ȘCOALA GIMNAZIALA KIDS PALACE

Str. Obolului, nr. 10

București, sector 4
Tel: 0722 612 031
e-mail: contact@kidspalace.ro

EDUCATIE PENTRU
DREPTURILE OMULUI

PROFESOR: NANU RAMONA

Conştientă de patrimoniul său spiritual şi moral, Uniunea Europeană se întemeiază pe

valorile indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii.
Uniunea se sprijină pe principiul statului de drept. Totodată Uniunea situează persoana în
centrul acţiunii sale instituind cetăţenia Uniunii şi creând un spaţiu de libertate, de securitate şi
de justiţie. Tot ea contribuie la păstrarea şi dezvoltarea acestor valori comune respectând
diversitatea culturilor şi tradiţiilor popoarelor Europei, precum şi a identităţii naţionale a statelor
membre şi a organizaţiilor puterilor publice la nivel naţional, regional şi local.
“Uniunea caută să promoveze o dezvoltare echilibrată şi durabilă şi asigură libera
circulaţie a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi a capitalurilor, precum şi libertatea de stabilire.
În ciuda diverselor iniţiative şi a numeroaselor declaraţii de principiu, nu există încă texte
cu forţă juridică destinate să protejeze în mod special drepturile omului în ordinea juridică a
Uniunii Europene.
Mai târziu protecţie drepturilor omului în Comunitatea Europeană şi în Uniunea
Europeană s-a dezvoltat pe cale jurisprudenţială, drepturile omului fiind protejate de către
judecătorul comunitar ca şi principii generale ale dreptului comunitar. Nici în stadiul actual al
reglementărilor nu există texte cu forţă obligatorie destinate protecţiei omului în ordinea juridică
comunitară care să enumere drepturile considerate fundamentale în dreptul comunitar. În afara
unor dispoziţii specifice prezente în Tratatul instituind o Comunitate Europeană, care prevăd
libertatea de circulaţie şi nediscriminare, nu există prevederi convenţionale în tratatele institutive
în materie de drepturile omului, iar prevederile menţionate mai sus răspund doar unei necesităţi
economice.
În trecut, această lacună nu a generat preocupări în măsura în care exercitarea
competenţelor Comunităţii avea un caracter preponderent economic. Dar exercitarea
competenţelor Comunităţii s-a tradus printr-o interferenţă între dreptul comunitar şi drepturile şi
libertăţile fundamentale. În lipsa unui text convenţional care să stabilească raporturile între
ordinea juridică comunitară şi respectarea drepturile omului, intervenţia judecătorului comunitar
a acoperit această lacună, prin elaborarea unei jurisprudenţe care să protejete efectiv drepturile
omului, într-o manieră pretoriană.

