia
puterii – bipolare şi multipolare, mult mai rar unipolare. Factori favorizanţi
ai războiului: contiguitate teritorială, dispute teritoriale nerezolvate, rivalitate
politică, economică, ideologică etc. Dintre toate configuraţiile, bipolaritatea
este cea mai stabilă deoarece: 1) există o singură diadă posibilă de conflict,
iar ocaziile de război sunt mai puţine; 2) puterea este egal distribuită între cei
doi poli, iar teama lor reciprocă mai mică – ambii ştiu că au responsabilităţi
sistemice şi ajung chiar la un modus vivendi; 3) eroarea de calcul e mai puţin
probabilă şi frecventă, deoarece sunt doar doi poli şi fiecare ştie ce putere
are celălalt. La celălalt capăt al spectrului se află multipolaritatea, sistem
instabil şi periculos. Cea mai periculoasă configuraţie este multipolaritatea
„debalansată” (Mearsheimer), adică cea caracterizată prin emergenţa unui
potenţial hegemon. Multiplicitatea actorilor aduce erori de calcul, teama de a
nu pierde aliaţi, tentaţia unor războaie preventive. Unipolaritatea este şi ea
relativ fragilă, o etapă tranzitorie între multipolaritate şi bipolaritate sau

181
Kenneth Waltz, Theory of International Politics, Addison Wesley, 1979, pp. 103-127. Vezi şi John J.
Mearsheimer, The Tragedy of Great Power Politics, WW Norton and Co, New York, 2001, p. 49 –
„Configuraţia sistemului, cu alte cuvinte, este consecinţa neintenţionată a competiţiei pentru securitate
dintre marile puteri, nu rezultatul acţiunii comune a statelor de a organiza pacea.”

145
invers – contra hegemonului se va forma o coaliţie de contrabalansare, iar
hegemonul va tinde să îşi extindă forţele în zone întinse (overstretching) şi
să se comporte în mod unilateralist, trezind frustrarea şi teama celorlalţi. În
mod paradoxal, crede Waltz, armele nucleare au un efect stabilizator şi tind
să descurajeze războaiele.
Waltz, în clasicul său volum Omul, statul şi războiul, plasează cauzele
războiului pe trei paliere deosebite: nivelul individului (decidentul politico-
militar are o natură umană imperfectă, rapace ori temător-agresivă sau
stupidă), al statului (regimul politic, mecanismele decizionale, ideologiile,
elitele politice – Waltz respinge teoria democraţiei liberale inerent paşnice şi
a socialismului „pacific”) şi al sistemului internaţional (anarhic, populat cu
state suverane – cauza permisivă a războaielor interstatale).
Primul nivel de analiză ridică întrebarea dacă poate fi schimbată
natura umană spre bine şi virtute. Trebuie folosită persuasiunea, etica sau
forţa? Dacă natura umană este constantă, fixă, oare poate veni progresul din
partea instituţiilor politice şi sociale? Prima imagine – „Conform primei
imagini a relaţiilor internaţionale, cauzele importante ale războiului se află în
natura şi comportamentul omului. Războaiele rezultă din egoism, din
impulsuri agresive greşit dirijate, din prostie.” „Răutatea oamenilor sau
comportamentul lor neadecvat conduce la război; bunătatea individuală,
dacă ar putea fi universalizată, ar însemna pace”182.

Al doilea nivel aduce cu sine întrebarea legitimă dacă schimbarea

formei de guvernare şi a elitelor politico-militare va duce la o lume a păcii.
Al treilea nivel introduce întrebarea dacă abolirea anarhiei ar conduce
la un guvern mondial. Deşi declanşarea războiului presupune intricarea
182
Kenneth Waltz, Man, the State and War, Columbia University Press, New York, 1959, pp. 17 şi 39.

146
factorilor pe cele trei paliere, totuşi structura anarhică a relaţiilor
internaţionale este elementul favorizant. Există lideri răi, agresivi, regimuri
politice nedemocratice şi militariste sau animate de ideologii totalitare, dar
starea de anarhie potenţează riscul, deoarece nimeni nu are monopolul
violenţei legitime, nimeni nu are dreptul să comande şi nici să fie ascultat.
Fiecare stat e pe cont propriu şi trebuie să îşi garanteze securitatea, ştiind că
există riscul unei „morţi violente”: statele care nu calculează corect balanţa
puterii şi nu adoptă un comportament raţional (precauţie strategică, alianţe
de balansare a agresorilor) riscă să dispară, sau vor plăti un preţ greu
(pierderea temporară a suveranităţii).
Geopolitica clasică şi corolarul său – darwinismul social – postulează o
luptă acerbă pentru existenţă între state, care sunt entităţi aidoma
organismelor vii. Competiţia pentru resurse şi teritorii duce la supravieţuirea
celor puternici, prin extindere şi cucerire. Aşa cum arată Hans Morgenthau,
naţionalismul şi industrializarea din secolele al XIX–lea şi al XX-lea au
accentuat competiţia între naţiuni, au redus marja de manevră a diplomaţiei,
iar războiul a devenit unul de masă, război total, cu mobilizare maximă a
resurselor şi, mai ales, a industriei naţionale.
Marxiştii afirmă că lupta e una internă statului, anume conflictul de clasă,
dar statele capitaliste în faza imperialistă ajung inevitabil în conflict pentru
colonii, materii prime şi pieţe de desfacere. De acest război vor profita
statele comuniste, afirma Lenin în anii Primului Război Mondial. Aceste
state socialiste sau comuniste nu luptă între ele, deoarece sunt conduse de
clasa muncitoare, care nu are o apartenenţă naţională, ci una ideologică.
Deci socialismul e calea spre pace, iar capitalismul duce spre război.
Finalmente statele vor dispărea, iar proletariatul se va autoguverna.

147
Liberalii scot în evidenţă natura interdependenţei economice, comerciale, a
statelor, avantajele cooperării economice şi raţionalitatea păcii. Immanuel
Kant şi-a imaginat o lume a păcii eterne, bazată pe răspândirea regimurilor
republicane, aceste state democratice urmând a forma federaţii şi a respecta
dreptul internaţional şi proceduri juridice de reglementare a conflictelor,
renunţând mai ales la războaiele de agresiune. În teorie, democraţia aduce
pacea, prin instituţii deschise, lideri responsabili, idei kantiene. Dezvoltarea
industriei aduce pacea, deoarece progresul tehnologic generează prosperitate
economică iar războiul devine neatractiv, nerentabil. Statul bunăstării aduce
cetăţenilor confort material şi reduce tentaţia aventurilor militariste externe.
Neoliberalii instituţionalişti exprimă o încredere mare în virtuţile
pacificatoare ale instituţiilor internaţionale, instrumente ale cooperării şi
păcii între naţiuni.
Constructiviştii afirmă că, prin socializarea normelor de tip liberal şi
democratic, se impune o mentalitate pacifistă, se remodelează identitatea
actorilor statali, se regândeşte interesul naţional şi preferinţele se schimbă.
Apar credinţe şi aşteptări antimilitariste în statele democratice şi liberale.
Invers, prin propagarea normelor şi valorilor naţionaliste şi militariste, elitele
pot ajunge să manipuleze segmente masive de populaţie, iar acestea acceptă
mai uşor ideea de război.
Rational choice afirmă că războiul este un act raţional bazat pe calcularea
costurilor şi beneficiilor, dar şi pe asumarea unor riscuri consistente, în
condiţiile în care actorii nu au acces deplin la informaţia necesară şi nu pot
anticipa exact comportamentul celorlalţi.

Realitatea istorică ne demonstrează faptul că, după pacea de la

Westphalia (1648), războaiele au devenit tot mai devastatoare, prin utilizarea

148
infanteriei, a armelor de foc, a tunurilor, prin mobilizarea mai largă a
populaţiilor. Dezvoltarea industriei, creşterea demografică, creşterea bazei
de impozitarea a contribuit la creşterea nivelului de intensitate şi letalitate al
războaielor. Istoria ne arată şi faptul că au existat şi vor exista atât războaie
de necesitate, cât şi războaie acceptate voluntar de către una din părţi sau de
către majoritatea celor implicaţi (war of choice/war of necessity). Când
Marea Britanie şi Franţa au decis să declare război Germaniei în 1939,
războiul a fost perceput ca o necesitate, deoarece principala putere
revizionistă călcase în picioare ultimele jaloane ale sistemului internaţional
edificat la Versailles. Când SUA au decis, în martie 2003, să atace Irakul
spre a răsturna regimul Saddam Hussein şi a elimina pericolul armelor de
distrugere în masă, a fost vorba de un război ales, dorit, calculat, dar
nicidecum inevitabil. Dacă ar fi existat certitudinea că regimul lui Saddam
dispune de arme NBC şi se pregăteşte să atace SUA sau Israel, războiul ar fi
fost, desigur, unul de necesitate.
Distincţia între cele două tipuri de războaie nu este însă una clară şi
perfect obiectivă. Astfel, decizia lui Hitler de a invada URSS în 1941
corespundea viziunii sale bine-cunoscute asupra pericolului bolşevic, aşadar
reprezenta un război de necesitate, mai ales că pământurile fertile ale
Eurasiei se găseau în partea răsăriteană a patriei sovietelor… Din
perspectiva celor de astăzi, poate însă apărea ca un război ales, dorit.

Teorii moderne ale războiului

Teoria tranziţiei puterii (power transition/power preponderence

theory)

149
 AFK Organski a recurs la imaginea piramidei spre a descrie
poziţionarea statelor în ceea ce priveşte resursele de putere: unul sau doi
hegemoni (superputeri), puţine mari puteri, câteva puteri mijlocii şi multe
state slabe. Sistemul internaţional este dominat la un moment dat de un
hegemon, acesta apără statu-quo-ul, impune regulile sistemice şi veghează la
respectarea lor. Treptat se vor ridica poli de putere revizionişti, care
calculează raţional că au interesul de a se opune hegemonului, câştigurile
unui conflict cu acesta fiind mai mari decât costurile. Când una dintre
puterile revizioniste ajunge la paritate de putere cu hegemonul, creşte
dramatic probabilitatea războiului, deoarece nu mai funcţionează
descurajarea. Se produce fenomenul de „ajungere din urmă” (overtaking).
Aşadar se produce o tranziţie a puterii, iar hegemonul nu mai poate apăra
statu quo-ul doar prin descurajare, ci este nevoit să accepte războiul („război
hegemonic”). În consecinţă, pacea se va menţine câtă vreme hegemonul va
beneficia de un avans substanţial faţă de urmăritorii săi183 şi va fi în pericol
când hegemonul şi contrahegemonul ajung la paritate de putere. Puterile
satisfăcute nu vor avea interesul să balanseze contra hegemonului, preferând
alianţa, cooperarea (bandwagoning) sau neimplicarea. Puterea fiecărui actor
va tinde să fie întărită de prezenţa unor aliaţi, aşadar calculele se fac adesea
la nivel de alianţe, iar conflictul cel mai probabil va fi legat de existenţa unor
diade teritoriale184.
Exprimând un punct de vedere contrar, teoria balanţei puterii afirmă
că paritatea de putere între actori garantează pacea prelungită prin echilibru

183
A.F.K. Organski, World Politics, Knopf, New York, 1958.
184
Randolph Siverson, Michael Sullivan, „The Distribution of Power and the Onset of War”, în Journal of
Conflict Resolution, vol. 27, no. 3, September 1983, pp. 473-494.

150
şi descurajare185. Apariţia unor modificări rapide în balanţă şi interpretarea
negativă a intenţiilor celuilalt pot duce la escaladarea conflictelor.
Ca regulă generală, balansarea va conduce spre război în cazurile când
statele se confruntă cu ameninţări militare grave, când asistă la ridicarea unei
puteri ostile, când rivalităţile acumulate nu mai pot fi contenite.

Teoria stabilităţii hegemonice afirmă că starea de pace va exista într-

un sistem internaţional atâta vreme cât va exista un hegemon care să
supravegheze şi să aplice regulile după care se ghidează sistemul.
Hegemonul are interesul cel mai clar de a menţine statu quo-ul, acesta
avantajându-l cel mai mult. Vor exista atât state satisfăcute de ordinea
existentă, cât şi state nesatisfăcute, dar acestea nu vor întreprinde un mare
efort de răsturnare a statu quo-ului decât dacă vor anticipa beneficii mai
mari decât costurile sfidării hegemonului.
Neorealistul Robert Gilpin, profesor de relaţii internaţionale la
Universitatea Princeton (Woodrow Wilson School), consideră că războiul
„hegemonic” (conflictul militar dintre marile puteri) a constituit de-a lungul
istoriei un instrument de schimbare a unei ordini internaţionale prin alta şi de
stabilire a statului hegemonic, cel care domină sistemul, care impune şi îi
apără regulile de funcţionare. Gilpin a sintetizat în cinci axiome
comportamentul statelor faţă de un sistem internaţional condus de un
hegemon186:

185
Inis Claude, Power and International Relations, Random House, New York, 1962. Vezi şi
http://en.wikipedia.org/wiki/Power_Transition_Theory.
186
Robert Gilpin, War and Change in World Politics, Cambridge University Press, Cambridge, 1981, pp.
10-11.

151
 • Se consideră că un sistem internaţional este stabil dacă niciun
stat nu consideră că este în interesul său (profitabil) să încerce să schimbe
sistemul.
• Un stat va considera profitabil să încerce să schimbe sistemul
internaţional dacă va calcula că beneficiile aduse de această acţiune depăşesc
costurile ei (cu alte cuvinte dacă există un câştig net scontat).
• Până când costurile marginale ale schimbării sistemului sunt
egale sau mai mari decât beneficiile marginale, un stat va considera
profitabil să încerce schimbarea sistemului internaţional. Acest lucru se
poate face prin: expansiune teritorială, economică, politică.
• Odată ce se ajunge la o stare de echilibru între costuri şi
beneficii ale schimbării şi expansiunii, se tinde către creşterea consistentă a
costurilor necesare menţinerii statu quo-ului. Această creştere va depăşi
capacitatea economică de a sprijini statu quo-ul.
• Când dezechilibrul din sistem se accentuează şi nu poate fi
stabilizat, sistemul se va schimba, va apărea un nou hegemon, care va
asigura un nou statu quo şi se va crea un nou echilibru, care va reflecta
distribuţia puterii.
În volumul său dedicat războiului şi schimbării în politica
internaţională, Gilpin îşi pune aşadar întrebarea care sunt factorii care
explică ascensiunea şi declinul puterilor hegemonice pe scena mondială.
Atenţia sa se îndreaptă atât asupra sistemului internaţional de state, cât şi
asupra calculelor economice făcute de state, ca actori raţionali şi egoişti. Se
aplică teoria alegerii raţionale, în scopul maximizării câştigului şi al
minimizării costurilor. Fiecare stat calculează costurile şi beneficiile tolerării
sau contestării unei hegemonii a altui actor, dar rolul hegemonului este unul
special. Acesta oferă celorlalţi actori acces la bunuri colective de tipul păcii,

152
securităţii sau comerţului liber. Făcând apel la teoria pieţelor, preluată din
economie, Gilpin consideră că pieţele nu au capacitatea de a produce şi a
distribui unele bunuri colective decât dacă există un stat dominant care să
asigure ordinea necesară.
Analizând date istorice, autorul consideră că până la mijlocul
secolului al XVII-lea (Pacea de la Westphalia – 1648) se poate vorbi de
cicluri de ascensiune şi de declin ale unor actori de tip „imperiu”, de o
ordine imperială menţinută prin expansiune teritorială şi de crearea de sfere
de influenţă exclusive. Prăbuşirea imperiilor, într-o epocă în care societatea
şi economia erau de tip agrar, se datora mai ales prezenţei masive a
barbarilor sau a altor imperii, pe fondul crizei financiare provocate de
războaiele lungi şi dese, de cucerirea şi administrarea unor noi teritorii. Au
supravieţuit doar imperiile care au avut o balanţă economică pozitivă, adică
cheltuieli militare şi administrative mai mici decât surplusul economic
dobândit în intervalul de timp respectiv. Nici expansiunea teritorială nu
garanta echilibrarea bugetară, deoarece fiecare nou teritoriu aducea costuri
noi de pacificare şi administrare, aşadar se ajungea fie la abandonuri de
teritorii, fie la fragmentări (divizarea imperiilor). De slăbirea actorului
imperial profitau, cu regularitate, alte imperii dornice să-şi instituie
hegemonia. Abia după Westphalia s-a produs o modificare în ciclul
hegemoniilor, deoarece s-a impus sistemul de „echilibru al puterii” între
state.
Această schimbare majoră a naturii actorilor este denumită de Gilpin
„schimbarea sistemelor” (systems change), spre deosebire de schimbarea
tipului dominat de interacţiune (interaction change), care desemnează
modificarea procesului de interrelaţionare dintre actori. După 1648 vor avea
loc doar „schimbări de interacţiune”, adică succesiuni de hegemonii ale

153
statelor moderne, bazate pe consolidarea identităţii naţionale şi a structurii
statale moderne, pe dezvoltarea tehnologiei şi ştiinţei moderne, pe
dezvoltarea şi lărgirea permanentă a pieţei economice globale.
Fiecare hegemon este preocupat de menţinerea supremaţiei sale, de
oprirea declinului şi de contracararea rivalilor. Aceşti rivali beneficiază la
rândul lor, de avantajele bunurilor colective menţionate, de difuzarea
cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice avansate, de avantajele economiei în
expansiune. Când rivalul său principal (sau coaliţia rivală) ajunge la un nivel
de putere ameninţător, aceasta se bazează pe inversarea ratelor de creştere
economică în defavoarea hegemonului, care suportă deja costuri exagerat de
mari faţă de câştigurile aduse de poziţia sa dominantă. Într-un mod destul de
determinist (teleologic), Gilpin postulează inevitabilitatea unui război
„hegemonic” (hegemonic war)187 şi apariţia unui nou actor dominant, care va
experimenta acelaşi ciclu: de creştere, apogeu al puterii şi declin. Motivul
imposibilităţii unei ordini stabile pe termen lung şi a păcii eterne ţine de
inegalitatea distribuţiei avantajelor economice şi tehnologice între state
(differential growth in power). Niciun hegemon nu îşi poate păstra poziţia
dominantă, deoarece fatalmente costurile menţinerii hegemoniei vor ajunge
să depăşească beneficiile acesteia. Cetăţenii statului hegemonic se vor învăţa
cu un nivel de trai crescut şi vor avea aşteptări mari, greu de satisfăcut atunci
când se produce inevitabilul declin. Ei se vor opune uneori activ extinderii
puterii propriului stat188. Aşadar, există o „lege” de fier a creşterii inegale a
puterii în relaţia hegemonului cu rivalii săi (the law of uneven growth), fapt
ce explică declinul actorilor hegemonici, imposibilitatea de a păstra
supremaţia pe termen nedefinit.

187
Ibidem, p. 15.
188
Vezi Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, Bucureşti, 2003, p. 36.

154
 În concordanţă cu filosofia pesimistă a realismului, care consideră că
nu există progres în relaţiile internaţionale, Gilpin demonstrează că
schimbarea în tehnologia războiului ca urmare a apariţiei armelor nucleare
nu va aduce neapărat pacea durabilă, fiind posibilă escaladarea accidentală a
conflictelor. Nici interdependenţa economică nu are efecte pacificatoare
certe, deoarece statele aflate în această ipostază se simt vulnerabile din cauza
senzaţiei de pierdere a autonomiei. Progresul ştiinţific şi tehnologic a condus
la intensificarea competiţiei pentru resurse valoroase între state şi a condus
la apariţia faliei dintre lumea occidentală şi cea non-occidentală.
O aplicare concretă a teoriilor declinului găsim în opera istoricului
Paul Kennedy, autor al monumentalului volum Creşterea şi declinul
marilor puteri. Într-o perspectivă pur realistă (centrată pe analiza distribuţiei
puterii între state) şi diacronică, autorul preia tezele lui Gilpin, afirmând,
între altele, că „tăria naţiunilor conducătoare pe scena mondială nu rămâne
niciodată constantă, mai ales din cauza ratei diferite de creştere între
diversele societăţi şi a salturilor tehnologice şi organizaţionale ce aduc un
avantaj sporit unei societăţi mai degrabă decât alteia”189. Cu alte cuvinte,
statele care experimentează avans tehnologic şi creştere economică, vor
putea investi substanţial în forţa militară şi vor avea o probabilitate sporită să
ajungă puteri dominante. Între bogăţie şi puterea militară este o legătură
directă şi adesea cauzalistă. „Datele istorice sugerează că există o conexiune
foarte clară pe termen lung între creşterea şi declinul economic al unei
anumite mari puteri şi creşterea, respectiv, declinul acesteia ca putere
militară importantă (sau ca imperiu mondial)”190.

189
Paul Kennedy, The Rise and Fall of the Great Powers, Vintage Books, New York, 1987, pp. XV-XVI.
190
Ibidem, p. XXII.

155
 Două pericole se ridică în faţa actorilor statali ce deţin bogăţia şi
capacitatea militară de prim rang, pe fondul avansului tehnologic. Unul
constă în alocarea unei părţi prea mari din avutul naţional către sectorul
militar, ceea ce conduce la slăbirea puterii naţionale (exemplificăm prin
cazul URSS, care în anii ’70-’80 ai secolului al XX-lea a alocat apărării prea
multe resurse, pierzând competiţia economică şi tehnologică cu SUA).
Celălalt, de obicei asociat primului, constă în fenomenul de
overstretching/overextension, adică tendinţa actorilor celor mai puternici din
sistem de a îngloba noi teritorii şi a se extinde, adesea prin război.
Beneficiile aduse de supraextindere vor fi depăşite însă, conform logicii
gilpiniene, de costurile foarte mari ale administrării noilor teritorii, mai ales
dacă statul respectiv a intrat în faza de declin!
Dacă în cazul URSS predicţiile decliniste s-au confirmat, în situaţia
SUA rezultatul a fost unul contrar acestora. SUA a profitat de dispariţia
URSS şi a devenit prima putere globală din istoria relaţiilor internaţionale.
Desigur, acest curent al declinului puterilor hegemonice nu duce lipsă de
adepţi nici în zilele noastre. Întrebarea firească ce se pune este dacă SUA au
intrat totuşi în declin în ultimii ani, mai ales după dificultăţile cu care se
confruntă în Irak şi Afganistan, sau, din contră, se situează la apogeul puterii
lor naţionale. O a treia variantă ar fi să credem că a existat un anumit declin
la finele anilor ’80, dar ulterior a reintrat pe o traiectorie ascendentă. Adepţii
unei ordini multipolare nu îşi pun defel întrebarea dacă SUA vor ceda treptat
statutul de unică superputere în faţa unor competitori, ci când se va petrece
acest fapt şi ce evenimente o vor cataliza.191 Alţi autori încearcă să explice
191
Însuşi R. Gilpin, în cartea sa Economia politică a relaţiilor internaţionale, pronostichează sfârşitul
iminent al hegemoniei politico-economice şi militare a SUA, pe fondul unor dificultăţi socioeconomice
interne şi al unor evenimente externe, cum ar fi ascensiunea Japoniei. În timp ce americanii asigurau
Japoniei o umbrelă de securitate confortabilă, dar deveneau mari debitori şi cheltuiau prea mult pentru
sectorul apărării, niponii acumulau un surplus de capital substanţial. În acest fel, Japonia devenea un free
rider ce beneficiază de un bun colectiv numit securitate, de care profită spre a concura SUA în plan

156
de ce nu se formează în ultimii 15 ani o mare coaliţie care să contracareze
supremaţia americană pe glob192.
În fine, un alt adept al acestei şcoli realiste istoriciste, australianul
George Modelski, a analizat „ciclurile lungi” ale politicii mondiale, pe baza
datelor culese de-a lungul a jumătate de mileniu de istorie193. El a afirmat
existenţa stării de rivalitate dintre puterile maritime şi cele terestre, iar
războaiele hegemonice (denumite de el „globale”) au rolul de a asigura
impunerea unui hegemon al sistemului. În opinia sa, statul hegemonic deţine
superioritatea navală când se află la apogeul puterii sale, apoi începe
fenomenul de dispersie a acestei supremaţii pe mare, odată ce se ridică
potenţialii rivali. Este postulată existenţa unor cicluri hegemonice, inspirate
din aşa-numitele „cicluri Kondratieff” specifice ştiinţelor economice,
concept referitor la perioadele de boom economic, respectiv de contragere şi
depresie, ce se succed ciclic. În economie, ciclurile lungi descriu fenomenul
concentrărilor de capital şi de alte resurse, variabilele fiind oscilarea
preţurilor şi abundenţa sau raritatea resurselor disponibile194.
Spre a concluziona, acest model neorealist istoricist prezintă avantaje
certe faţă de modelul explicativ al lui K. Waltz, care este anistoric (nu arată
cum apar statele şi sistemul internaţional modern) şi nu explică prea bine de

economic. Ordinea economică de tip liberal, instaurată de America după 1945, putea ceda locul unei epoci
mercantiliste, cu posibilitatea formării unor blocuri economice regionale rivale. Desigur, profeţiile privind
Japonia nu s-au adeverit încă, actualmente China şi UE fiind văzute ca principalii rivali economici ai SUA.
Însă tendinţa către neomercantilism şi regionalizare economică (UE cu a sa piaţă unică şi politicile de
includere economică a statelor vecine nemembre, ASEAN, NAFTA, CARICON, Uniunea Economică
Rusia-Ucraina-Kazahstan etc.) este una vizibilă în ultimii ani. (R. Gilpin, The Political Economy of
International Relations, Princeton University Press, New Jersey, 1987.)
192
Vezi, între alţii, G. John Ikenberry, (ed), America Unrivaled: The Future of the Balance of Power,
Ithaca, N.Y., Cornell University Press, 2002.
193
George Modelski, „Long Cycles”, în World Politics, Seattle, 1987, pp. 40-47, citat in Mihail E. Ionescu,
După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii 90, Editura Scripta, Bucureşti,
1993, pp. 19-22.
194
De menţionat refuzul lui Paul Kennedy, în op. cit., p. XXI, de a recurge la teoria ciclurilor lungi
(Kondratieff) şi la analiza sistemelor mondiale, autorul limitându-se la sistemul marilor puteri europene şi
la aspectele economice, tehnologice şi strategice.

157
ce instrumentul de menţinere a statu quo-ului, a echilibrului puterii, nu
reuşeşte uneori să împiedice apariţia unui hegemon al întregului sistem. De
asemenea, Waltz lua în calcul mai ales nivelul structural (sistemic) şi punea
pe al doilea plan nivelul actorului statal (politica internă, externă, economia,
dezvoltarea materială şi spirituală), pe când Gilpin se apleacă şi asupra
comportamentului statului, pe care îl consideră egoist şi raţional, bazat pe
calcule economice (el nu ignoră defel nici presiunile exercitate de opinia
publică, de cetăţeni). Prin argumentele sale structurate pe diverse paliere
explicative, Gilpin este mult mai apropiat de sociologia istorică a statului.
Cu toate acestea, nici el nu poate explica satisfăcător „îmblânzirea” anarhiei
şi chiar tendinţa de eliminare a acesteia, care se manifestă în Europa înainte
şi mai ales după Războiul Rece. Apariţia UE, ca actor supranaţional post-
modern, democratic şi pluralist, nu se potriveşte defel cu logica succesiunii
hegemoniilor şi războaiele ciclice ale marilor puteri. La fel ca şi Waltz, nu
poate integra în modelul său aspectele nemateriale, ideatice, doctrinare sau
psihologice, fără de care comportamentul oamenilor de stat nu are uneori
sens. În ceea ce priveşte întreruperea ciclului hegemonic, el lua în calcul atât
ipoteza unei autodistrugeri a umanităţii prin război (război hegemonic purtat
cu arme atomo-nucleare), cât şi pe cea a apariţiei unui mecanism care să
asigure schimbarea paşnică a hegemoniilor195, aşadar o explicaţie ancorată
temeinic în logica realistă.
În lucrarea sa dedicată cauzelor războiului, politologul Stephen Van
Evera formulează un set de ipoteze pe care le testează în cazuri practice196.
Astfel, după el, războiul e mai probabil:
– când cucerirea teritorială pare facilă;

195
Gilpin, op. cit., p. 15.
196
Stephen van Evera, Causes of War, Cornell University Press, 1999, p. 4.

158
– când există fals optimism privind victoria;
– când avantajul armelor ofensive şi al tacticilor ofensive e mai mare decât
al celor defensive;
– când atacul prin surpriză pare eficient;
– când există avantajul mobilizării rapide;
– când există credinţa că războiul e inevitabil;
– când resursele sunt cumulative (controlul resurselor permite unui stat să
protejeze sau să dobândească noi resurse: teritoriu, resurse naturale,
tehnologii etc.);
– când fluctuează mult puterea relativă a unui stat (fereastră de
oportunitate/vulnerabilitate).
Concluzia sa este aceea că există anumiţi factori materiali şi
nemateriali care pot precipita declanşarea unui război. Mai ales percepţia
statelor, adesea eronată, este un factor declanşator important. „Multe
războaie moderne au fost războaie bazate pe iluzii, purtate de state împinse
la război de false percepţii asupra realităţilor puterii internaţionale.”197
Bazându-se pe programul behaviorist Correlates of War, John
Vasquez a identificat trei paliere de analiză a războiului. Primul palier se
referă la distribuţia puterii între actori (simetrie sau asimetrie a forţelor), al
doilea la războiul limitat şi la cel total (distincţia clasică preluată de la
Clausewitz), iar al treilea la războaiele diadice opuse celor complexe (cu mai
mult de două state).
El a vorbit de aşa-numitele rivalry wars198, războaie ce au loc între
state care au acelaşi nivel de putere199. De regulă, aceste conflicte încep pe
probleme teritoriale clasice. Practicile strategice („realiste”) adoptate de
197
Ibidem, p. 255.
198
John Vasquez, The War Puzzle, Cambridge University Press, New York, 1993.
199
John Vasquez, What Do We Know about War?, Rowman & Littlefield Publishers, 2000.

159
aceste state ca să-şi dovedească hotărârea de a nu ceda putere şi prestigiu,
pot duce la o escaladare a conflictului. Hard-liner-ii din cele două tabere
favorizează provocările, intransigenţa în dauna compromisului, fiecare vede
în măsurile luate de celălalt sfidări sau dovezi ale pregătirii unui atac
preventiv. Aşadar, vina pentru declanşarea războiului o poartă practicile
„realiste” din politica externă a multor state (alianţele, goana după putere
etc.)200. Evidenţa istorică demonstrează că aceste războaie s-au purtat mai
ales între state vecine, contigue. În încercarea de a explica frecvenţa
războaielor cu miză teritorială (de secesiune şi de eliberare naţională),
identifică elementul numit „teritorialitate” ca fiind tendinţa oamenilor de a
lua în posesie şi a apăra un teritoriu cu care se identifică.
Modelul (neo)realist este axat pe aşa-numita security competition –
relaţia dintre state se bazează preponderent pe teamă, rivalitate, pe dorinţa de
înarmare şi credinţa în inevitabilitatea războiului. Invers, dacă statele
consideră că războiul e improbabil şi că există o „comunitate de securitate”
(Deutsch), ele vor avea un comportament mai relaxat, vor gestiona crizele cu
calm şi vor evita acţiunile preventive sau provocatoare.
Desigur, vocile critice nu lipsesc defel. Neorealismul, ca şi realismul
clasic, nu reuşeşte să explice de ce există zone de pace şi cooperare în lume,
chiar regiuni de integrare supranaţională. În asemenea zone, perspectiva
războiului interstatal este îndepărtată201.
Teoria păcii democratice îşi are rădăcinile în secolul al XVIII-lea, în
opera filosofului german Immanuel Kant. Este vorba de un set de teorii
optimiste asupra evoluţiei societăţilor umane. Democraţia, interdependenţa

200
John Vasquez, The War Puzzle, p. 197.
201
Vezi John Vasquez, „Realism and The Study of Peace and War”, în Michael Brecher, Frank Harvey
(eds.), Realism and Institutionalism in International Studies, Ann Arbor, University of Michigan Press,
2002, pp. 52-71.

160
economică, comerţul, tehnologiile de comunicare, relaţiile culturale
transfrontaliere, coaliţiile transnaţionale, dispariţia marilor rivalităţi
ideologice sunt elementele care sugerează perimarea războiului hegemonic.
Francis Fukuyama afirmă că democraţia liberală şi capitalismul conduc la
omogenizarea normelor şi valorilor adoptate de statele lumii. Desigur, există
şi riscuri generate de acţiunile democraţiilor. În general, acestea au despre
ele însele o părere pozitivă, de aceea pot ajunge să considere legitimă
interferenţa în afacerile interne ale statelor nondemocratice, mai ales dacă
acestea din urmă violează grav drepturile omului şi provoacă crize
internaţionale sau dau dovadă de un comportament provocator pe scena
internaţională. Aşa cum s-a demonstrat în cazul acţiunii militare a NATO
contra Iugoslaviei din 1999, statele neliberale, care îşi persecută proprii
cetăţeni, sunt afectate de un deficit de legitimitate internă şi externă,
apărând, aşadar, ca ţinte perfecte ale intervenţiilor umanitare. La rândul lor,
aceste state neliberale pot accepta războiul ca instrument de distragere a
atenţiei populaţiei de la situaţia internă dificilă. Prin urmare, democraţiile
riscă să se angreneze în jocul periculos al schimbării regimurilor
nondemocratice, fără a le considera pe acestea egale în suveranitate202.
Exportul de democraţie pe calea armelor are o vulnerabilitate majoră: nu ţine
cont de caracteristicile sociale, economice, politice şi culturale al societăţilor
vizate.

Noile războaie şi actorii nonstatali

După 1945 şi mai ales după Războiul Rece, Teoria Relaţiilor
Internaţionale se confruntă cu un fenomen greu de explicat. Războaiele

202
Vezi Michael Doyle, „Kant, Liberal Legacies and Foreign Affairs”, Part 2, în Philosophy and Public
Affairs, no. 12, 1983, pp. 323-353.

161
interstatale cedează teren în favoarea celor interne, de tip civil. Armele
nucleare şi bipolaritatea au descurajat războaiele interstatale, în schimb cele
civile au proliferat în zonele cu state slabe sau eşuate. Doar 18% din
conflictele militare de după 1945 sunt interstatale, restul sunt conflicte
interne ale statelor203. Africa, Orientul Mijlociu, Asia de Sud şi Sud-Est sunt
de departe zonele cele mai conflictuale ale lumii. Sunt teorii care arată că
statele slabe se pot menţine atâta vreme cât comunitatea internaţională le
susţine economic şi politic204, câtă vreme mediul internaţional sau regional
este perceput ca periculos de către cetăţenii lor. Teama de statele vecine le
ţine unite, guvernul cere şi primeşte dovada loialităţii cetăţenilor săi. Când,
după Războiul Rece, mediul regional de securitate a devenit paşnic, a
dispărut teama de agresiuni convenţionale şi a scăzut gradul de coeziune
socio-politică şi identitară a acestor state. De unde riscul sporit de război
civil, de secesiune, de fragmentare a acestor state postcoloniale fragile.
Robert Jackson a utilizat chiar sintagma „cvasistate” (quasi states)
spre a descrie situaţia ţărilor postcoloniale din Africa şi Asia care nu au
reuşit să construiască o statalitate funcţională, instituţii eficiente şi o
identitate naţională solidă, capabilă să asigure loialitatea cetăţenilor faţă de
stat205. În locul violenţei legitime monopolizate de stat, există multiple centre
de putere armată care luptă pentru resurse şi pentru afirmare identitară,
pentru secesiune, pentru preluarea puterii în stat etc. Măcinate de conflicte
interne, adesea întreţinute prin activităţi transnaţionale subversive (este
elocvent cazul Sudanului, unde mişcările de gherilă ale populaţiei negre,
creştine sau animiste, create spre a lupta cu armata şi miliţiile arabo-
203
K. Holsti, The State, War and the State of War, Cambridge University Press, 1996, p. 25.
204
Vezi, mai ales, Robert Jackson, Quasi-States: Sovereignty, International Relations and the Third World,
Cambridge University Press, 1990.
205
Robert H. Jackson, „Quasi-States: Sovereignty, International Relations and the Third World”, în
Modern Asian Studies, vol. 26, no. 1 (Feb., 1992), pp. 202-205.

162
musulmane pro-guvernamentale, sunt întreţinute de grupuri politico-militare
din Etiopia, Eritrea, Ciad etc.), aceste state se menţin pe scena internaţională
doar pentru că niciun alt stat nu vrea să le cucerească şi pentru că dorinţa
comunităţii internaţionale este de a menţine statu quo-ul. Ele supravieţuiesc
mai ales prin ajutor extern.
S-a observat de către mulţi analişti militari dificultatea pe care forţele
armate ale statelor-naţiune o au în lupta contra unor adversari nonstatali,
asimetrici206. Michael Carver a analizat o multitudine de conflicte armate,
desfăşurate după anul 1945, oprindu-se asupra celor peste 16 conflicte cu un
impact major asupra securităţii Marii Britanii. Dintre acestea, douăsprezece
implică cel puţin un actor nestatal, nonconvenţional207. John Laffin, în The
World in Conflict 1991208 (1991), a analizat conflictele din anul 1991 şi a
descoperit că în 25 de cazuri din cele 28 existente, cel puţin unul dintre
beligeranţi era de tip nonstatal, nonconvenţional. Actorii mai slabi recurg
adesea la strategii asimetrice de luptă contra armatelor statelor dezvoltate,
beneficiare ale inovaţiilor tehnico-tactice aduse de revoluţia în afacerile
militare209.
Câteva scenarii de viitor:
1) război între marile puteri pentru resurse, sfere de influenţă,
prestigiu;
2) război între o superputere şi o coaliţie de mari puteri;
3) război între state neliberale;
4) războaie interne în statele eşuate;

206
David J. Dean, ed., Low Intensity Conflict and Modern Technology, Maxwell Air Force Base, AL, Air
University Press, 1986, p. 19.
207
Michael Carver, War Since 1945, G.P. Putnam's Sons, New York, 1981.
208
John Laffin, în The World in Conflict 1991, Oxford: Brassey's, 1991.
209
Vezi Thomas Hammes, “Insurgency: Modern Warfare Evolves into a Forth Generation”, Strategic
Forum, no. 214, January 2005, National Defense University, Washington.

163
 5) campanii contra teroriştilor, intervenţii ale marilor puteri în zone de
turbulenţă contra insurgenţilor.
Se observă probabilitatea sporită a scenariilor 4 şi 5, dar şi
posibilitatea scenariului 3, în timp ce 1 şi 2 sunt variante destul de
improbabile pe termen scurt şi mediu. Aşa cum arată, între alţii, Robert
Jervis, profesor de relaţii internaţionale la Universitatea Columbia, războiul
între marile puteri (cele care structurează prin interacţiunea lor sistemul
internaţional şi care sunt, totodată, cele mai dezvoltate entităţi, în plan
economic, tehnologic-militar, cultural) devine din ce în ce mai improbabil.
„Absenţa războiului între aceste state ar fi în sine o evoluţie cu proporţii
enorme, dar schimbarea merge şi mai departe, deoarece războiul nici nu este
luat în calcul.”210 Este vorba de statele care aparţin comunităţii de securitate
din cadrul Uniunii Europene şi al NATO.
Kalevi Holsti, profesor de ştiinţe politice la Universitatea British
Columbia, analizează aşa-numitul „război de al treilea tip” (war of the third
kind)211, pe care îl consideră forma cea mai răspândită de conflict militar
contemporan şi, cu un grad mare de probabilitate, şi forma dominantă a
viitorului apropiat. Dacă în secolele precedente, principala sursă a
războaielor a constituit-o rivalitatea marilor puteri, după 1945 şi mai ales
după 1990, asistăm la proliferarea războaielor interne.
„Problema războiului în literatura teoretică şi practică asupra relaţiilor
internaţionale a fost caracterizată ca fiind esenţialmente un fenomen specific
marilor puteri; marile puteri sunt atât sursa războiului, cât şi agenţii care au
mijloacele de a uşura sau rezolva problema.” Actualmente, lucrurile s-au
schimbat. „Tipologia celor care iniţiază războaie s-a schimbat fundamental
210
Robert Jervis, „Theories of War in an Era of Leading-Power Peace. Presidential Address, American
Political Science Association, 2001”, American Political Science Review, vol. 96, no. 1, March 2002.
211
K. Holsti, The State, War and the State of War, Cambridge University Press, 1996.

