Disciplina: Protecția internațională a drepturilor omului

Specializarea Drept (zi) Anul IV

Cursul 2

PRINCIPIILE PROTECŢIEI INTERNAŢIONALE A DREPTURILOR OMULUI

Cuvântul principiu îşi are originea în termenul grecesc „arche”, tradus de romani cu
principium, adică inceput, element fundamental. Principiile dreptului sunt acele idei generale,
postulate călăuzitoare care orientează elaborarea şi aplicarea normelor juridice într-o ramură de
drept sau la nivelul unui sistem de drept.
Protecţia internaţională a drepturilor omului, care evoluează relativ recent la nivel
regional şi universal, este guvernată de următoarele principii:
1. Caracterul recent al protecţiei internaţionale a drepturilor omului
Protecţia internaţională a drepturilor omului este o ramură de drept nouă, având o
vechime de peste o jumătate de secol, deşi în dreptul intern protecţia drepturilor omului are în
unele state o existenţă de mai multe secole. Dreptul internaţional al drepturilor omului s-a
autonomizat în cadrul dreptului internaţional, în principal, prin recunoaşterea calităţii individului
ca subiect de drept1.
După primul război mondial se adaugă protecţia lucrătorilor în cadrul Organizaţiei
Internaţionale a Muncii şi protecţia minorităţilor naţionale care viza doar zona europeană, mai
precis statele ce au rezultat după descompunerea Imperiului Austro-ungar sau care şi-au mărit
teritoriul în acest fel. Însă violările grave, masive şi sistematice ale drepturilor omului comise de
unele state la nivel intern, în timpul celui de-al doilea război mondial au determinat o poziţie
comună a statelor în cadrul comunităţii internaţionale în sensul cooperării internaţionale în
materie. Protecţia drepturilor omului a apărut o dată cu adoptarea la 10 decembrie 1948, la Paris,
de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, a Declaraţiei universale a drepturilor
omului, chiar daca acest document nu este un tratat internaţional, ci numai un act internaţional de
soft-law, aceasta fiind etapa declaratorie, iar etapa convenţională s-a materializat prin semnarea

1 Valeriu STOICA, Op. cit., p. 8.

1
Pactului relativ la drepturile civile şi politice în anul 1966 şi Pactul internaţional relativ la
drepturile economice, sociale şi culturale în anul 1976.
2. Principiul egalităţii în drepturi a oamenilor este un principiu stipulat în art. 3
din
Declaraţia universală a drepturilor omului, conform căruia „fiecare individ are dreptul la viaţă, la
libertate şi la siguranţa personală”.
Acest principiu reprezintă de fapt egalitatea de şanse a oamenilor, ca posibilitate de
exercitare în deplină egalitate a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale prevăzute de legile
interne şi internaţionale. Mai mult, din acest principiu decurge principiul nediscriminării care
presupune ca toţi oamenii să se bucure de drepturile şi libertăţile lor fundamentale fără deosebire
de rasă, sex, religie, convingeri politice, naţionalitate, sau orice alt criteriu ce ar putea favoriza pe
unii în detrimentul altora.2
3. Principiul excluderii competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor
omului şi limitarea suveranităţii statului prin consacrarea şi garantarea internaţională a
drepturilor omului. Problematica drepturilor omului a devenit un domeniu al cooperării
internaţionale, ea nu mai reprezintă o materie a competenţei naţionale exclusive, rezervată numai
suveranităţii statale, înţeleasă în mod absolut şi discreţionar. Aşadar suveranitatea statului nu este
absolută, una dintre limitele sale fiind drepturile omului. Putem spune în acest caz că
suveranitatea naţională se opreşte acolo unde încep drepturile omului, întrucât suveranitatea
statului trebuie să constituie temei pentru protejarea drepturilor omului, iar nu pentru încălcarea
lor. Trebuie remarcat faptul că, în acest domeniu, limitarea suveranităţii unui stat nu se face în
favoarea unui alt stat, ci în favoarea indivizilor şi a drepturilor acestora.
Suveranitatea statelor se opreşte acolo unde încep drepturile omului. Esenţa întregului
mecanism de apărare internaţională a drepturilor omului constă în acceptarea de către state a
faptului că drepturile omului nu mai pot fi lăsate la discreţia fiecărui stat în parte, ci, conştiente
de necesitatea reducerii riscurilor de încălcare gravă a acestora la nivel intern, sub acoperirea
suveranităţii statale absolute, statele au convenit să coopereze la nivel internaţional în acest
domeniu. Reţinem aşadar că în această materie există o îmbinare a dreptului internaţional cu cel