2
 Uniunea Europeană respectă şi promovează principiile universale aşa cum sunt remarcate
în Declaraţia Universală a drepturilor omului, Convenţie complementară Internaţională a
Drepturilor Civile şi Politice şi Convenţia Internaţională a Drepturilor Economice, Sociale şi
Culturale. Activitatea Uniunii este bazată pe un instrument internaţional şi religios major pentru
protecţia drepturilor omului, inclusiv Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aceste
instrumente protejează valori comune cu privire la libertăţile fundamentale şi principiile
fundamentale, care sunt universale, indivizibile şi interdependente. Respecul pentru aceste valori
este o condiţie pentru dezvoltarea eficientă în orice societate. Alte surse importante cu privire la
definirea prioritaţiilor Uniunii Europene, sunt declaraţia şi programul acţiunilor Confernţei
Internaţionale a Drepturilor Omului (Vienna, 1993), declaraţia Conferinţei Internaţionale a
Populaţiei şi Dezvoltării (Cairo, 1994), a Sumitului Internaţional pentru Dezvoltare Socială
(Copenhaga, 1995) şi A patra Conferinţa Internaţională a Femeii (Beijing, 1995).
Un pas important în integrarea drepturilor omului şi principiilor democratice în politica
Uniunii Europene, a fost făcut cu intrarea în forţă a Tratatului Uniunii Europene din 1993.
Tratatul consideră că unul dintre obiectele politicii externe comune şi de securitate ale Uniunii
Europene este dezvoltarea şi consolidarea „democraţiei şi regulilor dreptului şi respectul pentru
drepturile omului şi libertăţilor fundamentale”. În acelaşi timp noul titlu al cooperării in
dezvoltare include o a doua referinţă directă asupra drepturilor omului şi democratizării: „Regula
politică in această zonă trebuie să contribuie la dezvoltarea obiectivă generală şi la consolidarea
democraţiei şi a regulilor de drept şi totodată respectarea drepturilor omului şi libertăţile
fundamentale.”
Tratatul de la Amsterdam, care a intrat în forţă la 1 mai 1999, marchează un alt pas
important în integrarea drepturilor omului în aranjamentul legal al Uniunii Europene. Tratatul de
la Amsterdam dealtfel a adus pe „primul piedestal” o clauză generală în combaterea
discriminării, stipulaţii cu privire la azil, refugiaţi şi imigranţi şi chestiuni convingătoare în
domeniul angajării, condiţiilor de servici şi protecţiei sociale1.
Tratatul de la Amsterdam, precum şi Tratatul de la Nisa din 7 decembrie 2000 conţin
importante dispoziţii relative la respectul drepturilor omului. Ele cuprind intenţia statelor de a
mări posibilitatea de intervenţie a Curţii de la Luxemburg în acest domeniu. Tratatul de la
Amsterdam, consacră cele trei principii ce formează „patrimoniul comun de valori” al statelor
membre: respectarea drepturilor omului, de mocraţia, preeminenţa dreptului. Aceste principii
sunt preluate din Statutul Consiliului Europei şi au devenit adevărate principii constituţionale ale
Uniunii Europene. Tratatul consacră garanţia jurisdicţională a respectului drepturilor omului prin
recunoştinţa competenţei Curţii de Justiţie în domeniul controlului respectului drepturilor
fundamentale de către organele comunitare.
Tratatele menţionate pun în lumină şi importanţa garanţiei politice a drepturilor omului,
al căror respect deplin a devenit o condiţie de adeziune şi de
apartenenţă la Uniune.
Determinarea drepturilor fundamentale de către Curtea de la Luxemburg se face pe baza
tradiţiilor constituţionale comune ale statelor membre şi a textelor internaţionale referitoare la
drepturile omului.
O dimensiune tot mai accentuată a preocupărilor Uniunii Europene din ultimii ani este garantarea
drepturilor fundamentale ale omului.