164
în ultima jumătate a secolului XX. Nu marile puteri fac acest lucru, ci state
precum Israel, Egipt, India, Croaţia sau Irak, de pe întreg mapamondul.
Războiul interstatal, în măsura în care mai există, a devenit o activitate
restrânsă la puterile mici şi medii.”212
Caracteristicile principale ale acestor războaie pot fi astfel rezumate:
nu există declaraţii oficiale de început şi sfârşit, nici uniforme, nu se respectă
câmpul de luptă şi limitele teritoriale ale statului, sunt războaie etnice,
tribale, religioase, dispare distincţia civil/soldat, diasporele şi crima
organizată joacă un rol esenţial în alimentarea conflictelor, sunt războaie
comunitare, victimele sunt preponderent civile, conflictele au loc în state
eşuate.
Războaiele de al treilea tip au loc în interiorul statelor slabe sau
eşuate, ale căror elite postcoloniale nu au reuşit să creeze un sentiment
naţional puternic şi nici un stat funcţional şi o economie viabilă. Grupuri
armate rebele, bazate pe solidarităţi etnice, tribale, religioase sau ideologice,
contestă, prin acţiuni militare, monopolul statelor asupra violenţei legitime
exercitată pe teritoriul „naţional”. Aşadar, în statele slabe din punct de
vedere sociopolitic şi economic, starea de război riscă să se generalizeze în
viitor, chiar dacă mediul regional şi internaţional de securitate devine sau se
menţine unul relativ paşnic. Holsti arată că teoria realistă nu poate explica
diminuarea drastică a tensiunilor dintre marile puteri şi raritatea războiului
interstatal, deoarece acest curent caută cauzele războiului în relaţiile dintre
state, când de fapt acestea trebuie analizate şi în interiorul statelor.
„În războaiele dintre comunităţi, spre deosebire de armate, oricine este
automat catalogat drept combatant prin simpla identitate. […] În războaiele

212
Ibidem, p. 25.

165
de al treilea tip, jocul mortal se joacă în fiecare casă, biserică, clădire
guvernamentală, şcoală, autostradă şi sat.”213
Spre deosebire de războaiele clasice, interstatale, ale căror scopuri
erau politice, instrumente ale politicii externe, cele de al treilea tip sunt
izbucniri de violenţă oarbă, glorificare a unor comunităţi care vor să obţină
teritorii şi resurse, eliminând fizic alte comunităţi rivale. De aceea, statele
occidentale, nevoite să desfăşoare operaţii militare în logica clausewitziană
contra acestor adversari neconvenţionali din Asia şi Africa sau Balcani, nu
reuşesc să le înfrângă voinţa de a rezista. Gherilele nu fac calcule în termeni
de costuri şi câştiguri, precum statele, nu au limite de timp sau buget şi
acceptă niveluri de sacrificiu uman foarte ridicat, deoarece se bazează pe
sprijinul uman şi logistic al populaţiilor civile. Iar societăţile democratice şi
liberale din Vest au o repulsie clară faţă de activităţile militare în general,
datorită evoluţiei psihoculturale radicale faţă de începutul secolului trecut214.
Urmând în linii mari aceeaşi grilă de interpretare, Mary Kaldor215 a
făcut o foarte interesantă analiză binară a fenomenului războiului, distingând
între războaiele „vechi” şi cele „noi”216. Cele vechi sunt structurate după
modelul clausewitzian şi presupun existenţa unor state rivale, o declaraţie de
război, deosebirea public/privat (militar/civil), intern/extern, mobilizarea în
masă, proceduri codificate, combatant-necombatant, câmp de luptă bine
delimitat, naţiunea mobilizată sub arme, bugete militare etc. Cele noi sunt
războaie interne, conflicte de joasă intensitate, bazate adesea pe conexiuni
transnaţionale. Se constată cu acest prilej estomparea diferenţei intern-extern
(inamicul e intern şi extern, simultan), privatizarea violenţei şi se simt din
213
Ibidem, p. 39.
214
Vezi, mai ales, Jeremy Black, Why Wars Happen, Washington Square, NY, New York University Press,
1998, p. 230.
215
M. Kaldor este directorul Centrului de Studii asupra Guvernanţei Globale din cadrul London School of
Economics and Political Science.
216
Mary Kaldor, New and Old Wars, Stanford, Stanford University, 1999.

166
plin efectele globalizării. Statele slabe (şi mai ales cele eşuate) sunt locul
predilect de desfăşurare a acestor conflictele etnice, tribale, religioase, iar
violenţa îmbracă forma purificării etnice, a masacrelor, a imigrării forţate.
Conexiunile cu crima organizată, războiul alimentat de jaf, trafic,
contrabandă, grupurile paramilitare private sunt, de asemenea, caracteristici
esenţiale ale noilor războaie. Actorii principali nu sunt statele, ci seniorii
războiului, gherilele, forţele paramilitare, mercenarii. Sunt conflicte
identitare, sectare (politica identităţilor exclusiviste), prin care se urmăreşte
eliminarea celor diferiţi, distrugerea unor simboluri culturale ale inamicului.
Finanţarea conflictului se face de obicei prin jaf, contrabandă, comerţ ilegal.
Edward Luttwak, binecunoscut expert american în studii strategice
şi senior fellow în cadrul Centrului pentru Studii Strategice Internaţionale
din Washington, avea să declanşeze o mică furtună în mediile politice şi
academice prin publicarea unui eseu intitulat Să dăm războiului o şansă
(Give War a Chance). Ideea sa fundamentală este aceea că uneori războaiele
sunt necesare şi trebuie consumate definitiv spre a se ajunge la o pace
durabilă. În conflicte civile, cronice, intervenţia ONU a dus la armistiţii
fragile. Intervenţia umanitară (Kosovo, Bosnia etc.) a dus la prelungirea
războiului şi a blocat pacea, deoarece combatanţii au inclus în calculele lor
această intervenţie din afară217.
Singura virtute a războiului este că aduce pacea, prin epuizarea
reciprocă sau victoria unuia din adversari. Prezenţa ONU a ajutat şi
victimele civile ale conflictelor, dar şi pe combatanţi, fapt ce a permis adesea
continuarea luptei. Aşadar, ar fi bine, în opinia sa, ca marile puteri şi
organizaţiile internaţionale să se abţină de la a interveni şi să lase războiul să
îşi urmeze cursul. Pacea prin război se opune păcii prin intervenţie.
217
Edward Luttwak, „Give War a Chance”, în Foreign Affairs, June/August 1999.

167
 „Însă războiul poate deveni propriul său remediu doar prin
consumarea şi distrugerea resurselor materiale şi morale necesare pentru
continuarea luptei. Rezultă că viteza cu care războiul se distruge pe sine
însuşi depinde de propria sa intensitate şi amplitudine.”218
Michael Klare, profesor la Hampshire College, a publicat Resource
Wars219 şi Blood and Oil, studii dedicate competiţiei pentru resurse naturale
valoroase şi rare între diverse grupuri umane. Alături de autori precum
Homer Dixon, Peter Gleick şi Norman Meyers, el analizează conflictul
pentru resurse naturale între state. Afirmă că schimbările climaterice şi
creşterea populaţiei, asociate cu epuizarea resurselor naturale sunt cele mai
probabile cauze ale războiului în viitorul nu prea îndepărtat. Schimbările
mediului şi insuficienţa resurselor vor fi cauze de conflict mai periculoase
decât divergenţele cultural-ideologice, motivaţiile religioase, etnice etc.
Schimbarea mediului şi epuizarea resurselor, catastrofele naturale cauzate de
încălzirea climei vor ameninţa societăţile umane cu dezintegrarea – foamete,
migraţii, conflicte. State mai sărace în resurse vor tinde să fie agresive contra
celor mai dotate, mai ales în aşa-numita Lume a treia.
Robert Kaplan, jurnalist american de mare succes, inclusiv prin
influenţa sa asupra unor cercuri din preajma fostului preşedinte al SUA, Bill
Clinton, a publicat la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut un volum
intitulat sugestiv Anarhia care va veni. Autorul descrie în tonuri sumbre o
lume tribalizată, anarhică, conflictuală, în care globalizarea fragilizează
tinerele state provenite din decolonizare. Fenomene negative precum
suprapopularea, sărăcia, bolile, ghetoizarea lumii a treia, schimbările de

218
Edward Luttwak, „Stay Home”, în Foreign Affairs, March/April 2000.

219
Michael T. Klare, Resource Wars: The New Landscape of Global Conflict, Metropolitan Books, 2001.

168
climă vor conduce, în opinia sa, la erodarea autorităţii statelor post-
coloniale, la violenţă internă şi fragmentare teritorială220.
Universitarul israelian specializat în istoria statului-naţiune şi în
sociologia războiului, Martin Van Creveld, a devenit celebru odată cu
publicarea volumului Transformarea războiului (1991)221. El afirmă că, după
câteva secole de triumf al războiului „trinitar” (adică interstatal, simetric,
clausewitzian), se constată, mai ales după 1945, o resurgenţă a războiului
netrinitar (non-trinitarian conflicts), amintind de războaiele epocii
medievale, prewestphalice. Este vorba de prevalenţa numerică a conflictelor
de joasă intensitate, interne, de proliferarea unor actori nestatali şi privaţi
(terorişti, gherile, seniori ai războiului), folosind instrumente de mobilizare
precum fanatismul etnic, religios, tribal222. Statul-naţiune se află în
dificultate şi tinde să piardă monopolul violenţei legitime pe teritoriul său,
mai ales în Lumea a treia. Războiul convenţional e tot mai rar şi puţin
probabil, iar statele dotate cu forţe armate convenţionale au dificultăţi
insurmontabile în a învinge asemenea adversari asimetrici223.
Cunoscutul strateg şi specialist în conflicte militare Lawrence
Friedman afirmă în The Changing Forms of Military Conflict că există
tendinţa proliferării conflictelor asimetrice, pe fondul relaxării tensiunilor
geopolitice dintre marile puteri. Statele democratice se confruntă cu dilema
intervenţiei umanitare, pentru stabilizarea ţărilor căzute pradă conflictelor

220
Robert D. Kaplan, „The Coming Anarchy”, 1994, http://www.theatlantic.com/doc/prem/199402/anarchy.
221
Martin Van Creveld, The Transformation of War, New York, The Free Press, 1991.
222
Vezi şi „Clausewitz vs. The Scholar: Martin Van Creveld's Expanded Theory Of War”,
http://www.globalsecurity.org/military/library/report/1992/FKM.htm.
223
Andreas Herberg-Rothe, Clausewitz’s Puzzle. The political Theory of War, Oxford University Press,
2007 – a se vedea mai ales Prologul. Autorul afirmă că faimoasa concepţie trinitară a războiului clasic nu
derivă direct din ideile expuse de Clausewitz, ci din interpretările date ulterior de Harry G. Summers Jr.
(On Strategy.A Critical Analysis of the Vietnam War) şi Martin Van Creveld (The Transformation of War).
În realitate, crede Rothe, triada clausewitziană se referă la violenţă, ură şi duşmănie, forţe naturale ale
spiritului uman, cu precizarea că violenţa priveşte mai ales masele, ura e specifică comandanţilor militari,
iar duşmănia mai ales guvernelor!

169
civile.224 Deoarece armatele occidentale se bazează tot mai mult pe avantajul
tehnologic dat de Revoluţia în Afacerile Militare, oponenţii lor vor tinde să
folosească strategii asimetrice. Inamicul, identificat adesea ca miliţie sau
gherilă, va folosi avantajele geografiei, va accepta pierderi umane grele, o
durată a conflictului foarte extinsă şi va angrena populaţiile civile în conflict,
fără scrupule umanitare. Marile puteri riscă să fie atrase în aceste conflicte,
să devină parte la ele, în loc să le medieze de pe poziţii neutre.
„Incidenţa marilor războaie, de exemplu, nu a fost constantă;
activitatea militară este întotdeauna spasmodică şi variabilă. Războaiele cu
adevărat mari şi devastatoare au fost rare. Faptul că în prima jumătate a
secolului al XX-lea acestea au părut a fi dominante s-a datorat unei neşanse
ciudate, generată de combinaţia dintre duşmăniile profunde cauzate de
rivalitatea imperială, resurgenţa naţionalismului şi rivalităţile ideologice
esenţiale. Caracterul extrem de vicios al acestor conflicte s-a datorat
industrializării violenţei. A fost o perioadă excepţională şi a existat teama că
va continua până va lua capăt conflictul dintre comunism şi capitalism”.
Un exemplu de conflict asimetric: SUA şi Marea Britanie au reuşit să
câştige războiul din Irak, contra statului laic şi dictatorial condus de Saddam
Hussein, dar, începând din acel moment, se confruntă cu o mişcare de
gherilă foarte puternică şi cu atacuri teroriste. Insurgenţa dispersată se
manifestă prin minicentre de putere militară locală, deteritorializate, mobile.
În interiorul Irakului post-Hussein tinde să se instituie o stare de anarhie,
noţiunea de pact social fiind o utopie în acest caz. Aşadar, gestionarea
instabilităţii nu se poate face doar sau preponderent cu mijloace militare,
fiind nevoie de un efort pe mai multe niveluri, destinat reconstruirii statului
şi naţiunii.
224
Lawrence Friedman, The Changing Forms of Military Conflict, Survival, Winter 1998-1999.

170
 10. Teoria „păcii democratice” şi strategiile statului post-modern

În studiul securităţi naţionale şi internaţionale, paradigma securităţii

„multidimensionale” a fost propusă de Şcoala de la Copenhaga, la finele
anilor ’80 ai secolului trecut, ca reacţie la dominaţia intelectuală a modelului
stato-centric (adică axat pe centralitatea statului ca actor principal al
relaţiilor internaţionale), postulat de (neo)realism în studiile de securitate. Pe
lângă aspectul pur militar al securităţii, sunt luate în calcul şi domeniile
economic, societal, cultural şi de mediu, iar statul este concurat ca actor de
individ şi de grupurile identitare225. Odată cu diminuarea riscului de război
clasic între alianţe ostile, atenţia opiniei publice mondiale şi a decidenţilor
din statele democratice s-a îndreptat asupra problemelor zise „soft”. Se
vorbeşte tot mai mult de crizele economice asociate statului-bunăstării şi
procesului de globalizare, de problema statelor slabe sau chiar eşuate, de
gestionarea crizelor regionale şi reconstrucţia statelor/naţiunilor, de
conflictele identitare, dar şi de marile catastrofe ecologice ce ameninţă
diverse regiuni ale globului etc.
Statele democratice şi cu economie de pace beneficiază de beneficiile
paradigmei zise a „păcii democratice”, unele sunt integrate în unităţi supra-
225
Adepţii Şcolii de la Copenhaga au militat pentru lărgirea agendei de cercetare, prin includerea temelor
nemilitare, a actorilor nestatali şi a elementelor psihosociologice de tip identitate, credinţe, valori în studiul
securităţii. Vezi Ole Waever, Barry Buzan, Morten Kelstrup, Pierre Lemaitre, Identity, Migration and the
New Security Agenda in Europe, St Martin’s Press New York and CEU Budapest, 1993 şi Barry Buzan,
Ole Waever, Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis, Lynne Rienner Publishers, 1998.

171
statale de tipul Uniunii Europene, formându-se astfel zone cu un grad ridicat
de securitate prin integrare economică, politică, diplomatică şi militară.
Sociologii istorici clasifică uneori statele în „premoderne”, „moderne” şi
„postmoderne”, iar tipul de problematică a securităţii care le corespunde
diferă, desigur226. Diferenţierea dintre statul modern, postmodern şi pre-
modern aparţine unor autori de la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut –
Holm şi Sorensen227, Caporaso228, Cooper, Segal.
Statul clasic corespunde modelului westphalic european care a fost
dominant inclusiv după al Doilea Război Mondial. Ideal-tipul de stat modern
presupune monopolul violenţei legitime asupra unui teritoriu deţinut de
autoritatea publică, suveranitatea şi autonomia la nivel interstatal, cultură
naţională puternică, adesea şi mercantilism economic. În schimb, statele
postmoderne sunt democraţii liberale, cu economii aflate în nucleul „dur” al
globalizării, cu logici de securitate neaxate preponderent pe aspectul militar,
ci pe ameninţările neconvenţionale, legate de cultură, mediu, coeziune
socială, valori reprezentative, economie etc. Aceste state au o nouă agendă
de securitate, legată de problematica identităţii, migraţiei şi a bunăstării
economice. Ele reprezintă, deloc întâmplător, principalii poli de putere şi
bogăţie din lumea contemporană şi îşi propagă cu succes valorile de
deschidere, toleranţă, democraţie în restul lumii229.
Statele premoderne sunt caracterizate prin structura de putere
„clanică” (bazată pe solidaritatea tribală), prin nivel scăzut de coeziune

226
Michael Williams, „The Discipline of the Democratic Peace: Kant, Liberalism and the Social
Construction of Security Communities”, in European Journal of International Relations, 2001, vol. 7(4),
pp. 525-553.
227
Georg Sorensen, „An Analysis of Contemporary Statehood: Consequences for Conflict and
Cooperation”, în Review of International Studies, 23, 1997, pp. 253-269.
228
James Caporaso, „The European Union and Forms of State: Westphalian, Regulatory or Post-Modern?”,
în Journal of Common Market Studies, 34, 1996, pp. 29-52.
229
Barry Buzan, Ole Waever, Regions and Powers. The Structure of International Security, Cambridge
University Press, 2003, pp. 22-26.

172
sociopolitică, monopol contestat al violenţei legitime, guvernare ineficientă,
autonomie de acţiune excesivă a structurilor de putere locale, economie de
subzistenţă – exemple clasice fiind state din Africa Sud-Sahariană, din
Orientul Mijlociu şi din Asia Centrală. În multe state mai puţin dezvoltate
din punctul de vedere al modernizării, precum statele arabe din Orientul
Mijlociu şi din Africa de Nord, există o dilemă a securizării, anume alegerea
între regime security şi national security, deoarece procesul de construire a
naţiunilor moderne a fost frânat constant de factori premoderni, precum
structura de clan a societăţilor, economia agrară sau pastorală, dictatura unor
lideri charismatici etc. Criza de legitimitate a acestor regimuri conservatoare
şi nedemocratice se traduce prin tentativa de a garanta „securitatea regimului
politic” prin numirea acesteia drept securitate „naţională”230. Opozanţii
regimului sunt transformaţi în inamici imaginari ai securităţii naţionale, spre
a putea fi reprimaţi, iar legitimitatea regimului se caută a fi consolidată prin
politici externe aventuroase, provocatoare, cum au fost cele aplicate de Siria
şi Egipt, care au ajuns de mai multe ori în război cu Israelul.
Statele membre ale UE şi NATO sunt uneori denumite state „post-
moderne”, democraţii consolidate, state de drept. Ele au cedat porţiuni din
suveranitate nivelului supranaţional şi formează aşa-numite „comunităţi de
securitate” (security communities), în interiorul cărora ideea de război este
exclusă, iar „dilema securităţii” nu îşi găseşte de obicei rostul, deoarece nu
există teama de agresiuni din partea altor state membre. Statele post-
moderne, democratice şi integrate au căutat mijloace eficiente de a elimina
riscul de recurs la forţa armată în relaţiile internaţionale. Mijloacele de

230
Edward Azar, Chung In Moon, „Legitimacy, Integration and Policy Capacity: The Software Side of
Third World National Security”, în Edward E. Azar, Chung In Moon, National Security in the Third World,
Center for International Development and Conflict Management, University of Maryland, 1988, pp. 76-
101.

173
limitare se referă la acorduri de control al armamentelor şi măsuri de
construire şi intensificare a încrederii (confidence building), în paralel cu
controlul civil democratic asupra forţelor armate şi măsuri de apărare
neprovocatoare. Este cazul tipic al ţărilor din NATO, de exemplu.
Teoria „păcii democratice” constituie una dintre cele mai frecvent
dezbătute tematici ale relaţiilor internaţionale contemporane, iar
atractivitatea intelectuală a acesteia este deosebită. Prin raportare la curentul
(neo)realist, această teorie reprezintă o abatere destul de gravă, deoarece
introduce un element exogen într-o ipoteză care lua în calcul doar nivelul
sistemic şi prezicea un comportament al statelor ghidat de frică, neîncredere,
auto-conservare. Anarhia existentă la nivelul sistemului internaţional este
marea constantă, iar statele îşi apără existenţa şi poziţia în sistem sau caută
să obţină modificări ale statu-quo-ului, iar acest comportament este
indiferent la natura regimului politic, la identitatea, credinţele, normele
îmbrăţişate de popoare şi de conducătorii acestora. Or, teoria păcii
democratice postulează că, dincolo de anarhia suprastructurii,
comportamentul actorilor statali şi sub-statali este direct influenţat de tipul
de regim politic: dacă este vorba de democraţii liberale, acestea vor evita
rezolvarea pe cale militară a disputelor dintre ele.
Recunoaşterea importanţei credinţelor, normelor, valorilor în
structurarea identităţilor actorilor de pe scena internaţională este o trăsătura
specifică constructivismului social, curent epistemologic care urmăreşte
explicarea comportamentului acestor actori prin identificarea imaginilor,
clişeelor care domină mentalul acestora şi felul în care identităţile se
schimbă sau se consolidează prin interacţiunea actorilor şi contactul cu ideile
dominante ale unei epoci. Însă neorealismul şi liberalismul instituţional, care
pot fi regrupate sub egida unui macrocurent raţionalist ce postulează

174
existenţa actorilor raţionali, egoişti, calculatori ai costurilor şi avantajelor,
întâmpină dificultăţi serioase de natură epistemologică în a include noţiuni
precum percepţia, credinţa, identitatea, care trec dincolo de „raţional”, cu
alte cuvinte se află la baza comportamentului actorilor231.
Pe de altă parte, postularea permanenţei anarhiei mature, a păcii
democratice şi a modelului de comunitate de securitate duce cu gândul la
transformarea pattern-ului istoric al „ciclurilor hegemonice” (Robert
Gilpin)232 care s-au succedat neîntrerupt de la pacea westphalică până la
finele Războiului Rece. Implicit, ar rezulta că nici unul dintre polii de putere
cuprinşi în acest sistem al păcii nu va aspira la hegemonie regională/globală
(prin cucerirea de teritorii, de resurse şi prin controlul populaţiilor aferente)
sau se va mulţumi doar cu competiţia în domeniul economic, tehnologic etc.
şi, pe de altă parte, background-ul ideologic democratic va rămâne pe
termen nedefinit o constantă a opiniei publice şi a leadership-ului din aceste
ţări. Nu trebuie uitat că economicul joacă astăzi un rol preponderent,
deoarece SUA este un hegemon global care apără regulile şi funcţionarea
sistemului şi încearcă să împiedice formarea unei coaliţii de state ostile, care
ar dori să contrabalanseze puterea americană prin mijloace politico-militare
clasice, pe de altă parte unele state declarat-antimilitariste pot să purceadă la
dezvoltarea capacităţilor militare dacă se confruntă cu ameninţări credibile –
cazul Japoniei, care şi-a schimbat doctrina militară spre a face faţă Coreei de
Nord nuclearizate după 2002. În plus, câtă validitate ştiinţifică se poate

231
Despre dificultatea de a coexista între raţionalismul metodologic şi explicaţiile şcolii critice (mai ales
constructivismul social), vezi Thomas Risse-Kappen, „Democratic Peace – Warlike Democracies? A Social
Constructivist Interpretation of the Liberal Argument”, în European Journal of International Relations
1(4), pp. 491-517.
232
Vezi explicaţia succesiunii ciclurilor de putere ca urmare a războaielor hegemonice şi a calculului în
termen de costuri şi beneficii făcut de actorii care contestă hegemonul existent, pe fondul transformării
acestuia într-o putere mai degrabă exploatatoare, care urmăreşte maximizarea propriilor beneficii şi nu mai
e interesată de crearea de bunuri colective de care să profite toţi actorii care acceptă regulile sistemului.
Robert Gilpin, War and Change in World Politics, Cambridge University Press, 1988 (6th edition), pp.9-49.

175
atribui teoriei lui Francis Fukuyama, care postula un „sfârşit al istoriei”
caracterizat prin triumful democraţiei la scară planetară şi al modelului
capitalist în plan economic?
Perioada istorică de referinţă pentru susţinerea acestei ipoteze a păcii
democratice este 1945-2004, iar corpusul teoretic este constituit de teoria
kantiană a păcii democratice233, datând din secolul al XVIII-lea. Ipotezele
esenţiale susţinute de adepţii acestei teorii în domeniul securităţii
internaţionale pot fi sintetizate astfel: democraţiile tind să câştige războaiele
pe care sunt nevoite să le poarte contra statelor nedemocratice234, în acest
gen de războaie democraţiile sunt mai eficiente, suferă pierderi mai reduse şi
războaiele sunt de mai mică durată235; în caz de dispută între democraţii se
recurge la mijloace paşnice de rezolvare, iar marile puteri democratice nu
iniţiază războaie preventive contra unor state cu regim similar.
Cu mici excepţii, ipotezele par a se confirma pentru intervalul
menţionat, dar unii autori susţin că, de fapt, intervalul este nerelevant la
scară istorică, iar Războiul Rece şi teama Occidentului de imperiul comunist
sovietic a generat permanenţa păcii între democraţii. În plus, postularea stării
de pace între democraţii necesită o definire exactă a cea ce reprezintă o
democraţie. La începutul anilor ’90, Serbia s-a aflat în stare de război faţă de
Croaţia şi Slovenia, pe fondul destrămării Iugoslaviei, iar aceste ţări erau din
punct de vedere electoral democraţii. Însă era vorba de democraţii
neliberale, autoritare, aflate în faza de tranziţie către democraţia consolidată.
John J. Mearsheimer, adept al realismului „ofensiv” în relaţiile
internaţionale a sugerat chiar că posibila retragere a SUA din afacerile
233
Immanuel Kant, „Perpetual Peace”, în Kant’s Political Writings, edited by M. Gregor, Cambridge
University Press, 1970.
234
Dan Reiter,, Allan Stam, „Democracy, War Initiation and Victory”, în American Political Science
Review, 90:2, June 1996, pp. 239-257.
235
Randolph M. Siverson, „Democracies and War Participation: In Defense of the Institutional Constraint
Argument”, în European Journal of International Relations, 1, December 1995, pp. 481-490.

176
politico-militare ale Europei ar putea genera o competiţie pentru putere şi
securitate („dilema securităţii”), o cursă a înarmărilor şi reapariţia unei stări
de anarhie beligene pe bătrânul continent, indiferent de natura democratică a
regimurilor politice236. Alţi autori afirmă că epuizarea unor resurse rare (apă,
petrol, gaze) în viitorul previzibil va genera o rivalitate acută între statele
dezvoltate şi tendinţa de a recurge la forţa armelor, indiferent de tipul de
regim politic237. Explicaţia în sine merită reţinută, dar cu precizarea că este
una de tip unilateral, simplificatoare, la fel ca şi bine-cunoscuta teorie
huntingtoniană a ciocnirii civilizaţiilor.
Este adevărat că pacea democratică este o certitudine mai ales pentru
sistemul occidental de state grupat sub egida NATO şi a UE şi ieşit victorios
din Războiul Rece, unde a înfruntat o ideologie adversă (comunismul) şi un
bloc politico-militar ameninţător (Pactul de la Varşovia), dar au existat
destule incidente militare între un stat democratic şi unul nedemocratic (de
exemplu, războiul Malvinelor – Falkland War între Marea Britanie şi
Argentina în 1982, războiul franco-vietnamez, campania de pedepsire a
Libiei de către SUA după incidentul Lockerbie, războaiele SUA contra
Irakului în 1991 şi 2003). Pe de altă parte, India şi Israelul, considerate
îndeobşte democraţii, au avut multiple războaie cu vecinii lor (nedemocraţi),
iar mecanismul de dilemă a securităţii a acţionat ca un stimulator al
recursului la forţa armată în relaţia cu vecinii care le contestau dreptul la
existenţă. Experienţa istorică ne arată că statele pot recurge la violenţa
armată, indiferent de regimul politic şi de Zeit-Geist-ul dominant, dacă
interesele vitale le sunt în pericol şi presiunile populare amplifică miza în
joc.
236
John J. Mearsheimer, „Back to the Future: Instability in Europe after the Cold War”, în International
Security, 15, 1990, pp.5-56.
237
Michael T. Klare, Resource Wars: The New Landscape of Global Conflict, Metropolitan Books, 2001.

177
 Unii analişti consideră că statele democratice ale căror regimuri se
confruntă cu crize grave de legitimitate internă sau se află abia în faza de
tranziţie la democraţie sunt mai înclinate să recurgă la război. Factorii
explicativi ar fi existenţa unor grupuri de interes rivale, ale căror elite
mobilizează masele prin apelul la naţionalism sau prin alte ideologii de grup
(identitare), iar autoritatea centrală este slabă, dominată de figuri
charismatice şi reţele de clan, nu de încrederea în lege şi stat238. Adesea,
instituţionaliştii liberali consideră că interdependenţa economică a statelor
dezvoltate, normele comune, existenţa instituţiilor de cooperare reduc riscul
conflictelor militare dintre democraţiile liberale239, iar forma aranjamentelor
de securitate aşteptată este „comunitatea de securitate”, concept descris
anterior. O analiză mai detaliată ia în calcul variabile precum: mecanismele
interne de check and balances (bariere legale în calea declanşării
războaielor), interferenţa opiniei publice democratice, guvernul responsabil
în faţa cetăţenilor, mecanismul electoral care îi elimină teoretic pe liderii
agresivi240, belicoşi, pe cei care vor să deturneze resurse de la necesara
creştere economică naţională şi de la prosperitatea socială către scopul
militar nejustificat241. Aceste argumente ne demonstrează că linia de

238
Vezi şi explicaţiile oferite de Edward Mansfield şi Jack Snyder, „Democratization and the Danger of
War”, în International Security, vol. 20:1, Summer 1995, pp. 5-38.
239
Thomas Szayna, Daniel Bynan, Steven Bankes, Ian Lesser, William Rosenau, Derek Eaton, The
Emergence of Peer Competitors. A Framework for Analysis, ISBN: 0-8330-3056-6, MR-1346-A, 2001,
www.rand.org
240
Jack Snyder afirma că liderii statelor democratice tind să evite aventurismul militar deoarece ştiu că le
va aduce pierderi electorale masive, cu toate că în unele cazuri pot miza pe un război spre a îşi consolida
popularitatea slăbită. (Jack Snyder, Myths of Empire, Cornell University Press, Ithaca, 1991).
241
De menţionat că politologul Jonathan W. Keller, deşi recunoaşte caracterul preponderent pacifist al
democraţiilor liberale, operează distincţia între liderii politici care se supun constrângerilor exercitate de
opinia publică (constrain respecters) şi cei care încearcă să le surmonteze (constrain challengers).
Analizând peste o sută de crize internaţionale, Keller afirmă că liderii care acceptă constrângerile opiniei
publice vor avea un comportament pacifist, prudent şi moderat, pe când cei care refuză şi trec dincolo de
aceste presiuni riscă să îşi antreneze ţara în conflicte militare. (Jonathan W. Keller, „Leadership Style,
Regime Type and Foreign Policy Crisis Behavior: A Contingent Monadic Peace?”, în International Studies
Quarterly (2005) 49, 205–231).

178
separaţie între politica internă şi politica internaţională nu are cum fi una
rigidă şi că există o interdependenţă certă între aceste domenii de referinţă.
Dincolo de inhibiţiile culturale şi de experienţa istorică
traumatizantă din prima jumătate a secolului trecut, putem presupune că
statul democratic (mai ales cel ce beneficiază de o democraţie consolidată)
este un actor la fel de raţional ca oricare altul şi nu se va angaja în războaie
pe care este improbabil să le câştige sau ale căror costuri finale depăşesc cu
mult câştigurile scontate242. În realitate, comportamentul actorilor relevanţi
pe scena internaţională este determinat de o multitudine de factori – natura
sistemului de referinţă, regimul politic, identitatea şi credinţele, percepţia,
elementele de civilizaţie, factorii economici, specificul armamentelor şi tipul
de război predominant (revoluţiile în afacerile militare pot favoriza ofensiva
sau defensiva, aşadar statele pro sau anti statu quo), inovaţia tehnologică (ca
multiplicator al puterii naţionale) etc.
Problema fundamentală pe care studiile de securitate trebuie să o
rezolve este în ce fel se recunosc reciproc aceste democraţii liberale ca fiind
similare spre a evita războiul243. Liberalismul de esenţă kantiană adoptat
implicit sau explicit de statele democratice conduce în mod logic la apariţia
unor „comunităţi de securitate” democratico-liberale şi la generarea unor
forme de putere specifice – structuri instituţionale, norme democratice de
intervenţie umanitară, grupuri transnaţionale de activişti ai păcii etc. De
vreme ce liberalismul filosofic recunoaşte dreptul individului de a-şi urmări
propria fericire, libertate şi bunăstare, de a avea o sferă privată a vieţii în

242
A se vedea explicaţiile raţionale ale războiului la Geoffrey Blainey, The Cuases of War, New York Free
Press, a treia ediţie, 1988. Acesta afirmă că, de fiecare dată când s-a declanşat un război, cel puţin unul
dintre beligeranţi a sperat să obţină victoria, printr-o cmpanie scurtă şi victorioasă, aşadar este vorba de
optimism şi calcul raţional – p.291.
243
Michael Williams, „The Discipline of the Democratic Peace: Kant, Liberalism and the Social
Construction of Security Communities”, în European Journal of International Relations, 2001, vol. 7(4), p.
526.

179
care autoritatea publică să nu aibă dreptul de intruziune, se poate extinde
această mentalitate asupra relaţiilor internaţionale, postulându-se că un stat
A doreşte să îşi urmărească scopurile proprii (supravieţuirea ţării ca entitate
suverană şi independentă, bunăstarea populaţiei, menţinerea valorilor
naţionale, accesul la resurse), dar în acelaşi timp este de acord ca şi statul B
să beneficieze de aceleaşi drepturi cu condiţia ca şi B să recunoască drepturi
similare pentru A şi să accepte ambele îndatorirea aferentă de a nu interfera
în treburile celuilalt.
Libertatea de a face (urmărirea legitimă a propriilor interese) se
asociază cu libertatea de a nu face un anume lucru (niciun stat să nu fie
obligat să acţioneze pe cale armată sau să facă acţiuni cerute imperios de alte
state şi care îi sunt străine sau dăunătoare).
Respectul reciproc, credinţa în valori morale comune sunt
fundamentul comunităţilor de securitate demo-liberale244. Acestea sunt
forme de asociere între state similare ca regim, care nu se tem defel unele de
altele şi identifică în comun o agendă de securitate, mijloacele comune de
acţiune şi scopuri comune, conştiente că prin acţiunea comună puterea şi
securitatea lor vor spori, ceea ce le va avantaja individual245. Ele trec dincolo
de mecanismul „dilemei securităţii”246, instrument de anticipaţie a
comportamentului statelor suverane, specific neorealismului şi care
constituie o „capcană” sistemică din care actorii nu pot ieşi câtă vreme
sistemul de referinţă este anarhic, bazat pe waltzianul self-help. Comunitatea

244
Vezi, mai ales, Michael W. Doyle, Ways of War and Peace, New York, W.W. Norton, 1997.
245
Vezi Emanuel Adler, „Imagined Security Communities: Cognitive Regions in I.R.”, în Millenium
Journal of International Studies, 26(2), pp. 249-277, 1997 şi Emanuel Adler, Michael Barnett, Security
Communities, Cambridge University Press, 1998.
246
Vezi John Herz, „The Security Dilemma in International Relations: Background and Present Problems”,
în International Relations, vol. 17 (4), 2003, pp. 411-416.

180
de securitate se realizează pe fondul existenţei unei anarhii „mature”247 şi a
unor state care împărtăşesc norme, reguli, convenţii, relaţiile reciproce fiind
de încredere şi respect, aşadar exact fundamentul filosofico-instituţional pe
care Kant îl propunea pentru realizarea păcii eterne. Evident, este mai
probabil ca acest scenariu al păcii şi securităţii prin cooperare (co-operative
security) să fie realizat de state puternice (legitime pe plan intern, cu
coeziune naţională şi socială sporită) şi democratice, mai ales din regiuni
geopolitice caracterizate prin stabilitate şi lipsa ameninţărilor directe de
agresiune armată.
Dilema securităţii rămâne un mecanism valabil, teoretic, în relaţiile
dintre state suverane armate coexistând într-un mediu anarhic, dar se admite
excepţia dată de regimul politic şi ideile dominante. Această recunoaştere a
abaterii de la norma explicativă generală este de natură să pună clar în
discuţie valabilitatea explicativă a neorealismului şi chiar a curentului
„raţionalist” (sinteza de realism şi liberalism) în ansamblul său. Securitatea
prin cooperare este un model funcţional de a concepe securitatea statelor ca
fiind indivizibilă şi posibil de sporit doar prin efort comun, actorii
preocupându-se de câştigurile absolute, nu de cele relative, aşa cum postula
modelul dilemei securităţii pentru statele aflate într-un „complex de
securitate”.
După cum menţionam anterior, „complexul de securitate” este un
instrument de lucru foarte util lansat de britanicul Barry Buzan la finele
anilor ’80 ai secolului trecut, spre a descrie regruparea statelor pe criteriul
mixt, geografic şi interacţional, în domeniul problematicii de securitate.

247
B. Buzan consideră anarhia „matură” ca o ipoteză de lucru ce defineşte unul dintre capetele spectrului
anarhiilor, mergând de la o situaţie pur hobbesiană, de conflict permanent şi luptă pe viaţă şi pe moarte
între unităţi suverane (anarhia „imatură”) până la o stare de comuniune şi respect reciproc, care exclude
conflictul armat. Vezi Barry Buzan, Popoarele, statele şi frica, Ed. Cartier, Chişinău, 2000, pp. 180-187.

181
Dincolo de proximitatea geografică (interacţiunea de securitate este mai
mare în cazul statelor vecine, contigue) şi de rangul de putere al actorilor
aflaţi în compunerea unui complex de securitate (echilibrele de putere
regională), sunt luate în calcul şi elemente imateriale, subiective, precum
„modelul amiciţiei şi inamiciţiei dintre state – interese şi/sau valori comune,
oferirea de protecţie, ajutor, respectiv teama, suspiciunea, ura. Cele trei
elemente fundamentale ale complexului de securitate sunt: poziţia unităţilor
şi diferenţierea existentă între acestea (coincide cu structura de ansamblu a
sistemului internaţional), modelele de prietenie şi duşmănie şi distribuţia
puterii între principalele unităţi. Prin luarea în considerare a acestor
variabile, se obţine o viziune dublă asupra securităţii regionale – statică
(structuri) şi dinamică (proces, transformare)248.
Acest model al amiciţiei/inamiciţiei nu este doar un derivat secundar
al echilibrului de putere, ci rezultatul unor experienţe istorice, care se
întipăresc puternic în mentalul şi în psihologia colectivă a unui grup identitar
şi a liderilor acestuia, împiedicând normalizarea relaţiilor cu unităţi vecine
prin măsuri de construire a încrederii. Se operează aşadar cu aspecte legate
de diacronie şi interacţiune, pe care se grevează aspecte psihoidentitare greu
de cuantificat. Disciplina securităţii naţionale se vede nevoită să introducă
elemente străine paradigmei neorealiste a puterii şi supravieţuirii în sisteme
anarhice, prin recursul la elemente specifice constructivismului – ideologii,
clişee imagistice, identităţi acestea suprapunându-se adesea peste noţiuni
materiale, specifice geopoliticii, precum graniţele, teritoriile cu valoare
strategică. Interacţiunea actorilor din cadrul complexului de securitate se
caracterizează prin intensitatea sporită a relaţiilor cu unităţi aflate în cadrul

248
Barry Buzan, Ole Waever, Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis, Lynne Rienner
Publishers, 1998, p. 15.

182
aceluiaşi subsistem („insecuritatea este adesea asociată cu proximitatea”249),
faţă de relaţiile cu alte unităţi aflate în apropiere, dar exterioare
subsistemului, din amestecul de rivalitate şi interese împărtăşite, pe fondul
unei interdependenţe a securităţii naţionale. Buzan ajunge la concluzia că
aceste complexe de securitate „sunt un fenomen empiric, cu rădăcini istorice
şi geopolitice”250, dar legate puternic (funcţional) de anarhia ce există în
cadrul sistemelor internaţionale sau regionale, compuse din state suverane.
Interdependenţele de securitate sunt la nivel maxim între membrii
complexului şi diminuate faţă de unităţile din exterior, în relaţie cu care
există o anume „indiferenţă” în percepţie.
Complexele de securitate sunt durabile, dar nu permanente, ele sunt
considerate rezultatul firesc şi aşteptat al sistemelor internaţionale anarhice,
iar dacă nu se manifestă trebuie investigată lipsa lor.
Există mai multe tipare relaţionale care se subsumează acestui ideal-
tip sistemic: la capătul de jos al spectrului se află cazurile de conflict major,
în care percepţia unităţilor rivale are la bază teama, neîncrederea reciprocă,
jocul cu sumă nulă, apoi urmează „regimurile de securitate”, în care statele
suverane, deşi se consideră încă reciproc drept potenţial periculoase, ajung la
acorduri de securitate şi de consolidare a încrederii reciproce spre a evita
dilema securităţii şi riscul de război accidental. La capătul superior al axei se
află „comunităţile pluraliste de securitate” (Karl Deutsch), în care statele ştiu
că nu se pune problema recursului la forţă în relaţiile lor, că există o
comunitate de valori şi interese, iar procedurile de gestionare a securităţii
sunt convenite prin negociere, în comun251. Dacă într-un sistem de tip
249
Barry Buzan, Ole Waever, Regions and Powers. The Structure of International Security, Cambridge
University Press, 2003, p. 46.
250
B. Buzan, Popoarele, statele şi teama, pp. 196-197.
251
Barry Buzan, Ole Waever, Jaap de Wilde, Security: A New Framework for Analysis, Lynne Rienner
Publishers, 1998, p. 12.

