Noțiunea de actor internațional

Bordianu Valeria

Istoric vorbind, “ACTORI” au fost pe rând: colectivități umane (triburi, uniuni

de triburi etc.), orașele-state ale lumii grecești, imperiile antichității (Roman,
Persan etc.), formațiunile atomizate ale feudalismului, care , împreună cu orașele
ce, scăpând invaziei migratorilor, au prosperat prin concentrarea activității clasei
burgheze, au constituit germenii statelor de mai târziu. Acestea, dupa alcătuirea
pe baza “principiului dinastic”, au căpătat treptat un caracter național.
Prefigurarea acestui caracter a însemnat, în realitate, evoluția “SISTEMULUI”
european, ca nucleu al “SISTEMULUI” internațional în ansamblul său.

 În felul acesta, principalul “ACTOR” al “SISTEMULUI” devine cu timpul

“STATUL NAȚIONAL“. Atributele sale sunt: populația, teritoriul și
suveranitatea propriului guvern asupra ambelor. Este de subliniat rolul
“PIEȚEI” în asigurarea coeziunii statale și a individualității “ACTORULUI“.

Prin dezvoltarea economico-socială, asistăm, pe de o parte, la consolidarea

“STATULUI NAȚIONAL” ca principal “ACTOR” al “SISTEMULUI”
internațional, iar, pe de alta, la multiplicarea tipurilor de “ACTORI” (firme,
persoane etc). Primul război mondial a dus la apariția unui nou tip de “ACTOR”
multinațional – LIGA NAȚIUNILOR (ulterior ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR
UNITE).

Continuarea dezvoltării economico-sociale a determinat multiplicarea atât a

tipurilor de “ACTORI“, cât și a “RAPORTURILOR” dintre aceștia,
conducând la adâncirea integrării în cadrul “SISTEMULUI“. Astfel, după cel
de-al doilea război mondial, în rândul “ACTORILOR” se numără: statele
naționale, organizațiile internaționale (guvernamentale și neguvernamentale),
organizații cu tendințe suprastatale (care presupun o delegare de suveranitate de
la statele naționale spre ele – UE), firmele multinaționale, precum și indivizi
(Berlusconi). În rândul actorilor non-statali pot fi incluse și organizațiile mafiote
care acționează pe scara globală respectiv grupările teroriste internaționale.
 Această multiplicare ar fi însoțită, după unii, de o deplasare de accent dinspre
“STATUL NAȚIONAL” spre celelalte tipuri de “ACTORI“, datorată, pe de o
parte, pierderii inevitabile de substanță a “STATULUI NAȚIONAL” iar, pe de
alta, concentrării acesteia la ceilalți “ACTORI” (firmele multinaționale, de
pildă). În context, se impune o evaluare diferențiată pentru cele două părți ale
continentului: dacă în VEST, lucrurile par să stea așa, în EST ele sunt mai
complicate căci avem “actorii vechi”, care tind spre integrare și noile state, care
doresc același lucru, dar sunt nevoite ca, în paralel, să-și consolideze statalitatea
de curând dobândită.

Poziția STATULUI NAȚIONAL ca actor central al sistemului internațional

constituie astfel una dintre cele mai controversate teme de interogare ale teoriei
relațiilor internaționale.

Menționăm o parte dintre argumentele adepților diminuării rolului statului:

multiplicarea surselor de autoritate și putere; diminuarea capacității statelor de
control al economiilor naționale – ca rezultat al globalizării și interdependenței;
incapacitatea de control al informațiilor și ideilor ca urmare a revoluției
microelectronice (exemplu China și eforturile de cenzurare a accesului la
Internet); tendința spre descentralizare și creștere a rolului autorităților locale și
provinciale în dauna guvernului central (exemplu devoluția în Scoția și Țara
Galilor); dependența crescută a majorității statelor de resurse naturale externe.

Majoritatea analiștilor consideră că statul păstrează o poziție dominantă în

sistemul internațional chiar în condițiile reconsiderării accepțiunii tradiționale a
suverănității.

Astfel, competitivitatea și creșterea economică, securitatea socială, asigurarea

materiilor prime, etc. rămân în competența guvernelor naționale; companiile
multinaționale depind de statele de origine pentru protecție directă sau indirectă;
statele au, pentru moment, monopolul folosirii legitime a forței pentru a controla
tulburările interne sau pentru a răspunde unor crize internaționale. De asemenea
reprezentanții guvernelor naționale sunt factori decidenți în organizațiile
internaționale sau regionale.

Chiar și organizațiile supranaționale (UE) sunt folosite de către statele mebre

pentru a-și susține interesele naționale. Criza din Kosovo și includerea
operațiunilor de tip non-Article 5 în noul Concept Strategic al NATO impun o
reevaluare a argumentelor tradiționale ale susținătorilor poziției centrale a
statului.