1
Buergenthal Thomas, Weber Renate, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura All, Bucureşti, 1996

3
 Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE), ca şi Tratatul de modificare a Tratatului asupra
Uniunii Europene, a Tratatelor instituind Comunităţile Europene şi anumitor acte conexe de la
Amsterdam, codificând jurisprudenţa comunitară în materie, afirmă că Uniunea Europeană
respectă drepturile fundamentale, aşa cum sunt ele garantate de către Convenţia Europeană a
drepturilor Omului şi de tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, ca şi principii
generale de drept.
Tratatul de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene, a Tratatelor nstituind
Comunităţile Europene şi anumitor acte conexe de la Nisa (în continuare Tratatul de la Nisa), pe
lângă reforma instituţională, presupune şi proclamarea unei Carte a Drepturilor Fundamentale în
Uniunea Europeană, dar această Cartă nu are valoare juridică şi deci nu posedă forţă obligatorie.
Ea reprezintă un acord inter-instituţional, un ghid de conduită al instituţiilor comunitare în
aplicarea dreptului comunitar în relaţiile cu resortisanţii comunitari. Proiectul de tratat instituind
o Constituţie pentru Europa include în titlul doi, după modelul constituţiilor naţionale, catalogul
drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană, în fapt preia Carta şi o indroduce în corpul
Tratatului, conferindu-i astfel forţa obligatorie, şi valoarea constituţională.
După cum am mai arătat în introducere, Tratatul instituind o Comunitate Europeană
prevede doar libertatea şi nediscriminarea, ca principii fundamentale straucturale ale
Comunităţile Europene, acestea fiind şi singurele afirmări exprese în materie de protecţie a
drepturilor omului în cadrul ordinii juridice comunitare.
Multe preocupări şi nu numai au dus la o nouă abordare la sfârşitul anilor 90 când s-a
conturat ideea unei veritabile codificări şi crearea unui sistem propriu al Uniunii Europene pentru
apărarea drepturilor fundamentale ale omului, alături de preocupările similare în domeniul
cetăţeniei europene. Se poate afirma astăzi că plasarea individului şi a intereselor sale în centrul
integrării europene constituie preocuparea majoră a Uniunii.
Prima concretizare a acestor abordări este reprezentată de acţiunea Summitului european
din 1999, la care s-au formulat câteva principii directoare pentru redactarea unui document prin
care să se garanteze dreturile omului în cadrul Uniunii europene- Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene.
Pentru redactarea Cartei, Consiliul european a creat un organism special – Convenţia-
alcătuit din reprezentanţi ai şefilor de stat şi de guvern, ai instituţiilor comunitare şi ai altor
instituţii europene şi naţionale.
Carta, adoptată de cele trei instituţii europene (Parlamentul European, Consiliul european
şi Comisia), nu este un tratat, ci un acord interinstituţional, deci nu are forţă juridică. De aceea,
dintre mai multe variante de consacrare a ei pe cale convenţională, se pare că va fi încorporată în
viitoarea Constituţie europeană. Proiectul acestei Constituţii a fost deja redactat de Convenţia
europeană, prezentat Consiliului European, la Tesalonic în iunie 2003, şi urmeazăa a fi supus
adoptării de către o Conferinţă interguvernamentală, care va avea loc în anul 2004, cu
perspectiva intrării în vigoare în anul 2006.
Carta drepturilor fundamentale porneşte de la generoasa idee că Uniunea Europeană
plasează persoana în centrul acţiunii sale instituind cetăţenia Uniunii contribuie astfel la apărarea
şi dezvoltarea valorilor sale comune, cu respectarea diversităţii culturale şi tradiţiilor popoarelor
Europei, precum şi a identităţii naţionale a statelor membre şi a organizării puterilor lor publice
la nivel naţional, regional şi local.
Carta are meritul de a cuprinde într-un instrument unic şi comun tuturor statelor membre
ale Uniunii Europene un ansamblu de drepturi fundamentale recunoscute în Europa, dar până
atunci dispersate în instrumente diferite; în acest sens, ea exprimă dreptul existent în materie şi