183
anarhic, cu state suverane, nu există complexe de securitate, cauza rezidă fie
în slăbiciunea statelor respective, care nu dispun de capacităţi materiale de
proiectare a puterii în afara graniţelor, fie în faptul că nu există suficiente
interacţiuni cu exteriorul sau că există puteri din afara regiunii care intervin
direct în acest complex regional şi suprimă dinamica firească a securităţii
dintre actorii locali, impunând o ordine de tip ierarhic-hegemonic252.
„Mecanismul de penetrare” descrie exact logica interferenţei puterilor
exterioare într-un complex regional de securitate şi distorsionarea dinamicii
fireşti a acestuia253. În acest fel, subsistemele regionale de securitate sunt
legate de sistemul internaţional de securitate, iar dinamicile locale ale
echilibrului de putere sunt luate în calcul de marile puteri în interacţiunea lor
reciprocă. De pildă, rivalitatea indo-pakistaneză ar fi urmat un alt curs fără
intervenţia politico-diplomatică, economică şi chiar militară a Chinei, Rusiei
şi a SUA. Rivalitatea israelo-arabă ar fi evoluat diferit fără intervenţia SUA
şi a URSS (în epoca Războiului Rece), sau chiar şi a UE, Rusiei şi a ONU
(membrii aşa-numitului „cvartet”, care negociază actualmente pacea israelo-
palestiniană).
De altfel, marile puteri şi superputerile sunt cele care definesc marile
regiuni geopolitice, în funcţie de interesele şi percepţiile lor. În acest sens,
regiunile sunt „inventate”, nu sunt elemente naturale şi obiective în relaţie cu
un observator neutru. Experţii în studii de securitate au arătat adesea că în
spatele decupajelor geopolitice relevante se află interese militare strategice,
dar nu orice societate umană a ajuns să îşi impună propria viziune asupra
lumii, nici propria hartă254. Denumiri precum „Balcanii” sau „Orientul

252
Ibidem, pp. 12-13.
253
Barry Buzan, Ole Waever, Regions and Powers, p. 46.
254
Vezi Pinar Bilgin, „Whose Middle East. Geopolitical Inventions and Practices of Security”, în
International Relations, vol. 18 (1), 2004, pp. 25-41.

184
Mijlociu” au fost create la finele secolului al XIX-lea sau începutul secolului
al XX-lea de către strategi ai marilor puteri – Germania, Austro-Ungaria,
Rusia, Marea Britanie etc. care, deloc întâmplător, se aflau în competiţie
pentru a controla aceste regiuni sau pe cele adiacente. Discursurile dominate
ale securităţii impun harta geopolitică a lumii, iar cercetătorul în relaţii
internaţionale şi studii de securitate trebuie să identifice întâi contextul de
formare a acestor zone în aria de interes a puterilor, apoi să procedeze la o
analiză a interacţiunilor dintre actorii relevanţi, în cadrul sistemului existent,
spre a identifica prezenţa complexelor de securitate sau lipsa acestora.
Caracterul aşa-zis „natural” al unui decupaj geopolitic de regiune nu
trebuie să permită confuzia cu un complex de securitate autentic, deoarece
primul este o construcţie ideatică şi imagistică impusă prin folosire repetată
(securitatea, ca act de limbaj), iar al doilea are o valoare funcţională certă,
chiar dacă unitatea sa structurală nu iese în evidenţă decât pentru cei iniţiaţi.
Nu este exclus ca o mare putere să delimiteze o regiune de interes care să
decupeze artificial un complex de securitate, izolând o parte dintre membrii
săi şi cooptându-i pe ceilalţi în sfera sa de influenţă. Adesea, agenda de
securitate a unei regiuni este modelată de percepţiile şi interesele puterilor
exterioare acesteia, prin dominaţia de facto şi discursivă asupra actorilor
locali255, fapt ce duce la neglijarea intereselor statelor şi comunităţilor
dominate şi la focalizarea atenţiei exclusiv asupra intereselor adesea
divergente ale marilor puteri, aşadar, la o perspectivă clar (neo)realistă în
Relaţiile Internaţionale. Profesorul turc Pinar Bilgin denumeşte această
situaţie a top-down approach to regional security, în care ameninţările
principale sunt văzute ca venind din afară, de la alte puteri rivale, prin
mijloace militare, cum a fost cazul Orientului Mijlociu, „securizat” de
255
Ibidem.

185
americani, ca o contrapondere la acţiunile periculoase ale Uniunii Sovietice
în Lumea a treia...
Felul în care actorii scenei internaţionale îşi concep propria securitate
prin raportare la intenţiile celorlalţi ţine nu doar de calculul raţional, ci şi de
aşa-numita „cultură de securitate”. Aşa cum menţionam anterior, cultura de
securitate este un concept introdus în studiile de securitate de către unii
autori constructivişti şi se referă la formarea şi asumarea identităţilor – cine
suntem noi, cine sunt ei, în ce fel influenţează acest lucru relaţiile reciproce.
Alexander Wendt a utilizat cele trei ideal-tipuri de anarhie internaţională:
„hobbesiană”, „lockeană” şi „kantiană”. Sugestia sa fundamentală este aceea
că prin interacţiune repetată, prin cunoaştere şi socializare a normelor se
produce modificarea identităţilor statale, iar relaţiile reciproce pot evolua de
la rivalitate şi duşmănie către cooperare şi chiar integrare supranaţională.
Şcoala engleză a relaţiilor internaţionale se bazează pe constatarea lui
Hedley Bull, conform căruia există anumite forme de „societate anarhică”
caracterizate prin modalităţi de cooperare limitată între state, pe baza unor
principii şi norme comune, precum respectarea tratatelor, limitarea
recursului la forţă etc.256 Ideile comune nasc posibilitatea cooperării atunci
când există interes comun, iar noţiunea de „societate internaţională”, bazată
pe amestecul de cooperare şi conflict, nu a dispărut nici chiar în toiul
războaielor mondiale.
Cunoscutul politolog Charles Beitz afirma că relaţiile internaţionale
contemporane nu cunosc o anarhie sistemică comparabilă cu starea de natură
hobbesiană, deoarece nu îndeplinesc nici una dintre condiţiile unui
paralelism valabil: actorii în Relaţiile Internaţionale sunt doar statele, acestea

256
Hedley Bull, The Anarchical Society, Columbia University Press, New York, 1977, pp. 46-51, citat de
Wendt, op. cit., pp. 252-253

186
au o putere relativ egală, statele sunt independente şi suverane la modul
absolut în felul cum îşi gestionează sfera internă, nu există aşteptări de
respect reciproc al regulilor de cooperare în absenţa unei autorităţi
supranaţionale. În realitate, actorii statali formează coaliţii, există şi actori
transnaţionali, precum unele grupuri de interese şi comunităţi academice de
experţi, există mari discrepanţe de putere între state, acestea tind să fie tot
mai interdependente în asigurarea securităţii şi prosperităţii lor şi a
populaţiilor, iar comunitatea internaţională dispune de mecanisme legale
pentru a impune respectul normelor minimale de comportament paşnic257. În
jurul unor norme de drept şi de principii morale se creează aşteptări de
respect reciproc, iar sancţiunile aplicate celor ce violează normele sunt
considerate legitime de comunitatea internaţională, deşi dezavantajele pot fi
mai mari decât beneficiile pentru acele state reunite care decid să aplice
sancţiunile.
În concluzie, putem afirma că domeniul relaţiilor internaţionale ocupă
un loc median între anarhia totală şi ordinea totală, existând o combinaţie de
cooperare şi conflict, în doze variabile, însă modelele teoretice trebuie să se
plieze evidenţelor furnizate de scena globală, fără a-şi aroga meritele
predicţiei infailibile. Relaţiile internaţionale sunt un subdomeniu al ştiinţelor
sociale, aşadar lucrează mult cu elementul uman, care este greu de
cuantificat şi de anticipat, fapt ce pune în dificultate filosofia pozitivistă.

11. Sociologia istorică a statului şi fenomenul războiului

257
Ibidem, vezi şi critica făcută de H. Bull celor ce consideră automat sistemul internaţional ca anarhic în
felul descris de Hobbes: statele sunt foarte diferite de indivizi, lipsa unei guvernări mondiale nu împiedică
dezvoltarea industriei, comerţului, exită un grad minimal de viaţă socială între state etc. (Bull, op. cit., pp.
43-48.)

187
 Această disciplină, ramură a sociologiei, este interesată de istoricul
apariţiei statelor, analiza forţelor politico-economice care au interacţionat, a
factorilor materiali şi nemateriali ce au contribuit la procesul formării şi
consolidării statului-naţiune. Prezentăm, în continuare, câţiva dintre autorii
cei mai reprezentativi, recunoscând totuşi subiectivitatea inerentă a alegerii.
Anthony Giddens. În opinia sociologului britanic, dezvoltarea
capitalismului de tip modern a depins de crearea unui stat centralizat care a
pacificat viaţa politică internă, a extins puterea administrativă, a introdus
moneda în economie şi a introdus serviciul militar obligatoriu. Mai mult,
statul a început să „supravegheze” (surveillance – monitorizare, concept
preluat de la Michel Foucault) populaţia, reducând spaţiul destinat vieţii
private. Deşi s-a afirmat uneori că existenţa capitalismului industrial duce la
pacificarea vieţii politice interne a statelor, totuşi existenţa rivalităţilor cu
alte state a dus la punerea industriei şi a populaţiei în slujba nevoilor militare
ale naţiunii, la apariţia armelor nucleare şi la militarizarea vieţii
internaţionale.
„Neglijarea a ceea ce orice monitorizare a istoriei ne arată că
formează o caracteristică extraordinar de evidentă şi de cronică a relaţiilor
umane – recursul la violenţă şi război – este una dintre cele mai uimitoare
pete albe din teoria socială.” (The Nation-State and Violence, 1985)

Charles Tilly. Profesor de ştiinţe politice la Universitatea Columbia,

Tilly a publicat Coerciţie, capital şi statul european, principalul său volum,
în care afirmă că originile statului modern trebuie căutate în interacţiunea
dintre coerciţia practicată de stat şi exploatarea de clasă. Războiul este cel
care a făcut necesară existenţa statului. Statul a apărut ca o agenţie
specializată în pregătirea războiului, mai exact fiind vorba de colectarea

188
impozitelor de la populaţie, prin coerciţie, mobilizarea acesteia, dezvoltarea
industriei. Armata devine, în a doua parte a secolului al XIX-lea, un
instrument specializat al guvernului central, aşadar este vorba de o
instituţionalizare a războiului. Spre a găsi mereu noi resurse necesare purtării
războiului, elitele la putere au aplicat noi tehnici de coerciţie asupra claselor
sociale înstărite. Impozitând populaţia, statul a fost nevoit finalmente să
acorde cetăţenilor drepturi civice şi politice, sociale. Deşi statul a creat, în
primul rând, instituţii destinate pregătirii războiului, ulterior acestea au
căpătat atribuţii de distribuţie şi reglare a veniturilor naţionale. Tilly
detectează câteva schimbări majore produse în natura „violenţei colective”
în ultimele decenii, mai ales după 1945. Între 1900 şi 1999 au avut loc în
lume circa 250 de războaie noi, interstatale şi civile, iar cifra medie a
victimelor fiecărui conflict armat s-a ridicat la circa 1000 pe an. În total circa
un milion de morţi pe an. În secolul al XX-lea, statisticile arată că circa 100
de milioane de oameni au murit din pricina războaielor cauzate de acţiunea
militară a statelor, pe tot mapamondul258. Autorul sintetizează principalele
caracteristici ale noilor războaie:
1) predominanţa numerică a războaielor civile;
2) frecvenţa implicării actorilor non-convenţionali de tip miliţii, gherile,
organizaţii insurgente a crescut spectaculos;
3) aceste forţe nonconvenţionale, nestatale au organizat adesea atacuri contra
ţintelor civile. Separatismul teritorial, iredentismul sunt adesea factori
cauzali de prim rang;

258
Charled Tilly, „Violence, Terror and Politics as Usual. America's «new war» reflects an epochal change
in the nature of collective violence”, http://bostonreview.net/BR27.3/tilly.html.

189
4) grupurile insurecţionale, inclusiv cele teroriste, duc o luptă aprigă pentru
putere, în paralel cu activităţile duse de aripile „politice” (moderate) ale
acestora;
5) noile războaie tind să facă mai multe victime din rândul civililor decât din
cel al militarilor.
„Începând cu al Doilea Război Mondial, am asistat la o creştere a
violenţei nu de către forţe armate naţionale constituite oficial, ci de către
forţe paramilitare, de gherilă, echipe ale morţii, poliţie secretă şi alte
elemente neconvenţionale, şi la o direcţionare sporită a violenţei, încurajate
de stat sau aflate în căutarea unui stat, contra civililor, în special a unor
categorii întregi de populaţie stigmatizate din cauza identităţilor lor
religioase, etnice şi/sau politice. Aceste tendinţe depăşesc cu mult creşterea
populaţiilor şi multiplicarea statelor independente ; ele constituie o sporire
enormă per capita şi per stat. Paradoxal, un război mondial caracterizat prin
armate imense, tehnologii elaborate, planificare centralizată şi arme de
distrugere în masă a generat o îndepărtare de la activitatea militară, separată
în mod eficient [de cea civilă – n.a.], pe care Clausewitz a analizat-o şi a
lăudat-o ca fiind esenţa războiului modern raţional.”259

12. Alianţele – între teorie şi practică

Realiştii şi neorealiştii văd lumea internaţională ca pe un loc
periculos, indiferent că „răul” îşi are originile în natura umană sau în efectele
involuntare ale structurii (sistemului internaţional) asupra agenţilor
(statelor). Dacă existenţa stării de anarhie este mai presus de orice bănuială,
iar statele sunt preocupate de supravieţuire, în primul rând, concluzia logică
259
Ch. Tilly, op. cit..

190
este aceea că cel mai puternic va avea şanse sporite să îşi îndeplinească
obiectivul primordial. Iar de securitatea maximă se va bucura doar cel mai
puternic actor al sistemului, aceasta fiind o afirmaţie-cheie a realismului
„ofensiv”. Un actor statal raţional, precum cel postulat de modelul
(neo)realist, îşi va purta singur de grijă (waltzianul self-help), dar sunt
situaţii în care va trebui să îşi unească forţele cu cele ale altor actori, spre a-
şi îndeplini obiectivul existenţial. „Echilibrarea internă” (internal balancing)
a unui potenţial hegemon se realizează prin creşterea economică, dezvoltarea
industrială, avansul tehnologic, creşterea demografică etc. În schimb,
„echilibrarea externă” (external balancing) se realizează prin alianţe şi alte
forme de aliniere.
Putem defini o alianţă ca fiind „promisiunea de asistenţă reciprocă
militară între două sau mai multe state suverane”260. Definiţia este una
sintetică, omisivă, de aceea trebuie aduse precizări suplimentare. Mai
cuprinzător, alianţa este un acord formal sau informal ce prevede cooperarea
în domeniul securităţii (apărării), între două sau mai multe state. Se poate
face o distincţie între simpla aliniere şi alianţă. Alinierea este informală,
tacită, obligaţia de sprijin a partenerului este una morală şi/sau strategică.
Alianţa presupune un tratat, un acord oficial, cu efecte juridice. Desigur,
există şi alianţe secrete, precum acordul semnat de România cu Puterile
Centrale în 1883, necunoscut opiniei publice din ţară. Coordonatele care
trebuie reţinute în delimitarea câmpului semantic al conceptului de alianţă
sunt următoarele :
1) state suverane, independente;
2) stare de anarhie sistemică (lipsa unui guvern mondial);
260
Arnold Wolfers, „Alliances”, în International Encyclopedie of Social Science, New York, 1968, p. 268,
citat de Mihail E. Ionescu, După hegemonie. Patru scenarii de securitate pentru Europa de Est în anii 90,
Editura Scripta, Bucureşti, 1993.

191
3) primordialitatea securităţii militare faţă de celelalte niveluri ale securităţii
(societală, culturală, economică, de mediu etc.);
4) conştientizarea necesităţii menţinerii echilibrului puterii sau, din contră, a
avantajelor perturbării acestuia;
5) conştientizarea de către state a imposibilităţii de a realiza singure
obiectivele asociate interesului naţional;
6) existenţa unei ameninţări comune pentru cel puţin două state.
Alte coordonate, de data asta facultative, sunt :
7) existenţa unor interese economice complementare, starea de
interdependenţă economică, investiţii încrucişate etc.;
8) existenţa unor afinităţi cultural-ideologice, a unor influenţe politice
încrucişate.
Alianţele au un aspect politico-militar care le scoate în evidenţă, iar
scopul lor este unul eminamente raţional şi egoist – asigurarea securităţii
proprii, ca parte a unui bun colectiv. Te aliezi „contra cuiva” şi, alături de
cineva”, dar dominantă este ostilitatea/teama faţă de alt actor (sau de un grup
de actori statali)261. Acest lucru se poate realiza fie printr-un tratat clasic de
alianţă, fie printr-un acord de securitate (apărare) colectivă. Diferenţa constă
în faptul că tratatul de alianţă presupune existenţa unui inamic (rival) comun,
bine identificat (în unele cazuri se specifică în mod clar contra cui este
valabil acordul), pe când securitatea colectivă se referă la potenţiali adversari
şi presupune solidaritatea de grup contra tuturor ameninţărilor militare venite
din partea unor terţi. Alianţele pot fi şi „ofensive” (între state revizioniste
care vor să răstoarne statu quo-ul), ceea ce nu este cazul tratatelor de
securitate colectivă.

261
Vezi George Liska, Nations in Alliance: The Limits of Interdependence, Johns Hopkins University Press,
Baltimore, 1962, p. 12.

192
 Teoria echilibrului puterii afirmă că paritatea de putere între alianţe
rivale este un factor al asigurării păcii, prin mecanismul descurajării. Invers,
apariţia unui decalaj de putere între acestea va încuraja tabăra mai puternică,
în cazul în care este revizionistă, să încerce să răstoarne statu-quo-ul în
favoarea sa. Aşadar, alianţele trebuie înţelese în contextul poziţionării
actorilor statali faţă de statu quo. Se vor produce alinieri între revizionişti,
contra puterilor satisfăcute dominante, sau între acestea contra
revizioniştilor. Ceva mai rar, au existat şi cazuri de aliere a unui actor
revizionist cu cei care apărau ordinea existentă, dar în contextul existenţei
unui alt actor revizionist care se constituia într-o ameninţare directă la adresa
tuturor. Cel mai bun exemplu este cel al URSS, care, după ce a fost atacată
în 1941 de Germania nazistă, s-a alăturat Franţei, Marii Britanii şi ulterior
SUA, deşi statul sovietic era de fapt un imperiu nesatisfăcut cu „ordinea” de
la Versailles. În acest caz a funcţionat mecanismul descris de neorealistul S.
Walt drept „echilibrul ameninţării”262: URSS s-a aliat cu Occidentul contra
principalei ameninţări – Germania. Iar declaraţiile lui Churchill şi Roosevelt
privind necesitatea de a te alia cu răul cel mai mic contra celui mai mare sunt
edificatoare în ceea ce priveşte lipsa lor de iluzii cum că URSS ar fi un stat
cu adevărat devotat statu quo-ului.263
Un alt exemplu este ilustrativ pentru existenţa dilemelor referitoare la
alianţele posibile şi cele dezirabile. Italia, la începutul Primului Război
Mondial, se găsea de facto în tabăra Puterilor Centrale şi cu siguranţă că era
un actor revizionist – dorea modificări teritoriale în relaţia cu Franţa şi
Austro-Ungaria. Fiind contra statu-quo-ului, logic ar fi fost să păstreze

262
S. Walt, The Origins of Alliances, Ithaca, Cornell University Press, 1987.
263
W. Churchill a afirmat că „dacă Hitler ar invada iadul, ar trebui cel puţin să fac o referire favorabilă la
adresa diavolului în Camera Comunelor”. (Vezi W. Churchill, The Second World War, Volume III, The
Grand Alliance, Houghton Mifflin, Boston, 1950, p. 370).

193
alianţa cu Berlinul şi Viena, deoarece germanii reprezentau cel mai puternic
stat continental. Însă era clar că Italia nu va obţine câştig de cauză atât faţă
de Franţa, cât şi faţă de Austro-Ungaria concomitent. Finalmente a ales
tabăra Antantei, considerând că şansele de victorie sunt mai mari, iar
teritoriile ce îi vor reveni, cu valoare strategică, economică şi sentimentală
superioară. Comportamentul Italiei poate fi descris cel mai bine prin
termenul de oportunism şi minimizarea riscurilor – a preferat să se alieze cu
cei care aveau o probabilitate sporită de succes. De altfel, numeroşi actori
revizionişti se aflau în cadrul Antantei, deşi ulterior Germania a fost adesea
acuzată că a purtat preponderent vina războiului: Italia, Franţa (e vorba de
Alsacia şi Lorena), Rusia (cu gândul mereu la strâmtorile turceşti şi la
Balcani), România (pentru Transilvania, Banat).
264
Pe de altă parte, teoria „tranziţiei puterii” postulează un risc sporit
de război „hegemonic” atunci când puterea coaliţiei revizioniste ajunge
aproape de nivelul parităţii cu tabăra ce apără statu quo-ul265. Toate aceste
teorii se află în cadrul filonului neorealist, ele presupun existenţa unor actori
statali raţionali, egoişti, dornici să îşi maximizeze puterea şi securitatea.
Realpolitik-ul moştenit din epoca lui Bismarck şi transformat în „ştiinţă” de
realişti, afirmă că alianţele nu implică prietenie, sentimente, afecte, ci pur
interes. Ele sunt conjuncturale şi trecătoare, ba chiar reversibile: aliatul de
astăzi poate deveni mâine inamic. Este cazul organizaţiei conduse de Ben
Laden, Al Qaeda, care în timpul războiului afgano-sovietic a beneficiat de
sprijin logistic american, pentru a deveni ulterior un inamic global teribil
pentru SUA266. De aceea va exista cooperare în cadrul alianţelor doar atât cât
264
A.F.K. Organski, World Politics, Knopf, New York, 1958. Vezi şi Jacek Kugler, Douglas Lemke
(editors), Parity and War, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1996.
265
T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, Balance of Power. Theory and Practice in the 21st Century,
Stanford University Press, California, 2004, pp. 55-58.
266
În general, teoria alianţelor consideră că nu se poate vorbi de o alianţă între un stat şi un actor nestatal
(subnaţional, transnaţional), ci doar de parteneriate conjuncturale, bazate pe o relaţie asimetrică. De pildă,

194
este necesar pentru realizarea scopului comun. Nimeni nu doreşte să
investească foarte mult într-un aliat ce poate deveni rival/inamic curând,
aşadar realismul afirmă că statele au dificultăţi în a coopera, deoarece sunt
interesate mai ales de distribuţia câştigurilor „relative” (unul în raport cu
celelalte) decât de a celor „absolute”. Alianţele sunt rareori simetrice, adică
stabilite între parteneri egali ca rang de putere şi cu resurse mobilizabile
identice. Cel mai adesea e vorba de alianţe asimetrice, în care unul este mai
puternic, iar ceilalţi mai slabi. În timpul Războiului Rece, SUA constituiau
principalul pol de putere din cadrul NATO, iar în caz de război, acesta ar fi
avut loc probabil în Europa (cel puţin în anii ’50), fapt ce ar fi necesitat un
efort deosebit cerut americanilor. Aşadar, aliaţii se tem în genere să nu li se
ceară o contribuţie prea mare la efortul comun şi să nu vadă unii aliaţi
transformându-se în inamici, aşa cum a constatat Germania în anii „Marelui
Război” din 1914-1918: părăsită de Italia şi România, nevoită să susţină
militar şi economic o Austro-Ungarie prea slabă în faţa Rusiei şi chiar a
Serbiei.
Pe lângă teama, să spunem, firească, de a nu ajuta în mod involuntar
la apariţia unui inamic, statele tind să îşi reducă nivelul de cooperare în
cadrul alianţelor şi din alte motive, de natură economică, politică,
psihologică. Ele nu vor să împovăreze propria economie prin fonduri date
altor state, nu vor să ajute un alt stat să obţină o poziţie dominantă în sistem
şi, de asemenea, experimentează ceea ce Mancur Olson a denumit
„paradoxul acţiunii colective”267 – tendinţa de a „trişa”, de a se comporta ca

relaţia Iranului cu Hezbollah nu este o alianţă, ci un acord tacit, informal, de sprijin reciproc. Este
cunoscută de toate statele regiunii, şi de cele din afara ei, şi are un caracter subversiv.
267
Mancur Olson Jr., The Logic of Collective Action. Public goods and the theory of groups, Cambridge,
MA, Harvard University Press, 1965. Vezi mai ales Mancur Olson, Richard Zeckhauser, „An Economic
Theory of Alliances”, în Review of Economics and Statistics, no. 48, August 1966, pp. 266-279. Autorii îşi
pun întrebarea în ce măsură o naţiune participantă într-o alianţă va investi în aceasta părţi din PIB-ul său,
spre a îşi realiza interesele de securitate.

195
free rider într-o asociere, spre a beneficia de rezultatul final (un bun public,
colectiv), dar a nu plăti preţul necesar268. A lucra în echipă cu alţi actori
aduce acces la un bun colectiv dorit, dar rezultatul îi avantajează şi pe
ceilalţi. De aceea, actorii mici vor tinde să contribuie cu prea puţin (cotă
suboptimală) la efortul general. Cu cât sunt mai mulţi actori, părţile de
beneficiu vor fi mai mici şi tendinţa de a trişa mai mare. Aşadar, trebuie să
ne aşteptăm, de regulă, la o asimetrie în contribuţiile membrilor unei alianţe
la securitatea comună.
„Când, aşa cum se întâmplă în orice organizaţie cu un număr limitat
de state-naţiuni, numărul de membri ai organizaţiei e relativ mic, membrii
individuali pot avea un stimulent să facă sacrificii semnificative spre a
obţine acel bun colectiv, dar vor tinde să ofere doar cote suboptimale din
acest produs. Va exista, de asemenea, o tendinţă a membrilor mari – aceia
care acordă o valoare mai mare bunului public – de a suporta o parte
disproporţionată din povară…”269
Securitatea internaţională/regională este un bun colectiv, deoarece de
ea vor beneficia probabil şi nonplătitorii, iar membrii organizaţiei (alianţei,
în cazul de faţă) vor avea acces la ea, fără costuri marginale semnificative.
Un bun exemplu este cel al Elveţiei, stat situat între state membre NATO (cu
excepţia Austriei) şi UE şi care implicit este apărat de agresiuni externe prin
faptul că rachetele, avioanele sau trupele agresorului ar trebui să străbată
spaţiul aerian sau terestru al ţărilor aliate.

268
Kenneth Waltz se referă la tendinţa unor state, în sisteme multipolare, de a nu contracara direct acţiunea
unui agresor, ci de a aştepta ca alt stat să facă acest lucru. Teama, economia de mijloace, dificultăţile
interne pot explica acest comportament aparent iraţional. K. Waltz, Theory of International Politics, p. 165.
Inspirându-se din Waltz, J. Mearsheimer a preluat această idee a celui care vrea să fenteze, să nu se
confrunte direct cu agresorul, ci prin intermediul altuia – buck-catching.
269
Mancur Olson, Richard Zeckhauser, „An Economic Theory of Alliances”, în Review of Economics and
Statistics, no. 48, August 1966, pp. 267-268.

196
 Ex nihilo, nihil. Statele ce se decid să intre într-o alianţă vin cu o
zestre istorică proprie, cu interese naţionale specifice, cu sensibilităţi interne
clare faţă de anumite aspecte de politică internaţională. Ele nu pot renunţa la
aceste obiective naţionale doar spre a face pe placul aliaţilor. Cu toate că
sunt şi cazuri în care un stat sacrifică interese tradiţionale, spre a atrage şi a
menţine un aliat în momente foarte dificile.
Atunci când ţările arabe au atacat Israelul, în 1948, spre a-l distruge şi
a recupera teritoriile Palestinei istorice, pe care arabii le considerau ale lor,
Egiptul, Siria, Iordania şi celelalte ţări arabe aveau deja disensiuni privind
împărţirea teritoriilor ce urmau a fi luate Israelului – Transiordania ar fi dorit
să obţină partea de est, dar Egiptul şi Siria nu puteau accepta acest plan. De
aceea, alianţa a fost şubrezită de aceste disensiuni încă de la început.
Un alt exemplu se referă la două state comuniste, China şi Vietnam.
Deşi Beijingul ajutase Hanoiul în războiul contra SUA, după victoria forţelor
comuniste şi retragerea americanilor vietnamezii au invadat Cambodgia,
procedând la schimbarea liderului cambodgian Pol Pot. China a trimis în
1979 un corp expediţionar în Vietnam, demonstrându-şi ostilitatea faţă de
fostul aliat, pe care a vrut să-l pedepsească pentru atacarea Cambodgiei şi
răsturnarea khmerilor roşii de la putere.
Exemplul invers este cel al Marii Britanii care, în anii Primului
Război Mondial (1915), a acceptat ca Rusia să obţină strâmtorile turceşti în
caz de victorie a Antantei contra Puterilor Centrale, deşi politica externă
britanică din a doua parte a secolului al XIX-lea a urmărit exact blocarea
accesului Rusiei la aceste strâmtori şi la Oceanul Indian, din teama că Rusia
va atenta la India, „perla coroanei”. Londra a făcut un mare sacrificiu270,
270
Se poate obiecta la ideea sacrificiului britanic prin constatarea că, după Gallipoli, britanicii ştiau că era
aproape imposibil să fie alungate forţele turco-germane din zona strâmtorilor, de aceea au „dat” Rusiei ceva
ce nu putea fi dobândit decât cu pierderi imense.

197
deoarece a realizat că Rusia avea nevoie de o motivaţie puternică spre a
rezista tăvălugului infanteriei germane, ştiut fiind faptul că britanicii nu au
putut deplasa pe frontul de vest şi pe cel de la Salonic suficiente trupe
terestre spre a provoca înfrângeri decisive germanilor şi aliaţilor acestora.
Într-un mediu anarhic, statele se tem adesea că lipsa de sprijin pentru un aliat
l-ar putea determina pe acesta să se retragă în neutralitate sau chiar să aleagă
tabăra inamică.
Statele au niveluri diferite de putere şi interese specifice, adesea
ireductibile. Aşadar, este puţin probabil ca o alianţă să fie însumarea exactă
a capacităţilor de putere (materială şi spirituală) ale membrilor săi. Fiecare
stat va contribui doar cu o porţiune din potenţialul său de putere, în cazuri
extreme ajungându-se la o angajare totală. De exemplu, mobilizarea SUA în
Primul Război Mondial a implicat participarea cu o fracţiune din potenţialul
uman şi material mai mică decât a Franţei, Marii Britanii sau a Rusiei.
De asemenea, în cazuri foarte critice, când continuarea politicii de
alianţă pune în pericol existenţa unui stat, acesta poate considera „raţional”
să negocieze abandonarea acelei alianţe. Este cazul Austro-Ungariei, care în
ultimii ani ai Primului Război Mondial a luat în calcul în mod repetat
ruperea alianţei cu Germania.
Aşadar, un actor raţional care decide să se alieze cu altul (alţii) trebuie
să îşi pună câteva întrebări fundamentale: cât de mare este beneficiul alianţei
faţă de costurile politico-militare şi economice; ce şanse de succes există; cât
de sigur poate fi de seriozitatea şi de valoarea celorlalţi – „dacă eu decid să
balansez contra unui potenţial hegemon, oare şi aliaţii mei mi se vor
alătura”; până în ce punct este raţional să se menţină alianţa şi ce indicii
există atunci când este necesar să fie abandonată; ce riscuri îşi asumă statul
care părăseşte o alianţă ?

198
 Teoretic, o alianţă durează doar atâta timp cât este necesar spre a-şi
îndeplini scopul, după care este sortită dispariţiei. Alianţa statelor statu quo
va exista câtă vreme coaliţia revizioniştilor va fi puternică. Odată cu
înfrângerea militară a acesteia sau cu destrămarea ei din motive accidentale,
aliaţii satisfăcuţi vor reduce la minim implicarea în alianţă sau chiar vor
căuta parteneriate mai flexibile şi mai puţin angajante. Aşa s-a întâmplat
după Primul Război Mondial cu Franţa şi Marea Britanie. În loc să continue
alianţa, aşa cum ar fi vrut Parisul, şi să existe garanţii reciproce de securitate
faţă de Germania, Londra a acceptat doar un parteneriat strategic, fără
obligaţii substanţiale, fapt ce a sporit tendinţa francezilor de a se purta dur cu
Germania, chiar de a încuraja secesiunea unor regiuni aparţinând acesteia.
Invers, actorii revizionişti, dacă obţin victoria, nu mai au motive să
prelungească alianţa. Joseph Nye sintetizează motivele destrămării
alianţelor: „Alianţele se prăbuşesc din tot atâtea motive din câte se formează,
însă în general statele încetează să fie aliate atunci când ajung să se vadă ca
lipsite de importanţă ori ca o ameninţare pentru securitatea lor.”271 Aşadar,
foştii aliaţi vor fi percepuţi fie ca neutri, fie ca adversari. Când un stat devine
prea puternic, foştii lui aliaţi ajung să îl perceapă ca pe un inamic şi vor
căuta să formeze o altă alianţă, care să îl contrabalanseze. Desigur, afirmaţia
de mai sus trebuie nuanţată corespunzător. Un exemplu demonstrează
dificultatea de a anticipa comportamentul statelor. După al Doilea Război
Mondial, SUA deveniseră principala putere militară (mai ales navală şi
aeriană, având o vreme şi monopolul armei atomice) şi economică a lumii,
aşadar ar fi fost de aşteptat ca Franţa şi Marea Britanie, foştii aliaţi, să vadă
America ca pe un pericol şi să caute o alianţă cu a doua superputere – URSS.
De fapt, s-a întâmplat invers, vest-europenii au practicat un bandwagoning
271
Joseph S. Nye Jr, Descifrarea conflictelor internaţionale, Ed. Antet, Bucureşti, 2005, p. 71.

199
clar faţă de SUA şi au participat la strategia de containment faţă de URSS.
De ce? În literatura de specialitate se arată că a funcţionat mecanismul
waltian al „echilibrului ameninţării”: Parisul şi Londra se temeau de URSS,
din pricina ideologiei comuniste, a proximităţii geografice (trupele sovietice
se aflau în inima Germaniei), aşadar au preferat ca aliat SUA, cu regim
politic similar (democraţie liberală) şi considerată un partener firesc.
Aşadar, alianţele sunt făcute fie spre a-l contrabalansa pe cel mai
puternic, fie pe cel mai ameninţător. Uneori, mai ales în sisteme multipolare,
există din partea unor state incertitudini în ce priveşte statul care se
constituie în principala ameninţare. Cu alte cuvinte nu este întotdeauna clar
cine trebuie contrabalansat272.
Martin Wight îşi pune problema alianţelor naturale – interese comune
pe termen lung, solidaritate doctrinară, în cazul unui pericol comun de lungă
durată. Pesimist, afirmă că „un grup de mici puteri nu poate avea o politică
comună faţă de marile puteri”273. Avea dreptate prin aceea că impulsul
pentru crearea unei alianţe solide vine cel mai adesea de la marile puteri
exterioare regiunii respective, iar micile puteri au adesea conflicte şi
neînţelegeri pe care nu le pot depăşi singure.
Se pune şi problema influenţei tipului de regim politic (şi al ideologiei
oficiale) asupra alianţelor. John L. Gaddis demonstrează că succesul SUA în
Războiul Rece s-a datorat şi faptului că, formând o alianţă de state
democratice (NATO), bazată pe consens, valori şi principii asemănătoare, a
avut un avantaj structural faţă de URSS, care crease Pactul de la Varşovia
mai mult prin coerciţie. Americanii s-au bazat pe consens (şi au tolerat unele
„devieri”, cum a fost cazul Franţei generalului De Gaulle, care a părăsit
272
Glenn H. Snyder, „Alliances, Balance, and Stability”, în International Organization, vol. 45, no. 1,
Winter 1991, p. 130.
273
M. Wight, Politica de putere…, pp. 142-143.

200
structurile militare ale NATO şi a denunţat hegemonia nucleară şi
economică a SUA), pe când sovieticii au controlat coaliţia comunistă prin
forţă şi ameninţare (cazul Revoluţiei ungare din 1956 şi al celei din
Cehoslovacia anului 1968)274.
Pe de altă parte, alianţele au o viaţă a lor: se nasc, se dezvoltă, apoi
dispar. Faptul că NATO nu a dispărut după Războiul Rece, când a dispărut
adversarul comun, a fost interpretat de Cristopher Layne275 şi Kenneth Waltz
ca rezultat al dorinţei SUA, unica superputere, de a menţine această alianţă,
care serveşte intereselor naţionale americane. Alţi autori, adepţi ai metodelor
sociologiei organizaţiilor, au explicat persistenţa NATO prin existenţa unei
birocraţii politico-militare csre tinde să se perpetueze şi să-şi găsească noi
atribuţii. Din punctul de vedere al României şi al altor state membre ale
NATO, calitatea de aliat nu aduce doar securitate militară efectivă, ci şi
prestigiu, sprijin pentru democratizare şi stabilitate internă, avantaje
economice etc.
La nivel micropolitic, schimbarea liderilor unui stat poate determina
un alt stat să rupă o alianţă sau un parteneriat strategic cu primul, dacă noii
lideri sunt ostili conducerii celuilalt stat. Un bun exemplu este cel al căderii
regimului monarhic din Iran. Şahul Mohamad Reza Pahlavi fusese un
partener strategic al SUA, iar ayatolahul Khomeini, care l-a alungat de la
putere, a privit America ca pe un duşman, acţionând în consecinţă. După ce
naţionaliştii chinezi conduşi de Chan Kai Shek au pierdut puterea în China
continentală, în 1949, ca urmare a războiului civil câştigat de comunişti,

274
J.L Gaddis, We Now Know: Rethinking the Cold War, New York, Oxford University Press, 1997, pp.
22-25.
275
Cristopher Layne, Benjamin Schwartz, „La nueva hegemonía norteamericana”, în Política Exterior, nr.
37, febrero-marzo 1994, pp. 83-99.

201
alianţa dintre SUA şi China s-a rupt, iar comuniştii chinezi şi-au clamat
deschis ostilitatea faţă de America.
Uneori, alianţele sunt flexibile, se desfac şi se refac uşor, cum a fost
cazul cu cele făurite sub egida cancelarului german Bismarck, alteori sunt
rigide şi beligene, exemplul tipic fiind Europa în anii premergători Primului
Război Mondial. Teoretic, când există o omogenitate cultural-politică între
state (valori comune, regimuri politice similare), alianţele sunt mai flexibile,
din contră, când există o polarizare ideologică, ele sunt rigide, iar rivalitatea
îmbracă forma jocului de sumă nulă, deoarece aceste state nu îşi recunosc
legitimitatea şi suveranitatea, aşadar constituie ameninţări existenţiale unul
pentru celălalt.
Tipologia comportamentului actorilor statali aflaţi în alianţă cuprinde
următoarele scenarii: alianţă contra celui mai puternic din întreg sistemul sau
a coaliţiei dominante (balancing la nivelul sistemic)276, alianţă contra celui
mai ameninţător (balancing la nivelul unui „complex regional de securitate”
– Buzan), statele se aliază cu cel mai puternic sau cu cel mai ameninţător
spre a fi ferite de o agresiune (alianţa unor state acţionează ca factor de
descurajare asupra potenţialilor inamici, dacă există credibilitate) sau a
profita de hegemonia primului (bandwagoning), statele se aliază cu altele
care au ideologii/sisteme de valori similare (ex. alianţa statelor comuniste
contra lumii capitaliste, sau alianţa pe criterii civilizaţionale conform
modelului geopolitic al lui Huntington), statele se aliază cu cele care le
susţin financiar sau cu cele care le „penetrează” sistemul politic intern.

276
Vezi Edward V. Gulick, Europe’s Classical Balance of Power, WW Norton, New York, 1955; Inis
Claude, Power and International Relations, New York, Random House, 1962. Pentru o sinteză mai recentă
a teoriilor echilibrului puterii, a se vedea T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, Balance of Power.
Theory and Practice in the 21st Century, Stanford University Press, California, 2004.

202
 Fiecare dintre aceste comportamente poate fi văzut ca raţional şi
egoist, dar ele exprimă contexte diferite ale securităţii şi puterii actorilor (la
nivelul realului şi al percepţiei)277. Dacă balancing-ul este strategia
predilectă a actorilor puternici, care ştiu că pot contracara hegemonul
potenţial sau real, bandwagoning-ul pare mai degrabă strategia celui slab,
care ştie că dacă ar rezista s-ar expune agresiunii, iar, dacă s-ar alătura unei
alianţe în acelaşi scop defensiv, rangul său de putere ar fi prea mic ca să
încline balanţa spre acea coaliţie. De aceea, fie va alege neutralitatea (soluţie
adesea riscantă, după cum a constatat pe propria piele Belgia în 1914), fie va
prefera să se ofere „pe tavă” celui puternic şi/sau ameninţător, sperând să
scape tendinţelor agresive ale acestuia. Desigur, nu are nicio garanţie că
lucrurile vor sta astfel. Dacă se admite ca valabilă paradigma lui Waltz,
conform căruia statele vor mai ales să îşi maximizeze securitatea, atunci
strategia de bandwagoning poate fi considerată raţională, deoarece un război
contra unui stat mult mai puternic tinde să fie contraproductiv, deci iraţional.
În contradicţie cu realismul defensiv, cel ofensiv, reprezentat mai ales de J.
Mearsheimer, nu vede bandwagoning-ul ca pe un comportament raţional, iar
motivul este unul simplu: dacă statele caută să îşi maximizeze puterea, spre
a îşi asigura securitatea la cotele cele mai înalte, a practica bandwagoning
faţă de un alt actor înseamnă a renunţa voluntar la sporirea propriului nivel
de putere278!
S. Walt afirmă următoarele: „Tendinţa covârşitoare a statelor de a
balansa mai degrabă decât a se alătura celui puternic (bandwagon) a înfrânt
aspiraţiile hegemonice ale Spaniei lui Filip al II-lea, ale Franţei sub Ludovic
al XIV-lea şi Napoleon şi ale Germaniei sub Wilhelm al II-lea şi Hitler. Deşi
277
Stephen M. Walt, „Alliance Formation and the Balance of World Power”, International Security, vol. 9,
no. 4, Spring 1985, pp. 3-43.
278
T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, Balance of Power, p. 65.