2 Stelian SCĂUNAŞ, Op. cit., p.10.

2
intern, de unde şi necesitatea stabilirii unor relaţii între cele două tipuri de norme juridice
prezente.
4. Principiul creării unui regim internaţional de ordine publică şi excluderea
regulii reciprocităţii în materie. Prin tratatele privind drepturile omului se nasc în primul rând
drepturi pentru destinatarii, pentru beneficiarii tratatelor, adică pentru indivizi, nu pentru părţile
la tratat, deci nu pentru state. Atunci când statele devin părţi la tratate internaţionale în materia
drepturilor omului ele îşi asumă aşadar obligaţii faţă de indivizi, dar şi faţă de colectivitatea
internaţională, instituindu-se aşadar un regim de ordine publică internaţională de la care nu se
poate deroga. Acest fapt se traduce printr-o atingere remarcabilă adusă uneia dintre dogmele cele
mai bine stabilite ale dreptului relaţiilor între state, cea a neingerinţei.3
Principiul reciprocităţii îşi are temeiul în ideea de contract, în consensualismul pe care îl
presupune în general un tratat internaţional, cu consecinţa posibilităţii ridicării excepţiei de
neexecutare. În materia drepturilor omului nu se aplică regula reciprocităţii, şi implicit nici
excepţia de neexecutare, adică, dacă un stat parte la un tratat încalcă drepturile omului acest fapt
nu îndreptăţeşte un alt stat parte să încalce drepturile omului 4. Drepturile omului nu sunt deci o
chestiune contractuală, care să privească potrivit principiului relativităţii actelor juridice numai
părţile la aceste tratate, ci, dimpotrivă sunt o chestiune ce interesează în egală măsură indivizii,
statele şi societatea internaţională.
Mai mult, unele norme de protecţie a drepturilor omului au dobândit valoare de cutumă,
ele impunându-se şi statelor care nu sunt parte la tratate, în timp ce altele, precum reprimarea
genocidului, interzicerea sclaviei, interzicerea discriminării, interzicerea torturii, garantarea
regulilor fundamentale într-un proces judiciar, au fost integrate în jus cogens, devenind norme
imperative ale dreptului internaţional public, cu forţă juridică superioară prin care nu se poate
deroga prin norme dispozitive.
Dacă la nivel intern Ministerul Public este cel care veghează la respectarea ordinii
publice, la nivel internaţional, în materia drepturilor omului, neexistând un asemenea organism,
statele sunt cele care au dreptul la o acţiune populară, sesizând un organ internaţional împotriva

3 Henri LABAZALE, La Convention europeenne de Droits de l Homme. Commentaire article par article,
sous la direction de Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux et Pierre-Henri Imbert, Economica, Paris, 1999, p.
572 4 Avizul Curţii Internaţionale de Justiţie din 21 iunie 1971, Rec C.I.J. 1971, p. 55, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, Afacerea Irlanda contra Regatului Unit, 18 ian. 1978, seria A, nr. 25, p. 90.