4
realizează o operă de codificare. Pe de altă parte, Carta este primul instrument internaţional care
face să se materializeze principiul individualităţii drepturilor omului şi cuprinde într-un singur
text atât drepturile civile şi politice, cât şi drepturile sociale, cărora le este astfel recunoscută
aceeaşi calitate de ”valori comune„ ca şi primelor. Modernitatea Cartei constă, de asemenea, în
prezentarea sa formală şi în faptul că, renunţând la distracţia clasică între drepturile civile şi
politice şi drepturile economice şi sociale, ea regrupează drepturile proclamate în jurul a şase
valori fundamentale: demnitate, libertăţi, egalitate, solidaritate, cetăţenie şi justiţie2.
Demnitatea umană, care este inviolabilă, trebuie să fie respectată şi protejată. Ea nu este
numai un drept fundamental în sine, ci chiar baza drepturilor fundamentale, făcând parte din
substanţa tuturor drepturilor înscrise în Cartă. De aceea, ea nu trebuie atinsă nici în cadrul
limitării unor drepturi.
Libertatea de circulaţie reprezintă un principiu esenţial al construcţiei comunitare, având
în vedere că obiectivul acesteia este crearea pieţei comune, pe
care să fie garantate cele patru libertăţi.
Libertatea de circulaţie a fost recunoscută în primul rând de către Tratat muncitorilor, dar
noţiunea de muncitor a fost intrepretată extinsiv de judecătorul comunitar, iat drepturile legale de
exercitarea libertăţii de circulaţie au fost extinse şi la membrii familiei muncitorului, şi aceasta
indiferent de naţionalitatea lor.
În fapt, Curtea de Justiţie consideră că de libertatea de circulaţie se bucură toate
persoanele care se deplasează în interiorul Comunităţii, şi oricare ar fi scopul deplasării, inclusiv
persoanele care nu au dreprt scop al deplasării să ocupe un loc de muncă.
Mai mult, câmpul de aplicare al libertăţii de circulaţie s-a extins, în condiţiile în care
criteriul activităţii şi-a pierdut importanţa, iar libertatea de circulaţie vizează în stadiul actual
toate persoanele, active sau inactive, cu păstrarea anumitor diferenţe.
Astfel, muncitorii beneficiază de un drept de circulaţie şi de şedere fără restricţii, putând
să îşi desfăşoare activitatea oriunde în interiorul Uniunii. Persoanele inactive beneficiază şi ele
de libertatea de circulaţie şi de şedere, dar îm privinţa lor, cum ar fi pensionarii sau studenţii, se
pune problema să nu devină o cheltuială care să greveze în mod nerezonabil finanţele publice ale
statului de reşedinţă.
După intrarea în vigoare a TUE, resortanţii comunitari sau dreptul de a circula şi dreptul
de reşedinţă pe teritoriul statelor membre, fiind un atribut al calităţii de cetăţean european. În
aceste condiţii, măsurile care vizează îndepărtarea de pe teritoriul unuia din statele membre a
unui cetăţean al altui stat, care prin faptul că este cetăţean al unui stat membru este şi cetăţean al
Uniunii ar deveni inaplicabile pentru că ar viola libertatea de circulaţie că şi corolar al cetăţeniei
europene.
În cazul particular al resotisanţilor non comunitari, adică cetăţeni ai statelor terţe,
Acordurile de la Schengen îi autorizează să intre şi să circule în mod liber în spaţiul Schengen
pentru o durată de trei luni, după care se aplică regulile naţionale şi fiecare stat membru este liber
să reglemeteze chestiunea imigraţiei, cu respectarea angajamentelor internaţionale.
Libera circulaţie a fost consolidată prin apariţia Acordurilor de la Schengen, care au
suprimat treptat contoalele de frontieră în interiorul Uniunii. Aceste acorduri cuprind şi referiri
la un ˝sistem de informaţii Schengen˝ în scopul luptei contra crimei organizate, cu prevederea şi
a unor garanţii ale unor libertăţi fundamentale, între care: protecţia datelor personale, dreptul de
acces, rectificare şi ştergere a datelor personale.