203
ipoteza bandwagoning-ului prezice că aceşti potenţiali hegemoni ar fi trebuit
să atragă din ce în ce mai mult sprijin pe măsură ce se extindeau, răspunsul
puterilor ameninţate a fost în realitate unul opus. Cu cât un stat căuta mai
tare să le domine pe celelalte, cu atât acestea s-au combinat spre a contracara
ameninţarea.”279
Desigur, nu toţi potenţialii hegemoni au avut parte de adversari atât de
raţionali şi vigilenţi. Tendinţelor expansioniste ale Germaniei naziste,
occidentalii i-au răspuns cu politici de appeasement, spre a o linişti şi a evita
războiul, pe când cel puţin un stat (o putere mijlocie) aflat în vecinătatea
„periclitată” a Reich-ului a preferat calea alinierii cu acesta. Când Polonia a
ales, în 1938, să se alăture de facto Germaniei în dezmembrarea
Cehoslovaciei, ea nu putea avea, desigur, nicio garanţie reală că Berlinul nu
va proceda identic în cazul ei, dar a sperat ca bunăvoinţa manifestată va fi
văzută cu simpatie de principala putere revizionistă din sistemul
internaţional. În plus, a beneficiat de un teritoriu (Teschen, în Silezia) pe
care altfel nu îl putea dobândi, aşadar a dovedit un comportament revizionist
şi rapace280, cu toate că, raţional vorbind, ţinând seama de tradiţionala
ostilitate germano-polonă (cazul Coridorului Danzig şi nu numai) şi de
situarea sa între cei doi coloşi revizionişti, URSS şi Germania nazistă, ar fi
fost mai logic să se alăture cu orice risc celor ce apărau ordinea versailleză.
Această abatere de la modelul anticipat, anume balancing, este de înţeles
doar dacă aplicăm teoria echilibrului ameninţării, caz în care putem spune că
Polonia a ales Germania din teama faţă de URSS. De menţionat şi ostilitatea
latentă dintre Praga şi Varşovia la finele anilor ’30: conform unor surse
istorice, guvernul polonez dorea să favorizeze desprinderea Transcarpatiei
279
Ibidem, p. 15.
280
Vezi Randall Schweller, „Bandwagoning for Profit: Bringing the Revisionist State Back In”, în
International Security, no. 19, Summer 1994 , pp. 72-107.

204
de Cehoslovacia şi alipirea ei la Ungaria, cu care exista o relaţie mai
apropiată – cele două state colaborau pentru reprimarea naţionalismului
ucrainean. De asemenea, la nivel discursiv, unii lideri polonezi se arătau
înţelegători faţă de dorinţa de secesiune a slovacilor. Desigur,
comportamentul pasiv al Franţei a stimulat această capcană strategică în care
s-a găsit Polonia281. În cele din urmă, ciudata echilibristică diplomatică
practicată de guvernul J. Beck s-a dovedit fatală statalităţii poloneze,
soldându-se cu divizarea ţării şi dispariţia sa temporară ca stat suveran.
Aşa cum am arătat anterior, bandwagoning-ul poate fi practicat şi de
mari puteri, ca formă de appeasement faţă de un actor foarte puternic şi
agresiv, dar este o strategie a disperării, foarte riscantă. Când Stalin a decis
să realizeze un parteneriat strategic cu Hitler, iar URSS a semnat cu
Germania Pactul Ribbentrop-Molotov, de fapt Moscova a adoptat o strategia
de bandwagoning faţă de Berlin, sperând să nu fie agresată şi să obţină şi
avantaje teritoriale. Desigur, o strategie iraţională, căci reprezentanta
proletariatului mondial nu putea aştepta înţelegere de la patria nazismului…
Evident, prin alinierea aceasta, URSS spera să obţină un răgaz până la o
eventuală agresiune germană, să modereze atitudinea Germaniei faţă de ea şi
să se asigure că Germania nu acaparează singură teritoriile din Europa
Central-Estică (aşadar, o preocupare pentru balanţa puterii regionale). În anii
’30, tentativele franco-britanice de a crea o alianţă cu URSS contra
Germaniei eşuaseră, pe fondul ezitărilor occidentale de a da mână liberă
sovieticilor în Europa de Est, în zona de „glacis” ce fusese creată după
Versailles, spre a apăra Europa de Vest de pericolul bolşevic. Pentru URSS,
stat lipsit de aliaţi, izolat diplomatic, logic ar fi fost ca Germania să fie
văzută ca cel mai puternic actor din sistem şi, în acelaşi timp, şi cel mai
281
J. Mearsheimer, Tragedy of Great Power Politics, p. 310.

205
ameninţător. Aşadar, predicţiile formulate de Waltz şi Mearsheimer
(balancing against the strongest) şi cea a lui Walt (balancing against the
most threatening) se combinau, deoarece „hegemonia asupra sistemului
constituie întotdeauna cea mai mare ameninţare la adresa intereselor altor
state sau cel puţin la adresa celorlalte mari puteri, şi doar cel mai puternic
actor din sistem poate ameninţa cu impunerea hegemoniei”282. Moscova şi
Berlinul nu au semnat un tratat de alianţă, ci un pact de neagresiune, cu
clauze secrete de delimitare a sferelor de influenţă. În loc să se
contrabalanseze reciproc, s-au aliniat temporar şi au căutat chiar soluţii de
alianţă – se ştie că Hitler a încercat să ofere URSS teritorii aflate sub control
britanic, dar Stalin nu s-a arătat defel interesat sau nu a dorit să rişte un
război cu britanicii. Uneori „concilierea unui adversar poate fi o alternativă
la a te alia contra lui”283. Prin urmare, la nivelul teoriei neorealiste (mai ales
în versiunea „ofensivă”, unde securitatea se obţine prin maximizarea
puterii), comportamentul URSS faţă de Germania nazistă pare de-a dreptul
iraţional284, dacă nu se face apel la aspecte psihologice şi ideologice –
credinţa lui Stalin în ciocnirea „inevitabilă” a statelor capitaliste, în
beneficiul patriei comunismului, care trebuia să rămână neutră până la
epuizarea adversarilor, mefienţa lui faţă de democraţiile liberale etc. Această

282
T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, Balance of Power. Theory and Practice in the 21st Century,
Stanford University Press, California, 2004, p. 35.
283
Glenn H. Snyder, „Alliances, Balance, and Stability”, în International Organization, vol. 45, no. 1,
Winter 1991, pp. 121-142.
284
Există şi părerea contrară ideii de comportament defensiv, prudent, al URSS. Generalul Suvorov, fost
ofiţer al GRU, a afirmat în cartea sa Icebreaker că URSS pregătea un război ofensiv contra Germaniei, dar
a fost devansată de punerea în aplicare a Planului Barbarossa de către Hitler. Stalin era foarte sigur că
Armata Roşie era o forţă de descurajare teribilă pentru Germania şi avea încredere în pactul de neagresiune.
Deşi primise de la diverse surse de intelligence avertismente asupra pregătirilor de atac germane, nu le-a
tratat cu destulă seriozitate şi a fost surprins de atacul din iunie 1941. Ca să nu provoace Germania în mod
inutil, sovieticii se abţineau să riposteze chiar când germanii desfăşurau acţiuni de spionaj în zona graniţei
comune şi în spaţiul aerian sovietic. Aşadar, concentraţia de trupe sovietice la graniţă ar fi putut avea un
scop ofensiv, caz în care atacul german devenea automat unul preemptiv. Teoria lui Suvorov nu poate
explica însă slaba organizare şi dotare a armatei sovietice, dezorganizarea şi improvizaţia, cauzate de
epurările staliniste în cadrul corpului ofiţeresc.

206
lecţie istorică ne arată că, uneori, confruntate cu un pericol iminent, chiar
unul existenţial, statele (inclusiv mari puteri) pot alege să nu „balanseze”, ci
să se alinieze, să devină complice la agresarea altor actori (bandwagoning
ofensiv, în terminologia lui Walt), să păstreze neutralitatea, aşteptând ca un
alt actor să se mobilizeze spre a contracara inamicul comun. Personalitatea
decidentului politico-militar şi caracteristicile birocratice ale aparatului
decizional pot explica aceste „abateri” de la modelul neorealist waltzian.
Stephen Walt afirmă că în istoria relaţiilor internaţionale post-
westphalice balancing-ul este mult mai frecvent decât bandwagoning-ul,
deoarece statele preferă să se opună unei ameninţări decât să spere că cel
puternic va rămâne binevoitor şi se va abţine de la a le face rău285. Există
însă şi asemenea cazuri. De pildă, Elveţia, care, deşi neutră, a colaborat în
plan economic cu Germania, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, şi
nu a fost până la urmă cucerită de aceasta, deşi planuri de acest gen se pare
că au existat. În general, bandwagoning-ul e preferat de statele slabe, mai
ales dacă nu găsesc aliaţi disponibili.
Ca regulă generală, ridicarea unui hegemon provoacă reacţia de
contrabalansare, cel puţin din partea celorlalte mari puteri, şi mai ales a
statelor satisfăcute cu ordinea existentă anterior.
„Statele cu ambiţii expansioniste sunt descurajate prin anticiparea
coaliţiilor de contrabalansare sau, dacă descurajarea eşuează, sunt înfrânte în
război ca urmare a apariţiei unei coaliţii de blocare.”286
Existenţa unei ideologii comune, a regimurilor politice similare este
un factor favorizant al alianţelor şi viceversa. Un alt factor favorizant sunt
relaţiile comerciale şi investiţiile încrucişate. Ele fac să sporească încrederea
285
Stephen M. Walt, „Alliance Formation and the Balance of World Power”, în International Security, vol.
9, no. 4, Spring 1985, p. 15.
286
T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, op. cit., p. 37.

207
reciprocă şi să existe şi un interes egoist în a apăra un aliat care îţi datorează
bani sau a cărui economie este în interdependenţă cu a ta. „Mita” şi
„penetrarea” sunt, de asemenea, factori favorizanţi ai formării alianţelor, pe
baza recunoştinţei şi a interesului. Penetrarea presupune atragerea unor lideri
politici de către alt stat sau activităţi de lobby. Propaganda, mita şi
penetrarea permit prelungirea vieţii unei alianţe, dar mai rar sunt o cauză
suficientă a formării acestora287.
În linii mari, cu cât un stat este mai puternic, cu atât va tinde să aibă
aliaţi mai mulţi, deoarece puterea atrage288, însă, conform postulatelor
realiste, va avea parte şi de o coaliţie ostilă. Totuşi, aşa cum se dovedeşte în
cazul SUA de după Războiul Rece, puterea fără egal, nebalansată, inhibă
dorinţa sau capacitatea altor state de a se alia contra hegemonului (China,
Rusia etc.) şi intensifică comportamentul de bandwagoning din partea altora
(Japonia, India etc.)289. Când puterea unui stat scade, el tinde să fie părăsit de
aliaţi, care fie devin neutri, fie se alătură celeilalte tabere290. Desigur, cu
condiţia ca cealaltă tabără să nu fie percepută ca extrem de agresivă şi de
periculoasă, mai ales dacă ideologia şi organizarea politică diferă radical.
Când generalul De Gaulle a protestat contra hegemoniei politico-economice
a SUA, el nu a mers atât de departe încât să se alăture Pactului de la
Varşovia. Unii autori afirmă că SUA nu sunt percepute ca un hegemon
agresiv, deoarece sunt o „putere globală”, un stat comercial şi o putere
preponderent navală şi aeriană, în condiţiile în care hegemonii bazaţi pe
puterea militară terestră şi cu pondere continentală (land-based military

287
Stephen M. Walt, op. cit., p. 33.
288
Mergând pe acest raţionament, Germania lui Wilhelm al II-lea a sperat, în anii dinaintea Primului Război
Mondial, că va determina Marea Britanie să fie neutră sau chiar să i se alăture, atrasă de putere şi prestigiu.
289
T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, Balance of Power. Theory and Practice in the 21st Century,
Stanford University Press, California, 2004.
290
Stephen M. Walt, op. cit., p. 7.

208
powers) sunt văzuţi ca fiind cu adevărat periculoşi, mai ales dacă sunt şi
implicaţi în conflicte teritoriale nerezolvate cu alte state291.
În epoca post-Război Rece se constată un comportament atipic al
marilor puteri faţă de SUA, cel puţin din perspectiva teoriei echilibrului
puterii. Faţă de hegemonia sistemică a Americii, ar trebui să se formeze o
mare coaliţie a puterilor care pot aspira la un rang egal de putere, precum şi
a puterilor medii, care se tem de puterea nebalansată a SUA. În realitate,
acest lucru nu se întâmplă sau, mai corect spus, nu în modul aşteptat. Deşi
Rusia şi China au format un anume parteneriat strategic destinat limitării
puterii americane şi favorizării unei ordini multipolare, aceste state nu au
format o alianţă de tip militar contra hegemonului. Ele practică mai degrabă
un „soft balancing”, contracarând doar anumite interese strategice
americane, un exemplu bun fiind activitatea lor în cadrul Organizaţiei de
cooperare de la Shanghai, care şi-a propus să scoată trupele americane din
Asia Centrală. Explicaţiile date acestei lipse de apetit pentru balansare se
leagă atât de discrepanţa uriaşă de putere militară între americani (cu un
buget militar de peste 400 de miliarde USD în 2006) şi chinezi (cca 35-45 de
miliarde USD), ruşi (30-35 de miliarde USD) sau statele UE (buget militar
însumat de cca. 200 de miliarde euro), cât şi de aspectul pozitiv perceput de
alte state în legătură cu SUA (hegemon „benign”, nerapace, multilateralist).
Abia după acţiunea de război preemptiv contra Irakului, în 2003, opoziţia
faţă de unilateralismul atribuit SUA ar putea să grăbească apariţia
comportamentului de „balancing-hard”, anticipat de neorealişti. Teoria
tranziţiei puterii postulează riscul scăzut de război câtă vreme SUA va fi la
un nivel de putere mult peste cel al Chinei, Rusiei, UE, Indiei etc. Motivul
esenţial este clasica descurajare.
291
T.V. Paul, James Wirtz, Michel Fortmann, op. cit., p. 42.

209
 Realismul ofensiv afirmă că securitatea maximă aparţine celui mai
puternic actor al sistemului, aşadar hegemonului, iar ceilalţi actori vor căuta
cu orice preţ să formeze o mare coaliţie de contrabalansare. Desigur, teoria
prezice că acest lucru se va întâmpla, dar nu poate spune când şi ce
eveniment anume va declanşa mecanismul respectiv. Realismul defensiv se
acomodează cu politica de bandwagoning a marilor puteri faţă de SUA,
unica superputere, deoarece e iraţional să te opui unuia care oricum este mai
puternic decât toţi ceilalţi actori combinaţi, pe termen mediu şi lung. Aşadar,
este posibil să combinăm realismul defensiv cu varianta dinamică a
realismului, teoria tranziţiei puterii. În acest caz, e de aşteptat ca marile
puteri să practice neutralitatea sau bandwagoning-ul faţă de America până în
momentul în care potenţialul de putere însumat al statelor nemulţumite de
actuala ordine internaţională va fi la egalitate cu cel al SUA. În acel moment,
ele vor forma o mare coaliţie şi vor purcede la răsturnarea hegemonului, cel
mai probabil prin război (great powers war). Dacă însă, în rândul acestor
mari puteri, vor exista actori semnificativi mulţumiţi de statu quo, apropiaţi
politic, economic şi cultural de SUA (a se vedea teoriile constructiviste, cea
a Şcolii engleze, precum şi teoria huntingtoniană a civilizaţiilor),
revizioniştii nu vor putea realiza coaliţia de contrabalansare la nivel de
paritate cu SUA. Alianţa lor, dacă se va forma, se va mulţumi cu un „soft
balancing” de genul celui practicat acum de China şi Rusia. A nu se uita
avertismentul lui C. Layne – „hegemonii nu pot fi puteri satisfăcute”292. Ei
vor tinde să ia măsuri drastice contra celor ce tind să le egaleze puterea,
adesea chiar în lipsa unor intenţii ostile dovedite din partea rivalului. Însă
realismul afirmă că niciodată un stat nu poate fi sigur de intenţiile celuilalt,

292
C. Layne, „Kant or Cant: The Myth of the Democratic Peace”, în International Security, 1994, 19/2, pp.
5-94.

210
de aceea va analiza mereu nivelul de putere comparativă. Aşadar, alianţele şi
contraalianţele par să fie o constantă a istoriei umane. Anii de după Războiul
Rece au produs o modificare a tiparelor de alianţă dominante. Deşi NATO,
probabil cea mai puternică şi de succes alianţă din istoria cunoscută, nu a
dispărut şi a reuşit chiar să implementeze noi tipuri de misiuni (menţinerea
păcii, reconstrucţie postconflict, intervenţie umanitară, luptă antiteroristă,
prevenirea şi gestionarea dezastrelor naturale etc.), rolul său ca alianţă
militară a fost pus în discuţie la modul cel mai serios de acţiunile militare ale
SUA şi aliaţilor lor, în Afganistan şi Irak. În ambele ocazii, americanii au
preferat să nu recurgă la forţa militară aliată, deşi după atentatele teroriste
din 11 septembrie 2001 NATO invocase, în premieră istorică, articolul V,
cel referitor la autoapărarea colectivă. Deşi ulterior NATO şi-a asumat
conducerea misiunii ISAF din Afganistan, s-a demonstrat că nu fusese un
accident preferinţa SUA pentru aşa-numitele „coaliţii de voinţă” (coalitions
of the willing). În loc să caute un consens sine qua non în Consiliul Nord-
Atlantic, riscând voturi de respingere din partea unor state europene,
Washington a preferat şi în cazul campaniei militare din Irak să formeze o
coaliţie din cei care îi erau mai apropiaţi – statele Europei Centrale şi de Est,
Marea Britanie, Italia, Spania, dar şi Georgia, Azerbaidjan, Japonia, Coreea
de Sud etc. Imediat au apărut şi acuzaţiile: SUA se folosesc de NATO ca de
o cutie cu instrumente (tool-box), alegându-şi aliaţi ad hoc conform
faimosului dicton enunţat de ex-Secretarul Apărării Donald Rumsfeld:
„misiunea determină coaliţia, nu invers”. În lupta contra terorismului
mondial, America a decis că, în cazul în care este nevoie, poate merge şi
singură, neacceptând să fie limitată de obţinerea acordului aliaţilor europeni.
Este însă clar că, în ciuda avantajului militar extraordinar de care se
bucură (efect al revoluţiei în afacerile militare), SUA vor avea în continuare

211
nevoie de aliaţi (parteneri) pentru gestionarea unor situaţii dificile, precum
cele din Irak sau Afganistan. Unii autori vorbesc însă de o tendinţă
inexorabilă către „sfârşitul” alianţelor. La începutul Războiului Rece,
strategia de containment a SUA, aplicată blocului comunist, a inclus şi
realizarea unor pacte de asistenţă militară (alianţe), precum CENTO în
Orientul Mijlociu-Asia Centrală şi ASEAN în Asia de Sud-Est. Acum, lipsa
unui inamic de talia URSS face ca asemenea alianţe să fie inutile. Dacă SUA
nu mai au nevoie de aliaţi permanenţi, ci doar de parteneri ad-hoc de care le
leagă valori, viziuni, interese comune (Marea Britanie) sau afinităţi istorice
(cazul Poloniei şi României), atunci lumea în care vom trăi ar putea fi una
mai paşnică şi mai relaxată, deoarece va scădea probabilitatea formării unor
alianţe rivale şi a mizelor existenţiale, cu potenţial beligen. Coaliţiile
formate vor avea ca sarcină combaterea noilor riscuri neconvenţionale,
gestionarea unor conflicte asimetrice ce implică combaterea teroriştilor, a
insurgenţelor (războiul zis „de a patra generaţie”) şi consolidarea post-
conflict a unor state eşuate293.
În ciuda predicţiilor sumbre făcute de J. Mearsheimer în celebrul său
articol Înapoi în viitor (1990), retragerea forţelor americane din Europa,
Japonia, Coreea de Sud nu va conduce în mod automat la apariţia unor stări
de anarhie „imatură” în regiunile respective, nici la o competiţie violentă a
polilor regionali de putere. Singurele pete întunecate pe harta viitorului sunt
statele nedemocratice, conduse de elite politice radicale (Iran, Coreea de
Nord), care aspiră la hegemonie regională, se înarmează cu WMD şi au
eventual şi conflicte teritoriale cu vecinii.
În alte zone ale globului, mai ales în cele foarte instabile, precum
Orientul Mijlociu şi Asia de Sud şi Est, alianţele vor rămâne o necesitate şi o
293
Rajan Menon, „The End of Alliances”, în World Policy Journal, volume XX, no 2, Summer 2003.

212
garanţie a securităţii statelor. Confruntate cu ascensiunea Iranului, stat ce
tinde să se doteze cu arma nucleară şi să provoace o revoltă a populaţiilor
şiite din regiune, statele arabe sunnite apărătoare ale statu quo-ului (Egipt,
Arabia Saudită, Iordania), vor fi nevoite să caute diverse forme de alianţe şi
parteneriate strategice. Polarizarea alianţelor (pro şi contra Iran, de
exemplu), teama faţă de intenţiile celuilalt şi proliferarea nucleară vor creşte
riscul unei escaladări incontrolabile a violenţei. Faptul că există o penetrare
a complexului de securitate al Orientului Mijlociu de către SUA şi alte puteri
occidentale va diminua probabil tendinţa de formare a unor coaliţii ostile în
zonă, deoarece va împiedica ridicarea unui hegemon regional ostil
intereselor occidentale. Anarhia nu a dispărut încă din relaţiile
internaţionale, nici măcar în cadrul UE, ea a fost însă limitată sau
„îmblânzită”. Dacă o „anarhie a prietenilor”, spre a-l parafraza pe Alexander
Wendt, va fi una gestionată prin cooperare şi pace, încredere reciprocă şi
solidaritate, una a „duşmanilor” va fi caracterizată prin balanţa puterii şi
echilibrul ameninţării. Iar alianţele ce corespund acestor tipuri de anarhie vor
fi diferite în ce priveşte scopul, durata şi mijloacele utilizate.

213
 13. Neorealismul – triumful „structurii” asupra „agentului”

În plină epocă de avânt al curentului neoliberal transnaţionalist (axat

pe fenomene precum globalizarea economică, interdependenţa), se produce
o revenire în forţă a curentului realist. La finele anilor ’70, această
paradigmă avea să fie numită neorealism. Unele evenimente istorice au
facilitat această evoluţie. În 1979, URSS ataca şi invada Afganistanul. În
anii ’80, preşedintele SUA, Ronald Reagan, avea să reia lupta ideologică şi
geopolitică contra URSS, denumit „imperiul răului”. În Iran se producea o
revoluţie politică, cu fundament religios, şi se instauraun regim teocratic
antioccidental. Urmau apoi războiul contra Irakului, criza ostaticilor
americani, crize considerate catalizatoare ale unor mari schimbări
geopolitice.
În 1979, Kenneth Waltz scria cartea care l-a făcut celebru – Theory of
International Politics. Waltz se naşte în 1924, este profesor de ştiinţe
politice la Universitatea Berkeley, din California, apoi la Columbia
University. El acordă din punct de vedere explicativ întâietate sistemului
internaţional, structurii, şi nu statului sau individului.
Structura sistemică exercită o constrângere decisivă asupra unităţilor
(statelor) şi le influenţează comportamentul.
„Pentru a defini o structură trebuie să ignorăm felul în care unităţile se
comportă unele faţă de altele (felul în care ele interacţionează) şi să ne

214
concentrăm asupra felului în care se poziţionează unele faţă de altele (modul
de dispunere, de situare). Interacţiunile […] au loc la nivelul unităţilor.
Modul în care unităţile se situează una în relaţie cu celelalte, felul cum se
poziţionează ele, nu constituie o proprietate a unităţilor. Aranjamentul
unităţilor este o proprietate a sistemului.”294
Structura e definită prin trei parametri esenţiali:
1. Principiul ordonator (sau de organizare) – reflectă starea
generală a sistemului – unul anarhic sau ierarhic, mai mult sau mai puţin
ierarhizat şi instituţionalizat. Sistemul de state e unul anarhic, nimeni nu are
dreptul să comande şi nici nu acceptă să i se comande. În politica internă,
principiul ordonator este ierarhia, există raporturi de comandă şi supunere,
iar indivizii umani se specializează în muncă (diviziunea muncii).
2. Principiul diferenţierii – specificarea funcţiilor diverselor
unităţi, deosebirile dintre ele. Într-un sistem anarhic fiecare stat trebuie să îşi
poarte singur de grijă şi să îşi îndeplinească funcţiile esenţiale. Nu există o
diviziune a muncii în cadrul sistemului internaţional, statele sunt unităţi
similare în ceea ce priveşte situarea lor în sistem. Suveranitatea poate fi
„limitată” de facto prin poziţia specifică a actorilor în sistem – imperii,
sateliţi, sfere de influenţă, alianţe, blocuri etc. Toate statele, indiferent de
mărime şi putere, încearcă să îndeplinească funcţii (sarcini) similare, iar
finalităţile la care aspiră sunt identice.
3. Principiul distribuţiei – orice structură este definită prin
distribuţia capacităţilor între unităţile sale. Statele diferă ca putere.

294
Kenneth Waltz, Theory of International Politics, Addison Wesley, 1979, p. 80.

215
 Waltz operează diferenţierile sistemelor internaţionale după numărul
polilor de putere aflaţi în interacţiune. Există sisteme multipolare şi bipolare,
mai rar unipolare.
Toate statele sunt preocupate întâi de toate de propria lor
supravieţuire, de securitate, iar mecanismul care le garantează aceasta este
„echilibrul puterii”. Statul este actorul central al RI, aşadar neorealismul
preia acest postulat de la realism. Interacţiunea statelor şi distribuţia
elementelor puterii între ele generează structura sistemelor internaţionale.
Statele nu sunt neapărat interesate să îşi maximizeze puterea, ci mai ales
securitatea. Într-un sistem anarhic, în care fiecare e pe cont propriu (self-
help system), riscul de război este crescut.
Câtă vreme statele vor rămâne actorii principali ai relaţiilor
internaţioanle, structura politicii internaţionale se va defini prin ele.
Deocamdată, considera Waltz, actorii nestatali nu pot concura marile puteri
statale, ei se supun regulilor fixate de state dacă vor să acţioneze pe teritoriul
acestora.
Războiul nu este o fatalitate, statul fiind în principiu un actor raţional,
care calculează costurile şi beneficiile şi doreşte să aibă securitatea
garantată.
Sistemul internaţional va tinde întotdeauna spre refacerea balanţei de
putere, când aceasta este perturbată de apariţia unui potenţial hegemon.
Structurile tipice sistemelor internaţionale sunt multipolaritatea şi
bipolaritatea. Waltz nu consideră unipolaritatea un scenariu plauzibil. El s-a
referit însă la posibilitatea apariţiei unui „guvern mondial”, o structură
ierarhică asemănătoare celei din politica internă. Unipolaritatea nu are cum
fi o etapă de durată a sistemului, deoarece acest fapt ar fi contrar principiului
echilibrului puterii.

216
 Mecanismul de echilibrare are rolul de a preveni apariţia unui
hegemon, a unei structuri unipolare, iar dacă totuşi această configuraţie ar
apărea accidental, „balance of power” ar tinde automat către revenirea la
multi- sau bipolaritate. Statele independente şi suverane nu pot accepta să
vieţuiască într-o structură dominată de un singur mare pol de putere,
deoarece această ar însemna să se supună acestuia. Statele vor să conserve
structura anarhică a relaţiilor internaţionale, sugerează Waltz.
Într-un articol din anul 2000, Waltz avea să recunoască faptul că
structura sistemului internaţional este unipolară, însă afirma că este o fază
tranzitorie şi mecanismul de balancing va acţiona treptat, deşi teoria sa nu
pretinde a şti exact momentul când se va ajunge din nou la multi- sau
bipolaritate. Anarhia obligă statele să se descurce într-un mediu periculos.
Ele vor fi mereu tentate să acumuleze putere, deoarece maximizarea acesteia
este cea mai bună garanţie de securitate. Starea naturală a actorilor în
sisteme anarhice este aşadar competiţia pentru putere şi securitate. Cu cât
există un echilibru mai stabil între polii de putere, cu atât sunt şanse mai
mari ca pacea să dureze. Invers, dacă un actor sau o coaliţie dobândesc mai
multă putere, va fi tentat să încerce să ajungă la hegemonie, iar descurajarea
creată de coaliţia rivalilor riscă să nu funcţioneze. Paritatea de putere
menţine pacea, deoarece actorii ştiu că războiul ar fi foarte costisitor şi cu
şanse mici de victorie. Waltz deduce o lege generală a domeniului RI:
„Aşteptarea există nu pentru ca echilibrul odată atins să fie menţinut, ci
pentru că un echilibru care a fost rupt va tinde la restaurare într-un fel sau
altul. Balanţele de putere se succed în mod recurent.” Situaţia ideală: un
echilibru aproape perfect între polii de putere, inexistenţa unui potenţial
hegemon, inexistenţa riscului de război calculat.

217
 Analogia între Relaţiile Internaţionale şi microeconomie
Ideea directoare este că, în acelaşi mod în care economiştii definesc
piaţa prin numărul firmelor existente, se poate defini structura relaţiilor
internaţionale prin raportare la numărul de state. Analogia stat/firmă se
bazează pe faptul că ambii actori sunt raţionali şi calculează costurile şi
beneficiile viitoarelor lor acţiuni. Teoria pieţei şi modelul actorului raţional
sunt coordonatele esenţiale utilizate de Waltz. Superputerile sunt comparate
cu firmele oligopolistice, care organizează piaţa şi impun constrângeri
asupra altor firme mici. Aşadar, polii de putere organizează sistemul
internaţional. Firmele activează într-un mediu economic competitiv, dar se
respectă un cod de reguli. Pieţele de tip oligopolic au proprietate sistemică
de a limita cooperarea firmelor, şi, în mod similar, structurile politice
internaţionale limitează nivelul de cooperare al statelor. Sistemul
internaţional e format prin coexistenţa unor entităţi independente, egoiste şi
raţionale, el se autoreglează prin interacţiunea acestor actori. „În orice sistem
tip self-help, unităţile sunt preocupate de supravieţuire, şi această îngrijorare
la condiţionează comportamentul.”295
Echilibrul pieţei este aşadar comparat cu echilibrul sistemului
internaţional de state. „Sistemele politice internaţionale, ca şi pieţele
economice, se formează prin interacţiunea unităţilor egoiste. Structurile
internaţionale se definesc prin unităţile politice fundamentale specifice unei
epoci, fie ele oraşe-state, imperii sau naţiuni. Structurile se nasc din
coexistenţa statelor. Niciun stat nu intenţionează să participe la formarea
unei structuri prin care el şi altele similare vor fi constrânse. Sistemele
politice internaţionale, la fel ca şi pieţele economice, sunt individualiste la

295
Ibidem, p. 105.

218
origine, generate spontan şi neintenţionate. În ambele sisteme, structurile se
formează prin interacţiunea unităţilor.”296
„Teoria microeconomică descrie felul în care o ordine se formează
spontan, ca urmare a actelor egoiste şi interacţiunilor unităţilor individuale –
în acest caz persoane şi firme. Teoria se focalizează apoi asupra a două
concepte centrale – unităţile economice şi piaţa.”297
Sistemul exercită constrângeri structurale asupra unităţilor şi le
influenţează comportamentul. Ca şi realiştii, neorealiştii nu iau în calcul
natura regimurilor politice, ideologiile, personalitatea liderilor, ideile
dominante etc. Statele ar trebui să aibă interesul raţional de a coopera pentru
a obţine avantaje comune, însă acest lucru ar fi valabil în sisteme ierarhice
cu diviziune a muncii. În sisteme anarhice, statele se tem să coopereze,
pentru ca nu cumva cooperarea să se dovedească mai profitabilă pentru rivali
decât pentru ele. Este vorba de un principiu de precauţie.
„Când vine vorba de posibilitatea de a coopera pentru a obţine
câştiguri reciproce, statele care se simt în nesiguranţă trebuie să întrebe cum
se va împărţi câştigul. Sunt obligate să întrebe nu dacă «fiecare din noi va
avea de câştigat?», ci «Cine va câştiga mai mult?». Dacă un câştig scontat
trebuie împărţit, să presupunem, într-o proporţie de 2 la 1, unul din state îşi
poate folosi puterea disproporţionată spre a aplica o politică menită să
afecteze sau să-l distrugă pe primul.”298
Waltz îşi pune întrebarea care dintre sistemele internaţionale sunt mai
stabile pe termen lung. Cu cât sunt mai puţini poli de putere, cu atât sistemul
va tinde să fie mai stabil. Vor fi mai puţine erori de calcul şi incertitudini
legate de alianţe şi de distribuţia puterii. Bipolaritatea (doi poli de putere –
296
Ibidem, p. 91.
297
Ibidem, p. 89.
298
Ibidem, p. 105.

219
fie mari puteri, fie superputeri) este, în opinia sa, cea mai stabilă
configuraţie, fiecare dintre cei doi poli ştie că celălalt are un nivel de putere
similar, fiecare are responsabilităţi sistemice şi de aceea ambii vor tinde să
gestioneze prudent crizele. Echilibrarea internă (dezvoltare economică,
industrială, a sectorului de armamente, creştere demografică) e mai uşor de
controlat decât balancing-ul prin formarea de alianţe – cei doi poli de putere
nu vor fi dependenţi de resursele aliaţilor, ci vor conta mai ales pe propriile
capabilităţi, acestea fiind net superioare celor aliate. De aceea, pierderea
unui aliat nu va fi o tragedie. Sistemele bipolare acţionează mai
constrângător asupra unităţilor decât cele multipolare.
În cazul lui Waltz se vorbeşte de „realismul structural”. Prin
interacţiunea polilor de putere, se tinde către o stare de echilibru între state.
Într-un sistem anarhic e oarecum logic ca statele să se comporte la fel, mai
ales cele cu un nivel de putere asemănător. Statele au tendinţa de a le imita
pe acelea dintre ele care au dovedit că au succes. Dar distribuţia puterii în
sistem nu este întotdeauna facil de estimat, de aceea statele pot greşi – eşec
al acţiunii de echilibrare. Anarhia sistemică tinde să producă balancing, pe
când ierarhia (specifică politicii interne a statului şi sistemelor imperiale) va
favoriza strategiile de bandwagoning.
K. Waltz recunoaşte faptul că politica externă a statelor este
influenţată de factori interni (caracteristicile regimului, ale elitelor, ale
ideologiei etc.), dar afirmă că teoria sa nu este în niciun caz una a politicii
externe, ci o Teorie a Relaţiilor Internaţionale! Aşadar, se plasează la nivel
sistemic şi refuză să ia în calcul factorii interni la nivelul unităţii (statului).
El recunoaşte implicit că teoria sa nu poate explica întotdeauna evenimentele
reale de pe scena internaţională, politica externă a unui stat. Şi chiar dacă
prezice o anumită mişcare, nu poate spune când se va petrece aceasta. Teoria

220
Relaţiilor Internaţionale şi Teoria Politicii Externe sunt complementare.
Waltz, care a scris un volum intitulat Foreign Policy and Democratic
Politics, credea că nu este posibilă o teorie care să le combine şi să ofere o
superexplicaţie. Aşa cum remarcă Andrew Linklater, Waltz a considerat că
teoria sa, una sistemică, poate ignora natura internă a unităţilor, deoarece,
deşi pot influenţa sistemul, acestea nu îl pot schimba. Dar nu s-a dovedit
constant, deoarece a afirmat şi că unităţile (statele) pot transcende
constrângerile sistemice, în timp ce îl critica pe Morgenthau pentru atenţia
prea mare acordată politicii externe299.
O teorie la nivelul statului arată de ce unităţi similare se comportă
diferit, deşi presiunile structurii sistemice sunt identice. Waltz îi critică pe
teoreticienii inductivişti, care au analizat comportamentul individului şi al
statului, pe realiştii clasici, preştiinţifici (Carr, Morgenthau), dar şi pe
liberali, behaviorişti, consideraţi de el „reducţionişti”. Cu toate acestea, el
împrumută de la realişti noţiuni ca balanţa puterii şi dilema securităţii.
Teoria waltziană este una materialistă prin excelenţă – structura,
sistemul, puterea –, nu se referă la aspectele psihocognitive ale individului,
la credinţe, valori, idei, scopuri şi refuză analiza la nivelul unităţilor
(statelor). Waltz preia de fapt noţiunea de echilibru al puterii de la realişti şi
îi adaugă dimensiunea structurală, analogia cu microeconomia (banii vs
puterea).
Obligate să supravieţuiască într-un mediu ostil (self-help system),
statele tind să îşi maximizeze securitatea prin alianţe (external balancing)
sau prin eforturi interne (internal balancing). Faţă de realişti, care credeau că
statele acţionează voluntar şi calculat, spre a menţine sau a restabili

299
Andrew Linklater, „Neo-realism in Theory and Practice”, în Ken Booth, Steve Smith (eds.),
International Relations Theory Today, Cambridge Polity Press, 1995, pp. 241-252.