3
altui stat, care încalcă drepturile omului, în absenţa oricărui interes propriu al statului autor al
sesizării şi a oricărei legături de cetăţenie între el şi victimă.
5. Principiul subsidiarităţii consacrării şi garantării drepturilor omului la nivel
internaţional faţă de nivelul intern. Problema drepturilor omului nu este una de competenţă
exclusiv internaţională, statele continuând să reglementeze drepturile omului la nivel intern şi să
asigure protecţia drepturilor omului, deoarece această chestiune interesează în primul rând
dreptul intern, dreptul internaţional intervenind doar în subsidiar. Subsidiaritatea este un concept
filosofic, destinat spaţiului politic pentru a regla atribuirea şi exercitarea competenţelor în
absenţa unui suveran unitar unei autorităţi internaţionale suprastatale.
Principiul subsidiarităţii, definit ca fiind o regulă de alocare a competenţelor între
comunităţile mari şi entităţile componente ale acestora, în care primele intervin numai în măsura
în care cele din urmă nu au suficiente resurse pentru a satisface necesităţile membrilor lor,
constituie o soluţie adecvată pentru a asigura acest echilibru4.
În analiza sa devenită clasică asupra subsidiarităţii în cadrul sistemului de protecţie
instituit de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fostul grefier al Curţii Herbert Petzold
punea accentul îndeosebi pe subsidiaritate procedurală şi pe cea substanţială, care joacă, ambele,
un rol fundamental pentru acest sistem.6 „Subsidiaritatea în cadrul ordinii juridice a Convenţiei
are două aspecte: ca un concept procedural sau funcţional, ea semnifică faptul că, înainte de a
apela la instituţiile Convenţiei, orice reclamant trebuie să fi adresat plângerea sa tuturor acelor
instituţii naţionale care pot fi considerate ca oferind un remediu eficient şi adecvat în
împrejurările cauzei; ca şi concept material sau de fond, ea înseamnă că atunci când aplică
dispoziţiile convenţiei, instituţiile Convenţiei trebuie să acorde, oricând este necesar, respectul
cuvenit acelor trăsături juridice şi factuale care caracterizează viaţa societăţii în statul în cauză.
Funcţionarea deplină a principiului are două implicaţii semnificative: mai întâi oferă instituţiilor
Convenţiei prilejul de a învăţa din abordarea juridică a autorităţilor naţionale competente în
privinţa acelor probleme asupra cărora Curtea trebuie să hotărască şi, în al doilea rând serveşte la
prevenirea supraîncărcării organelor de control constituite de Convenţie”5.

4 Aurel Ciobanu Dordea - Valorificarea subsidiarităţii în sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,
Analele Universităţii Bucureşti, nr. II/2004, p. 82. 6 Ibidem, p. 82.
5 Herbert Petzold, The European System for the Protection of Human Rights, Dordrecht, Boston, London, Martinus
Nijhoff-Kluwer, 1993, p. 60.

4
 Subsidiaritatea se manifestă pe două planuri:
a) Subsidiaritatea sub aspectul consacrării (subsidiaritatea substanţială) - Normele
internaţionale privind drepturile omului reprezintă cel mai mic numitor comun la care state cu
sisteme politice extrem de diferite au putut ajunge. Dreptul internaţional în materie reprezintă
doar un standard minimal, de la acest nivel internaţional de bază, statele nu pot, în plan intern să
deroge ”în jos”, dar o pot face „în sus”, asigurând o protecţie sporită a drepturilor omului la nivel
naţional. Acest fapt are consecinţe importante, de pildă, dacă apare o încălcare a drepturilor
omului ce vizează doar aspectul superior de protecţie conferită la nivel naţional se antrenează o
răspunderea juridică exclusiv internă. În schimb dacă încălcarea atacă acel nivel minimal stabilit
în plan internaţional, se angajează nu numai răspunderea internă, dar şi răspunderea
internaţională a statului.
b) Subsidiaritatea sub aspectul garantării drepturilor omului (subsidiaritatea
procedurală) – Principalul rol în respectarea drepturilor omului şi remedierea situaţiei în cazul
încălcării acestora revine statelor. Doar în situaţia în care mecanismele statale au fost
nesatisfăcătoare, intervin organele internaţionale. Este ceea ce se numeşte principiul epuizării
căilor interne de atac, adică obligativitatea parcurgerii prealabile complete a căilor interne înainte
de sesizarea unui organism internaţional. În caz contrar, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă,
fiind prematură, însă procedura poate fi reluată după epuizarea căilor interne.
Regula epuizării căilor de recurs interne este, fără îndoială, una dintre manifestările cele
mai pregnante ale subsidiarităţii în aplicarea Convenţiei. De altfel, această regulă, pe care
Convenţia a împrumutat-o din dreptul internaţional general, joacă un rol important prin:
protejarea suveranităţii statelor, manifestarea încrederii în discernământul autorităţilor naţionale,
mai apropiate de încălcările drepturilor şi susceptibile să găsească remedii mai bune la aceste
probleme şi reducerea duratei procedurilor menite să asigure repararea prejudiciilor suferite.
Scopul principal al structurilor internaţionale de garantare a drepturilor omului nu este
sancţionarea statelor vinovate, ci respectarea drepturilor omului, adică restabilirea drepturilor
încălcate şi repararea prejudiciilor suferite de victimă.
Principiul subsidiarităţii are rolul de a întări protecţia drepturilor omului la nivel naţional,
dublând-o cu un sistem de control internaţional