2
Frederic Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, editura Polirom, Bucureşti, 2006

5
 Uniunea Europeană încearcă prin acţiunile şi politicile sale să promoveze respectul pentru
dreăturile omului şi egalitatea între persoane şi să combată orice fel de discriminare. La nivel
internaţional, aplicarea principiului egalităţii presupune, printre altele, absenţa
unui statut privilegiat sau a dominaţiei unui stat membru asupra celorlalte3.
Egalitatea în faţa legii a tuturor persoanelor este un drept şi un principiu consacrat în
toate textele constituţionale europene şi considerat de Curtea de justiţie în mai multe din deciziile
sale ca un principiu al dreptului comunitar.
În dreptul comunitar ne există un text cu caracter general care să consacre principiul
nediscriminării nici în toate domeniile, nici măcar cu referire la toate drepturile garantate de
dreptul comunitar, expres sau implicit, cum este cazul articolului 14 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.
Acesta a fost motivul pentru care judecătorul comunitar a considerat că garantarea unui
exerciţiu nediscriminatoriu al drepturilor este un principiu fundamental al ordinii juridice
comunitare.
În stadiul actual al reglementărilor comunitare, Tratatul instituind o Comunitate
Europeană face o serie de referiri la aplicarea principiului nediscriminării, dar doar în cele două
domenii precise, cetăţenia şi sexul. El devine un rpincipiu fundamental datorită Curţii de Justiţie,
care prin intermediul jurisprudenţei sale intrezice, pe de o parte, tratatul identic al situaţiilor
diferite şi tratatul diferit al situaţiilor asemănătoare, iar pe de altă parte, orice diferenţă, cu
excepţia cazului în care aceasta ar fi motivată de o justificare obiectivă şi întemeiată.
Intredicţia discriminării bazată pe cetăţenie
Tratatul instituind o Comunitate Europeană interzice cu caracter general discriminările bazate pe
cetăţenie, interzicere care datorită importanţei sale, este reluată în prevederi specifice. Interdicţia
cu caracter general conferă mai multă intensitate dispoziţiilor specifice care prevăd interzicerea
discriminării şi garantează respectarea acestui principiu şi în afara situaţiilor vizate prin
dispoziţiile specifice.
Prevederea convenţională care conţine această interdicţie cu caracter general este de
aplicare imediată, astfel că se aplică efectele viitoare ale situaţiilor născute înaintea aderării la
tratatele institutive, dar aplicarea sa se limitează la situaţiile care aparţin unuia din domeniile
dreptului comunitar. Dispoziţia protejează atât persoanele care au o singură cetăţenie – a unui
stat membru - , cât şi persoanele care posedă dublă cetăţenie, din care una a unui stat membru şi
a unui stat terţ.
Dispoziţia nu interzice decât situaţiile de tratament discriminatoriu bazat pe cetăţenia
resortisanţilor comunitari. De aceea, un tratament diferit pentru resortisanţii statelor membre şi
cetăţenii statelor terţe este acceptat.
Această interdicţie, care protejează atât persoanele fizice cât şi pe cele juridice, prin
extinderea aplicării de la criteriul cetăţeniei la cel al naţionalităţii, în cazul perosanelor juridice,
se impune tuturor subiectelor dreptului comunitar: state membre, instituţii sau particulari.
Scopul este acela de a interzice orice diferenţă de tratament nejustificată, oricare ar fi
mijloacele utilizate sau dacă etse vorba de o discriminare directă sau indirectă.
Dreptul comunitar interzice discriminările bazate pe naţionalitate doar în privinţa
cetăţenilor statelor membre ale UE. De aceea, tratamente diferite pot apărea pentru cetăţeni ai
altor state.
3
Raluca Miga Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului, ediţia a III a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2007

