NOTE CURS 4

Principiile sistemului Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reflectă, în întreaga ei economie,

interdependenţa dintre pacea şi securitatea internaţională şi respectul drepturilor
omului. Conform preambulul său, libertăţile fundamentale constituie „înseşi bazale
justiţie şi păcii în lume”.
Principiile directoare ale sistemului european de protecţie a drepturilor
omului se divid în două categorii: principii rezultate din economia Convenţiei, sau
principii convenţionale şi principii rezultate din jurisprudenţa Curţii, sau principii
jurisdicţionale.
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca orice instrument juridic
internaţional cu caracter obligatoriu, se bazează pe consimţământul ferm şi
definitiv al statelor, exprimat prin ratificare, de a fi legate de prevederile sale.
Necesitatea obţinerii acestui consimţământ impune ocrotirea suveranităţii statelor,
prin dispoziţii ce autorizează nuanţarea obligaţiilor asumate şi care permit protecţia
intereselor statelor atunci când circumstanţele o cer.
Drepturile intangibile sunt cele cărora statele-părţi nu le pot aduce atingere:
de ele beneficiază orice persoană, oriunde şi în orice circumstanţe. Aceste drepturi
sunt în număr de cinci: dreptul la viaţă (articolul 2), dreptul de a nu fi supus
torturii şi altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante (articolul 3),
dreptul de a nu fi supus sclaviei (articolul 4, dreptul la neretroactivitatea legii
penale (articolul 7)), regula non bis in idem sau dreptul de a nu fi judecat de
două ori pentru aceeaşi faptă (articolul 4 al Protocolului 7). Aceste drepturi
individuale, relative la integritatea fizică şi psihică a persoanei şi libertatea
acesteia, formează aşa-numitul standard minim al dreptului european al
drepturilor omului.
Drepturile condiţionale sunt susceptibile, cu titlu excepţional, de a li se
aduce restrângeri cu caracter temporar. Restrângerile aduse drepturilor se justifică
prin necesitatea ocrotirii unor valori generale: siguranţa naţională, ordinea publică,
sănătatea şi morala publică, drepturile şi libertăţile altora etc 1.
Principiul efectivităţii dispoziţiilor Convenţiei. Acest principiu are două
dimensiuni principale:

1
Selejan Gutan Bianca, Protectia europeana a drepturilor omului, Editura CH Beck, Bucuresti, pp.28-31
- Existenţa unor obligaţii pozitive în sarcina statelor-părţi în scopul aplicării
eficiente a Convenţiei:
- Existenţa efectului util al dispoziţiilor Convenţiei, materializat la nivelul
jurisprudenţial prin identificarea unor noţiuni autonome sau a unor semnificaţii
autonome potrivit Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii, precum şi prin aplicarea
autonomă a unor dispoziţii ale Convenţiei.
Obligaţiile pozitive ale statelor. Noţiunea de „obligaţii pozitive”, este considerată a
înlătura distincţia artificială între drepturile civile şi politice şi drepturile
economice. Sociale şi culturale, promovată de Pactele ONU în 1966.
Efectul util al dispoziţiilor Convenţiei. Efectul util al dispoziţiilor
Convenţiei este o aplicare, prin intermediul jurisprudenţei Curţii europene, a
principiului efectului util cunoscut în teoria interpretării juridice, potrivit căruia,
atunci când o normă este susceptibilă de două sensuri, trebuie înţeleasă în acel sens
în care produce efecte, şi nu în cel contrar producerii de asemenea efecte.
Unul dintre cele mai importante criterii utilizate în aprecierea efectivităţii
aplicării Convenţiei este proporţionalitatea. Acest principi, ce a fost denumit „un
alter ego al principiului protecţiei efective”, exercită o influenţă considerabilă în
întreaga jurisprudenţă a Curţii Europene. De exemplu, criteriul proporţionalităţii a
fost utilizat în mod deosebit în ceea ce priveşte limitările aduse dreptului de
proprietate, apreciindu-se că „un just echilibru trebuie menţinut între cerinţele de
interes general al comunităţii şi imperativele protecţiei interesului individual” [ de
exemplu, în cauza Mueller c. Elveţiei (1988)]. De asemenea, criteriul
proporţionalităţii a fost aplicat şi pentru aprecierea conformităţii cu CEDO a
măsurilor de limitare a libertăţii de exprimare, a libertăţii de asociere, a dreptului la
respectul vieţii private şi de familie etc2.
Astfel, în cazul dreptului la respectarea corespondenţei, Curtea a considerat
că reprezintă măsuri de limitare inutilă a acestui drept: confiscarea corespondenţei
deţinuţilor3, netransmiterea unei scrisori unui deţinut; limitarea posibilităţii de a
coresponda cu părinţii4; controlul corespondenţei deţinutului cu avocatul său. Sau,
în cazul libertăţii de asociere, măsura dizolvării unui partid politic a fost
considerată disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit (siguranţa publică
şi integritatea teritorială)5.
Convenţia stabileşte un set de norme internaţionale care trebuie respectate de
către statele contractante în raporturile cu indivizii şi pune în primul rând în sarcina
statelor asigurarea beneficiului drepturilor şi libertăţilor pe care aceste nome le
consacră. Convenţia are, aşadar, un caracter secundar în raportul cu dreptul intern;

2
Selejan Gutan Bianca, op.cit, p.34
3
A se vedea Curtea EDO, Silver c. Regatului Unit (1983)
4
A se vedea Curtea EDO, Campbell şi Fell c. Regatului Unit (1984)
5
A se vedea Curtea EDO, Partidul Socialist c. Turciei (1998)
ea nu are ca scop să înlocuiască dreptul intern, ci, la nevoie, să îl completeze şi să-i
acopere lacunele.
Din caracterul subsidiar al sistemului european de protecţie a drepturilor
omului, Curtea a dedus o consecinţă nescrisă în Convenţie: statele dispun de o
anumită marjă de apreciere în aplicarea CEDO.
Desigur, marja de apreciere nu este fixă, rigidă, ci se aplică în considerarea
spiritului şi scopurilor Convenţiei. Curtea va aprecia gradul în care statul implicat
se bucură de o mai mare sau mai mică marjă de apreciere în circumstanţele
concrete ale cauzei, fapt subliniat de Curte în cauză Lingens c. Austriei (1986). DE
exemplu, cu privire la expresia necesară într-o societatea democratică, marja de
apreciere variază în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte. Curtea
recunoaşte, în general, statelor o marjă de apreciere în stabilirea restricţiilor
„necesare într-o societate democratică”, dar, începând cu cauza Silver c. Regatului
Unit (1983), a stabilit un set de criterii care determină întinderea acestei marje
pentru ca acţiunea statului să fie necesară într-o societate democratică: restricţia în
cauză să răspundă unei „nevoi sociale imperioase” (pressing social need) şi să fie
proporţională cu scopul urmărit6.

6
Selejan Gutan Bianca, op.cit, p.35