Statul ca actor principal in relatiile inernationale

Abordarea vietii internationale prin intermediul teoriei sistemelor implica doua paliere:
cel al elementelor ei componente - “actorii” - si cel al "raporturilor" dintre ei. Modificarea
naturii, respectiv a tipului de “actor”, influenteaza "raporturile" dintre acestia si intregul
“sistem”. Ca atare, observarea transformarilor la nivelul “actorilor” ne da masura transformarii
“sistemului” insusi.
Istoric vorbind, “actori” au fost pe rand: colectivitati umane (triburi, uniuni de triburi
etc.), orasele-state ale lumii grecesti, imperiile antichitatii (Roman, Persan etc.), formatiunile
atomizate ale feudalismului, care, impreuna cu orasele ce au scapat invaziei migratorilor, au
prosperat prin concentrarea activitatii clasei burgheze, au constituit germenii statelor de mai
tarziu. Acestea, dupa alcatuirea pe baza "principiului dinastic", au capatat treptat un caracter
national. Prefigurarea acestui caracter a insemnat, in realitate, evolutia “sistemului” european, ca
nucleu al “sistemului” international in ansamblul sau.
In felul acesta, principalul “actor” al “sistemului” devine cu timpul "statul national".
Atributele sale sunt: populatia, teritoriul si suveranitatea propriului guvern asupra ambelor. Este
de subliniat rolul "pietei" in asigurarea coeziunii statale si a individualitatii "actorului". Prin
dezvoltarea economico-sociala, asistam, pe de o parte, la consolidarea "statului national" ca
principal “actor” al “sistemului” international, iar, pe de alta, la multiplicarea tipurilor de “actori”
(firme, persoane etc). Primul Razboi Mondial a dus la aparitia unui nou tip de “actor”
multinational - LIGA NATIUNILOR (ulterior ORGANIZATIA NATIUNILOR UNITE).
Continuarea dezvoltarii economico-sociale a determinat multiplicarea atat a tipurilor de
“actori”, cat si a "raporturilor" dintre acestia, conducand la adancirea integrarii in cadrul
“sistemului”. Astfel, dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, in randul “actorilor” se numara:
statele nationale, organizatiile internationale (guvernamentale si neguvernamentale), organizatii
cu tendinte suprastatale (care presupun o delegare de suveranitate de la statele nationale spre ele
- UE), firmele multinationale, precum si indivizi (de exemplu, Berlusconi). In rindul actorilor
non-statali pot fi incluse si gruparile teroriste internationale, respectiv organizatiile mafiote care
actioneaza pe scara globala.
 Aceasta multiplicare ar fi insotita, dupa unii, de o deplasare de accent dinspre “statul
national” spre celelalte tipuri de “actori”, datorata, pe de o parte, pierderii inevitabile de
substanta a "statului national" (delegarea de suveranitate atat "in sus", spre organizatii
internationale, cat si "in jos", spre "regiuni"), iar, pe de alta, concentrarii acesteia la ceilalti
“actori” (firmele multinationale, de pilda). In context, se impune o evaluare diferentiata pentru
cele doua parti ale continentului: daca in VEST, lucrurile par sa stea asa, in EST ele sunt mai
complicate, caci avem "actorii vechi", care tind spre integrare, si noile state, care doresc acelasi
lucru, dar sunt nevoite ca, in paralel, sa-si consolideze statalitatea de curand dobandita.
Pozitia statului national ca actor central al sistemului international constituie astfel una
dintre cele mai controversate teme de interogare a teoriei relatiilor internationale. Mentionam o
parte dintre argumentele adeptilor diminuarii rolului statului: multiplicarea surselor de autoritate
si putere; diminuarea capacitatii statelor de a controla economiile nationale - ca rezultat al
globalizarii si interdependentei; incapacitatea de control a informatiilor si ideilor, ca urmare a
revolutiei microelectronice (exemplu China si eforturile de cenzurare a accesului la Internet);
tendinta spre descentralizare si crestere a rolului autoritatilor locale si provinciale in dauna
guvernului central (exemplu devolutia in Scotia si Tara Galilor); dependenta crescuta a
majoritatii statelor de resurse naturale externe. Majoritatea analistilor considera ca statul
pastreaza o pozitie dominanta in sistemul international chiar in conditiile reconsiderarii
acceptiunii traditionale a suveranitatii. Astfel, competitivitatea si cresterea economica,
securitatea sociala, asigurarea materiilor prime etc. raman in competenta guvernelor nationale;
companiile multinationale depind de statele de origine pentru protectie directa sau indirecta;
statele au, pentru moment, monopolul folosirii legitime a fortei pentru a controla tulburarile
interne sau pentru a raspunde unor crize internationale. De asemenea, reprezentantii guvernelor
nationale sunt factori decidenti in organizatiile internationale sau regionale. Chiar si organizatiile
supranationale (UE) sunt folosite de catre statele membre pentru a-si sustine interesele nationale.
Criza din Kosovo si includerea operatiunilor de tip non-Articol 5 in noul Concept Strategic al
NATO impun o reevaluare a argumentelor traditionale ale sustinatorilor pozitiei centrale a
statului.
Razboiul contra terorismului international necesita o intarire a rolului statului pentru a
asigura securitatea si siguranta propriilor cetateni. In acelasi timp, amenintarile asimetrice au
impus un raspuns unitar al coalitiei internationale, iar faptul ca, pentru prima data de la crearea
Organizatiei Atlanticului de Nord, s-a apelat la principiul apararii colective, a demonstrat
viabilitatea si importanta institutiilor internationale.
Se inregistreaza, de asemenea, o crestere a importantei atat prin numar, cat si prin
influenta reala pe scena politica mondiala a altor actori non-statali: corporatiile transnationale,
respectiv organizatiile non-guvernamentale internationale (INGO). Este semnificativ faptul ca o
organizatie non-guvernamentala – Medecins sans frontieres - a obtinut Premiul Nobel pentru
pace, iar actiunile unor INGO cum ar fi Greenpeace sau Amnesty International se afla constant
pe agenda politica a guvernelor. Tendinta actuala a zecilor de mii de ONG locale este de a obtine
un statut regional si apoi global, unele obţinand recunoaşterea din partea Organizatiei Natiunilor
Unite (statut consultative in cadrul Consiliuuil Economic si Social - ECOSOC) şi devenind,
astfel, actori legitimi în diplomaţia internatională. Totodata, mass media internaţionale – prin
influenta asupra publicului si a decidentilor - sunt considerate de un numar din ce in ce mai mare
de analisti drept actori autonomi in sistemul international.
Cea mai semnificativa provocare contemporana o reprezinta insa actorii non-
guvernamentali nelegitimi: retelele de organizatii teroriste internationale (si unii lideri ca actori
individuali) si structurile crimei organizate, al caror potential de risc si amenintare a crescut
exponential.