6
 Interdicţia discriminării bazată pe sex
Tratatele institutive nu conţin o dispoziţie generală care să reglementeze egalitatea de
tratament între bărbaţi şi femei, dar numeroase prevederi fac referinţă la această egalitate de
tratament, cea mai importantă prevedere fiind cea care impune statele membre să asigure
aplicarea principiului egalităţii în materie de remuneraţie pentru femei şi bărbaţi pentru aceeaşi
muncă depusă sau pentru prestarea unei munci de aceeaşi valoare. Domeniul princiului egalităţii
se extinde asupra egalităşii profesionale, securităţii sociale, accesului la angajare, condiţiile de
muncă, precum şi altele4.
Această dispoziţie are efect direct. Potrivit acestei calităţi, pe de o parte dispoziţia în
cauză creează drepturi şi obligaţii direct în patrimoniul paticularilor, iar pe de altă parte,
dispoziţia poate fi invocată direct în faţa judecătorului naţional nu poate ca izvorul de drepturi
pentru particular, iar judecătorul naţional nu poate refuza aplicarea acestei dispoziţii, mai mult
chiar el are obigaţia de a o aplica şi din oficiu.
Dacă principiul egalităţii de tratament între sexe vizează cu precădere egalitatea
remuneraţiilor, el a fost extins la egalitatea profesională şi la dreptul la asistenţă şi securitate
socială şi acoperă şi accesul la un loc de muncă, ca şi condiţiile de muncă.
Prin intrevenţia judecătorului comunitar, şi prin creaţia sa pretoriană, a fost definită forţa
şi aplicabilitatea principiului egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi. Astfel, principiul
interzice toate discriminările şi nu doar discriminările bărbaţilor faţă de femei. Nu se poate tolera
o discriminare în detrimentul bărbaţilor, ceea ce are drept rezultat restrângerea recursului la
măsuri pozitive faţă de femei.
Directiva nr.76∕207 privind egalitatea profesională a conferit femeilor drepturi speciale
care derogă de la principiul egalităţii de tratament, constituind discriminări pozitive. De
exemplu, măsuri de protecţie a femeii în situaţia sarcinii şi maternităţii, precum şi măsuri de
promovare a egalităţii şanselor în vederea remedierii inegalităţii de fapt. Aceste drepturi speciale,
respectiv discriminări pozitive, nu sunt accesptabile decât dcaă sunt justificate de anumite
condiţii stricte – de exemplu, situaţia biologică a femeii.
Curtea de Justiţie a decis că este incompatibilă cu egalitatea profesională intredicţia
muncii de noapte pentru femei, din moment ce ea este permisă pentru bărbaţi. Într-o altă cauză,
Curtea a apreciat că principiul egalităţii nu seopune unei reguli naţionale care obligă, în cazul
unei calificări egale, promovarea prioritară a candidaţiilor femei în sectoare de activitate ale
serviciilor publice unde femeile sunt mai puţin numeroase decât bărbaţii pe posturile avute în
vedere. Desigur, trebuie luate măsuri de precauţie pentru a nu crea inegalităţi de altă natură.
Drepturile omului în justiţie, consacră atât în instrumentele internaţionale universale, cât
şi în cele rgionale, sunt evidenţiate şi în Carta drepturilor fundamentale. Principalele documente
care stau la baza redactării acestui capitol sunt Convenţia europeană a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi Protocolul nr.7 al acesteia, dar şi numeroase decizii ale Curţii de
justiţie şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului5.
Potrivit dispoziţiilor finale ale Cartei, prevederile acesteia se adresează instituţiilor şi
organelor uniunii, cu respectarea principiului solidarităţii, precum şi statelor membre care trebuie
să respecte drepturile consacrate şi să promoveze aplicarea lor potrivit propriilor competenţe.
Mai mult, se precizează că prin Cartă nu se creează nici o competenţă şi nici o sarcină nouă

4
Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole. Vol. 1 şi 2. Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2005-2006
5
Stelian Scăunaş, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2003

7
pentru Comunitate şi pentru Uniune şi nici nu se modifică competenţele şi sarcinile definite prin
tratate.
Cât priveşte nivelul protecţiei, Carta precizează că nici o dispoziţie a ei nu trebuie să fie
interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale
recunoscute de dreptuş Uniunii, dreptul internaţional şi convenţiile internaţionale la care sunt părţi
Uniunea, Comunitatea sau toate statele membre, în mod deosebit Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi constituţiile statelor membre.

Bibliografie:

 Bianca Selejan-Guţan, Protecţia europeană a Drepturilor omului. Ediţia a doua. Editura

C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
 Raluca Miga Beşteliu, Catrinel Brumar, Protecţia internaţională a drepturilor omului,
ediţia a III a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
 Corneliu Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole.
Vol. 1 şi 2. Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005-2006;
 Buergenthal Thomas, Weber Renate, Dreptul internaţional al drepturilor omului,
Editura All, Bucureşti, 1996;
 Stelian Scăunaş, Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003;
 Frederic Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, editura Polirom,
Bucureşti, 2006.