221
echilibrul puterii, Waltz şi adepţii curentului său afirmă că este vorba de un
mecanism automat, neintenţionat, produs de structura anarhică populată de
state suverane, unităţi similare din punct de vedere funcţional.
Statele nu vor neapărat maximizarea puterii, ci mai ales securitate
(deşi în sistem există şi actori care aspiră spre hegemonie). Pe plan
economic, atunci când există un oligopol, firmele relevante au interesul
raţional de a-l distruge, spre a organiza o piaţa concurenţială.
Criticii lui Waltz au atacat analogia bani/putere, arătând că este una
defectuoasă, banii nefiind doar un mediu de schimb, ci şi o măsură
standardizată a valorii de piaţă. Or, în RI, puterea nu este aşa ceva. Spre
deosebire de bani, resursele puterii nu au capacitatea de a fi uşor convertite
dintr-un subdomeniu al sistemului în altul. E greu de calculat exact puterea
unui actor, ea nefiind doar o însumare globală a resurselor.
De asemenea, Waltz nu a luat în calcul acţiunea actorilor nonstatali,
transnaţionali – mişcări sociale, partide, lobby-uri, birocraţi, STN, ONG-uri,
societatea civilă. Nu a acordat suficientă importanţă comerţului
internaţional, circulaţiei capitalurilor, interdependenţei economice,
circulaţiei ideilor, normelor (drepturile omului, democraţia). El s-a mulţumit,
deliberat, cu luarea în calcul a aspectelor sistemice ale securităţii
internaţionale, echivalând statele cu guvernele, securitatea naţională cu
apărarea faţă de agresiunea externă.
Neorealiştii au căutat să formuleze o teorie cât mai simplă, dar cu
mare putere explicativă, ducând adesea la extrem abordarea structuralistă. A
acorda o valoare explicativă supremă sistemului în dauna actorilor
(agenţilor) adică a statelor şi chiar a indivizilor umani poate conduce la erori
interpretative serioase. În această viziune, Teoria Relaţiilor Internaţionale
selectează un nivel considerat relevant (sistemul internaţional sau cele

222
regionale), alege elementele semnificative (grija statelor pentru
supravieţuire, acumularea de capacităţi ale puterii/securităţii) şi testează
ipotezele privind comportamentul statelor (tendinţa de a balansa prin coaliţii
puterea hegemonului). Rezultă un model de explicaţie general, care nu este
întotdeauna valabil în cazurile istorice particulare.
Waltz şi adepţii neorealismului, în general, consideră că Teoria
Relaţiilor Internaţionale nu trebuie să prezică neapărat toate evenimentele,
nici să arate când se vor petrece acestea, ci să stabilească legi generale, care
vor pune bazele pentru predicţiile ulterioare. Aşadar, nimeni nu trebuie să
aibă pretenţia, spun ei, ca o teorie să fie o descriere perfectă a lumii reale, ci
mai ales un instrument de înţelegere a realităţii. Realitatea este văzută ca
existând independent de teoria şi limbajul analistului (observatorului),
aşadar o situare metodologică pozitivistă. Waltz afirma că sistemul
internaţional de state a rămas aproape neschimbat secole de-a rândul şi va
dura probabil încă multă vreme, singurele modificări acceptate de teoria sa
fiind schimbările de polaritate (trecerea de la multipolaritate la bipolaritate,
accidentul numit unipolaritate, apoi din nou la multi- sau bipolaritate).
Lumea nu s-a schimbat, schimbarea structurală nu a afectat continuitatea
efectivă a politicii internaţionale. Doar când va dispărea sistemul „self help”
de state suverane şi autosuficiente se va putea spune că avem o nouă ordine
mondială. Adică atunci când un sistem ierarhic va lua locul celui anarhic.
Morala şi legalitatea internaţională sunt factori secundari, atât pentru
realişti, cât şi pentru neorealişti, ele nu pot duce la eliminarea conflictelor
(războaielor) din relaţiile internaţionale. Alţi factori trecuţi în plan secund
sau ignoraţi complet sunt: psihologia decidentului şi elementele sociologice,
culturale. Waltz a mizat pe uniformitatea politicilor externe ale statelor
„westphalice” de-a lungul secolelor, considerând că presiunile sistemice

223
similare vor modela comportamente identice, „raţionale” pentru toate statele.
Deşi recunoştea existenţa interdependenţei economice, o considera de un
nivel scăzut faţă de nivelul integrării socioeconomice existent în interiorul
statului.
Într-un articol din anul 2000, Realismul structural după Războiul
Rece, Waltz reia postulatele şcolii sale300. Consideră că pacea democratică
nu va înlătura toate războaiele, deoarece presiunea sistemică va predomina
uneori faţă de aspectele interne la nivelul unităţii (statului). Deşi
democraţiile trăiesc în pace, structura sistemului rămâne una anarhică şi
periculoasă. Este posibil ca în viitor un stat să nu recunoască caracterul
„democratic” al altuia şi să îi declare război. Democraţiile pot favoriza
războiul contra statelor nedemocratice, pe baza unor considerente morale şi
strategice. Interdependenţa şi globalizarea nu pot garanta pacea, deoarece
relaţiile economice sunt asimetrice şi provoacă frustrări. Instituţiile
internaţionale servesc interesele statelor – NATO a supravieţuit Războiului
Rece, deoarece reflectă interesele SUA şi constituie un „releu” al
europenilor prin care influenţează America. NATO e compusă dintr-o
birocraţie care are interesul să se perpetueze, de aceea se găsesc noi misiuni
pentru această alianţă rămasă fără un inamic simetric.
În opinia sa, „eroarea predicţiilor realiste conform cărora sfârşitul
Războiului Rece va însemna sfârşitul NATO nu a fost generat de eşecul
teoriei realiste de a explica politica internaţională, ci de o subestimare a
nebuniei americane” (p. 24). Aşadar, realismul structural nu e eronat în
substanţa sa, ci limitat. Căci „structurile modelează, şlefuiesc, ele nu
determină acţiunile statelor”. Statele cele mai puternice pot ignora presiunile

300
Waltz, „Structural Realism after the Cold War”, în International Security, vol. 25, no. 1, Summer 2000,
pp. 5-41.

224
structurii. Citându-i pe R. Art şi pe Mearsheimer, Waltz crede că menţinerea
NATO demonstrează voinţa SUA de a împiedica apariţia unei competiţii
pentru securitate între statele europene. SUA, ca putere hegemonică, a reuşit
să suprime logica echilibrului de putere dintre statele europene membre ale
UE şi NATO. Dar aceste state nu ar accepta ca un nou hegemon să se ridice
din rândurile lor, acceptând aşadar predominanţa americană.
Unipolaritatea îi apare ca „cea mai puţin durabilă configuraţie
internaţională”, deoarece superputerea va tinde către overstretching,
asumându-şi sarcini tot mai solicitante la mari distanţe, iar celelalte mari
puteri se vor coaliza contra ei. „După cum natura are oroare de vid, la fel şi
politica internaţională are oroare de puterea nebalansată.” Balansarea se va
produce chiar dacă hegemonul e mai moderat şi mai benign decât în trecutul
istoric, iar SUA nu va reuşi să păstreze la infinit poziţia sa de hegemon.
„SUA nu pot împiedica să se formeze o nouă balanţă a puterii. Poate să
amâne acest moment, aşa cum deja a avut înţelepciunea să o facă.”
Faţă de clasicul instrument al realiştilor şi neorealiştilor, balanţa
puterii, un alt autor neorealist important, Stephen Walt, introduce conceptul
de „echilibru al ameninţării” (balance of threat). Acesta poate fi văzut fie ca
o „rafinare” a primului, fie ca o regândire fundamentală a acestuia. Statele
nu se mai ghidează după calculul abstract şi rece al puterii în sistem, ci după
percepţia asupra ameninţării pe care o resimt din partea altor actori. Aşadar,
contează balanţele locale de putere, percepţiile asupra ostilităţii, vecinătatea
şi forţa ofensivă. Waltz a creat o teorie cu putere explicativă la nivelul
sistemului internaţional, pe când Walt a pus bazele unei teorii la nivel
regional. Dacă teoria echilibrului puterii s-ar fi aplicat întotdeauna, Franţa şi
Marea Britanie după 1945 s-ar fi aliat cu URSS contra SUA, acestea din
urmă fiind potenţial hegemon. În fapt, însă au căutat alianţa cu americanii

225
contra sovieticilor, deoarece aceştia erau percepuţi ca cei mai ameninţători,
atât geopolitic, cât şi ideologic. După sfârşitul Războiului Rece, SUA se
impun ca unică superputere mondială dar nu se formează o contracoaliţie
care să treacă la contracararea supremaţiei americane (hard balancing). Abia
după intervenţia militară din Irak, în 2003, apar semnele unui soft balancing,
când Franţa, Germania, Rusia şi parţial China se opun strategiei preemptive
americane şi proclamă multilateralismul în dauna unipolarităţii.
John J. Mearsheimer, un alt autor neorealist important, consideră că,
după sfârşitul Războiului Rece, în cazul tot mai probabil al unei retrageri a
forţelor militare americane din Europa Occidentală, se va antama o
competiţie de securitate acerbă între Franţa, Germania etc., cu riscul de
escaladare, ostilitate şi neîncredere. Aşadar, considera el, pe linia
argumentelor lui Waltz, multipolaritatea poate fi mai periculoasă decât
bipolaritatea, mai instabilă301. Autorul îşi manifestă neîncrederea structurală
în instituţiile internaţionale, afirmând că acestea nu reflectă decât interesul
raţional al statelor de a îşi maximiza puterea. Interdependenţa economică
prea accentuată este văzută de către state ca fiind periculoasă, statele se simt
vulnerabile faţă de cei de care depind, mai ales când relaţiile sunt asimetrice
(A depinde de B mai mult decât B de A). După 1990 putea urma, în viziunea
sa, o perioadă de instabilitate multipolară în Europa.
Mearsheimer se declară adeptul realismului „ofensiv”, ramură a
realismului care consideră că statele vor să obţină securitatea absolută în
sistemul de referinţă, prin maximizarea puterii, fapt ce duce la intensificarea
competiţiei pentru securitate între actorii statali. Lupta pentru putere este
explicată prin teama reciprocă a statelor. Cel mai puternic va fi şi cel mai

301
John J. Mearsheimer, „Back to the Future”, în International Security, Summer 1990, vol. 15, no. 1.

226
sigur de supravieţuire într-o lume anarhică. Agresivitatea e deci logică,
aşteptată.
Tonul adoptat de Mearsheimer, unul dintre ultimii realişti „puri şi
duri”, regrupaţi într-un nucleu puternic la Universitatea din Chicago,
trădează sentimentul celui încolţit de adversari. Într-un articol din 2002, el
consideră că evenimentele istorice post-Război Rece nu infirmă defel
asumpţiile realiste – sistemul internaţional rămâne anarhic, statul este încă
actorul principal al politicii mondiale, iar O.N.U. nu are putere coercitivă
asupra marilor puteri. SUA îşi măresc constant cheltuielile militare, India şi
Pakistanul, respectiv, Irakul şi Iranul se înarmează şi tind să posede arme
nucleare, China, prin creşterea ei economică şi militară, provoacă anxietatea
vecinilor asiatici şi a SUA, iar extinderea NATO a produs îngrijorare la
Moscova şi tendinţa de a riposta în plan strategic302.
În opinia sa, inamicii realismului sunt în mediul academic, mai ales în
rândurile liberalilor instituţionalişti. Prevalându-se de afirmaţia că realismul
este o paradigmă degenerativă, J. Vasquez solicită „oprirea finanţării,
publicaţiilor etc.”. Ostilitatea generală se îndreaptă, în opinia sa, mai ales
contra lui Morgenthau şi Waltz, ceea ce dovedeşte o intoleranţă de rău augur
pentru pluralismul punctelor de vedere. În continuare, el reproşează Harvard
School of Government (pepiniera de cadre politice a Casei Albe, a
Departamentului de Stat şi a Pentagonului) că nu i-a angajat pe cei doi iluştri
autori realişti, ceea ce sugerează antipatia faţă de realism. Discursul
mearsheimerian devine unul vehement, asemănător unei teorii a conspiraţiei,

302
John J. Mearsheimer, „Realism, the Real World and the Academy”, în Michael Brecher, Frank Harvey
(eds.), Realism and Institutionalism in International Studies, Ann Arbor, University of Michigan Press,
2002, pp. 23-33.

227
fapt ce sugerează duritatea polemicilor din mediul academic anglo-saxon,
dar şi antipatii personale clare303.
În fine, importanţa pe care politologul american Samuel Huntington,
autorul best-seller-ului Ciocnirea Civilizaţiilor şi refacerea ordinii
mondiale, o acordă factorilor culturali-ideaţionali în definirea paradigmei
sale bazate pe „şocul” civilizaţiilor, ne-ar putea determina să îl includem în
curentul constructivismului social. Această încadrare este, desigur, foarte
controversată, deoarece modelul său explicativ se bazează pe noţiunile de
rivalitate şi conflict, specifice (neo)realismului, deşi acceptă şi ideea
cooperării în scop strategic a unor civilizaţii diferite, contra unui actor
hegemonic – cazul posibilei alianţe dintre statele islamice şi cele
confucianiste (China) contra SUA304.
El recunoaşte că „diferenţele nu înseamnă neapărat conflict, iar
conflictul nu este echivalent cu violenţa. Totuşi, de-a lungul secolelor,
diferenţele dintre civilizaţii au generat cele mai lungi şi mai violente
conflicte”305. (Re)descoperirea identităţilor culturale, bazate pe factori etnici
şi religioşi, proces facilitat de efectele globalizării şi interdependenţei
economice dintre naţiuni, conduce, în opinia sa, la închegarea unor alianţe
civilizaţionale a statelor, dar acestea tind să urmărească tot puterea şi
securitatea, aşadar se comportă într-o matrice pur realistă306.

303
Ibidem, pp. 29-31.
304
Samuel Huntington, Ciocnirea Civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, Bucureşti, 1998.
Vezi, pentru o viziune critică asupra tezelor acestui autor, Prefaţa prof. Iulia Motoc la traducerea
românească a acestui volum, pp. 15-23.
305
Samuel Huntington, „The Clash of Civilizations”, în Foreign Affairs, Summer 1993, no. 3, pp. 22-49.
Vezi p. 25.
306
Civilizaţia este „o entitate culturală” şi „se defineşte prin elementele obiective comune, precum limba,
istoria, religia, obiceiurile, instituţii, şi prin autoidentificarea oamenilor. Oamenii au mai multe niveluri de
identitate”, ibidem, p. 24.

228
 S. Huntington este adesea criticat pentru simplificarea extremă a
realităţii, spre a se încadra în matricea sa explicativă307. El nu se referă decât
în treacăt la diferenţele de substanţă din cadrul lumii islamice (sunniţi/şiiţi),
pe care o consideră ca fiind un tot unitar, un actor coerent pe scena
internaţională. În plus, identitatea culturală a popoarelor este una dată,
imuabilă, aşadar nu se produc modificări identitare prin socializarea
normelor şi valorilor. Interacţiunea are loc între civilizaţii, la nivel macro, nu
la nivelul grupurilor umane mai mici sau al indivizilor. Analizând societăţile
plurireligioase, Huntington constată, invocând în acest sens statistici
ştiinţifice, că există mai multă violenţă intercomunitară în statele cu
minorităţi musulmane masive, sugerând că ordinea internă a acestor state
riscă să redevină una hobbesiană, prepolitică. Violenţa şi haosul sunt
caracteristicile acestor state prăbuşite, modele tipice fiind Bosnia şi
Herţegovina, Somalia etc.
Aşa cum demonstrează unii critici, matricea explicativă a lui
Huntington rămâne una de tip realist, care înlocuieşte statele cu civilizaţiile,
având însă grijă să sugereze că primele vor rămâne actorii de bază ai scenei
internaţionale, dar se vor regrupa în funcţie de factorii culturali308. Dacă
acceptăm acest fapt, putem afirma că Huntington practică un anumit
constructivism holist şi determinist, opus celui individualist-liberal. Ulterior,
în volumul Cine suntem?, a analizat structurarea identităţilor diverselor
grupuri etnico-religioase care compun populaţia Statelor Unite ale Americii.

307
Vezi comentariile lui Yves Lacoste, „Géopolitique des religions”, în Herodote, no. 106, 3e trimestre,
2002. El afirmă că una dintre marile erori ale lui Huntington este abordarea civilizaţiilor ca pe ansambluri
monolitice, comparabile cu plăcile tectonice din geologie, aşadar ignorând voit subansamblurile culturale şi
politice.
308
În acest sens se pronunţă Iulia Motoc care afirmă că autorul american nu a reuşit să se desprindă de sub
dominaţia modelului realist. Prin urmare, ea consideră că S.H. trebuie considerat ca parte a « mainstream-
ului realist ”, deşi el adoptă factori ideaţionali pentru a explica anumite comportamente de securitate ale
statelor. (Samuel Huntington, op. cit., pp. 21-23). Vezi şi M. Dorn, „Reflections on Contemporary
International Relations”, 02 August 2006, www.mattdorn.com.

229
Ideologia, rasa, etnicitatea şi cultura definesc identitatea naţională, în opinia
sa. Între identitatea imperială, cea cosmopolitană şi cea naţionalistă se
defineşte spaţiul cultural american. Cultura anglo-saxonă bazată pe
creştinismul protestant, se confruntă cu asaltul altor culturi specifice melting
pot-ului american, de unde o criză identitară colectivă de amploare şi cu
efecte greu de anticipat309.
Critica (neo) realismului
• În zilele noastre, când mari spaţii ale planetei se dezvoltă sub
zodia comunităţilor de securitate, integrărilor regionale şi interdependenţei
economice, paradigma (neo)realistă se aplică cu relativ succes unor zone
periferice, şi unor state-problemă: Iran, Irak, Siria, Israel, Coreea de Nord,
Pakistan etc.
• Există în lume „zone de pace” (Europa, SUA, America Latină)
şi „zone de război” (Orientul Mijlociu, Asia de Est, Asia de Sud, Africa sub-
sahariană).
• Există epoci de conflicte recurente (1914-1989) şi epoci de pace
îndelungată (1815-1914).
• Statele democratice, industrializate, par să fi depăşit paradigma
predicţiilor neorealiste – state „postmoderne”, bazate pe idei liberale,
democratice, pe ideologia şi practica pieţei libere, pe globalizare şi
interdependenţă.
• Pacea democratică, epocile de pace şi zonele de pace sunt
„anomalii” pe care neorealismul nu le poate explica310.
309
S. Huntington, Cine suntem?, Ed. Antet, Bucureşti, 2005.
310
John Vasquez, „Realism and the Study of Peace and War”, în Michael Brecher, Frank Harvey (eds.),
Realism and Institutionalism in International Studies, Ann Arbor, University of Michigan Press, 2002, pp.
52-71. Vasquez oferă o critică ontologică a realismului, afirmând că acest curent este deficitar în ceea ce
priveşte „acurateţea empirică”, „puterea explicativă” şi „relevanţa politică”. Folosind criteriile lui Lakatos
de a clasifica programele de cercetare, anume programe progresive şi programe degenerative, el plasează
realismul în categoria celor degenerative, sugerând că este necesară abandonarea acestei paradigme. Pacea

230
 • Ideile, normele, etica şi morala se pot dovedi factori mai
importanţi decât structura anarhică a sistemului internaţional. Duelul era o
practică socială frecventă în Evul Mediu şi în Renaştere dar în secolul al
XIX-lea a devenit desuet, la fel ca şi sclavia, care a fost abolită în acelaşi
secol311. Statele democratice, de drept, au înlocuit propensiunea pentru
conflict militar cu paşnica competiţie geoeconomică şi tind să se
specializeze (invers decât afirma Waltz, că toate statele îndeplinesc funcţii
similare), producându-se diviziunea responsabilităţilor politico-economice.
Apar state specializate pe comerţ, economie etc.
• Neorealismul subestimează capacitatea statelor de a provoca
schimbări la nivelul sistemului internaţional.
• State cu o poziţie similară în sistem, supuse unor presiuni
similare, se vor comporta diferit, din cauza factorilor interni (regim,
ideologie, elite), pe care realismul nu îi ia în calcul.
• Neorealismul nu poate explica rolul normelor în relaţiile
internaţionale, felul cum acestea, ca şi etica, moralitatea, pot determina
statele să se comporte altfel decât o sugerează logica echilibrului puterii şi
imperativele self-help312.
• Faptul că statele europene s-au arătat atât de predispuse la
război în prima parte a secolului al XX-lea se poate datora nu neapărat
presiunilor sistemului multipolar şi temerilor pentru propria securitate, cât
ideologiilor militariste, naţionaliste sau totalitare care au dominat mentalul
colectiv al elitelor şi maselor. Cultura, normele, valorile contează uneori la

şi războiul nu se pot explica doar prin dorinţa de putere a statelor. Contra acestui punct de vedere, vezi
Stephen M. Walt, „The Progressive Power of Realism”, în American Political Science
Review, vol. 91, no. 4 (December 1997), pp. 931–935.
311
Afirmaţia îi aparţine lui J. Mueller. Vezi Mueller, Retreat from Doomsday. The Obsolescence of Major
War, New York, Basic, 1990, p. 13.
312
Linklater, op. cit., pp. 256-257.

231
fel de mult ca structura materială a sistemelor. Actualmente există multe
state democratice, comerciale, pacifiste şi relativ puţine state militariste.
• „Guvernanţa globală” descrie cooperarea multidimensională a
actorilor statali, supranaţionali, transnaţionali, având ca rezultat crearea unei
„plase” de interdependenţă complexă. Rezultatul este formarea de regimuri
internaţionale, de diverse forme de cooperare/integrare şi diminuarea
tentaţiilor agresiv-militariste.
• Viitorul nu trebuie neapărat să semene cu trecutul, poate exista
progres în RI.
• Adepţii curentului societăţii internaţionale critică
(neo)realismul pentru axarea lui exclusiv pe securitatea militară, pentru
neglijarea caracterului de dialog între paradigmele rivale ale Teoriei
Relaţiilor Internaţionale. Statele nu trebuie văzute ca inamice sau rivale în
mod predeterminat, există o doză mare de cooperare şi înţelegere, există
viziuni şi interese comune, precum şi solidaritate. În plus, statele nu sunt
singurii actori ai relaţiilor internaţionale, există şi instituţii internaţionale
puternice, societăţi economice transnaţionale şi ONG-uri, spre a nu lua în
calcul şi actorii clandestini – reţele teroriste, de crimă organizată –, contra
cărora statele au interesul de a coopera. Realismul pur şi dur este periculos
pentru viitorul politicilor externe post-Război Rece, deoarece propagă
neîncrederea sistematică în instituţii şi regimuri internaţionale313.
• Ordinea internaţională nu este o repetare infinită a ciclurilor de
competiţie pentru putere şi război, cu succesiunea polarităţilor. Vin şi
perioade de pace, de cooperare, de armonie şi chiar de integrare
supranaţională. Dacă neorealismul pare mai adaptat în analizarea epocilor de

313
John Gerard Ruggie, „The False Promise of Realism”, în International Security, vol. 20, no. 1, Summer
1995, pp. 62-70.

232
război sau tensiuni politico-militare acute, liberalismul şi Şcoala engleză
sunt mai apte să explice epocile de pace şi cooperare.
• Adepţii curentului de emancipare critică realismul pentru că
permite statului să oprime indivizii. În opinia lor, abia după ce „tirania”
statului se va dizolva, omul va putea fi liber într-un univers fără „Leviatani”.

14. Şcoala engleză a relaţiilor internaţionale

Adepţii acestui curent de gândire insistă mai ales asupra importanţei

ideilor, normelor în influenţarea modelării comportamentului oamenilor şi
colectivităţilor, analzând influenţa dreptului şi a moralităţii în Relaţiile
Internaţionale. Numele cele mai des citate sunt Hedley Bull, Herbert
Butterfield, C.A.W. Manning, John Vincent, Martin Wight şi Adam Watson,
autori britanici şi nu numai, dar legaţi de lumea anglo-saxonă universitară.
Conceptul central al acestei paradigme este cel de „societate
internaţională”, a cărei definire, nu întotdeauna uniformă, pleacă de la
întrebarea: cum este posibil să se construiască o ordine într-o lume anarhică

233
de entităţi suverane, fără un guvern central care să limiteze recursul la
violenţă? Dacă statele trăiesc într-o logică a conflictului şi competiţiei,
atunci nu va exista decât o stare de fapt eternă echilibrul puterii,
descurajarea, războaiele. Războiul este opusul ordinii, el reprezintă un
proces de ajustare, de transformare a sistemului internaţional şi, teoretic,
poate servi ca bază pentru crearea unei ordini. Abia atunci când statele sunt
obiectul constrângerilor morale, juridice pe care le respectă, se poate vorbi
de „societate internaţională”314. Societăţile tind să genereze instituţii sociale,
care îşi creează un corpus de norme, valori şi principii prin care membrii lor
se recunosc reciproc.
Societatea statelor se bazează pe instituţii tradiţionale, precum
diplomaţie, război, drept internaţional, echilibrul puterii, iar acestea au rolul
de a menţine ordinea internaţională şi a preveni distrugerea reciprocă a
membrilor săi. Existenţa acestor elemente nemateriale nu poate fi redată de
teoriile sistemice de tipul neorealismului, nici de cele de tip rational choice,
preferate de liberali. Doar curentul constructivist avea să reia acest şantier de
lucru, la finele anilor ’80, dezvoltând ample teorii ale socializării actorilor
prin norme şi ale remodelării identităţilor.
Într-o abordare istorică, se constată că aceste reguli sociale de
comportament s-au format în Europa, beneficiind de experienţele trecutului,
de cultura şi civilizaţia europeană.
Întrebarea centrală pe care şi-o pune Şcoala engleză este cum se poate
crea o ordine durabilă într-o societate de state suverane? Se pleacă de la
distincţia fundamentală dintre „societatea internaţională” şi „sistemul
internaţional”. Prin „societate”, înţelegem un grup de actori care se

314
Pentru o delimitare conceptuală mai detaliată a deosebirilor dintre „sistem” şi „societate” internaţională,
vezi Alex J. Bellamy (ed.), International Society and Its Critics, Oxford University Press, 2005.

234
consideră pe ei înşişi ca făcând parte dintr-o activitate socială comună, cu
acceptarea unor standarde de comportament reciproc. Garantul conservării
acestui liant de grup sunt instituţiile sociale, care produc un nivel acceptabil
de ordine în relaţiile dintre state. O societate a statelor suverane se bazează
pe o cultură comună a oamenilor politici.
Adepţii Şcolii engleze resping cu hotărâre metodele behavioriste şi
pozitiviste, în genere metodele cantitativiste ale ştiinţelor sociale. Filosofi
sau istorici ai diplomaţiei, aceşti autori sunt tradiţionalişti şi consideră
Teoria Relaţiilor Internaţionale ca ramură a Teoriei Politice Generale. Nu
acceptă pretenţia ştiinţelor sociale „matematizate” (adică behaviorale) de a
abandona fundamentarea studiului pe evenimente istorice, pe experienţa
umană şi filosofia politică315.
Ei se axează pe aspecte imateriale, precum valorile morale ale
decidenţilor, postulând din start ideea că statele nu pot fi înţelese fără
referire la oamenii care se află în spatele lor. Diplomaţii, politicienii,
militarii sunt implicaţi în diverse activităţi legate de domeniul Relaţiilor
Internaţionale: negociere, război, comerţ, culegerea de informaţii, spionajul
etc., aşadar, teoreticianul trebuie să le cunoască ideile, normele morale,
valorile, interesele, grijile, intenţiile, dorinţele şi calculele. Dacă există o
societate anarhică, consideră Bull, aceasta va trebui să apere ordinea
internaţională, definită prin următoarele obiective: menţinerea societăţii
internaţionale, apărarea independenţei şi suveranităţii statelor componente,
prezervarea păcii şi garantarea aspectelor normative ale vieţii sociale prin
limitarea violenţei de război, prin respectarea tratatelor, prin recunoaşterea
suveranităţii statelor316.
315
Robert Jackson, Georg Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University Press,
2003, p. 152.
316
Hedley Bull, Societatea anarhică, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1998, pp. 49-71.

235
 „În cadrul societăţii internaţionale […] ordinea este în consecinţă nu
doar a faptelor contingente precum acesta (de exemplu, un echilibru de
putere apărut întâmplător şi involuntar, caz menţionat de Wight – n.a.), ci şi
a unui sentiment al intereselor comune în scopurile elementare ale vieţii
sociale, a legilor care prescriu comportamentul ce susţine aceste scopuri şi a
instituţiilor ce fac efective aceste legi.”317 „Ideea de societate internaţională
identifică relaţia dintre state ca fiind cea a membrilor unei societăţi, supuşi
unor legi comune şi implicaţi în instituţii comune; ea exclude astfel
concepţia despre politica mondială ca simplă arenă sau ca stare de război.”318
Şcoala engleză critică realismul, pentru viziunea sa asupra statelor
egoiste, conflictuale, fiecare contând doar pe sine pentru supravieţuire, dar
nu acceptă nici optimismul fără limite al liberalilor, care îşi imaginează că
omenirea merge către cooperare instituţională şi pace eternă. Şcoala engleză
reprezintă o tradiţie de gândire distinctă de realism şi de liberalism,
combinând elemente ale acestora într-un tot care se vrea coerent, dar fără
valenţele predictive de tip „ştiinţific”, postulate în special de behaviorişti şi
neorealişti.
Hedley Bull şi A. Watson definesc societatea internaţională ca fiind
un grup de state care formează nu doar un sistem, prin faptul că în
interacţiunile lor iau în calcul prezenţa celorlalte, ci o comunitate bazată pe
reguli, norme, instituţii comune. Se poate perfect imagina un sistem de state
suverane a căror singură interacţiune se bazează pe prezumţiile
neorealismului în versiunea cea mai simplă – rivalitate, teamă, self-help,
echilibrul puterii –, fără a presupune existenţa niciunei norme, valori sau
principiu comune (decât dacă am accepta că „supravieţuirea” reprezintă un

317
Ibidem, p. 61.
318
Ibidem, p. 64.

236
asemenea principiu), iar singura instituţie acceptată (involuntar sau voluntar)
ar fi echilibrul puterii, ca garanţie contra unei hegemonii sistemice
distructive. În acest caz nu există defel o societate internaţională, iar statele
coabitează din necesitate, interacţiunile lor sunt minimale, reduse la nevoile
propriei securităţi. Principiul ordonator este waltzianul self-help în mediul
anarhic. Într-un asemenea model, nici cetăţenii statelor nu ar avea contacte
cu cetăţeni ai altor ţări vecine sau nu, aşadar ar fi vorba doar de relaţii între
guverne şi, respectiv, între armate, în caz de război. Aşadar, poate exista
teoretic un sistem internaţional „pur”, fără o societate internaţională.
Invers, când se stabilesc contacte permanente între state, cetăţeni,
actori internaţionali şi transnaţionali, cooperarea se extinde dinspre
securitatea militară către economie, mediu, sănătate, aspectele sociale,
comunicaţii etc., ajungându-se la acel set de norme şi valori comune. Astfel
se nasc o societate internaţională şi ideea de ordine internaţională, pe care o
apără cel puţin o parte dintre actorii existenţi în sistem. În mod ideal,
conflictul – aparent insurmontabil, dar de intensităţi variabile – între puterile
statu quo-ului şi cele revizioniste nu ar trebui să afecteze baza comună,
formată din valorile şi principiile comune de tipul garantării suveranităţii şi
independenţei statelor, a păcii, securităţii etc. Aşadar, ordinea, la rândul său,
poate fi interpretată ca fiind un pattern al vieţii sociale, care permite
apărarea acestor valori şi interese comune.
Nu trebuie făcută confuzia între „societatea internaţională”
(international society) şi „societatea mondială” (world society). Prima este o
însumare de state suverane care coabitează într-un mediu anarhic, în acelaşi
sens ca cel dat de realism şi neorealism. Acestea acceptă să se ghideze după
un set de norme, valori, credinţe şi aşteptări pe care le recunosc în câteva
instituţii internaţionale: diplomaţie, război, drept internaţional, echilibrul

237
puterii etc. În acest fel, comportamentul lor devine previzibil, iar teama
reciprocă se diminuează până la niveluri controlabile, care exclud falsele
percepţii şi tentaţia războiului preventiv. A doua reprezintă un ansamblu de
actori şi relaţii mult mai larg şi mai greu de circumscris. Pe lângă state, apar
şi organizaţiile internaţionale, cele transnaţionale, indivizii umani cei mai
activi pe plan internaţional etc.
Dacă în epoca imediat de după pacea westphalică până spre mijlocul
secolului al XIX-lea a fiinţat în Europa de Vest un sistem internaţional de
tipul celui descris de Waltz (cu rezerva că niciodată un caz real nu se
suprapune perfect peste un model teoretic), începând din primul deceniu al
secolului al XX-lea, cu întreruperile cauzate de marea criză economică şi de
cele două războaie mondiale, urmate de Războiul Rece, s-a amplificat
tendinţa de globalizare economică, politică, culturală şi tehnică.
Interdependenţa complexă existentă în ultimele decenii a făcut ca statele să
fie angrenate într-o plasă de relaţii instituţionale, de regimuri politice şi chiar
de „comunităţi de securitate” şi tipare de integrare supranaţională, care cu
certitudine au pus bazele unei societăţi internaţionale viguroase.
Şi în acest domeniu există gradaţii. Dacă o societate internaţională
minimală garantează respectarea unui set limitat de principii fundamentale –
de exemplu, limitarea recursului la forţă în relaţiile dintre actorii statali,
dreptul de a rămâne suverani şi cu teritoriul intact, caracterul inviolabil al
tratatelor (conform principiului de drept „Pacta sunt servanda!”), una
extinsă cuprinde şi garanţii ale democraţiei, respectării drepturilor omului şi
a autorităţii efective a instituţiilor supranaţionale de integrare în relaţiile cu
statele membre etc. În acest ultim caz se poate vorbi şi de o identitate
comună, care se suprapune identităţilor naţionale sau şi le subsumează, cum

238
este cazul identităţii europene a cetăţenilor statelor membre ale UE, în raport
cu identităţile lor naţionale şi regionale.
În cazul societăţii internaţionale minimale, creată în epoca interbelică,
marile puteri statu quo (beneficiarele principale ale sistemului versaillez) şi
statele mici şi mijlocii ataşate ordinii existente au sprijinit în diverse grade
ordinea existentă, contra statelor totalitare (URSS, Germania nazistă) care
ameninţau ordinea, nerecunoscând suveranitatea şi independenţa ţărilor din
sfera lor de influenţă, violând tratatele şi recurgând la forţă în numele unor
principii superioare dreptului „burghez” – clasa muncitoare, respectiv, rasa
ariană. Liga Naţiunilor, Pactul Briand-Kellogg au fost exemple tipice de
tentative ale construirii unei societăţi internaţionale bazate pe pace şi
securitate. Primii germeni ai societăţii internaţionale aveau să apară la finele
secolului al XIX-lea, când statele europene au decis prin acordurile de la
Haga (1899, Conferinţa păcii) să instaureze limitări ale conflictelor armate.
Când Italia a decis să atace Etiopia, în două rânduri (la finele secolului al
XIX-lea şi în anii ’30 ai secolului al XX-lea), a demonstrat că accepta ideea
unei comunităţi doar în Europa, nicidecum în Africa, unde statele trebuiau
cu orice preţ colonizate. Aceeaşi Italie care, iniţial, se opusese Anschluss-
ului germano-austriac, atât de dorit de regimul hitlerist şi care ar fi
reprezentat pierderea independenţei Austriei şi un bloc german masiv la
graniţele italiene.
De altfel, s-a observat că se poate vorbi de o societate internaţională
doar în Europa post-westphalică şi în America de Nord după independenţă,
dar nu în Asia şi Africa, acolo fiind vorba de imperii, hegemonii şi chiar
colonialism319.

319
Vezi, în acest sens, Edward Keene, Beyond the Anarchical Society: Grotius, Colonialism and Order in
World Politics, Cambridge University Press, 2002.

239
 În zilele noastre, există o societate internaţională globală, cu modele
de succes şi imitatori asidui. Uniunea Europeană, de exemplu, tinde să îşi
exporte modelul politic, economic şi social către statele vecine, atât prin
politica faţă de candidatele la integrare, cât şi faţă de statele vecine care nu
au clară această perspectivă. Statele democratice, pluraliste, cu economii de
piaţă sunt promotoarele cele mai active ale societăţii internaţionale, probabil
atât din motive filosofic-umanitare, cât şi egoiste – interesul lor de a avea
vecini stabili, cu economii prospere şi democraţii consolidate, care să nu
ridice riscuri de securitate la frontiere, dorinţa de a-şi lărgi piaţa comună în
cazul UE etc.
În numele identităţii euroatlantice comune, al principiilor umanitare şi
democratice, statele membre NATO au antamat în primăvara lui 1999 o
acţiune militară decisivă contra Serbiei, spre a reduce proporţiile dramei
umanitare din Kosovo. Astfel, deşi dreptul internaţional clasic, încă în
vigoare, nu permite interferenţa în afacerile interne ale unui stat suveran, s-a
intervenit pentru apărarea unei norme de drept umanitar şi spre a împiedica
destabilizarea Balcanilor de Vest. Comunitatea a „pedepsit” Belgradul
pentru atrocităţile comise şi l-a privat (temporar, teoretic, deşi Kosovo ar
putea căpăta în curând recunoaşterea suveranităţii ca stat) de exerciţiul
autorităţii publice asupra unei porţiuni din teritoriul naţional. În ceea ce
priveşte noile provocări asimetrice, de tipul terorismului transnaţional bazat
pe extremism religios, aceste acţiuni sunt în mod cert dirijate şi contra
societăţii occidentale, spre a lovi în sistemul de norme şi principii pe care
atacatorii le atribuie Occidentului creştin şi cândva imperialist. Dacă Europa
unită şi SUA sunt simbolurile actualei societăţi internaţionale altoite pe
civilizaţia occidentală, iar India, China, Brazilia etc. sunt puteri regionale ce
îşi revendică dreptul de a interpreta normele Occidentului în acord cu

240
propriile filosofii politice, există şi state ce se autoexclud din acest club
lărgit: Iran, Coreea de Nord, Cuba etc. Numărul lor tinde să se diminueze,
ceea ce constituie un semnal pozitiv pentru viitorul omenirii.
Prezentăm în continuare aspecte semnificative privindu-i pe doi autori
marcanţi ai Şcolii engleze a relaţiilor internaţionale.
Martin Wight a trăit până în 1972 şi este considerat adesea ca fiind
cel mai important gânditor al Şcolii Engleze în Relaţiile Internaţionale. A
publicat destul de puţin în timpul vieţii, cele mai importante volume apărând
postum. Cărţile care l-au consacrat sunt Systems of states, Power Politics şi
International Theory: The Three Traditions. S-a afirmat mai ales în calitate
de cadru didactic la London School of Economics. Ca şi H. Bull şi Herbert
Butterfield, a făcut parte dintre membrii fondatori ai Comisiei Britanice de
Teorie Politică Internaţională. Wight a rămas un nume important în
disciplina Teoriei Relaţiilor Internaţionale, mai ales prin volumul Teoria
Internaţională: cele trei tradiţii şi printr-un articol din anul 1966, De ce nu
există o teorie a relaţiilor internaţionale, apărut în volumul colectiv
Diplomatic Investigation, editat de mai sus menţionata Comisie Britanică de
Teorie Politică Internaţională.
Scepticismul lui Wight se leagă de postularea lipsei oricărui progres în
domeniul Relaţiilor Internaţionale, pe fondul permanenţei stării de anarhie.
Din păcate, în opinia sa teoria internaţională este afectată „nu doar de
insuficienţă, ci şi de sărăcie intelectuală şi verbală”. Dacă statul, ca element
central de analiză al teoriei politice interne, a evoluat în timp, iar autori
precum Platon, Hobbes, Locke, Rousseau s-au consacrat studiului
comunităţii politice şi statului, în schimb teoria internaţională care trebuie să
analizeze comunitatea statelor lumii a cunoscut o anume neglijare.

241
 Lipsa unei guvernări supranaţionale menţine statele (actorii principali
ai scenei internaţionale) într-o stare de competiţie pentru putere şi
supravieţuire, aşadar un cadru de referinţă total diferit de cel al politicii
interne, unde funcţionează instituţiile contractului social – legile, instituţiile,
tradiţiile civice.
„Anarhia este caracteristica ce deosebeşte politica internaţională de
politicile obişnuite. Studiul politicii internaţionale presupune absenţa unui
sistem de guvernământ, aşa cum studiul politicii interne presupune existenţa
acestuia. […] În linii mari însă, în timp ce în politica internă lupta pentru
putere este guvernată şi circumscrisă de legi şi instituţii, în politica
internaţională legea şi instituţiile sunt guvernate şi circumscrise luptei pentru
putere. Acest lucru ne îndreptăţeşte, într-adevăr, să numim politica
internaţională «politică de putere» prin excelenţă.”320
Anarhia internaţională, înţeleasă, se pare, în acelaşi mod ca şi de
autorii realişti şi neorealişti, se defineşte prin referire la două concepte
fundamentale. Primul este clasica balanţă a puterii, al doilea fiind interesul
comun al puterii hegemonice (dominante). Câtă vreme, hegemonul menţine
starea de fapt (statu quo-ul) şi depune eforturile „tehnice” necesare acestui
scop, el are un rol pozitiv, limitând competiţia oarbă pentru putere şi
violenţa din sistem. Dacă însă hegemonul este o putere cu o ideologie
revoluţionară şi încearcă să domine propagând această revoluţie, şubrezind
fundamentul de legitimitate al celorlalţi actori, situaţia este una de-a dreptul
nocivă. Wight trimite direct la exemplul Revoluţiei franceze şi la
instrumentarea ideilor revoluţionare de către statul francez în lupta acestuia
contra puterilor conservatoare din Europa (Rusia, Austria, Anglia, Prusia).

320
Martin Wight, Politica de putere, trad. de Tudor Florin, Ed. Arc, Chişinău, 1998, p. 110.

242
 „Revoluţia franceză a fost cea care a reintrodus fanatismul în relaţiile
internaţionale. Revoluţionarii au remodelat statul francez corespunzător unor
idealuri fără limite naţionale şi au dorit să extindă aceste idei peste tot în
Europa. […] Doctrina potrivit căreia sunt membri ai societăţii internaţionale
doar cei născuţi prin autodeterminare naţională a triumfat atunci când, în
şocul Primului Război Mondial, imperiile militariste multinaţionale ale
estului Europei – german, habsburg, rus şi otoman – s-au prăbuşit. Tratatele
de la Versailles au consfinţit victoria finală a Revoluţiei franceze asupra
Sfintei Alianţe.”321 Spre a se evita asemenea momente periculoase, statele
care formează societatea internaţională trebuie să-şi recunoască mutual
suveranitatea, să-şi respecte dreptul la autoguvernare, la independenţă.
„Ar fi imposibil să existe o societate a statelor suverane dacă fiecare
stat, în timp ce revendică suveranitatea pentru sine, nu recunoaşte că fiecare
din celelalte state are dreptul să pretindă şi să se bucure de propria
suveranitate.”322
Fiind un gânditor conservator, Wight doreşte menţinerea ordinii de tip
ierarhic a puterilor, ajustată doar prin mecanismul balanţei puterii, şi prin
recurenţa inevitabilă a războiului. Statele responsabile trebuie să accepte
ierarhia de putere care există în sistem, să accepte limitele fireşti ale
capacităţii lor de acţiune, ordinea „naturală” fiind dată de istorie. Vina
principală a puterilor revoluţionare este ştergerea pauzei distinctive dintre
starea de pace şi cea de război. În mod normal, statul-naţiune trebuie să
poată conta pe loialitatea cetăţenilor săi, mai ales dacă el însuşi respectă
regulile „contractului social” faţă de primii. Însă puterile revoluţionare, prin
ideile lor manipulatoare, reuşesc să atragă loialităţile unor grupuri mari de

321
Martin Wight, op. cit., pp. 91-93.
322
Martin Wight, Systems of States, Leicester University Press, 1977.

243
cetăţeni ai altor state, pe care îi îndoctrinează şi îi fanatizează323. În acest fel,
distincţia dintre politica internă şi cea externă se reduce, se estompează, prin
aceea că o parte din cetăţenii unui stat îi devin acestuia inamici.
În concepţia lui Wight, „întrebarea fundamentală care se poate pune în
teoria internaţională este «ce este societatea internaţională?», aşa cum
întrebarea centrală a teoriei politice este: ce este statul?”324
În volumul Teoria Internaţională: cele trei tradiţii, Wight dezvoltă
ideea inexistenţei unei tradiţii politico-filosofice comparabile cu cea
consacrată statului şi guvernării în politica internă. Cu toate acestea, el
identifică trei importante tradiţii ale relaţiilor internaţionale: „realismul”,
„raţionalismul” şi „revoluţionarismul”.
Realiştii îşi axează discursul pe noţiuni precum anarhia internaţională,
politica de putere, conflictul militar. Autorii clasici cei mai importanţi sunt
Machiavelli şi Hobbes. Pesimismul ontologic al autorilor realişti se leagă de
imposibilitatea de a obţine progres, evoluţie, în relaţiile internaţionale, în
sensul renunţării la anarhie şi al instaurării unei guvernări supranaţionale,
bazate pe pace şi cooperare. De asemenea, autorii realişti clasici sunt
pesimişti cu privire la natura rea, imperfectă, a omului, la trăsăturile sale
dominatoare, violente, lacome. Din moment ce nu se poate instaura un
contract între state, precum cel existent în politica internă între stat şi
cetăţeni, rezultă că statele se află într-o etapă presocietală de existenţă –
starea de anarhie, care este una de război. Statele sunt egoiste şi vieţuiesc
într-un mediu periculos, de aceea nu sunt încă dispuse să îşi încredinţeze
securitatea unei „societăţi”. Singurele obligaţii morale şi politice ale

323
Vezi Iulia Motoc, „Cuvânt înainte” la ediţia românească a volumului lui Martin Wight, Politica de
putere, pp. 9-16.
324
Martin Wight, „An Anatomy of International Thought”, în Review of International Studies, no. 13, 1987,
p. 222, citat în Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, Bucureşti, 2003.