5
 6. Principiul aplicabilităţii directe a normelor internaţionale în materia drepturilor
omului în dreptul intern. Deşi tradiţional dreptul internaţional public este un drept al relaţiilor
dintre state, el neinteresând direct indivizii, astfel încât normele nu au aplicabilitatea directă, în
ceea ce priveşte protecţia internaţională a drepturilor omului situaţia este diferită. Subiectele din
ordinea juridică internă dobândesc direct drepturi în temeiul ordinii juridice internaţionale şi pot
invoca direct aceste drepturi în faţa organelor interne, naţionale.
Aplicabilitatea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului depinde
atât de factori interni, cât şi de factori externi:
a) în plan intern este important modul în care dreptul intern receptează dreptul
internaţional, cu alte cuvinte dacă se adoptă sistemul monist 6 în care normele se pot aplica
direct în dreptul intern sau sistemul dualist7, în care normele internaţionale nu pot fi direct
aplicate.

b) în plan extern sunt esenţiale următoarele elemente:

I. calitatea normei internaţionale - aceasta trebuie să fie susceptibilă de aplicabilitate
directă:
1. să fie suficient de clară, de precisă.
2. să nu necesite măsuri naţionale pentru a fi aplicabilă direct;
3. să existe intenţia statelor de a conferi respectivului tratat aplicabilitate directă.
II. norma internaţională trebuie să fie în vigoare.
Aceasta semnifică faptul că statul respectiv şi-a exprimat consimţământul de a fi legat
din punct de vedere juridic prin acel tratat şi că acesta a intrat în vigoare, atât cu caracter general,
cât şi pentru respectivul stat.
6 Potrivit acestui sistem dreptul internaţional este de aceeaşi natură ca şi dreptul intern; între cele două nu
există nici o diferenţă. Lumea juridică este unitară deoarece şi dreptul este unul singur. Se susţine şi faptul că dreptul
internaţional se aplică direct în ordinea juridică internă a statelor deoarece raporturile sunt unele de interpenetrare,
fiind posibile datorită apartenenţei la un sistem unic fondat pe identitatea de subiecte şi de izvoare de drept. Se
respinge orice formă de « recepţionare » formală a normelor internaţionale în ordinile juridice interne. Augustin
Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 43
7 Potrivit teoriei dualiste există diferenţe fundamentale între dreptul internaţional şi dreptul intern, cele
două ordini juridice fiind distincte una de cealaltă. Astfel, nu pot exista conflicte între normele interne şi cele
internaţionale pentru că normele nu au acelaşi obiect de reglementare. Norma internă se aplică exclusiv în cadrul
statului şi nu poate interveni în ordinea juridică internaţională, în timp ce, un tratat internaţional are efect şi în
ordinea juridică internă numai dacă este ratificat, are loc o « naţionalizare » a tratatului, el fiind aplicat în calitate de
drept intern.
Ibidem, p. 43 şi p. 153