244
cetăţenilor sunt faţă de statul lor, aşadar în versiunea dură a realismului nu
există moralitate la nivel internaţional325. Dacă lumea statelor e una pur
hobbesiană, rezultă că este imposibil să se vorbească de o societate
internaţională, chiar şi de una minimală.
Raţionaliştii sunt, dimpotrivă, progresişti, ei pun accent pe existenţa
„dialogului internaţional”, pe noţiunea de „societate”, schimbare şi evoluţie,
pe posibilitatea reală ca statele să ajungă să coexiste în pace. Autorii
fundamentali sunt Locke şi Hume. Ei au afirmat că starea de natură
(dinaintea contractului social) nu era nici haotică, violentă în mod paroxistic,
dar nici una a armoniei generale, ci mai degrabă o stare de izolare asocială,
şi o activitate de subzistenţă a indivizilor. Aceştia aveau deja contacte
sociale, dar insuficient dezvoltate. Aşadar, statele suverane, deşi vieţuiesc
într-un mediu structural anarhic, nu sunt defel condamnate să aibă relaţii
preponderent violente, de ură, teamă şi lăcomie. Cooperarea şi coexistenţa
paşnică sunt scenarii perfect realizabile, deoarece indivizii umani sunt dotaţi
cu raţiune, ei pot învăţa din greşelile anterioare şi pot aplica aceste învăţături
şi relaţiilor între state suverane. Chiar dacă universul relaţiilor dintre state
rămâne unul anarhic, prin cultivarea raţiunii, se va ajunge la o lume a
respectului reciproc, a păcii, armoniei şi cooperării pe baza dreptului
internaţional şi a moralităţii.
Revoluţionarismul este curentul de gândire cel mai radical. Dante şi
Kant sunt autorii cei mai importanţi, în concepţia lui Wight, dar în literatura
de specialitate se foloseşte uneori sintagma „Şcoala lui Grotius”. Aceşti
autori ajung să se identifice cu întreaga umanitate şi să dorească realizarea
unei comunităţi morale universale a indivizilor, deasupra statelor. Caracterul

325
Robert Jackson, Georg Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University Press,
2003, pp. 146-147.

245
misionar şi cosmopolitan al acestei teorii vine în directă contradicţie cu
preferinţa lui Wight pentru o ordine politică conservatoare, organică. Dacă
idealul radical al formării unei societăţi internaţionale a întregii omeniri se
loveşte de bariera existenţei concrete a statelor, rezultă că acest vis nu se
poate realiza decât prin distrugerea statelor. Viziunea este una extremist-
progresistă, constând în ameliorarea continuă a oamenilor prin ideologiile
revoluţionare, în sensul pierderii loialităţii faţă de state şi al transferării
acesteia la nivelul umanităţii ca întreg.
„De aici credinţa, comună în diferite grade hughenoţilor, iacobinilor,
lui Mazzini, preşedintelui Wilson şi comuniştilor, că întreaga istorie
diplomatică a reprezentat o suferinţă continuă până în momentul de faţă şi
comunitatea (umană), ca şi Împărăţia lui Dumnezeu […] sunt la
îndemână.”326
Aşadar, revoluţionarii vor să schimbe ordinea mondială stato-centrică
şi să instituie una nouă, progresistă. Ei pretind că descoperă „legi istorice”,
determinări cauzale pretins ştiinţifice care fac ca lumea să se mişte în sensul
dorit şi anticipat de ei – către triumful unei clase sociale, al unei religii sau
rase. Avându-şi rădăcinile în epoca iluministă, revoluţionarii cred în
perfectibilitatea continuă a naturii umane şi, logic, a instituţiilor create de
oameni. Când va triumfa clasa muncitoare în toate statele capitaliste, vor
exista o solidaritate generală şi o comunitate fără graniţe, iar statul va
dispărea. Este doar un exemplu de teleologie, care concepe eliberarea
generală a umanităţii de sub jugul tradiţiilor şi constrângerilor create de om.
De precizat că Wight nu se identifică pe deplin cu nici unul dintre
aceste trei mari curente de gândire, preferând mai degrabă o sinteză a
326
Martin Wight, „Western Values in International Relations”, în Martin Wight and Herbert Butterfiled
(eds), Diplomatic Investigations: Essays in the Theory of International Politics, London, Allen and Unwin,
1966, p. 94.

246
acestora. Fiecare din ele reflectă o anumită perioadă istorică, un anumit set
de interese şi preferinţe şi anumite instituţii politico-diplomatice, iar mulţi
autori importanţi au împrumutat elemente din mai multe paradigme. Este
clar că realismul şi revoluţionarismul reprezintă extremele pe o linie
continuă, al cărei capăt de jos se scaldă în pesimism ontologic, cinism şi
ciclicitate, iar cel de sus în radicalitate, progres, optimism şi o credinţă în
„sfârşitul istoriei”, spre a utiliza sintagma favorită a lui Francis Fukuyama.
Faptul că introduce ca element de mijloc raţionalismul constituie, până la
urmă, inovaţia fundamentală adusă de Wight faţă de clasicul dualism
realism/idealism moştenit de la britanicul Edward Carr.
Criticii lui Wight s-au referit la caracterul arbitrar al împărţirii Teoriei
Internaţionale în cele trei categorii, ştiindu-se faptul că unii autori au utilizat
chiar mai multe grupe de clasificare, iar alţii au combinat paradigmele
oferite de Wight.
Pe urmă, Wight a dat dovadă de multă subtilitate analitică şi a distins
în interiorul fiecărei categorii autori moderaţi şi autori radicali. De exemplu,
realiştii maximalişti neagă posibilitatea existenţei unei societăţi
internaţionale şi a unei minime moralităţi în relaţiile dintre actorii statali
suverani. Moderaţii, pe de altă parte, recunosc puterea de moderare a
dreptului internaţional, dar postulează ideea că dreptul internaţional derivă
din interesul naţional al marilor puteri. Pentru că un autor realist moderat
precum diplomatul american George Kennan cere ca politica externă a SUA
să fie animată de sentimente de reciprocitate, moralitate, generozitate şi
dreptate faţă de alte naţiuni, Wight se grăbeşte să-l includă între raţionalişti,

247
cu argumentul că „G. Kennan este cu adevărat un raţionalist, deoarece
susţine că interesul naţional ar trebui să fie ghidat de dreptate”327.
Hedley Bull este un autor anglo-saxon (australian) de referinţă, mai
ales prin volumul Societatea anarhică. S-a născut în 1932, la Sidney, a
obţinut doctoratul la Oxford şi a predat relaţii internaţionale la London
School of Economics şi la Universitatea Oxford. Membru al Comisiei
Britanice de Teorie Politică Internaţională, a lucrat şi în cadrul MAE
britanic, în departamentul responsabil cu controlul armamentelor. El a
analizat conceptul de „ordine” în relaţiile internaţionale. A definit ordinea
internaţională ca „un model de activitate ce susţine scopurile elementare sau
primare ale societăţii de state sau ale societăţii internaţionale”328. Scopul
principal al unei societăţi anarhice constă în păstrarea ordinii internaţionale,
în evitarea haosului şi a violenţei oarbe.
Bull a identificat o anumită tendinţă a lumii internaţionale anarhice de
a evolua către „un nou Ev Mediu”, pe fondul declinului instituţiilor
suveranităţii statale, al progresului tehnologic, al interdependenţei
economice şi al resurgenţei violenţei intrastatale private. Dacă în secolele de
dinaintea Renaşterii, exista un sistem dispersat de putere şi autoritate
(overlapping and segmented authority), cu legături de comandă/supunere ce
conduceau ierarhic către Împărat şi Papă (forme de putere universalizante),
odată cu sfârşitul Evului Mediu şi mai ales după pacea westphalică (1648) s-
a ajuns treptat la un sistem centralizat politico-administrativ şi militar, care a
asumat controlul asupra întregului teritoriu locuit de o colectivitate
(naţiune). Statele naţiune au devenit centre autonome de viaţă, iar cetăţenii
şi-au îndreptat loialitatea către ele.
327
Robert Jackson, Georg Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University Press,
2003, p. 149.
328
Hedly Bull, Societatea anarhică, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1998, p. 6.

248
 În zilele noastre pare să aibă loc un proces invers, statele tinzând să
cedeze autoritate şi putere unor actori nonstatali, de tip organizaţii, grupuri
de interes, reţele, firme multinaţionale etc. Aşadar, alternativa la balanţa
puterii nu este neapărat guvernul mondial, ci lumea anarhică a autorităţilor
multiple şi suprapuse. O lume neomedievală ar putea fi, paradoxal, una
relativ paşnică, statele împărţind controlul asupra teritoriilor şi populaţiilor,
coexistând cu diverse organizaţii suprastatale, transnaţionale, subnaţionale.
Distincţia majoră, care influenţează întreaga sa argumentaţie logică,
este cea preluată de la Martin Wight, anume deosebirea între „societatea
internaţională” şi „sistemul internaţional”. Sistemul de state presupune actori
suverani, care interacţionează constant, din necesitate, şi se concep ca
interdependenţi în materie de securitate.
„Un sistem de state (sau un sistem internaţional) se formează când
două sau mai multe state au contact suficient între ele şi au un impact
suficient unul asupra deciziilor altuia pentru a le face să se comporte – cel
puţin într-o oarecare măsură – ca părţi ale unui întreg. […] Acolo însă unde
statele sunt în contact permanent unele cu altele şi unde, în plus, există
suficientă interacţiune între ele pentru a face din comportamentul fiecăruia
un element necesar în calculele celuilalt, putem vorbi de formarea unui
sistem.”329
Societatea internaţională presupune existenţa unui set de norme, valori
şi principii comune, care şlefuieşte comportamentele actorilor. Membrii ei
acceptă explicit faptul că au drepturi şi obligaţii mutuale.
„O societate de state (sau o societate internaţională) există când un
grup de state, conştiente de anumite interese şi valori comune, formează o
societate, în sensul că ele se consideră a fi legate, în relaţiile dintre ele,
329
Ibidem, p. 8.

249
printr-un set de reglementări comun şi care contribuie la funcţionarea
instituţiilor comune. […] O societate internaţională, în acest sens, presupune
existenţa unui sistem internaţional, însă poate exista un sistem internaţional
care să nu fie o societate internaţională.”330
Socializarea actorilor statali, în cadrul societăţii internaţionale, se
realizează prin instituţiile comune – echilibrul puterii, dreptul internaţional,
diplomaţia, războiul etc. Aceste instituţii sunt „seturi şi practici stabilite
pentru a realiza obiective comune”. Prin viziunea sa asupra societăţii
internaţionale, Bull se înscrie într-un cadru mai degrabă liberal, deşi
importanţa acordată statului (şi anarhiei sistemice) l-ar apropia şi de realism.
Într-un capitol final al volumului său asupra societăţii anarhice, Bull
se referă la perspectivele acesteia. Sistemul de state va rămâne funcţional
doar dacă societatea internaţională pe care o implică este consolidată în
competenţele sale. Este nevoie de „menţinerea şi extinderea consensului
asupra intereselor şi valorilor comune, care, atunci când consensul a scăzut,
constituie baza legilor şi instituţiilor sale comune”331.
Consensul internaţional nu poate ignora interesele statelor sărace din
Lumea a treia, ele fiind majoritare în sistemul internaţional. Bull se referă la
necesitatea redistribuirii bogăţiei între statele şi popoarele lumii, arătând că o
eventuală revoluţie nu va putea rezolva dilema securităţii dintre statele
suverane. Este nevoie de o „cultură cosmopolită”332, fiindcă tradiţionalele
culturi – „diplomatică” şi cea de „politică internaţională” - au dispărut în
secolul al XX-lea. Sistemul actual de balanţă a puterii duce lipsa unei
culturi comune diplomatice a statelor angrenate în el, aşa cum a existat după

330
Ibidem, pp. 11-12.
331
Ibidem, p. 296.
332
Ibidem, pp. 296-298.

250
pacea westphalică. Bull spera în dezvoltarea culturii intelectuale legate de
modernitate, ca zestre comună a unei societăţi internaţionale.
Celelalte scenarii sunt mai pesimiste. Un concert al puterilor „după
modelul Kissinger” nu poate împiedica apariţia unor actori revizionişti
puternici, dornici să modifice radical ordinea sistemului. Pe de altă parte,
statele „neavute” (sărace, cele din Lumea a treia) nu vor recunoaşte
legitimitatea morală a unui asemenea sistem şi nu va exista o societate
internaţională.
Centralismul global, al doilea scenariu, favorizat de intelectualii
radicali din Europa şi SUA, spre a fi gestionate problemele globale în mod
centralizat şi autoritar, constituie o utopie, deoarece se propune întreruperea
voluntară şi bruscă a actualei ordini mondiale în începerea uneia noi, ex
nihilo, ca şi cum pământul ar fi o „navă cosmică”, iar intelighenţia omenirii
ar furniza noii piloţi ai acesteia, care să o ducă spre binele general.
Modelul regionalismului implică axioma că dezvoltarea organizaţiilor
regionale va conduce către pacea mondială. Cu toate acestea, marile puteri
nu vor renunţa la interesele lor legitime şi la securitatea prin putere, aşadar
posibilitatea creării unei organizaţii universale cu rol de guvern mondial este
utopică.
Un alt scenariu, al „revoluţiei proletare universale”, care va înlătura
inegalităţile economice interne şi externe şi va instaura o nouă ordine, ar
putea reduce diferenţele economice dintre statele sărace şi cele bogate. O
asemenea revoluţie nu va putea însă să înlăture sistemul de state, iar statele
riscă să ajungă în conflicte legate de putere şi securitate, chiar dacă au
aceeaşi orânduire socială internă. O cultură cosmopolită cu pretenţie
universală, chiar dacă se va baza pe o viziune occidentală, trebuie să accepte
şi elemente nonoccidentale reprezentative.

251
 În concluzie, deşi Şcoala engleză pare a pendula între realism şi
liberalism, rolul său constă în valoarea adăugată pe care o aduce unor
concepte clasice, precum cele de ordine şi de balanţă a puterii. Deşi balanţa
puterii, ca să luăm acest exemplu, poate exista în mod automat, mai presus
de voinţa statelor suverane, rezultând din multiplicitatea polilor de putere şi
din structura anarhică în care ei coexistă, aşa cum pretinde neorealismul
waltzian, există dovezi istorice că după pacea westphalică a apărut treptat în
Europa o „societate internaţională” ai cărei lideri au început să vadă în ea un
instrument valoros de protejare a suveranităţii şi independenţei statelor.
Aşadar, au început să o apere în mod voluntar contra hegemonilor potenţiali.
Aşa cum arată politologul Barry Buzan, de asemenea un reprezentant al
Şcolii engleze, dar în domeniul studiilor de securitate (Şcoala de la
Copenhaga), dacă se conservă balanţa puterii în sisteme anarhice, acţiunea
ei automată va ajuta la perpetuarea sistemului anarhic, blocând emergenţa
unui stat mondial. Dar în societăţile internaţionale, balanţa este urmărită
voluntar şi devine o virtute păstrarea ei, un adevăr colectiv asezonat cu
norme de comportament adecvat. Dreptul internaţional şi diplomaţia sunt
instituţii sociale care garantează ordinea internaţională333.

333
Barry Buzan, „From International System to International Society. Structural Realism and Regime
Theory Meet the English School”, în International Organization, vol. 47, no. 3, Summer 1993, pp. 327-
352.

252
 15. Şcolile critice: post-modernism, constructivism social,
feminism, neo-marxism

La sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 ai secolului al XX-lea era

în toi disputa dintre neorealismul structural şi neoliberalismul instituţional.
Se observă uşor că ambele curente au avut perioade de hegemonie
intelectuală, dar niciunul nu a putut repurta o victorie decisivă. În schimb, s-
a observat existenţa unor elemente în comun ale acestora. De exemplu,
ambele sunt de acord cu existenţa stării de anarhie în relaţii internaţionale şi
consideră statul ca fiind un actor raţional, dornic să supravieţuiască şi să se
dezvolte. Martin Griffiths le atribuie ca elemente comune „atomismul
ontologic” şi „pozitivismul epistemologic”334. Ambele curente se remarcă
prin practicarea unei metodologii epistemologice de tip „obiectivist”, prin
faptul că atribuie cercetătorului în Relaţii Internaţioanle (ştiinţe umane, în
general) calitatea de observator exterior faţă de o lume reală, concretă,
măsurabilă. Realul este doar ceea ce poate fi observat. Lumea trebuie
descrisă ştiinţific, prin date cuantificabile şi în mod raţional. Pozitivismul a
marcat puternic mai ales neorealismul, după ce modelase ştiinţele
behaviorale, el bazându-se pe tehnici de obiectivare a cercetătorului şi pe
metode empirice de testare a ipotezelor.
Spre deosebire de neoliberali, realiştii, de regulă, afirmă că statele
preferă să joace pe cont propriu şi nu riscă să coopereze, cel puţin nu în
domeniile legate de securitatea naţională. Reticenţa derivă din grija faţă de
distribuirea rezultatelor cooperării, cu alte cuvinte un stat A nu va dori să
coopereze cu un stat B dacă estimează că B va obţine de pe urma
334
Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, 2003, p. 325.

253
parteneriatului avantaje mai substanţiale decât el, deoarece B ar putea deveni
în viitor rival şi chiar inamic, sporindu-şi mult puterea faţă de A ca urmare a
cooperării. Neoliberalii, din contră, susţin la unison că statele cooperează
deoarece sunt mai interesate de câştigurile absolute decât de cele relative.
De asemenea, realiştii nu pun accent pe intenţiile, declarate sau
deduse, ale actorilor statali, ci pe nivelul de putere, afirmând că aceştia
balansează contra puterii şi mai puţin contra ostilităţii manifestate. Aşa cum
s-a văzut anterior, S. Walt a combinat componenta capabilităţilor de putere
cu cea a intenţiilor, incluzând şi un element geografic – proximitatea. A
rezultat modelul „echilibrului ameninţării”, care postulează un
comportament raţional de balansare a actorului celui mai periculos, chiar
dacă nu e şi cel mai puternic din sistem. Liberalii cred în intenţii, în
manifestările discursive favorabile păcii şi cooperării internaţionale,
acordând un loc esenţial instituţiilor internaţionale ca locuri de socializare şi
acomodare a statelor, eventual de formare a unor interese supranaţionale335.
În 1988, unul dintre cei mai cunoscuţi adepţi ai curentului liberal
transnaţionalist, R. Keohane, afirma că neorealismul şi neoliberalismul
formează de fapt o singură paradigmă comună, pe care el o numea
„raţionalistă” (rationalist research programme). Cu alte cuvinte,
asemănările dintre cele două paradigme ar fi mai mari decât deosebirile!
Acestei paradigme i se opune „reflectivismul”, reprezentat în primul rând de
postmodernism, de teoriile critice (feminism, neomarxism etc.) şi, eventual,
de unele versiuni mai radicale de constructivism. S-a vorbit din acel moment
de „neo-neosinteză” pentru a descrie combinaţia de neorealism şi
neoliberalism, continuatoare a pozitivismului metodologic. Pe de altă parte,

335
Vezi David A. Baldwin (editor), Neorealism and Neoliberalism: The Contemporary Debate, Columbia
University Press, New York, 1993.

254
reflectiviştii resping pretenţia pozitiviştilor de a analiza ştiinţific datele şi de
a crea teorii empirice. Reflectiviştii, adică adepţii şcolii critice, resping
pozitivismul şi metodele raţionaliste de a interpreta relaţiile internaţionale336.
În concepţia lor nu există adevăr obiectiv, iar acţiunile actorilor nu sunt
raţionale în sensul dat de raţionalişti, ci influenţate de identităţi, percepţii,
scale de valori, aşadar de latura subiectivă a fiinţei umane. Sensurile şi
semnificaţiile acţiunilor sociale sunt intersubiective, legate de interpretare şi
percepţie337.

Postmodernsimul este un curent care a intrat în domeniul relaţiilor

internaţionale în anii ’80 ai secolului al XX-lea şi s-a axat pe demolarea unor
locuri comune, penetrarea unor tabu-uri semantice şi lingvistice considerate
îndeobşte sacrosante. Postmoderniştii critică vehement curentele clasice, mai
ales realismul, afirmând că hegemonia conceptuală şi de limbaj a acestuia se
datorează supremaţiei SUA pe scena mondială. Realismul este calificat ca
eroare intelectuală şi aroganţă metodologică. Ei contestă însăşi raţionalitatea
actorilor din sistem şi neagă capacitatea Teoriei Relaţiilor Internaţionale de a
face predicţii prin testarea de ipoteze. Postmoderniştii nu îşi propun sub
nicio formă să fie ştiinţifici, să creeze ipoteze pe care apoi să le testeze. În
concepţia lor, nu există cunoaştere obiectivă, observatori neutri ai
fenomenelor sociale, iar teoriile pozitiviste ale dezvoltării cunoaşterii umane
prin acumulări succesive de teorii verificate sunt respinse ca neadevărate.
Faptul că omul de ştiinţă se convinge de adevărul unei teorii „ştiinţifice” este
echivalent, pentru ei, cu ataşamentul credinciosului faţă de religie, fiind
336
Vezi Yosef Lapid, „The Third Debate: On the Prospects of International Theory in a Post-Positivist
Era”, în International Studies Quarterly, vol. 33, no. 3 (Sep., 1989), pp. 235-254.
337
Toru Oga, „From Constructivism to Deconstructivism: theorising the Construction and Culmination of
identities”, http://www.isanet.org/portlandarchive/oga.html.

255
vorba de subiectivitate. Nu există progres general al umanităţii, nici instituţii
şi agenţii sociale care să exprime progresul şi modernitatea, este vorba de
iluzii şi de manipulare. Negând pozitivismul şi dorind să treacă dincolo de
„capcana” ştiinţei obiective, postmoderniştii au fost adesea numiţi „post-
pozitivişti”.
Cele mai radicale interpretări postmoderne sunt pur negaţioniste,
mărginindu-se la o critică acerbă a conceptelor utilizate de realişti şi liberali.
Cei nai cunoscuţi autori postmodernişti sunt Richard Ashley, Robert
Walker şi James Der Derian. Denunţarea „închisorilor conceptuale” este
prezentată ca o realizare esenţială de către aceşti reprezentanţi. Ştiinţa
socială nu poate fi neutră, aşadar pozitivismul este o falsă metodă ştiinţifică,
iar noţiunile-forţă ale (neo)realismului – anarhia, grija pentru securitate şi
putere – sunt de fapt simple prezumţii, corespunzând subiectivităţii
observatorului. Orice ştiinţă are în spatele ei elemente politice, ideologice,
culturale şi economice, aşadar nu se poate vorbi de neutralitate axiologică.
Cel puternic reuşeşte să impună propriul limbaj şi propria teorie, aşadar între
„cunoaştere” şi „putere” există o legătură directă338.
Din moment ce nu există neutralitate ştiinţifică în actul de observare şi
de testare a ipotezelor, rezultă logic inexistenţa teoriilor empirice. Nu pot fi
testate două teorii rivale în practică, deoarece orice cunoaştere umană este
subiectivă şi manipulată, aşadar tot ce putem cunoaşte este universul specific
analistului (observatorului), elementele personale ce stau în spatele logos-
ului acestuia. Nu există „adevăr” ştiinţific obiectiv, ci doar construcţii socio-
culturale ce joacă rolul adevărului. Tehnica favorită a postmoderniştilor este
deconstrucţia, de aceea teoriile criticate sunt adesea denumite „naraţiuni”

338
Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, 2003, p. 333.

256
(discursuri) sau „metanaraţiuni”339. Fiind creaţia unor indivizi, aşadar a unor
persoane istorice, cu un background cultural, politic, economic şi psihologic,
aceste „adevăruri” pot fi deconstruite, cu alte cuvinte analizate critic, în
scopul identificării viziunilor şi intereselor personale ale autorilor lor.
Accentul se mută dinspre lumea faptelor şi datelor cuantificabile către
limbaj. Poststructuralişti au fost numiţi, din această cauză, deconstructivişti.
De pildă, „axiomele” (neo)realiste privind anarhia, lupta pentru putere şi
necesitatea echilibrului de putere sunt considerate idei subiective ale unor
indivizi îndoctrinaţi cu acest corpus teoretic aparent coerent şi logic, indivizi
a căror poziţie politică în sistemul politic intern explică preferinţa lor
personală pentru conceptele respective. Decidenţi de politică externă, de
securitate sau chiar economici, ei îşi legitimează propriile acţiuni prin
recursul la concepte şi limbaj de acest gen.
Discursul realist tinde să se repete la infinit, deoarece categorii
conceptuale precum puterea, securitatea, conflictul convin elitelor la putere.
În 1984, R. Ashley publica un eseu despre „Sărăcia neorealismului” (The
Poverty of Neorealism), atacând conceptele şi limbajul realiştilor în numele
unui relativism total şi al discursurilor alternative eliberate de sub „tirania”
obsesiilor ştiinţifice. Mai multă sensibilitate există pentru dreptul la
manifestare liberă a minorităţilor etnice, religioase, culturale. Realismul este
considerat sărac, deoarece simplifică la maximum cadrul explicativ general,
iar în cazul celor două mari niveluri de analiză – sistemul internaţional şi
statul – nu poate explica geneza şi evoluţia lor, cantonându-se într-un
anistorism comod340.
339
Robert Jackson, Georg Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University Press,
2003, pp. 250-251.
340
Richard Ashley, „The Poverty of Neorealism”, în International Organization, nr. 38, 1984, pp. 225-268.
Vezi şi Iulia Motoc, Teoria relaţioilor internaţionale. Sursele filosofiei morale şi ale dreptului, Editura
Paideia, Bucureşti, 2001, p. 128.

257
 James Der Derian merge şi mai departe, utilizând metafore
animaliere şi parodiind piese de teatru, limbaje şi concepte clasice din artă şi
literatură, prin transpunerea în domeniul relaţiilor internaţionale341.
Slăbiciunea principală a postmoderniştilor este incapacitatea lor de a
oferi concepte constructive, alternative coerente şi credibile la paradigmele
pe care le critică. Ei se mulţumesc să critice dur teoriile dominante şi pe
autorii cei mai cunoscuţi – Morgenthau, Waltz etc.

Feminismul

Acest curent critic a apărut cu o oarecare întârziere în Teoria

Relaţiilor Internaţionale, după ce se remarcase în ştiinţa politică prin
desfiinţarea analizelor clasice ale statului şi ale sferei politicului în societate,
pe baza dreptului la diferenţă între sexe. La finele anilor ’80 ai secolului al
XX-lea, apariţia curentelor critice şi atacul contra „raţionalismului”, a
metodelor pozitiviste de analiză, au permis dezvoltarea teoriilor feministe.
Problema inegalităţii dintre bărbaţi şi femei şi hegemonia discursului
„masculin” în ştiinţele sociale şi, implicit, şi în Teoria Relaţiilor
Internaţionale au devenit probleme fundamentale ale acestor interpretări
bazate pe gen. Unele statistici indică cu claritate statutul defavorizat al
femeilor la scară planetară. Sunt mai puţin de 5% femei cu funcţii de
ministru sau preşedinte/monarh în lume, iar la nivelul proprietăţii, la scară
mondială, ele deţin cca. 1%. Din masa analfabeţilor se recrutează o
majoritate feminină (60%) şi situaţia este şi mai rea în ceea ce priveşte
refugiaţii (80%)342. Acceptarea sau respingerea diferenţelor legate de gen
341
Vezi James Der Derian, Antidiplomacy: Spies, Terror, Speed and War, Blackwell Pub, 1992.
342
V.S. Peterson, A.S. Runyan, Global Gender Issues, 2nd edition, Boulder Westview, 1999, citaţi în Robert
Jackson, Georg Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University Press, 2003, pp. 274-

258
(sex) nu se bazează decât rareori pe credinţa în superioritatea născută şi
generală a bărbaţilor asupra femeilor, cel puţin nu în Europa şi SUA. Este
vorba de persistenţa unor idei preconcepute, şabloane culturale ce provin din
construcţia socială a reprezentărilor socioeconomice, din procesul de
„învăţare socială” (socially learned behaviour).
Prezentăm, în continuare, două dintre autoarele cele mai cunoscute
aparţinând acestei paradigme.
Ann Tickner, profesor la Şcoala de Relaţii Internaţionale din cadrul
Universităţii Carolina de Sud, şi-a propus să prezinte punctul de vedere
asupra domeniului Relaţiilor Internaţionale al celor oprimaţi, mai ales al
femeilor. În volumul său intitulat Gender in International Relations:
Feminist Perspectives on Achieving Global Security343 a militat pentru o
atenţie mai mare acordată ideilor şi concepţiilor femeilor în acest domeniu,
„monopolizat” de bărbaţi. Securitatea naţională este asociată, de regulă, cu
securitatea militară, definită de curentul realist. Armata, naţionalismul,
puterea naţională sunt concepte legate intim de discursul masculin, dominant
în acest domeniu. Perspectiva masculină tinde să fie universalizată în dauna
punctului de vedere feminin. Totuşi relevanţa diminuată a problematicii
securităţii militare tinde să lase loc preocupărilor pentru securitatea
domestică şi ambientală, pe fondul globalizării.
Menţinerea păcii, a sănătăţii ecologice a planetei, a egalităţii de şanse
între indivizi în plan economic nu se pot realiza doar prin discursul masculin
asupra securităţii militare, bazat pe ideea de rivalitate şi conflict între state
într-un mediu anarhic. Este nevoie de un discurs asupra egalităţii sexelor, de
implicarea mai masivă a femeilor în poziţii de decizie politică, economică,

275.
343
Ann Tickner, Gender in International Relations: Feminist Perspective on Achieving Global Security,
Columbia University Press, New York, 1992.

259
culturală, spre a se asigura o gestiune mai raţională a resurselor aflate la
dispoziţia umanităţii.
Spre deosebire de bărbaţi, care au o amprentă culturală a conflictului
şi competiţiei, femeile par mai adaptate în roluri sociale bazate pe mediere şi
protecţie, ele putând ajuta mai bine păturile sociale defavorizate sau asigura
o mai bună protecţie mediului. Ideea de bază la această autoare este aceea că
diferenţele de mentalitate şi limbaj legate de gen (sex) nu trebuie să conducă
la o polarizare a domeniului relaţiilor internaţionale, aşadar nu trebuie să
existe o respingere în masă a discursului „masculin” de către feministe, dar
nici negarea oricărei utilităţi a viziunii feministe de către adversarii acestui
curent („non-feminiştii”). Diferenţierea bazată pe apartenenţa sexuală
trebuie să fie recunoscută dar nu absolutizată. Cu alte cuvinte, femeile au
dreptul legitim să ceară încetarea marginalizării lor în domeniul academic al
relaţiilor internaţionale şi să solicite o atenţie mai mare acordată viziunii şi
sensibilităţii lor faţă de unele aspecte pe care bărbaţii le tratează în felul lor
caracteristic.
Cynthia Enloe, profesor de Relaţii Internaţionale la Universitatea
Clarke, este preocupată de specificul diferenţierii de gen, de relaţiile
existente între femei şi bărbaţi şi de caracteristicile paradigmelor consacrate
din teoria relaţiilor internaţionale, în sensul în care nici una dintre aceste
paradigme nu poate cuprinde caracterul complex al domeniului. Acesta este
unul preponderent masculin, aşadar există reguli sociale şi mecanisme
mentale care exclud anumite elemente din grila de interpretare. În universul
mental al opiniei publice, unele grupuri umane nu îşi găsesc rolul şi locul
meritate. Femeile constituie un astfel de grup, cândva marginalizat şi în viaţa
politică, actualmente având o reprezentare scăzută în domeniul academic al
relaţiilor internaţionale.

260
 În volumul care a consacrat-o, intitulat Bananas, Beaches and
Bases344, Enloe analizează rolul femeii în relaţiile internaţionale în activităţi
tipice acestui domeniu: turism, diplomaţie, baze militare, naţionalism,
agricultură, industrie textilă şi servicii. Femeia poate fi lucrătoare în turism,
angajată în baze militare sau soţie de militar, diplomat sau soţie de diplomat
(jucând un rol informal deosebit în stabilirea de relaţii cordiale între state),
angajată în domeniul industriei textile, în agricultură sau servicii (femeile de
serviciu din Filipine angajate în ţările Golfului Persic contribuie masiv la
PIB-ul acestui stat). În domeniul agriculturii bazate pe producţia de banane,
femeile îndeplinesc funcţii cu vizibilitate scăzută, legate de prelucrare şi
ambalare, dar fără aceste munci produsul nu ar ajunge la consumator în
condiţii optime. Politicile de nivel înalt (high politics) studiate cu predilecţie
în domeniul relaţiilor internaţionale (pacea, războiul, diplomaţia, economia
internaţională etc.) se bazează de fapt pe acţiunile puţin vizibile, dar
constante ale femeilor, în rolurile lor de soţii, mame, surori, fiice sau
prostituate etc. Fără echilibrul familial şi/sau erotic, asigurat de femei,
bărbaţii ar avea dificultăţi în gestionarea politicilor „înalte”. Relaţiile private
bărbat-femeie se repercutează direct la nivelul politicii internaţionale. În
general, feministele constată că munca prestată de bărbaţi este mai vizibilă,
mai prestigioasă şi mai bine plătită decât a femeilor. Şabloanele culturale
atribuie conotaţii adesea negative trăsăturilor feminine de caracter –
emotivitate, pasivitate, o anume slăbiciune psihologică şi labilitate în situaţii
de criză în contrast cu cele „pozitive” atribuite trăsăturilor masculine –
putere, rezistenţă, raţionalitate etc.345

344
Cynthia Enloe, Bananas, Beaches and Bases. Making Feminist Sense of International Politics, Berkely,
University of California Press, 1990.
345
Robert Jackson, Georg Sorensen, Introduction to International Relations, Oxford University Press,
2003, p. 275.

261
 În ceea ce priveşte mişcarea de independenţă naţională şi de
autodeterminare a popoarelor colonizate, eliberarea acestora nu a condus de
regulă şi la obţinerea de către femei a drepturilor cuvenite. Bărbaţii din
propria naţiune le marginalizează şi le discriminează, continuând, de fapt, să
le aplice statutul pe care îl aveau şi în vremea colonialismului. Femeile
întâmpină mari dificultăţi în a critica mentalitatea patriarhală, deoarece
bărbaţii se prevalează de imperativele securităţii militare şi solicită unitate
naţională în lupta cu alte state sau cu comunităţi rivale. Discursul securităţii
naţionale şi mai ales militarismul, înăbuşă, aşadar, discursul feminist al
emancipării.
Cu siguranţă, feminismul a avut o contribuţie importantă la
dezvoltarea Teoriei Relaţiilor Internaţionale, prin faptul că a contestat
supremaţia viziunii „masculine” asupra acestui domeniu şi centralitatea
noţiunilor de conflict, putere, anarhie. Prin mutarea accentului dinspre
relaţiile interstatale către relaţiile de putere dintre sexe, clase sociale, rase
etc., feminismul a permis studierea unor puncte de vedere ignorate în foarte
mare măsură de analiza clasică. Dar aceste teorii feministe sunt în special
critice faţă de main-stream, ele nu reuşesc să creeze cadre explicative la fel
de coerente precum cele furnizate de (neo)realism sau liberalism. Nu există
nicio dovadă că dacă societăţile umane ar fi bazate pe egalitatea între sexe,
sistemul anarhic de state ar fi unul inerent paşnic346. Până la urmă,
comunitatea pluralistică de securitate din Europa de Vest (UE, NATO) nu s-
a realizat atât prin emanciparea celor marginalizaţi în plan socioeconomic,
cât prin acordurile de punere în comun a unei părţi din suveranitate,
respectiv prin formarea unei comunităţi de valori şi norme care au dus la
excluderea războiului din relaţiile reciproce. Desigur, feministele pot replica
346
Martin Griffiths, Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori, Ed. Ziua, Bucureşti, 2003, p. 362.

262
prin afirmaţia că în spatele eforturilor de clădire a NATO şi UE au stat
eforturile necunoscute ale femeilor: mame, soţii, amante, muncitoare,
angajate civile şi militare etc. Aşadar, un raţionament în cerc, care îşi susţine
propria validitate în orice situaţie. Contrazicând argumentul falsificabilităţii
al lui Karl Popper şi ridicând semne de întrebare în privinţa caracterului
ştiinţific al teoriilor feministe.

Constructivismul social

Apariţia constructivismului social se înscrie în ceea ce Yosef Lapid a

denumit „a treia dezbatere” (The Third Debate), polemica dintre pozitivişti
şi postpozitivişti347. Între alţii, John Ruggie a atacat validitatea ştiinţifică a
„neo-neosintezei”. Raţionalismul nu s-a dovedit capabil să explice felul în
care se formează identităţile actorilor statali, deoarece „identitatea” este o
componentă socioculturală şi psihologică, nu una raţională şi măsurabilă. De
asemenea, nu a putut explica procesul istoric de construire a statului-naţiune
modern, fiind o teorie statică, anistorică, ce postulează perpetuarea entităţilor
politice dominante la un moment dat. Statele intervin, în opinia realiştilor, în
afacerile altor state spre a obţine putere, securitate, prestigiu. Dacă un autor
neorealist poate uşor să gloseze pe marginea intereselor unei mari puteri
hegemonice, interesate să îşi extindă sfera de influenţă în dauna altor state,
el nu poate explica intervenţia umanitară. Aceasta nu se bazează pe calcul
raţional, ci pe norme, valori şi identitate şi nu doar la nivelul leadership-ului
politic, ci şi la cel al opiniei publice! Astfel, constructivismul se demarcă de
raţionalism, afirmând că identităţile şi interesele statelor nu sunt

347
Yosef Lapid, „The Third Debate: On the Prospects of International Theory in a Post-Positivist Era”, în
International Studies Quarterly, vol. 33, no. 3 (Sep., 1989), pp. 235-254.

263
predeterminate de factori macrostructurali precum distribuţia puterii în
sistem, echilibrul puterii etc.348 Aceste identităţi sunt construcţii sociale,
rezultând din interacţiunea actorilor, din dialog, schimburi, socializare.
A. Wendt a explicat bine relaţia dintre structura materială şi idei:
„Semnificaţia distribuţiei puterii în politica internaţională este dată în
bună parte de distribuţia intereselor, iar conţinutul intereselor este dat în
mare parte de idei. […] Nu afirmăm că ideile sunt mai importante decât
puterea şi interesul sau că sunt autonome de putere şi interes. Puterea şi
interesul sunt la fel de importante şi determinante ca şi înainte. Ceea ce vrem
să spunem este mai degrabă că puterea şi interesul au efectele pe care le au
în virtutea ideilor care le constituie. Explicaţiile date puterii şi interesului
presupun existenţa ideilor, şi în acest sens, nu sunt rivale explicaţiilor
ideaţionale în niciun fel.”349
Aşadar, constructivismul se află situat între raţionalism şi reflectivism,
cu elemente ale ambelor paradigme. Poate fi considerat chiar ca fiind o
versiune moderată de postmodernism. Autorii constructivişti – politologi,
sociologi, filosofi – sunt preocupaţi de aspectele nemateriale, ideatice ale
relaţiilor internaţionale: norme, valori, idei, principii. Ei urmăresc dinamica
interacţiunilor între actorii politici – state, organizaţii internaţionale, ONG-
uri etc. Identitatea este analizată prin studierea sinelui şi a alterităţii, din
perspectivă sociologică, psihologică şi culturală.
Autori precum Alexander Wendt, Jeffrey Checkel, Friedrich
Kratochwil, M. Onuf sau Peter Katzenstein studiază circulaţia ideilor şi
normelor, socializarea lor de către actorii internaţionali. În acest context,

348
John Ruggie, „What Makes the World Hang Together? Neo-utilitarianism and the Social Constractivist
Challenge”, în International Organisation, 52 (4), 1998.

349
Alexander Wendt, Social Theory of International Politics, Cambridge University Press, 1999, p. 135.

264
există o preocupare majoră pentru formarea unei teorii a identităţilor, care să
poată explica în câmpul relaţiilor internaţionale ceea ce este imposibil de
explicat corect prin factori materiali („obiectivi” în limbajul pozitivist)
precum distribuţia elementelor puterii, interesul naţional bazat pe putere şi
securitate, cooperarea raţională şi egoistă.
Wendt îşi propune să creeze o punte între raţionalism şi reflectivism,
îmbinând elemente liberale cu elemente constructiviste350. El se recunoaşte
un pozitivist în epistemologie, dar un postpozitivist în ontologie. Un alt
autor constructivist, Jeffrey Checkel, afirmă că acest curent se situează la
mijloc între teoriile rational choice şi cele postmoderne351. Aşadar, din punct
de vedere epistemologic, mulţi constructivişi acceptă postulatele pozitiviste
ale unei ştiinţe sociale empirice. Atunci când vine vorba, de exemplu, de
socializarea statelor prin interacţiune în cadrul instituţiilor internaţionale, de
circulaţia normelor şi remodelarea identităţilor colective, constructivismul se
apropie mult de neoliberalismul instituţional. Cele două curente tind să se
separe când vine vorba de importanţa ideilor şi normelor asupra
comportamentului statelor: neoliberalii consideră că acestea se vor comporta
raţional, constructiviştii anticipează o atitudine modelată ideatic, nu neapărat
raţională. Factorii culturali şi identitari fac imposibilă postularea unui model
raţional pur al luării deciziei în politica externă. Acceptând metodele
ştiinţelor sociale, constructiviştii tind să se separe de adevăraţii reflectivişti,
mai ales de postmodernişti. Desigur, există subramuri ale
constructivismului, cea mai bună descriere fiind cea trasată în 1998 de
Ruggie: neoclasici, postmodernişti, naturalistici. Neoclasicii sunt atraşi de
350
Wendt, Alexander, „Anarchy is what states make of it”, în International Organization, 46, 1992, pp.
393-394.

351
Checkel, Jeffrey , „The constructivist turn in international relations theory”, în World Politics, 50, 1998,
pp. 324-348.

265
semnificaţiile intersubiective, postmoderniştii se axează pe fractura
epistemologică faţă de modernitate iar naturalisticii pe doctrina realismului
ştiinţific. Alexander Wendt a definit constructivismul ca fiind „o teorie
structurală a sistemului internaţional” care se bazează pe trei mari afirmaţii:
statele sunt actorii principali în RI, structurile în care evoluează statele sunt
mai degrabă de natură sociopsiohologică, intersubiectivă, decât materială, iar
identităţile şi interesele asumate de state provin dintr-un proces de
construcţie socială, nefiind în principal „date în mod exogen sistemului de
natura umană sau de politicile interne”352.
Constructivismul nu este nici el ferit de critici. I se poate reproşa
ignorarea adesea voluntară a elementelor materiale relevante în relaţiile
internaţionale, credinţa uneori excesivă în puterea normelor de a modifica
identităţile şi interesele actorilor, dar şi incapacitatea de a explica cum au
apărut structurile sociale, cum au evoluat în timp şi procesul de constituire a
actorilor. Această din urmă critică este comună şi (neo)realismului, lipsit şi
el de aportul unei sociologii istorice care să îi poată fi încorporată.
De origine austriacă, născut în 1944 şi emigrat în Canada, apoi în
SUA, John Gerrard Ruggie a predat la Universitatea din California, apoi la
Universitatea Columbia din New York. În 1997 a fost numit în funcţia de
asistent al secretarului general al ONU, Kofi Annan, însărcinat cu reforma
bugetului acestei organizaţii. Deşi a preluat elemente din mai multe
paradigme, ne-am permis să îl încadrăm în paradigma constructivistă.
Ruggie a analizat într-un articol din 1986 noţiunile de anarhie şi drepturi de
proprietate printr-o comparaţie între sistemul medieval şi sistemul
internaţional modern. A luat în calcul dreptul la proprietate privată şi

352
Alexander Wendt, „Collective Identity Formation and the International State”, în American Political
Science Review, no. 88, 1994, pp. 384-396.

266
legătura dintre acesta şi suveranitate. Entităţile medievale nu dezvoltaseră o
legislaţie comparabilă cu cea de astăzi privind drepturile de proprietate. De
asemenea, teritoriul era fragmentat, nu unificat, precum cel deţinut de state,
aşadar suveranitatea era stratificată şi împărţită. Statul modern dispune şi de
un corpus legal vast privind dreptul de proprietate, dispune de un teritoriu şi
de forţe militare de apărare. Aşadar, statul modern a reuşit să centralizeze
sursele de autoritate privată, a avut loc o construcţie socială a suveranităţii
unice în paralel cu cea a proprietăţii private. A fi suveran înseamnă a
exclude pe alţii de la acelaşi drept pe acelaşi teritoriu, la fel cum şi dreptul
de proprietate este exclusiv353. Deşi este vorba de două sisteme de tip
anarhic, semnificaţiile lor diferă, fiind construite social, nu generate de
natura sistemului. Suveranitatea şi proprietatea erau diferit definite în Evul
Mediu. Nu se poate postula o continuitate între sistemul medieval şi cel
modern, diferenţa fiind dată de „principiile pe bază cărora unităţile
constituente sunt separate unele de altele”. Neorealismul nu ne spune decât
că ambele sisteme erau de tip anarhic, dar nu poate explica baza pe care are
loc segmentarea. Nu poate genera explicaţii valabile despre procesele care
au avut loc în interiorul statului – centralizarea suveranităţii şi legiferarea
proprietăţii.
„Caracteristica principală a conceptului modern de proprietate privată
este dreptul de a-i exclude pe alţii de la posesia unui obiect. Iar caracteristica
principală a autorităţii moderne este aspectul său totalizant, integrarea într-
un domeniu public al autorităţii segmentate şi private. […] Per ansamblu,
acest sistem medieval a fost în mare un sistem bazat pe o conducere
teritorială segmentată: era o anarhie. Însă a fost o formă de conducere

353
J.G. Ruggie, „Continuity and Transformation in the World Polity: Toward a Neorealist Synthesis”, în
World Politics, nr. 35, 1983, pp. 270-273..

267
teritorială segmentată care nu avea nici una dintre conotaţiile posesiunii şi
excluderii care sunt cuprinse în conceptul modern de suveranitate.
Reprezintă o organizare heterogenă a drepturilor şi revendicărilor teritoriale
ale spaţiului politic.”354
Ruggie continuă critica neorealismului arătând că cei care vor să
descrie viitorul „postmodern” al sistemului internaţional duc lipsă de
concepte şi de vocabular adecvat, de aceea cred că în locul statelor vor exista
tot nişte entităţi de tip statal, şi nu actori transnaţionali, globali,
deteritorializaţi, aşa cum realitatea tinde să o arate355. În viitor, consideră el,
societatea internaţională se va ancora într-un „spaţiu funcţional
nonteritorial”. Cu alte cuvinte, actorii internaţionali ai viitorului vor gestiona
problemele spinoase ale globalizării prin abandonarea teritorialităţii. Autorul
se referă şi la caracteristicile Uniunii Europene, afirmând că este vorba de
„prima formă politică internaţională cu adevărat postmodernă”356. Politica
internaţională a Uniunii se deosebeşte clar de politicile interguvernamentale,
de cele naţionale sau supranaţionale. Liderii europeni pot fi aşadar definiţi ca
„antreprenori de identităţi politice alternative”, cu referire la emergenţa unei
identităţi europene distinctă de cele naţionale.
Alexander Wendt s-a născut în Germania, în 1958, şi-a susţinut
doctoratul la Minessota University şi s-a stabilit în SUA, predând mai ales la
Yale University, Departamentul pentru Ştiinţe Politice.
Wendt a criticat teoria neorealistă waltziană nu neapărat pentru
caracterul pozitivist al metodologiei ştiinţifice, cât pentru materialismul ei
excesiv, pentru caracterul simplist şi predeterminare explicativă. A afirmat

354
Ibidem, p. 275.
355
John G. Ruggie, „Territoriality and Beyond. Problematizing Modernity in International Relations”, în
International Organization, 47(1) (1993), pp. 139-174.
356
Ibidem, p. 140.

268
imposibilitatea analizării factorilor materiali (arme, teritoriu, populaţie etc.)
în afara structurilor sociale şi a cadrului de interacţiune care creează
semnificaţia. Interesele naţionale ale statelor nu sunt imuabile, fixe, rezultate
clare ale distribuţiei puterii şi caracteristicilor de polaritate ale sistemului
internaţional, ci derivă din preferinţele actorilor, iar acestea, la rândul lor,
provin din identităţile asumate de aceştia. La fel de importantă ca distribuţia
materială şi cuantificabilă a puterii între actorii sistemului internaţional este
şi percepţia asupra stării de fapt, semnificaţia şi interpretarea pe care actorii
le dau propriilor identităţi şi celor ale alterităţii. În funcţie de aceste percepţii
identitare, un stat A poate percepe un alt stat B ca fiind un inamic, un rival
sau un prieten, indiferent de nivelul comparat al puterii celor doi.
Wendt reproşează lui Waltz şi adepţilor teoriei neorealiste faptul că nu
au făcut distincţia clară între puterile satisfăcute şi cele revizioniste. „O
anarhie a puterilor statu quo va fi o lume relativ stabilă în care statele în
general îşi respectă reciproc drepturile de proprietate teritorială şi nu caută
conflictul. Trăieşte şi lasă să trăiască va fi regula operativă. Chiar şi statele
slabe vor supravieţui într-un asemenea mediu, deoarece ceilalţi nu vor să le
cucerească, şi ca urmare statele vor cunoaşte o rată scăzută de decese.”357
Aşadar, comunicarea şi interacţiunea dintre actori determină circulaţia
ideilor, normelor, socializarea acestora de către actori, fapt ce conduce la
transformarea identităţilor, preferinţelor şi implicit şi a interesului naţional.
Concluzia sa este că procesul, mai degrabă decât structura, determină
evoluţiile şi caracteristicile politicii internaţionale. Procesul construcţiei
sociale a semnificaţiilor are, epistemologic vorbind, întâietate asupra
structurilor materiale preexistente.

357
Wendt, Social Theory of…, p. 105.

269
 Wendt se va apleca atent şi asupra relaţiei dintre agent şi structură în
relaţiile internaţionale, întrebarea fundamentală fiind care dintre aceste două
niveluri are o acţiune decisivă la nivelul interacţiunii sociale358. Faptul că
există o influenţă reciprocă arată că ambele niveluri de analiză sunt
relevante. Wendt respinge prevalenţa generală a sistemelor internaţionale şi
pune accent pe acţiunea agenţilor umani asupra instituţiilor sociale. Preluând
„teoria structurării” de la Roy Bhaskar, din filosofia ştiinţei, el afirmă că
existenţa agenţilor nu poate fi concepută independent de structurile în care
aceştia evoluează, dar nici aceste structuri nu sunt intangibile. Cu alte
cuvinte, agenţii acţionează la rândul lor asupra structurilor şi le transformă
treptat, voluntar sau nu. Agenţii şi structurile coexistă şi se remodelează
reciproc, fiind vorba de o mişcare cu dublu sens – de jos în sus şi de sus în
jos. Sistemul este o structură socială şi rezultă din relaţiile sociale existente
între indivizi, iar acţiunea indivizilor afectează sistemul. Aşadar, Wendt ne
îndeamnă să evităm capcana determinismului structuralist, care susţine că
agenţii sunt nişte marionete ale structurilor în care evoluează.
În 1992, Wendt analizează într-un celebru articol problema relevanţei
anarhiei din relaţiile internaţionale359. Preluând de la realişti asumpţia rolului
principal jucat de state ca actori ai relaţiilor internaţionale şi acceptând
existenţa de facto a stării de anarhie (inexistenţa unui guvern mondial de
care să asculte actorii statali), el critică direct realismul, care vedea starea de
anarhie ca pe ceva inevitabil, material, dat, imuabil. Constată că epoca post-
Război Rece se caracterizează prin diminuarea riscului de război între marile
puteri, prin creşterea rolului instituţiilor internaţionale şi respectarea în mai

358
A. Wendt, „The Agent-Structure Problem in International Relations Theory”, în International
Organization, no. 41, 1987, pp. 335-370.
359
A. Wendt, „Anarchy is what states make of it: the social construction of power politics”, în International
Organization, 1992, pp. 391-425.

270
mare măsură a normelor de drept internaţional. Aşadar, comportamentul
statelor nu este în mod inerent agresiv, anarhia internaţională nefiind un dat
sistemic fix, material şi beligen, ci o construcţie mentală. Anarhia este exact
ceea ce statele îşi imaginează că este. Are o natură intersubiectivă, bazându-
se nu atât pe elemente materiale, cât pe cele cultural-psihologice şi sociale.
Ca şi neoliberalii, acordă o importanţă deosebită instituţiilor internaţionale
ca agenţii care facilitează cooperarea între state, dar el afirmă rolul de
catalizator al socializării normelor.
Ideile determină sensul şi conţinutul unor noţiuni precum anarhia,
interesul naţional, puterea şi securitatea. Anarhia, în sine, denotă o absenţă,
este un „nimic”, iar acesta nu poate fi o structură internaţională. Anarhia
„este un vas gol, fără sens intrinsec. Ceea ce conferă sens anarhiei este tipul
de oameni care trăiesc în ea şi structura relaţiilor acestora. […] Am
argumentat că este fundamental să se înţeleagă că cele mai importante
structuri în care sunt încorporate statele sunt constituite din idei, nu din forţe
materiale. Ideile determină semnificaţia şi conţinutul puterii, strategiile prin
care statele îşi urmează interesele şi interesele însele. […] Anarhia este un
nimic, iar nimicurile nu pot fi structuri.”360
În funcţie de percepţiile actorilor statali, Wendt, inspirat de scrierile
lui Martin Wight361, identifică trei ideal-tipuri de „culturi ale anarhiei”:
„hobbesian”, „lockean” şi „kantian”. Prin cultură de securitate, se înţelege
percepţia sinelui şi a alterităţii, ideile dominante despre securitate şi putere
pe care actorii le posedă în comun, aşteptările, credinţele pe care le au
aceştia şi care le influenţează comportamentul. Deşi le consideră ideal-tipuri
în sensul weberian al sintagmei, aplicându-le doar actorilor statali, Wendt
360
Wendt, Social Theory…, pp. 308-309.
361
M. Wight a deosebit teoriile realiste, raţionaliste şi revoluţioniste, denumite uneori şi „machiavelliene”,
„grotiene” şi „kantiene”.

271
recunoaşte că ele au existat în stare destul de pură în anumite momente ale
istoriei şi în anumite regiuni362.
Modelul hobbesian se referă la viziunea pur negativă a alterităţii, la
prevalenţa sentimentelor de frică, de ostilitate faţă de celălalt. Formula tipică
este „ucide sau vei fi ucis”. Statele îşi neagă reciproc dreptul la existenţă şi
sunt dispuse să aplice nelimitat violenţa în relaţiile reciproce363. Toate se
comportă ca actori revizionişti, iar interacţiunea lor este un model de joc cu
sumă nulă, miza fiind supravieţuirea sau moartea.
Modelul lockean se referă la state rivale, dar care nu vor să se elimine
reciproc, îşi recunosc suveranitatea şi dreptul la existenţă, concurând însă
pentru resurse, prestigiu etc. Rivalitatea este, desigur, limitată de structura
drepturilor suverane recunoscute de dreptul internaţional, ceea ce nu exclude
defel recursul la violenţă armată. Războiul este şi el, în această viziune, un
drept suveran al statelor, dar va fi limitat de normele comune de civilizaţie şi
respect, aşadar nu va fi un război de anihilare, ci de impunere a voinţei.
Ameninţările nu sunt de natură existenţială, iar instituţia socială a
suveranităţii recunoscute mutual oferă un plus de predictibilitate şi relaxare
relaţiilor dintre state364. Acestea pot lua în calcul unele forme limitate de
cooperare.
Modelul kantian se referă la percepţia pozitivă între actorii statali,
sentimentul de prietenie şi solidaritate, iar formele tipice de manifestare sunt
cooperarea, federaţiile, securitatea colectivă, comunităţile de securitate. Deşi
realiştii consideră sentimentul de prietenie în relaţiile internaţionale ca pe
ceva utopic, greu de demonstrat sau de scurtă durată, iar adepţii
raţionalismului descriu un model de stat egoist, dornic să îşi maximizeze
362
Wendt, op. cit., p. 257.
363
Ibidem, p. 260.
364
Ibidem, pp. 279-285.

272
beneficiile, realitatea istorică demonstrează că uneori există pasiuni pozitive
în RI. SUA şi Marea Britanie, Franţa şi Germania se găsesc în zilele noastre
într-o relaţie amicală, ce merge dincolo de interesele egoiste. Faţă de aliaţi,
care ştiu că relaţia lor e conjuncturală şi limitată în timp, bazată pe un interes
comun de tip „raţional” (contracararea unui inamic comun, preluarea
hegemoniei în sistem etc.), prietenii au o relaţie permanentă bazată pe afecte.
Statele aflate într-un pattern kantian se vor baza pe două reguli
fundamentale: nonrecurs la violenţă şi sprijin reciproc necondiţionat în cazul
în care celălalt este victima unei agresiuni din partea unui terţ365.
„Decât să îi urmăm pe neorealişti punând accentul întâi de toate pe
structura materială, cred că dacă vrem să spunem un număr mic de lucruri
mari şi importante despre politica mondială am face mai bine să ne
concentrăm mai întâi asupra ideilor statelor şi a intereselor pe care le
întruchipează, şi abia după aceea să ne întrebăm cine are şi cât de multe
arme are.”366
Aşadar, anarhia nu înseamnă neapărat conflict inevitabil între state, iar
lumea internaţională are şansa de a progresa, de la epoca anarhiilor beligene
către modele de cooperare şi integrare supranaţională, de pace şi armonie.
Contrar pesimismului realiştilor, lumea politicii internaţionale poate
progresa substanţial.
Menţionăm şi un articol publicat de Wendt în anul 2003, intitulat De
ce este inevitabil un stat mondial367, şi care a stârnit ample polemici368.
365
Ibidem, pp. 298-299.
366
Ibidem, p. 256.
367
A. Wendt, „Why a World State is inevitable”, în European Journal of International Relations, vol. 9(4):
491–542 [1354–0661 (200312) 9:4, pp. 491–542.
368
A se vedea critica pe care Vaughn Shannon o face metodologiei ştiinţifice a lui Wendt. El afirmă că
acesta a abandonat proiectul constructivist în favoarea unui structuralism accentuat şi a unui determinism
nejustificat. Statul universal nu va apărea în mod automat, din constrângerile sistemice ale anarhiei, ci ar
putea rezulta doar din acţiunile voluntare ale statelor convinse de necesitatea acestuia. (Vaughn Shannon,
„Wendt s Violation of the Constructivist Project: Agency and Why a World State is Not Inevitable”, în
European Journal of International Relations, vol. 11 (4), 2005, pp. 581-587.)

273
Autorul afirmă că logica anarhiei sistemice şi progresul tehnologiei militare
determină statele să evite războiul. Pe fondul „luptei pentru recunoaştere”,
statele vor evolua dincolo de un model kantian, în sensul în care identităţile
egoiste se vor transforma treptat în identităţi colective. Statele nu caută doar
securitate, ci şi recunoaştere, iar logica „teleologică” a anarhiei le va
împinge în mod involuntar către contopirea într-un „stat mondial”. Procesul
acesta de centralizare este favorizat şi de acţiunea la nivel microstructural
desfăşurată de indivizi şi grupuri aflate în căutarea recunoaşterii rolului jucat
de ele.
În opinia lui Wendt vor exista cinci etape în acest proces de formare a
statului global: sistem de state, societate a statelor, societate mondială,
securitate colectivă şi stat mondial. Statul mondial va duce la o recunoaştere
reciprocă deplină a suveranităţii fiecărui actor statal. În plus, statele care vor
înţelege logica inevitabilităţii acestui proces şi o vor sprijini vor beneficia
mult mai mult de noua configuraţia macrosistemică decât cele care i se opun.
Vor apărea grupuri umane de susţinători ai acestei evoluţii, dar probabil şi
adversari. Autorul dă dovadă de un anumit determinism arătând că,
indiferent de puterea opozanţilor, ei nu vor putea influenţa rezultatul final…
Marea întrebare pe care şi-o pune autorul, preluând una din temele
favorite ale lui Francis Fukuyama, este următoarea: după formarea acestui
stat mondial, se va putea spune că istoria şi politica au ajuns în momentul lor
final? Răspunsul este unul nuanţat. Se va pune capăt anarhiei beligene,
clasicei lupte pentru recunoaştere între state. Dar noul stat se va afla într-un
proces continuu de existenţă, îşi va reproduce permanent structurile, aşadar,
nu va fi în nici un caz un sistem închis, rupt de istorie. Va continua, desigur,
lupta pentru recunoaştere, între grupuri şi indivizi, dar va deveni o rivalitate

274
internă369. Preluând ceva din pesimismul lui Morgenthau, care explica goana
după putere prin firea omului politic, Wendt recunoaşte că lupta pentru
recunoaştere este înscrisă în natura umană şi tot ce se va putea face va fi să
se instituie un cadru legal care s-o reglementeze şi s-o facă suportabilă.
Aşadar, după ce a adaptat un concept mai degrabă hegelian, cel al luptei
pentru afirmare, Wendt ne asigură că noua entitate mondială nu este o cetate
utopică, ci o lume reală, imperfectă, dar perfectibilă!
Wendt foloseşte o analiză pe nivel micro şi macro, utilizează o
metodologie teleologică şi pare să acorde o pondere explicativă structurii
(anarhiei) asupra agenţilor (statelor, respectiv, grupurilor umane).
Peter Katzenstein, ca şi Al. Wendt, s-a născut în Germania, ulterior
stabilindu-se în SUA. Profesor de studii internaţionale la Universitatea
Cornel-New York, a devenit cunoscut mai ales prin studiile sale privind
problematica securităţii şi culturii în ţări ca Germania şi Japonia. Prin
volumul al cărui editor a fost, în 1996, Cultura securităţii naţionale, a arătat
felul în care propagarea normelor, ideilor, valorilor afectează percepţiile de
securitate ale decidenţilor şi opiniei publice, determinând evoluţii ale
culturilor de securitate.
Cultură, religie, identitate sunt factori nemateriali care explică
structurarea interesului naţional al actorilor statali şi comportamente de
politică externă care nu s-ar justifica doar pe baza modelului alegerii
raţionale. Autorul, care este şi editor, încearcă să demonstreze că normele au
un rol decisiv în modelarea identităţii statelor, influenţându-le preferinţele de
politică externă şi de securitate. Mediile/societăţile (environments/societies)
internaţionale şi cele interne modelează identităţile actorilor, deoarece statul

369
Wendt, op. cit., p. 528.

275
este un actor social, care se află prins într-o reţea de norme şi reguli de
natură socială.
Aşadar, constructivismul are rolul de a furniza o viziune sociologică
asupra actorilor şi sistemului lor de interacţiune. Neorealismul şi
neoliberalismul scapă din vedere exact latura sociologică, neglijând rolul
factorilor nemateriali – normele, valorile, credinţele. Normele sunt „aşteptări
colective privind comportamentul adecvat al actorilor cu o identitate dată. În
anumite situaţii, normele acţionează ca reguli ce definesc identitatea unui
actor, având „efecte constitutive”, care specifică ce acţiuni vor face ca alţii
să recunoască o anumită identitate”370. Există norme constitutive – cele care
definesc identitatea unui actor – şi norme regulatorii – care definesc
modelele de comportament recomandate. De asemenea, nu pot explica
apariţia şi modificarea identităţii actorilor, deoarece consideră toate statele
ca unităţi cvasiidentice, care îndeplinesc funcţii similare (supravieţuire,
dezvoltare) într-un mediu anarhic, fără o diviziune a muncii, fără identităţi
proprii.
„Istoria este mai mult decât o căutare progresivă a instituţiilor
eficiente ce reglementează drepturile de proprietate. Iar istoria nu poate fi
redusă la o repetare eternă a aceloraşi elemente, conflictul şi balancing-ul.
Istoria este un proces al schimbării care lasă o amprentă asupra identităţii
statului. Într-o perspectivă istorică mai largă, succesul final al statului-
naţiune în Europa de Vest nu trebuie să ne facă orbi cu privire la o mulţime
de experimente instituţionale, atât interne, cât şi internaţionale, care l-au
precedat.”371

370
Katzenstein (ed.), The Culture of National Security, Columbia University Press, New York, 1996, p. 5.
371
Ibidem, p. 23.

276
 Aşadar, identităţile colective politice trebuie situate în contexte
istorice specifice, iar politicile securităţii naţionale nu derivă atât din
structura sistemului internaţional şi din starea de anarhie, cum cred
neorealiştii, cât din elementele cultural-ideaţionale construite în mod istoric
şi social. Contrar credinţei neorealiste, sistemul internaţional nu este lipsit de
conţinut normativ. Identitatea unui stat nu trebuie neapărat redusă la
prejudecăţile structuraliste de tip neorealist – dorinţa de a supravieţui, teama
de ceilalţi, grija de a echilibra puterea etc. Diverse contexte istorice,
culturale şi sociale pot genera identităţi diferite în timp şi spaţiu. Identităţile
şi normele nu derivă automat din capacităţile materiale, nici nu sunt utilizate
de actori doar în scop instrumental, pentru maximizarea puterii şi securităţii.
Ele au valoare intrinsecă şi sunt incorporate în definirea interesului naţional.
„Interesele de securitate sunt definite de actori ce răspund la factori
culturali.” Desigur, statele sunt foarte interesate să acumuleze resurse de
putere, dar, când vine vorba să utilizeze această putere în apărarea
interesului naţional, intră în joc criteriile socioculturale şi istorice ale
identităţii.
„Mediul intern şi internaţional în care statele există produce efecte;
sunt arenele în care actorii contestă normele şi, prin procese politice şi
sociale, îşi construiesc şi reconstruiesc identităţile”372.
În 2005, P. Katzenstein a publicat A World of Regions: Asia and
Europe in the American Imperium373, în care afirmă că regiunile au devenit
elemente esenţiale ale politicii internaţionale contemporane. Globalizarea şi
interdependenţa economică şi tehnologică dintre naţiuni generează regiuni
cu frontiere permeabile, în continuă transformare, care coexistă în umbra a
372
Ibidem, p. 25.
373
Peter Katzenstein, A World of Regions: Asia and Europe in the American Imperium, Cornell University
Press, New York, 2005.

277
ceea ce el numeşte „American Imperium”. Regiunile tind să devină actori
internaţionali mai importanţi decât statele, răspunzând mai bine provocărilor
globalizării.
Friedrich Kratochwil, universitar de origine tot germană, este şi el
un foarte cunoscut autor constructivist. Doctor al Universităţii Princeton din
SUA, a predat relaţii internaţionale la acestă universitate, dar şi în Columbia,
Pennsylvania şi Maryland. Din anul 2002 deţine catedra de relaţii
internaţionale de la European Institute University din Florenţa, Italia. În
2005 a publicat International Organization and Global Governance (New
York, Pearson, 2005)374. În 1989 publica un volum care avea să îi aducă
faima – Rules, Norms and Decisions375.
Jeffrey Checkel este un autor american care s-a afirmat mai ales în
cadrul Universităţii din Oslo, Norvegia (ARENA), începând de la sfârşitul
anilor ’90 ai secolului trecut. Între altele, a analizat legătura dintre apariţia
normelor legate de cetăţenia europeană şi identităţile naţionale ale statelor
europene, centrându-se mai ales asupra relaţiei dintre emergenţa unei
cetăţenii europene, cu normele aferente acesteia, şi procesul de schimbare
internă a identităţilor. În acest fel, a studiat posibilitatea procesului de
europenizare a identităţilor naţionale în rândul populaţiilor statelor membre
ale UE376.
Un alt proiect este cel legat de „socializare şi schimbarea identităţii”.
Combinând paradigme ştiinţifice deosebite – constructivism social, rational
choice, teoria organizaţiei, psihologie socială –, autorul explorează dinamica
374
F. Kratochwil, Edward D. Mansfield (eds)., International Organization and Global Governance. A
Reader, Pearson Longman, Second Edition, 2005.
375
F. Kratochwil, Rules, Norms and Decisions. On the Conditions of Practical and Legal Reasoning in
International Relations and Domestic Society, Cambridge, England, Cambridge University Press, 1989.
376
J. Checkel, „The Europeanization of Citizenship?”, în James Caporaso, Maria Cowles, Thomas Risse,
Editors, Transforming Europe: Europeanization and Domestic Change, Ithaca, Cornell University Press,
2001.

278
socializării în câteva state europene. Checkel s-a aplecat în analizele sale
asupra „mecanismelor cauzale ale alegerii”, cu alte cuvinte asupra felului în
care agenţii decid să acţioneze în cadrul structurilor sociale existente. În
acest sens, instituţiile şi regimurile internaţionale creează o plasă de norme
pe care actorii sunt chemaţi să le respecte. „Persuasiunea argumentativă” şi
„învăţarea socială”, combinate, permit dezvoltarea unei teorii comprehensive
a agenţiei (theory of agency), bazată pe modelul alegerii sociale.
Constructivismul nu trebuie să se mulţumească doar cu schema
clasică a reproducerii realităţii sociale prin interacţiunea dintre agenţi şi
structuri, ci trebuie să teoretizeze mecanismele socializării – interacţiunea şi
alegerea, „ca procese dinamice de persuasiune şi învăţare.”377. Prea multă
vreme, adepţii constructivismului au studiat deosebirile ontologice şi
metateoretice care separă teoriile raţionaliste de cele constructiviste, în loc să
se dedice proceselor intrinseci de socializare a normelor şi credinţelor.
De ce se supun agenţii normelor ? Răspunsul clasic se bazează pe doi
factori – „protestul social/mobilizarea” şi „învăţarea socială”. În prima
variantă, diverse ONG-uri, grupuri de interes se mobilizează şi fac presiuni
asupra guvernelor spre a se conforma unor norme considerate corecte,
benefice. Aceste grupuri pot fi naţionale sau transnaţionale, iar decidenţii
politici se vor supune mai ales din motive raţionale, spre a obţine cooperarea
şi bunăvoinţa acestor grupuri, spre a evita sancţiunile, deci nu neapărat din
convingere. Elitele decidente apar ca actori raţionali, egoişti, calculând
costurile şi beneficiile acţiunilor lor, pe când grupurile care deja au socializat
(interiorizat) normele se folosesc de ele fie în scopuri egoiste, fie din motive

377
J. Checkel, „Why Comply? Constructivism, Social Norms and the Study of International Institutions”, în
ARENA Working Papers, WP 99/2, www.sv.uio.no/arena.

279
idealiste. Această interacţiune analizată are asemănări cu teoria regimurilor
şi a negocierii.
De altfel, tot la finele anilor ’90, autorii constructivişti Thomas Risse,
Stephen Ropp şi Kathryn Sikkink au publicat volumul The Power of Human
Rights: International Norms and Domestic Change378, în care prezintă o
teorie a socializării în spirală, cu cinci etape. În prima etapă, pe fondul
presiunii efectuate de actori substatali (ONG-uri, grupuri de presiune), elitele
conducătoare se abţin de la a viola drepturile omului, din teama de sancţiuni.
În etapa următoare, are loc un proces psihologic de conştientizare a
semnificaţiei acestor drepturi. În faza a treia, elitele respectă drepturile
omului, spre a evita sancţiunile, marginalizarea. În faza a patra are loc
iniţierea unui dialog între elite şi adepţii drepturilor respective, iar în etapa a
cincea, elitele interiorizează preferinţele şi respectă drepturile omului din
convingere. Aşadar, procesul de învăţare socială presupune asimilarea,
interiorizarea normelor, implicit dispariţia motivaţiilor preponderant
strategice.
Checkel, la rândul său, îşi pune întrebarea: „La nivelul micro/al
agentului, cum se explică această dinamică a protestului şi conformării
(compliance)? În ce priveşte elitele, răspunsul pare clar: normele sunt chiar o
constrângere behaviorală şi nu sunt internalizate. Conformarea faţă de ele
este uşor explicabilă prin modele raţionaliste standard, care văd structurile
sociale în acest sens behavioral, constrângător. La nivelul cel mai de jos, al
activiştilor, ONG-urilor, explicaţiile sistemice pentru conformare sunt însă
mult mai puţin clare. În unele cazuri, normele par să constituie agenţii în
sensul dat de constructivişti, oferindu-le actorilor noi înţelesuri ale

378
Thomas Risse, Stephen Ropp, Kathryn Sikkink, The Power of Human Rights: International Norms and
Domestic Change, Cambridge University Press, 1999.

280
interesului/identităţii. Totuşi, în multe alte cazuri, normele produc
conformitate în feluri care sunt mai bine descrise prin argumente raţionaliste
– de exemplu, creând puncte focalizante pe scena internă sau, pur şi simplu,
fiind instrumentalizate de agenţi (să zicem ONG-uri) spre a-şi realiza
interesele date.”379
Psihologia socială este aplicată eforturilor de persuasiune, pentru
explicarea ipotezelor privind socializarea normelor. Metoda aleasă de
Checkel, spre a verifica intensitatea socializării prin persuasiune este diferită
de cea rezultată din descrierea socializării ca urmare a unor presiuni exogene
(ONG-uri, grupuri de presiune etc.) şi constă în realizarea de interviuri,
analizarea înregistrărilor publice şi a unor documente private380. Deşi la nivel
teoretic analizarea motivaţiei actorilor de a se conforma normelor identifică
cu claritate câteva modele – calculul strategic, raţional, mimetismul sau
socializarea sinceră a normelor –, în realitate este dificil să fie separate
aceste paliere explicative, ştiut fiind faptul că fiinţele umane sunt marcate de
aspecte motivaţionale complexe, multiple.
„Cele patru ipoteze ale învăţării sociale sunt381:
1. Învăţarea socială e mai probabilă în grupuri în care indivizii au în
comun o bază profesională – de exemplu, când toţi sau aproape toţi membrii
sunt avocaţi.
2. Învăţarea socială este mai probabilă când grupul se simte ca fiind în
criză sau când este confruntat cu dovada clară a eşecului politic.
3. Învăţarea socială este mai probabilă când un grup se reuneşte în
mod repetat şi există o mare densitate a interacţiunilor între participanţi.

379
J. Checkel, op. cit.
380
Andrew Moravcsik, „Bringing Constructivist Integration Theory Out of the Clouds: Has it Landed
Yet?”, în European Union Politics, 2/2, http://www.princeton.edu/~amoravcs/library/clouds.pdf.
381
http://www.arena.uio.no.

281
 4. Învăţarea socială este mai probabilă când un grup este izolat de
presiunea politică şi de expunerea directă.

16. Stabilitate şi schimbare sistemică în relaţiile internaţionale

O componentă extrem de importantă a relaţiilor internaţionale este

securitatea. Termenul se referă la menţinerea existenţei unui actor, fie el la
nivel micro – individ, grup –, la nivelul standard al statului sau la nivelul
macro – sistemul regional/internaţional. Termenul „securitate” este utilizat
cât se poate de frecvent în zilele noastre cu referire la numeroase domenii ale
activităţilor umane. În mod cert, securitatea acoperă mai mult decât relaţiile
externe. Trăim într-o lume puternic marcată de globalizare, de transformările
apărute pe scena internă şi externă după sfârşitul Războiului Rece, mass
media insistă zilnic asupra unor dezastre umane sau naturale, iar existenţa
statelor, comunităţilor şi indivizilor este analizată atent, spre a se identifica
sursele de risc şi ameninţare şi, eventual, a se propune remedii cât mai
eficiente şi generale.
Aşadar, într-o lume obsedată de propria supravieţuire şi de „inamici”
reali sau imaginari, a existat necesitatea de a avea un corp de experţi care să
identifice riscurile şi obiectele ameninţate (referentul) şi să formuleze
politici ale supravieţuirii lor. Aceştia sunt cei care au ca instrumente de lucru
teorii ale securităţii, prin care identifică obiectul-referent, factorii de
ameninţare şi posibilele scenarii de manifestare a acestora. Denumirea
„studii de securitate” (security studies) a început să se impună treptat, în anii
’90, ca un substitut pentru „studii de securitate naţională” (national security
studies – în SUA) şi „studii strategice” (strategic studies – în Marea

282
Britanie)382. Curentele de analiză care fuseseră considerate cele mai valide în
epoca Războiului Rece (mai ales cele stato-centrice şi axate pe problematica
supravieţuirii şi a conflictelor militare) au început să fie contestate de noile
teorii denumite „critice”, acestea insistând pe existenţa unor actori multipli
ai mediului de securitate, pe importanţa factorilor nemilitari şi pe
centralitatea conceptului de „identitate” în definirea priorităţilor şi
comportamentului actorilor relevanţi. „Statismul” (stato-centrismul) este
predilecţia de a privi statele ca pe singurii actori relevanţi ai politicii
mondiale, unităţile cele mai valoroase din câmpul politicii mondiale,
deoarece sunt autoreferenţiale axiologic. Cu alte cuvinte, statul este valoarea
supremă pe care un grup de referinţă trebuie să o conserve. Realismul şi
neorealismul în relaţiile internaţionale au ca normă centrală chiar stato-
centrismul metodologic.
Abordarea unei teme de securitate prin mijloace ştiinţifice are nevoie
de concepte, iar o teorie ştiinţifică necesită un set de ipoteze, o teorie de
confirmat sau de respins, instrumente de lucru şi coerenţă explicativă
sporită.
Studiul securităţii s-a inspirat adesea din modelul economic al
„calculului raţional” (rational choice) şi al „teoriei jocurilor”, mai ales
referitor la felul în care statele îşi evaluează şansele de îndeplinire a
intereselor naţionale – supravieţuire (singur, în alianţă sau pact multilateral
de securitate), maximizarea resurselor prin efort productiv intern, comerţ
internaţional sau război prădător383.
Modelul rational choice a dus la folosirea teoriei jocurilor şi a unor
algoritmi matematici în economie, sociologie, ştiinţă politică, dar şi în
382
Vezi Richard Wyn Jones, Security, Strategy and Critical Theory, Lynne Rienner Publishers, Inc., 1999.
383
Vezi Charles J. Hitch, „National Security as a Field for Economics Research”, în World Politics, vol. 12,
no. 3, April 1960, pp. 434-452.

283
studiile de securitate (strategiile descurajării agresiunilor, cooperarea
internaţională, formarea alianţelor). Adepţii acestei metode consideră că
abordarea lor prezintă un grad ştiinţific sporit şi posibilitatea progresului
cumulativ, pe când adversarii acesteia invocă incapacitatea modelelor
formale de a surprinde şi a ordona realitatea complexă a relaţiilor
internaţionale, fiind necesar recursul la studiul normelor, al valorilor, al
identităţilor (constructivism social) şi la psihologia actorilor384.
Principalele axiome ale curentului rational choice sunt: acţiunile
politice şi sociale ale actorilor sunt urmarea directă a alegerilor făcute de
actori individuali şi unitari, care cunosc bine mediul înconjurător; actorii
caută mai ales să maximizeze utilitatea marginală (beneficiul propriu); există
o ordine a preferinţelor fiecărui actor, iar regulile jocului permit fiecăruia să
conceapă strategii ale succesului. Dacă toţi actorii tind să accepte regulile
jocului şi să concureze în cadrul acestora, se poate vorbi de o stare de
echilibru dinamic.
Stephen Walt a propus o evaluare a validităţii ştiinţifice a modelelor
rational choice prin raportarea la trei criterii fundamentale: consistenţa
logică şi precizia, originalitatea şi validitatea empirică385. În opinia sa,
„scopul fundamental al ştiinţei sociale este acela de a dezvolta o cunoaştere
utilă (useful knowledge) referitoare la comportamentul social uman”386.
Consistenţa logică cere unei teorii să desprindă concluziile/predicţiile din
premisele (ipotezele) originale care au fost supuse testării. Inconsistenţa
reprezintă o falsificare accidentală a rezultatelor validării, acceptarea unui

384
Michael E. Brown, Owen R. Cote, Sean M. Lynn Jones, Steven E. Miller (editors), Rational Choice and
Security Studies. Stephen Walt and His Critics, The MIT Press, Cambridge, Massachussets, London,
England.
385
Stephen M. Walt, „Rigor or Rigor Mortis”, în Michael E. Brown, Owen R. Cote, Sean M. Lynn Jones,
Steven E. Miller (editors), Rational Choice and Security Studies. Stephen Walt and His Critics, The MIT
Press, Cambridge, Massachussets, London, England, pp.1-43.
386
Ibidem, p. 9.

284
hiatus metodologic în lanţul cauzal, spre deosebire de falsificarea voluntară
propusă de Karl Popper drept criteriu de validare a teoriei ştiinţifice. Precizia
se referă la delimitarea contextelor precise în care teoria se poate aplica şi la
evitarea utilizării ei abuzive.
Originalitatea este necesară, de asemenea, prin aceea că impune o
viziune nouă asupra lucrurilor prin ordinea algoritmică asupra unor elemente
anterior disparate, fapt ce permite desprinderea unei teorii explicative.
Validitatea empirică reprezintă metoda prin care se compară predicţiile cu
dovezile obţinute după testarea ipotezelor. Testarea teoriilor se poate face fie
prin examinarea corelaţiei dintre variabilele dependente şi cele
independente, conform predicţiilor teoriei respective, sau prin analizarea
lanţului cauzal, dinspre rezultat spre cauza primară387.
Este destul de greu de precizat dacă teoria securităţii naţionale s-a
constituit iniţial la nivelul abstractului, al teoreticului, fiind ulterior testată şi
ajustată în practică sau a avut ca bază de pornire chiar impactul realităţii
asupra individului uman şi a grupurilor de referinţă. Dezvoltarea istoriei,
sociologiei şi a altor ştiinţe umane în a doua parte a secolului al XIX-lea a
permis şi elaborarea primelor modele de studiu al catastrofelor ce afectează
comunităţile umane, iar după Primul Război Mondial s-au făcut eforturi
susţinute pentru studierea cauzelor războiului interstatal modern şi atât de
devastator.
Cu vremea, limbajul specific utilizat de Teoria Relaţiilor
Internaţionale şi de studiile de securitate (după 1945) a căpătat un caracter
tot mai exacte ştiinţific, prin standardizare, prin rigoarea selecţionării
vocabularului, prin apariţia unor definiţii recunoscute de majoritatea
comunităţii ştiinţifice, printr-o sintaxă logică specifică etc. Existenţa unei
387
Ibidem, pp. 9-10.