6
 Problema aplicabilităţii directe generează două efecte: vertical şi orizontal. Efectul
vertical se referă la raporturile între individ şi stat, iar efectul orizontal face referire la faptul că
normele privind drepturile omului produc efecte juridice şi în relaţiile directe între particulari.
Aşadar, în virtutea caracterului direct aplicabil al normelor internaţionale indivizii devin
beneficiari de drepturi direct, fără să mai fie nevoie ca acel stat să consacre respectivele drepturi
şi printr-un act normativ intern. Pot fi aplicate de regulă direct normele care consacră drepturi
civile şi politice, nu şi cele purtând asupra drepturilor economice, sociale şi culturale, care sunt
norme program, conţinând angajamente ale statelor de a lua măsuri la nivel intern, aplicabilitatea
lor depinzând direct de normele adoptate la nivel naţional.
7. Principiul superiorității normelor internaţionale în materia drepturilor
omului faţă de normele dreptului intern. În planul dreptului internaţional chestiunea
superiorităţii normelor internaţionale este indiscutabilă, indiferent de natura acestora, deci
inclusiv faţă de normele constituţionale astfel încât în faţa unui organ internaţional aceasta va
prevala. Mai mult faţă de organismele internaţionale norma juridică internă are valoarea unui
element de fapt, nu a unui element de drept. Acest lucru semnifică faptul că un act sau fapt
contrar unei norme internaţionale privind drepturile omului este sancţionat la nivel internaţional,
chiar dacă el, din punct de vedere al dreptului intern este legal şi constituţional.
În planul dreptului naţional problema interesează doar dacă se recunoaşte normei
internaţionale aplicabilitate directă prin dreptul constituţional. Există astfel state care recunosc
tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului fie o poziţie supraconstituţională
(superioară ca forţă juridică legii fundamentale), fie constituţională (aceeaşi valoare juridică cu
cea a constituţiei), fie infraconstituţională, dar supralegislativă (inferioară ca valoare juridică
constituţiei, dar superioară legii), fie legislativă (pe acelaşi plan cu legea internă).
Consecinţa firească a acestui fapt este că nu întotdeauna şi nu în mod automat supremaţia
dreptului internaţional duce la înlăturarea dreptului intern, de exemplu, atunci când constituţia
conferă o valoare supralegislativă normei internaţionale. Trebuie subliniat însă faptul că
superioritatea normelor internaţionale în materie faţă de normele interne trebuie corelată cu
principiul subsidiarităţii analizat anterior, trebuie deci cercetat dacă norma internă nu oferă
cumva o protecţie sporită a drepturilor omului faţă de nivelul minim stabilit prin normele
internaţionale. În cazul în care există o protecţie sporită, prevalează norma internă. Astfel, în caz

7
de conflict între o normă internaţională privind drepturile omului şi o normă juridică internă se
aplică întotdeauna atât la nivel intern cât şi la nivel internaţional norma juridică mai favorabilă,
fie ea internaţională sau internă.
8. Principiul existenţei unor jurisdicţii internaţionale specializate. Dreptul
internaţional public la nivel internaţional nu se desfăşoară în faţa unor tribunale internaţionale
întrucât foarte rar se ajunge în situaţii contencioase. În materia drepturilor omului există însă
tribunale specializate pentru protejarea acestor drepturi şi pentru sancţionarea statelor care au
încălcat aceste drepturi.
Astăzi există trei asemenea jurisdicţii: Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu sediul
la Strasbourg şi Curtea Interamericană a drepturilor omului cu sediul la Costa Rica, Curtea
Africană a drepturilor omului şi popoarelor. Trebuie observat că astfel de tribunale specializate în
materia drepturilor omului există doar la nivel regional, nu şi universal, datorită imposibilităţii
ajungerii la un acord între state în acest domeniu la nivel universal.
9. Rolul important al jurisprudenţei ca sursă a dreptului internaţional al
drepturilor omului. Dispoziţiile tratatelor internaţionale privind drepturile omului nu pot fi
corect înţelese şi aplicate în afara jurisprudenţei create, pe baza lor, de organele internaţionale de
protecţie, întrucât jurisprudenţa acestora interpretează, şi dacă este cazul chiar completează
normele convenţionale. În ceea ce priveşte Curtea europeană a drepturilor omului avem o
jurisprudenţă deosebit de bogată care a ajuns să facă corp comun cu Convenţia europeană a
drepturilor omului, având deci forţă juridică obligatorie.
10. Poziţia individului de subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului.
Individul nu este în mod tradiţional subiect de drept internaţional public, întrucât această ramură
de drept se adresează doar statelor şi organizaţiilor internaţionale. În cazul protecţiei drepturilor
omului situaţia este diferită deoarece normele se adresează direct indivizilor creându-le în mod
direct drepturi în temeiul normelor juridice internaţionale.
Pe cale de consecință, ei pot invoca direct aceste drepturi în faţa organelor interne şi
internaţionale. Mai mult, individul participă la raporturile juridice internaţionale cu caracter
procedural, putând sesiza de exemplu direct Curtea europeană a drepturilor omului, în faţa căreia
se poate vorbi de o poziţie de egalitate a individului cu statul. Reţinem că individul nu va fi
niciodată în poziţie de pârât, ci doar de reclamant.

8
 În concluzie, în materia drepturilor omului şi particularul este subiect de drept, deci
participant la raporturile juridice internaţionale.