285
baze teoretice şi a unor instrumente ştiinţifice a permis construirea unor
concepte, principii, axiome cu nivel sporit de abstractizare şi apariţia
tentativelor de a valida aceste enunţuri ipotetice prin raportarea la realitatea
din teren. De precizat că teoria securităţii naţionale are, în mod tradiţional,
valoare mai ales pentru decidenţii politico-militari ai statelor (ei fiind cei
care „securizează” domeniile de interes), aceştia fiind interesaţi nu atât de
caracterul „ştiinţific” intrinsec al domeniului, cât de eficacitatea practică şi
de costurile reale ale implementării strategiilor de securitate care garantează
supravieţuirea şi bunăstarea popoarelor, valorile spirituale apărate,
integritatea statelor etc. De aceea, nu e de mirare că mulţi consilieri pe
probleme de securitate le spun decidenţilor exact ceea ce aceştia vor să audă!
Caracterul de policy-oriented a permis totuşi, ironie a sorţii, aplicarea
a posteriori a testabilităţii teoriilor prin aceea că a confirmat sau infirmat
raţionalitatea factorilor de decizie puşi în faţa unor situaţii-limită – de
exemplu, eşecul notoriu al politicii de appeasement al anglo-francezilor în
faţa lui Hitler în 1938, după Acordurile de la München sau succesul
strategiei mixte de containment şi engagement aplicat de SUA faţă de URSS
şi Pactul de la Varşovia.
Se pot utiliza metode calitativiste sau cantitativiste de cercetare, în
funcţie de factori precum: natura statică sau dinamică a obiectului de
cercetat, timpul şi resursele disponibile. Metodele calitativiste presupun
teorii flexibile, adaptabile permanent, în funcţie de realitatea din teren, pe
când cele cantitative presupun teorii fixe, rigide, care sunt preexistente
cercetării şi se impun cu autoritate realităţii, fiind fie confirmate în totalitate,
fie respinse integral. Grilele de interpretare calitative se caracterizează
printr-o paradigmă epistemologică de tip fenomenologic şi comprehensiv,
predilecţia pentru analizarea realităţii la nivel contextual, microsocial, natura

286
realităţii fiind una construită social prin interacţiunea actorilor, iar punctul de
vedere relevant fiind cel al subiecţilor care oferă anumite înţelesuri şi
interpretări acţiunilor. Grilele de analiză cantitative se caracterizează printr-o
epistemologie pozitivistă, de tip explicativ, vizează un nivel al realităţii de
tip macrosocial, global, sistemic, iar natura realităţii este una preponderent
statică şi situată în exteriorul actorului social. Punctul de vedere al
cercetătorului se impune asupra opiniilor şi sensurilor furnizate de subiecţi.
Realitatea principală este dată de macrostructuri, de sistemul global
iar acesta constrânge şi limitează actorii în acţiunea lor, tinzându-se spre un
anume determinism structural.
Analiza cantitativistă are o certă predilecţie pentru teorii fixe, rigide,
pentru modele omniexplicative, care nu tolerează modificările de parcurs şi,
mai ales, nu sunt „falsificabile” la modul indicat de Karl Popper şi de adepţii
săi388. Popper indică faptul că ştiinţelor naturii (fizica, matematica) li se
aplică mai facil metodele cantitative – explicarea riguroasă şi cuantificabilă
a evenimentelor analizate –, pe când ştiinţele umane (sociologie, istorie,
politologie) se pretează mai bine metodelor calitative, care iau în calcul
factori precum „spirit naţional”, „impuls cultural”, „contextul epocii”,
„identitatea de grup” etc., aşadar prin recurs la înţelegere intuitivă389.
În opinia sa, înţelegerea intuitivă cunoaşte trei posibile variante390:
1. Înţelegerea unui eveniment social ca rezultat al acţiunii unor forţe
declanşatoare – indivizi, grupuri care au scopuri, interese şi mijloace de
acţiune, putere. Sociologul porneşte la reconstrucţia bazată pe empatie a
actelor raţionale comise de indivizi raţionali, cu anumite scopuri.

388
Karl R. Popper, Konrad Lorenz, Viitorul este deschis. O discuţie la gura sobei, Editura Trei, Bucureşti,
1997, pp. 50-52.
389
Karl R. Popper, Mizeria Istoricismului, Editura All, Bucureşti, 1996, pp. 11-16.
390
Ibidem, pp. 12-14.

287
 2. Cunoaşterea sensului produs de un eveniment social care creează o
situaţie nouă care modifică vechea situaţie şi recompune sensul. Dincolo de
corelaţia cauze-efecte, scopuri-interese-mijloace, evenimentul major în sine
capătă semnificaţie prin acţiunea de reconstrucţie asupra întregului, acesta
din urmă proiectând asupra evenimentului o semnificaţie globală.
3. Cercetarea tendinţelor istorice fundamentale, „obiective”, a marilor
trenduri care domină o epocă sau o civilizaţie, a conflictului dintre tendinţe
istorice rivale care dau un anume curs evenimentelor. Întregul este surprins
în evoluţia sa, în momente succesive definitorii, deci mult dincolo de simpla
cauzalitate contextuală şi de calculul raţional al actorului social care are
interesul de a produce un eveniment.
În cercetarea calitativă, actorii sociali au mai multă libertate, nu sunt
strict condiţionaţi de poziţia lor în sistem, iar cercetătorul construieşte treptat
o teorie flexibilă, adaptabilă la situaţiile întâlnite pe parcursul testării
ipotezelor. Ipotezele sunt alese, de la început, de asemenea natură, încât să
fie modificabile pe parcurs, iar cercetătorul cooperează şi interacţionează
chiar cu subiectul social analizat.
Aplicând aceste paradigme la studiul relaţiilor internaţionale, se poate
spune că analiza cantitativistă cu tendinţe de obiectivare, de pozitivism şi
explicaţii riguroase, cauzaliste este reprezentată de curentul (neo)realist sau
chiar de sinteza raţionalistă (realism şi liberalism), pe când paradigma
calitativă, cu tendinţă spre intuiţie, spre înţelegerea tendinţelor istorice, a
interacţiunilor cultural-imagistice dintre actorii sociali, se regăseşte în
constructivismul social şi în curentele critice precum feminismul.
Neorealismul postulează un comportament previzibil al statelor pe scena
internaţională sau regională, cauzalist, conform unui model predeterminat,
fiind mai degrabă „istoricist”, prin aceea că descoperă legi pretins exacte ale

288
evoluţiei raporturilor internaţionale, pe când constructivismul este mai
degrabă descriptiv şi caută să aplice metode intuitive de înţelegere a
comportamentului actorilor, prin recursul la imagine, identitate, şabloane
psihoculturale dominante.
De asemenea, marxismul şi derivatul său în relaţii internaţionale,
teoria dependencia inspirată de scrierile lui I. Wallerstein, Samir Amin şi ale
altor structuralişti, se bazează tot pe aşa-numite „legi” obiective, care explică
marginalizarea şi exploatarea unor state aflate la periferia sistemului
economic mondial de către statele bogate din „centru”.
Stephen Walt atrage atenţia asupra faptului că recursul la metode
„formale” de rational choice nu asigură automat un grad sporit de
consistenţă logică, iar consistenţa logică totală nu garantează progresul
ştiinţific, acesta realizându-se uneori prin existenţa unor teorii creative, dar
lacunare, cu ambiguităţi şi hiatusuri logice. De exemplu, Stephen Walt
afirma că sistemele internaţionale bipolare sunt cele mai stabile, deoarece
două puteri concurează pretutindeni şi astfel se reduc riscurile de calcul
eronat (anticipare greşită a comportamentului celuilalt). Dar tot acest autor
considera că zonele periferice prezintă o mică importanţă strategică pentru
superputeri şi în acest caz niciun pol de putere raţional nu ar alege să
concureze cu altele cu prioritate într-o asemenea zonă391. Sofisticarea tehnică
şi rigoarea logică nu conduc întotdeauna la rezultate creative sau originale,
nu răstoarnă opiniile încetăţenite. Adesea, modelele formale nu fac decât să
aplice etichete noi unor concepte mai vechi, ceea ce duce cu gândul la
redescoperirea Americii. Nu este de mirare că în studiile de securitate

391
Stephen M. Walt, „Rigor or Rigor Mortis”, în Michael E. Brown, Owen R. Cote, Sean M. Lynn Jones,
Steven E. Miller (editors), Rational Choice and Security Studies. Stephen Walt and His Critics, The MIT
Press, Cambridge, Massachussets, London, England, p. 13.

289
actuale cele mai multe inovaţii au fost realizate de cercetători care au recurs
la metode nonformale.
În planul securităţii militare, prin recursul la metode cantitative şi la
rational choice, se pot evalua factori precum: economia naţională şi
susţinerea războiului, efectele bugetelor militare extinse asupra economiei în
vreme de pace (inclusiv tendinţele complexului militaro-industrial de a
perpetua efortul de înarmare), eficienţa în managementul resurselor apărării,
costurile şi câştigurile provenind din participarea la alianţe, strategii ale
dezarmării şi controlului armamentelor. Teoria ştiinţifică a securităţii va
merge dincolo de pozitivismul şi empirismul curentului neorealist şi va
încorpora în analiză şi elemente subiective legate de identitate, percepţii,
preferinţe ale agentului. Este adevărat că şi neorealismul are o bază solidă de
critică la adresa constructivismului, acuzându-l de lipsa rigorii metodologice
şi a obiectivităţii în cercetarea lumii reale a relaţiilor internaţionale, de
afundare în psihologism şi modele culturale care, finalmente, nu au niciun
fel de valoare predictivă392.
Totuşi neorealismul, axat pe analiza sistemică a mediului internaţional
anarhic, cu actori statali obsedaţi de supravieţuire şi putere, nu este, cum s-ar
putea crede, absolut neutru în plan cultural-imagologic, deoarece el trimite
constant şi aprioric la o lume a conflictului, a competiţiei şi fricii, elemente
care se pot afla la originea unei identităţi intersubiective. O identitate de tip
aristocrat-militarist, asociată unei productivităţi interne relativ scăzute, va
spori tentaţia conducerii statului de a investi în sectorul militar, putându-se
ajunge la războaie de cucerire.

392
Michael C. Williams, „Identity and the Politics of Security”, în European Journal of International
Relations, London, vol. 42 (2), 1998, pp. 204-225.

290
 Factori iraţionali precum rasismul, naţionalismul, „foamea” de
teritorii agrare şi resurse trebuie încadraţi în paradigma securităţii
internaţionale, prin asocierea psihosociologiei şi biopoliticii, deoarece aceste
credinţe „iraţionale” trec dincolo de nivelul subiectiv al convingerilor
actorilor393. Ele se transformă în acţiuni de un anumit fel, iar acestea
provoacă contra-acţiuni din partea altor actori, o înlănţuire de evenimente
care dau carnaţia necesară realităţii. În faţa unui actor agresiv se poate
încerca o strategie fie de descurajare (în cazul în care actorul pro statu-quo
are mijloacele necesare sau găseşte aliaţi), fie de appeasement, dar cu
condiţia ca apărătorul să fie sigur că potenţialul agresor se va mulţumi cu
ceea ce a obţinut, evitând angajarea în război. În plus, un stat poate evolua
către situaţia de monopol în domeniul tehnologiilor militare de vârf,
investind tot mai mult în militarizare, depăşindu-şi rivalii şi obţinând
finalmente avantaje economice din capitalizarea domeniului industrial
militar şi apoi prin cuceriri, aşadar, printr-o strategie imperială. Pe de altă
parte, securitatea „societală” a unui grup, analizată prin prisma existenţei
unei identităţi colective şi a unor factori de ameninţare la nivelul intrastatal
conduce la un mecanism de autoapărare (conservare) pe care neorealismul l-
ar putea explica uşor dacă dezbaterea s-ar muta la nivel internaţional.
Încheiem acest subcapitol prin precizarea că se pot aplica diverse
modele epistemologice domeniului securităţii naţionale – deductiv, inductiv,
empirist, raţionalist, evoluţionist, sociologic-istoric etc. Se poate recurge la
un model ştiinţific „categorial-deductiv” (aristotelic), care trimite spre
diverse tipuri de postulate – de deductivitate, de evidenţă, de realitate

393
Vezi, de exemplu, Jack Hirschleifer, The Dark Side of the Force: Economic Foundations of Conflict
Theory, New York Cambridge University Press, 2001.

291
empirică sau de adevăr394. Un model baconian inductivist-empirist al ştiinţei
ar putea facilita identificarea presupoziţiilor şi prescripţiilor metodologice,
apoi deducerea din fenomene a propoziţiilor, acestea căpătând prin inducţie
un caracter general valabil. Mergând de la particular spre general, s-ar obţine
un set de „legi” care transcend coordonatele „aici şi acum”, însă există şi
riscul de a simplifica excesiv teoria şi a o face imună (nefalsificabilă în sens
popperian) la descoperirile din teren.
Invers, plecând de la general spre particular, pe cale deductivă, s-ar
putea postula un alt model ştiinţific al securităţii naţionale, în tradiţia lui
G.C. Hempel sau R. Carnap. Ipotezele de lucru ar trebui adunate într-un
conglomerat (sistem ipotetico-deductiv) bazat pe relaţia de deductibilitate,
astfel încât să nu apară enunţuri izolate. Unii cercetători au identificat chiar
un „corp al supoziţiilor fundamentale” (axiome ce nu trebuie demonstrate) –
interesele naţionale esenţiale, situaţia socioistorică a naţiunii care se dotează
cu o strategie de securitate, principiile fundamentale pe care naţiunea îşi
bazează existenţa materială şi spirituală – şi un „corp al consecinţelor
logice”, adică ansamblul conceptelor, principiilor, tezelor care pot fi deduse
din axiomele originare de mai sus; riscuri, ameninţări, vulnerabilităţi la
adresa obiectului de referinţă, prin prisma viziunii acestuia395.

Concepte ale schimbării în Teoria Relaţiilor Internaţionale

Domeniul relaţiilor internaţionale se caracterizează prin existenţa unor
actori specifici – statele-naţiune – şi a unora mai deosebiţi – societăţile
multinaţionale, grupurile transnaţionale – şi a unor interacţiuni diverse,
394
Teodor Repciuc, „Securitatea naţională de la noţiune la teorie”, în Securitate Naţională, Politică de
Apărare şi istorie militară în România la sfârşit de mileniu, Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi
Istorie Militară şi IDEA, Bucureşti, 2000, pp. 45-51.
395
Ibidem, pp. 45-46.

292
mergând de la cooperare, comerţ, alianţe la conflict, rivalitate şi război.
După sfârşitul Războiului Rece, cel puţin trei parametri importanţi ai
sistemului internaţional s-au transformat în variabile, fapt ce îl determină să
afirme că omenirea a intrat într-o nouă eră, „politica post-internaţională”
(post-international politics), caracterizată prin bifurcarea domeniului
relaţiilor internaţionale: pe de-o parte există în continuare lumea statelor
naţionale, axate pe logica puterii militare, interacţiuni diplomatice şi
recunoaşterea reciprocă a suveranităţilor, iar pe de altă parte se afirmă activ
o lume a actorilor sub şi transnaţionali, liberi de afilieri teritoriale şi
suveraniste (firme multinaţionale, mafii transfrontaliere, secte religioase,
grupuri identitare – sovereignty free actors)396.
Elementele vechii ordini coexistă aşadar cu cele ale noii paradigme,
iar logica de acţiune a actorilor clasici (statele) şi a celor noi (reţelele) nu
coincide defel, astfel încât cooperarea sau conflictul dintre ei nu se
subsumează unui model standard, predictiv, de tipul neorealismului. Există o
multitudine de actori substatali care au interes în cooperarea internaţională
sau transnaţională: lobby-uri ale producătorilor agricoli sau industriali,
grupuri patronale, ONG-uri, dar şi categorii politice cu afinităţi ideologice
similare, regiuni de frontieră.
Statul naţional nu mai apare ca fiind strict unitar şi nici egoist la
modul abstract, cum postula neorealismul. Din contră, aceste grupuri sub-
statale au propria logică şi interese specifice, care nu reflectă prin însumare
matematică interesul statului ca actor fundamental. Lumea westphalică este
una ne-hobbesiană, afirmă constructivistul Alexander Wendt, deoarece
există un respect general pentru anumite norme etice care reglementează
recursul la forţă şi doar în cazul regimurilor totalitare şi revoluţionare s-au
396
Jack Hirschleifer, op. cit., pp. 107-112.

293
produs reveniri la modelul „stării de natură”, exportate apoi în zonele de
interferenţă. Schimbările au fost mai întâi interne acelor state – a se vedea
genocidul contra unor grupuri etnice sau ideologice, considerate aidoma
inamicului exterior397.
Cultura anarhiei de tip „hobbesian” descrie un model foarte apropiat
de cel postulat de realişti şi neorealişti, cu state-naţiune suverane, constituind
centre de decizie politico-militară autonome, concurând pentru securitate şi
putere într-un sistem anarhic în care doar cei puternici supravieţuiesc şi se
afirmă. Teama de anihilare, de înglobare în ordini imperiale-ierarhice
constituie fundamentul conceperii strategiilor de securitate de către statele
respective. Toate variabilele specifice analizei domeniului relaţiilor
internaţionale sunt supuse schimbărilor istorice, aşadar transformarea este un
concept-cheie atât pentru istoria relaţiilor internaţionale, cât şi pentru studiile
de securitate, Teoria Relaţiilor Internaţionale, sociologia internaţională etc.
Sistemele internaţionale cunosc desigur faze de continuitate şi de
conservare, dar oricând pot fi detectaţi şi factori de transformare, pe multiple
niveluri.
Sfârşitul Războiului Rece a adus cu sine schimbări esenţiale la nivelul
sistemului internaţional: dispariţia bipolarităţii, a regulilor sistemice
(tendinţele de reformare a ONU, mai ales a Consiliului de Securitate),
interacţiunile (globalizarea, cu problematica sa, rarefierea războaielor
interstatale şi multiplicarea celor intrastatale în Africa, Asia şi Sud-Estul
Europei ). Trendurile semnificative descriu atât modificările cantitative, cât
şi pe cele calitative, iar studiile de securitate internaţională sunt interesate de
aceste tendinţe de transformare care afectează sectoarele relevante pentru

397
Mlada Bukovansky, „The Altered State and the State of Nature: the French Revolution In International
Politics, în Review of International Studies, no. 25, pp. 197-216.

294
paradigma pluralistă – afacerile militare, politica, economia, psihologia
identitară, mediul înconjurător. Elementele indicatoare ale schimbării pot fi
clasificate astfel: trenduri accentuate, mari evenimente (care schimbă cursul
istoriei), mari realizări (politice, militare, culturale), inovaţii sociale sau
tehnologice majore (revoluţia nucleară, revoluţia informatică etc.398).
Kalevi Holsti identifică unele concepte ale schimbării: „schimbarea ca
adăugare” (change as addition), „schimbarea dialectică” (dialectal change),
„schimbarea ca transformare”399. Schimbarea ca adăugare indică faptul că
vechiul şi noul coexistă, în relaţiile internaţionale se remarcă apariţia unor
noi fenomene şi actori (reţele teroriste transnaţionale de tip Al Qaeda,
războaie comunale cu purificare etnică, identităţi regionale/naţionale/globale
care coexistă în unele state din UE), dar asta nu implică automat dispariţia
altora (statele-naţiune, conflictele militare interstatale, sentimentele
naţionale dominante). Studiile de securitate se deschid progresiv analizei
acestor transformări, pe care le surprind atât în ipostaza lor statică (ca
sisteme de elemente), cât şi în cea dinamică (etape istorice, continuitate şi
discontinuitate, catalizatorii transformării, ordine şi haos/turbulenţă).
Complexitatea actorilor, a interacţiunilor şi sistemelor de referinţă
obligă pe analist să îşi focalizeze atenţia asupra unei paradigme anume (de
exemplu problematica ameninţărilor neconvenţionale la adresa statului-
naţiune modern), căutând să subsumeze grilei sale de interpretare elementele
disparate de care dispune şi să formuleze ipotezele pe care apoi le va valida
sau respinge. Atunci când noile forme se construiesc plecând de la cele
existente, bazându-se pe acestea şi chiar raportându-se la ele, vorbim de o
„schimbare dialectică” – de exemplu, identităţile locale, regionale se
398
K.J. Holsti, „The Problem of Change in International Relations Theory”, Institute of International
Relations, the University of British Columbia, Working Paper no. 26, December 1998.
399
Ibidem, pp. 8-9.

295
construiesc ca reacţie la identitatea naţională centrală şi la discursul
dominant asupra securităţii naţionale. Schimbarea ca transformare descrie
apariţia unor mari rupturi (discontinuităţi) la nivelul sistemului, al
interacţiunii actorilor şi al ordinii existente, rezultând etape de turbulenţă şi
de haos sistemic, mişcări ale „plăcilor tectonice”.
James Rosenau a analizat stabilitatea şi schimbarea în relaţiile
internaţionale, afirmând că schimbarea globală se produce atunci când
parametrii devin variabili. „Parametrii” sistemului sunt elementele
continuităţii – norme, proceduri, instituţii consacrate – şi se opun prin inerţia
lor schimbărilor. Aşadar, parametrii sunt „regula jocului”, principiile de bază
ale unui sistem existent pe care actorii relevanţi le respectă şi le aplică şi
altora400. Autorul identifică trei parametri esenţiali: parametrul individual
(micro parameter) – nivelul micropolitic, acţiunile cetăţenilor statelor şi
membrilor unor grupuri nonstatale prin care influenţează nivelul
macropolitic, parametrul structural – constrângerile sistemice create de
distribuţia puterii între entităţile din sistemul global; şi parametrul relaţional
– natura relaţiilor de autoritate care leagă indivizii aflaţi la nivel micro de
colectivitatea de apartenenţă.
Desigur, abordările teoretice ale securităţii nu pot fi desprinse de
marile mutaţii intervenite pe scena internaţională în ultimii 14 ani: sfârşitul
Războiului Rece şi dizolvarea URSS, triumful Vestului, sfârşitul sistemului
bipolar, multiplicarea actorilor transnaţionali şi a mecanismelor de integrare
regională, structurarea actorilor transnaţionali în reţea (modelul Al Qaeda) şi
semieşecul descurajării clasice etc.

400
James Rosenau, Turbulence in World Politics, Princeton University Press, 1990, p. 79.

296
 17. Concluzii

Teoriile relaţiilor internaţionale au rolul de a oferi interpretări

coerente şi unitare unei multitudini de fenomene din viaţa cotidiană, atât pe
termen scurt, cât şi pe termen lung, utilizând instrumente şi paradigme pluri-
disciplinare şi neputându-se focaliza exclusiv asupra unui obiect de studiu
incontestabil – statul, războiul şi pacea, cooperarea/alianţa etc.
Epoca „post-westphalică” a statului-naţiune s-a caracterizat prin
dominaţia paradigmei „securităţii militare”, descrisă în limbajul diplomaţiei
tradiţionale ca „politică de putere” sau „Realpolitik”, iar ulterior prin
curentul „realist/neorealist”. Scena internaţională a fost descrisă ca o
înfruntare permanentă între marii poli de putere, presărată cu momente de
acalmie (acomodare) şi chiar de cooperare, dar regula generală a fost
prevalenţa conflictului pentru resursele puterii şi ale securităţii, sub
stindardul interesului naţional. Se considera că statele sunt conduse în acest
joc periculos de două imperative: acumularea de putere pe seama
competitorilor (jocul cu sumă nulă) sau, mai rar, în cooperare (joc cu sumă
pozitivă) şi garantarea propriei securităţi, adică supravieţuirea. Astfel spus,
realismul şi neorealismul descriu scena internaţională ca locul de
interacţiune al statelor suverane, neguvernate de nicio autoritate superioară
lor, sistem denumit „anarhie” şi considerat ca aducând riscul de război
interstatal şi de dispariţie a unor entităţi statale care nu fac faţă conflictului –
dezmembrare, alipire la unităţi de tip imperial, transformare în sateliţi sau
clienţi.
Curentul neorealist în teoria internaţională îşi extrage o mare parte din
puterea explicativă a modelului său de balance of power din axioma
existenţei unei stări de „anarhie” pe scena mondială, cel puţin începând din

297
epoca statului modern (statul „westphalic”), fiind vorba de o lume a statelor
suverane, neconstrânse de o autoritate superioară. Statele care ignoră această
realitate sistemică multiseculară şi nu interpretează corect configuraţia de
putere (polaritatea) la un moment dat, riscă să fie eliminate fizic prin
cucerire. Efectele produse de structura sistemică asupra actorilor sunt
„perverse”, în sensul că se produc chiar în afara intenţionalităţii explicite, iar
aspecte ideaţionale comune statelor nu pot de regulă împiedica repetarea
conflictelor deduse din distribuţia puterii. Fiind egoiste şi vieţuind într-un
sistem tip „self-help”, statele nu se pot baza decât parţial pe sprijin exterior
pentru supravieţuire, astfel încât sunt constrânse să caute strategiile de
„descurajare” fie prin sporirea puterii interne, fie prin alianţe (Waltz).
Realismul şi neorealismul în relaţiile internaţionale se bazează pe o
metodologie ştiinţifică pozitivistă şi empiristă; ele caută să cuantifice o
realitate direct observabilă şi măsurabilă în termeni de: putere economică,
armamente, populaţie, armate, resurse naturale etc. Cel mai adesea se exclud
factorii subiectivi, legaţi de identitate, percepţii, valori, sau sunt deduşi ca
simple consecinţe ale factorilor materiali, direct observabili401. De la
pozitivism provin cerinţa imperativă de a avea date măsurabile,
cuantificabile şi analiza materială a realităţii. Ideile, normele, valorile sunt
construite social, prin interacţiunea actorilor şi prin influenţele sistemelor,
aşadar nu există în realitatea directă la care se referă neorealismul. Realismul
postulat de Morgenthau a căutat să identifice un set de legi obiective care
guvernează relaţiile internaţionale şi să îl izoleze metodologic cât mai
complet pe observator de realitatea supusă observaţiei402.
401
Michael C. Williams, „Identity and the Politics of Security”, în European Journal of International
Relations, London, vol. 42 (2), 1998, pp. 204 – 225.
402
Hans Morgenthau, Politics among Nations. The Struggle for Power and Peace, Alfred Knopf, New
York, 1964 (3rd edition), pp. 3-15. Autorul propune şase principii ale realismului politic în relaţiile
internaţionale, domeniu guvernat de „legi obiective, care îşi au rădăcina în natura umană” şi care se
pretează unei teorii raţionale. Ipotezele raţionale vor fi apoi testate prin raportare la fapte şi consecinţele

298
 Realiştii au crezut că superioritatea lor ontologică asupra idealiştilor
constă în faptul că ei descriu lumea „aşa cum este”, nu cum ar trebui să fie şi
că prin legile postulate de ei se poate avea acces la o cunoaştere obiectivă,
eliberată complet de ideile preconcepute, de credinţele şi valorile
cercetătorului403. Miza esenţială pentru cercetătorii acestui curent au devenit
descoperirea şi validarea epistemologică a unor legi obiective, eterne,
cauzale, care guvernează natura umană şi respectiv natura statelor suverane
într-un mediu anarhic. Modelele au pendulat între cele filosofice preluate de
Morgenthau şi modelele pozitiviste inspirate din ştiinţele naturale, plecându-
se mereu de la prezumţia că lumea de observat este exterioară
observatorului, constantă şi neutră.
Recent, anumite curente critice au subliniat faptul că nu se poate izola
o astfel de realitate complet separată de observator, deoarece chiar actul de a
privi conduce la transformări ale obiectului studiat, iar modelele preluate din
ştiinţele naturii nu pot fi aplicate mecanic şi simplificator în cazul ştiinţelor
umane! Ideile, credinţele, valorile omului de stat nu rezultă automat şi
cauzalist din poziţia sa în establishment-ul intern sau din identificarea totală
cu interesul naţional abstract, la fel cum grila cognitivă a cercetătorului este
preexistentă şi exterioară obiectului studiat, dar teoria postulată trebuie să
poată accepta modificări după confruntarea cu realitatea din teren.
Studiile de teorie internaţională trebuie să facă faţă, la începutul
acestui mileniu, atât marilor provocări metodologice generate de apariţia şi
dezvoltarea unor noi teorii ştiinţifice postpozitiviste, critice faţă de main
stream-ul clasic, cât şi mutaţiilor geopolitice majore provocate sau

acestora, spre a confirma teoria.

403
Vezi dezbatarea dintre realişti şi idealişti asupra obiectului de studiu şi a metodelor de analiză în Lucian
M. Ashworth, „Did the Realist-Idealist Great Debate Really Happen. A Revisionist History of International
Relations”, în International Relations, vol. 16 (1), 2002, pp. 33-51.

299
amplificate de globalizare, de evoluţia sistemului internaţional dinspre
unipolaritate către multipolaritate şi policentrism şi de transformările sociale
şi culturale ce afectează popoarele lumii. Disciplina Teoriei Relaţiilor
Internaţionale trebuie să evite explicaţiile simpliste, reducţioniste,
determinismul cauzalist bazat pe aşa-zise legi „obiective”, general valabile şi
atemporale, dar şi tentaţia de a construi teorii „de fier”, dogmatice şi
inflexibile faţă de realitatea pe care cercetătorul o găseşte în teren.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Adler, E.; Crawford, B. (eds.), Progress in Postwar International

Relations, New York, Columbia University Press, 1991.
Adler, Emanuel; Barnett, Michael, Security Communities, Cambridge
University Press, 1998.

300
 Allison, Graham, Essence of Decision. Explaining the Cuban Missile
Crisis, Little Brown, Boston, 1971.
Amin, Samir, Obsolescent Capitalism, London: Zed Books, 2003.
Angell, Norman, The Great Illusion. A Study of Relations of Military
Power in Nations to their Economic and Social Advantage, William
Heinemann, London, 1912.
Aron, Raymond, Paix et guerre entre les nations, Calman-Lévy, Paris,
1962, 1984 etc.
Azar, Edward E.; Chung In Moon, National Security in the Third
World, Center for International Development and Conflict Management,
University of Maryland, 1988.
Baldwin, A. (ed) Neorealism and neoliberalism: the contemporary
debate, New York: Columbia University Press, 1993.
Barnes, Barry, The Nature of Power, Cambridge Polity Press, 1988.
Barnett, Michael , Confronting the Costs of War: Military Power,
State and Society in Egypt and Israel, Princeton University Press, 1992.
1 Beitz, Charles R., Political Theory and International Relations,
Princeton University Press, New Jersey, 1979.
Black, Jeremy, War. Past, Present and Future, Gloucestershire,
Sutton Publishing, 2000.
Black, Jeremy, Why Wars Happen. Washington Square, NY, New
York University Press, 1998.
Blainey, Geoffrey, The Cuases of War, New York Free Press, third
edition, 1988.
1 Booth, Ken; Smith, Steve; and Zalewski, Maarysia. (eds.)
International Theory: Positivism and Beyond, Cambridge University Press,
1996.

301
 Boulding, Kenneth, International Systems: Peace, Conflict
Resolution, and Politics, Colorado Associated University Press, 1975.
Brecher, Michael; Harvey, Frank P. (editors), Realism and
Institutionalism in International Studies, The University of Michigan Press,
2002.
Bueno de Mesquita, Bruce, The War Trap, Yale University Press,
New Haven, 1981.
Bull, Hedley, Societatea anarhică, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1998.
Buzan, Barry; Jones, Charles; Little, Richard, The Logic of Anarchy,
Columbia University Press, New York, 1993.
Buzan, Barry, Popoarele, statele şi teama, Ed. Cartier, Chişinău, 2000
Buzan, Barry; Waever, Ole, de Wilde, Jaap, Security: A New
Framework for Analysis, Lynne Rienner Publishers, 1998.
Buzan, Barry; Waever, Ole, Regions and Powers. The Structure of
International Security, Cambridge University Press, 2003.
Carr, E. H., The Twenty Years' Crisis, 2nd edition Macmillan, London,
1946.
Claude, Inis, Power and International Relations, Random House,
New York, 1962.
Der Derian, James, Antidiplomacy: Spies, Terror, Speed, and War,
Blackwell Publishing, 1992.
Deutsch, Karl, Political Community and the North Atlantic Area,
Princeton University Press, 1957.
Dougherty, James E.; Pfaltzgraff Jr, Robert L., Contending Theories
of International Relations: A Comprehensive Survey, Longman, 2001 (5th
edition).

302
 Doyle, Michael W. and Ikenberry, G. John, New Thinking in
International Relations Theory, Boulder, Colo, Westview Press, 1997.
Enloe, Cynthia, Bananas, Beaches and Bases. Making Feminist Sense
of International Politics, Berkely, University of California Press, 1990.
Giddens, Anthony, The Nation-State and Violence, Cambridge, Polity,
1985.
Gilpin, Robert, War and Change in World Politics, Cambridge
University Press, Cambridge, 1981.
Gilpin, Robert, The Political Economy of International Relations,
Princeton University Press, New Jersey, 1987.
Griffiths, Martin – Relaţii Internaţionale. Şcoli, curente, gânditori,
Ed. Ziua, Bucureşti, 2003.
Guzzini, Stefano, Realism şi Relaţii Internaţionale, Iaşi: Institutul
European, 2000.
Haas, Ernst, The Uniting of Europe, Stanford University Press, 1958.
Hasenclever, Andreas; Mayer, Peter and Rittberger, Volker, Theories
of International Regimes, Cambridge University Press, 2000.
Hassard, John, Sociology and Organisation Theory. Positivism,
Paradigm and Postmodernity, Cambridge University Press, 1993.
Herz, John H, Political Realism and Political Idealism. A Study in
Theories and Realities, Chicago: The University of Chicago Press, 1964.
Hoffmann, Stanley, Ianus şi Minerva. Eseuri asupra teoriei şi
practicii politicii internaţionale, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1999.
Hollis, Martin; Smith, Steve, Explaining and Understanding
International Relations, Oxford Univ Press, 1990.
Holsti, Kalevi, The State, War and the State of War, Cambridge
University Press, 1996.

303
 Ikenberry, G. John (ed), America Unrivaled: The Future of the
Balance of Power,Ithaca, N.Y.: Cornell University Press, 2002.
Inis, Claude, Power and International Relations, New York, Random
House, 1962.
Ionescu, Mihail E., După hegemonie. Patru scenarii de securitate
pentru Europa de Est în anii 90, Editura Scripta, Bucureşti, 1993.
Jackson, Robert, Quasi-States: Sovereignty, International Relations
and the Third World, Cambridge University Press, 1990.
Jackson, Robert; Sorensen, Georg, Introduction to International
Relations, Oxford University Press, 2003.
Kagan, Robert, Despre paradis şi putere, Ed. Antet, Bucureşti, 2003.
Kaldor, Mary, New and Old Wars, Stanford, Stanford University,
1999.
Kaplan, Morton, System and Process in International Politics, New
York, Willey, 1964.
Katzenstein, Peter (ed.), The Culture of National Security: Norms and
Identity in World Politics. New York, Columbia University Press, 1996.
Kegley, B.W., Controversies in International Relations: Realism and
the Neoliberal Challenge, St Martin’s Press.
Kennedy, Paul, The Rise and Fall of the Great Powers, Vintage
Books, New York, 1987.
Keohane, Robert & Joseph S.Nye, Transnational Relations and
World Politics, Cambridge, Ma, Harvard University Press, 1972.
Keohane, Robert; Nye Jr., Joseph, Power and Interdependence. World
Politics in Transition, Boston Little Brown, 3rd edition, New York Longman,
2001.

304
 Keohane, Robert O, After Hegemony: Cooperation and Discord in the
World Political Economy. Princeton, N.J., Princeton University Press, 1984.
Keohane, Robert; Nye, Joseph S; and Hoffmann, Stanley (eds.), After
the Cold War: International Institutions and State Strategies in Europe,
1989-1991, Cambridge, Ma, Harvard University Press, 1993.
Kissinger, Henri, Diplomaţia, Ed. All, Bucureşti, 1998.
Krasner, Stephen D. (ed), International Regimes. Ithaca, Cornell
University Press, 1983.
Krasner, Stephen, Defending the National Interest: Raw Material
Investment and US Foreign Policy, Princeton University Press, New Jersey,
1978.
Kratochwil, Friedrich; Mansfield, Edward D. (editors), International
Organization and Global Governance. A Reader, Pearson Longman, second
edition, 2005.
Kratochwil, F., Rules, Norms and Decisions, On the Conditions of
Practical and Legal Reasoning in International Relations and Domestic
Society, Cambridge, England, Cambridge University Press, 1989.
Kugler, Jacek; Douglas Lemke (editors), Parity and War, Ann Arbor,
University of Michigan Press, 1996.
Kuhn, Thomas, The Structure of Scientific Revolutions, University of
Chicago Press, 3rd edition, 1996.
Lakatos, Imre; Musgrave, Alan (editors), Criticism and the Growth of
Knowledge: Proceedings of the International Colloquium in the Philosophy
of Science, London, 1965.
Lenin, V.I., Imperialism: The Highest Stage of Capitalism, New York,
International Publishers, 1939.

305
 Liska, George, Nations in Alliance: The Limits of Interdependence ,
Johns Hopkins University Press, Baltimore, 1962.
Mattli, W., The Logics of Regional Integration, Cambridge University
Press, United Kingdom, 1999.
Mearsheimer, John J., The Tragedy of Great Power Politics, WW
Norton and Co, New York, 2001.
Migdal, Joel, Strong Societies and Weak States: State-Society
Relations and State Capabilities in the Third World, Princeton Univeristy
Press, 1998.
Miroiu, Andrei, R. S. Ungureanu, Manual de relatii internationale,
Polirom, Iasi, 2006
Mitrany, David, A Working Peace System, Quadrangle Books,
Chicago, 1966
Moravcsik, Andrew, The Choice for Europe. Social Purpose and
State Power from Messina to Maastricht, UCL Press, Cornell University,
1998
Morgenthau, Hans, Politics among nations. The Struggle for Power
and Peace, Alfred A. Knopf, New York, 1948.
Morgenthau, Hans, Scientific Man versus Power Politics, Chicago
University Press, 1946.
Motoc, Iulia, Teoria Relaţiilor Internaţionale. Sursele filosofiei
morale şi a dreptului, Ed. Paideia, Col. Ştiinţe Juridice, 2001.
Ned Lebow, Richard; Risse-Kappen, Thomas, International Relations
Theory and the End of the Cold War, New York, Columbia University Press,
1995.
Nye Jr, Joseph S., Descifrarea conflictelor internaţionale, Ed. Antet,
Bucureşti, 2005.

306
 Nye Jr., Joseph, Bound to Lead. The Changing Nature of American
Power, Basic Books, 1991.
Organski, A.F.K., World Politics, Knopf, New York, 1958.
Paul, T.V.; Wirtz, James; Fortmann, Michel, Balance of Power.
Theory and Practice in the 21st Century, Stanford University Press,
California, 2004.
Popper, Karl, The Logic of Scientific Discovery, Hutchinson & Co,
1959.
Porter, Bruce, War and the Rise of the State. The Military
Foundations of Modern Politics, New York, Free Press, 1994.
Richardson, Lewis, Arms and Insecurity, Quadrangle Books, Inc.,
Chicago, 1960.
Rosenau, James N., Turbulanţa în politica mondială. O teorie a
schimbării şi continuităţii, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1994.
Schelling, Thomas C., The Strategy of Conflict, Harvard University
Press, 2006.
Sewell, James P., Functionalism and World Politics, Princeton
University Press, 1966.
Sheehan, Michael, The Balance of Power: History & Theory,
Routledge, 2000.
Smouts, Marie-Claude, Le Retournement du monde, sociologie de la
scène internationale, Presses de Science Po, Paris, 1992.
Snyder, Jack, Myths of Empire, Cornell University Press, Ithaca,
1991.
2 Strategy in the Contemporary World. An Introduction to
Strategic Studies, Oxford: Oxford University Press, 2002.

307
 Szayna, Thomas; Bynan, Daniel; Bankes, Steven; Lesser, Ian;
Rosenau, William; Eaton, Derek, The Emergence of Peer Competitors. A
Framework for Analysis, RAND, ISBN: 0-8330-3056-6, MR-1346-A, 2001.
Tickner, Ann, Gender in International Relations: Feminist
Perspective son Achieving Global Security, Columbia University Press, New
York, 1992.
Van Creveld, Martin, The Transformation of War, New York: The
Free Press, 1991.
Van Evera, Stephen, Causes of War, Cornell University Press, 1999.
Vasquez, John, The War Puzzle, Cambridge University Press, New
York, 1993.
Vasquez, John, What Do We Know about War?, Rowman &
Littlefield Publishers, 2000.
Viotti, Paul R.; Kauppi, Mark V., International relations theory.
Realism, pluralism, globalism and beyond, Allyn and Bacon, 1998.
Waever, Ole; Neumann, Iver B., The Future of International
Relations. Masters in the Making?, Routledge, 1997.
Waever, Ole; Buzan, Barry; Kelstrup, Morten; Lemaitre, Pierre,
Identity, Migration and the New Security Agenda in Europe, St Martin s
Press New York and CEU Budapest, 1993.
Wallerstein, Immanuel, The Capitalist World Economy: Essays,
Cambridge University Press, 1979.
Wallerstein, Immanuel, The Modern World System, Academic Press,
New York, 1974.
Walt, Stephen, The Origins of Alliances, Ithaca: Cornell University
Press, 1987.

308
 Waltz, Kenneth, Man, the State and War, Columbia University Press,
New York, 1959 (Waltz, Kenneth, Omul, statul şi războiul, Iaşi, Institutul
European, 2001).
Waltz, Kenneth, Theory of International Politics, Reading:
Addison Wesley, 1979.
Wendt, Alexander, Social Theory of International Politics,
Cambridge.
Wolfers, Arnold, Discord and Collaboration:Essays on International
Politics, Baltimore and London, The Johns Hopkins University Press, 1962.
Young, Oran, International Cooperation: Building Regimes for
Natural Resources and the Environment. Ithaca, Cornell University Press,
1989.
Zartman, Ira, Collapsed States: The Disintegration and Restoration of
Legitimate Authority, L. Rienner Publishers, 1995.
Zimmern, Alfred, The League of Nations and the Rule of Law 1918-
1935, Macmillan, London, 1936.

309