EXTINDEREA

UNIUNII EUROPENE

***

REALIZĂRI ŞI PROVOCĂRI

Raport prezentat de Wim Kok

Comisiei Europene
Wim Kok s-a născut în 1938 la Bergambacht. Înainte de a intra în politică, a activat în mişcarea
sindicală, fiind preşedinte al Federaţiei Sindicatelor din Olanda şi preşedinte al Federaţiei
Sindicatelor Europene. A fost membru al Parlamentului şi lider al Partidului Muncii (PvdA) din
Olanda, precum şi vice-preşedinte al Internaţionalei Socialiste. Din 1989 până în 1994 a deţinut
funcţiile de ministru de finanţe şi Vice-Prim Ministru, iar din 1994 până în 2002 a fost Prim
Ministru al Olandei.

2
 CUPRINS
Introducere de Wim Kok
Obiectivele raportului meu
De ce extinderea ?
Contextul actual
Abordarea mea
O agendă în cinci puncte
Rezumat
Pace şi stabilitate la scară continentală
Acţionând împreună ca europeni
Relansarea economiei
Pentru o Europă mai sigură
Politica de vecinătate
Rolul Europei în afacerile internaţionale
1 Construirea Noii Europe
De ce se extinde UE
De ce doresc ţările să adere
Extinderile anterioare
Actuala rundă
2 Cetăţenii şi Uniunea în curs de extindere
Actualii membri
Viitorii membri
Întrebări adresate frecvent
3 Economia, piaţa forţei de muncă şi finanţele
Efectele economice
Comerţul
Investiţiile
Migraţia şi piaţa muncii
Uniunea economică şi monetară
Strategia de la Lisabona
Costurile bugetare
4 Calitatea vieţii
Securitatea internă
Mediul înconjurător
Securitatea nucleară
Standardele alimentare
5 Europa în lume
Politica externă şi de securitate
Relaţii economice internaţionale
Politica de vecinătate
6 Acţionând împreună în Europa
Probleme de identitate
Reforma instituţiilor UE
O mai bună punere în practică a politicilor

3
Anexe

Harta Europei

Tabele

1. Date esenţiale cu privire la UE şi viitoarele state membre

2. Sprijinul de care se bucură extinderea în statele membre UE
3. Sprijinul de care se bucură aderarea în viitoarele state membre
4. Comerţul UE cu Europa Centrală şi de Est
5. Creşterea economică în UE şi viitoarele state membre
6. Cheltuielile bugetare UE destinate extinderii: perioada pre-aderare
7. Cheltuielile bugetare UE destinate extinderii: perioada post-aderare

Întâlniri şi participanţi

1. Ateliere de discuţii la Institutul Universitar European

2. Consultări cu organizaţii neguvernamentale
3. Vizite în viitoarele state membre

Bibliografie

4
 Mulţumiri

Am fost invitat de Romano Prodi, Preşedintele Comisiei Europene, să depun acest raport până la
sfârşitul lunii martie 2003. În scurtul timp pe care l-am avut la dispoziţie (patru luni), am luat în
considerare o gamă cât mai largă de puncte de vedere, rezultatul unei serii de întâlniri cu experţi din
diferite ţări şi din diferite domenii, al contactelor cu organizaţii neguvernamentale din Europa şi
vizitelor în viitoarele state membre.

Deşi responsabilitatea asupra raportului îmi aparţine, la el şi-au adus contribuţia multe persoane şi
organizaţii.

Doresc să mulţumesc personalului Centrului Robert Schuman pentru Studii Avansate din cadrul
Institutului Universitar European din Florenţa pentru pregătirea şi publicarea acestui raport şi pentru
organizarea unei serii de întâlniri cu experţi.

La Centrul Robert Schuman, Graham Avery a fost îndrumătorul şi raportorul proiectului, asistat de
Wim Van Aken şi Will Phelan, beneficiind de consultanţa şi încurajările date de Helen Wallace şi
Jan Zielonka.

Din numărul mare de experţi care au participat, aş dori în mod deosebit să aduc mulţumiri lui
Christoph Bertram, Fernando Fernandez, Heather Grabbe, Andras Inotai şi Olli Rehn, care mi-au
acordat cu generozitate din timpul lor şi m-au sfătuit în ultimele etape ale raportului, precum şi lui
John Wyles de la GPlus Europe, care m-a ajutat în contactele cu presa.

Îi sunt recunoscător lui Günter Verheugen, Membru al Comisiei Europene, responsabil cu

extinderea, pentru sprijinul acordat, precum şi oficialilor din departamentul său şi din alte
departamente ale Comisiei care au ajutat la pregătirea acestui raport, menţionându-l aici în mod
special pe Alain Servantie.

În final, îi mulţumesc lui Joost Klarenbeek de la Ministerul Afacerilor Externe din Olanda care mi-a
acordat un ajutor indispensabil pe tot parcursul proiectului.

5
INTRODUCERE

Obiectivele raportului meu

Prezentul raport analizează implicaţiile şi provocările legate de apropiata extindere a Uniunii

Europene (UE).

În primul rând, el încearcă să ofere răspunsuri la numărul mare de întrebări adresate de cetăţeni pe
parcursul procesului de ratificare pentru aderarea a zece noi membri la 1 mai 2004. De ce se
măreşte UE de la 15 la 25 (şi într-o etapă ulterioară mai mulţi) membri ? Care vor fi efectele
extinderii asupra vieţii de zi cu zi a cetăţenilor? Sunt speranţele şi îndoielile exprimate în actualele
şi viitoarele state membre întemeiate ? Astfel de întrebări puse de cetăţeni merită un răspuns serios.
Scopul pe care l-am urmărit este să prezint într-o manieră echilibrată nu numai avantajele şi
oportunităţile oferite de primirea de noi membri în UE, ci şi obstacolele, costurile şi riscurile
potenţiale implicate de acest proces.

În al doilea rând, raportul abordează principalele provocări pe care le presupune extinderea.

Aderarea a 10 ţări în 2004 este numai o etapă într-un proces care a început cu mai bine de un
deceniu în urmă şi care va continua încă mulţi ani de acum încolo. În toată această perioadă, atât
membrii mai vechi, cât şi cei mai noi au realizat progrese semnificative, deşi rămân încă multe de
făcut. Ce anume va asigura succesul procesului de extindere? Ce trebuie făcut pentru obţinerea
unor beneficii maxime şi evitarea unui succes parţial sau chiar a unui eşec al acestui proces ?
Scopul meu este să expun principalele domenii în care UE trebuie să elaboreze o strategie în
vederea realizării cu succes a extinderii.

Chiar dacă percepţia generală a populaţiei asupra extinderii este pozitivă, este necesar ca procesul
de informare să continue. Unele din întrebările adresate vizează probleme de bază ale integrării
europene. Extinderea UE pentru a cuprinde mai multe ţări va fi însoţită de o pierdere a identităţii
naţionale ? Va fi oare posibil să se ia decizii în cadrul UE dacă aceasta va număra atât de mulţi
membri ? Oare extinderea va ajuta UE să-şi facă mai puternic auzit glasul pe plan mondial ? Pe
măsură ce se apropie de momentul extinderii, UE trebuie să răspundă la aceste întrebări.

Acest proces în care societăţi şi popoare sunt aduse laolaltă începe acum. El este similar unei
fuziuni din lumea afacerilor: adevăratul test al succesului ei este atunci când devine o realitate de zi
cu zi pentru cei care muncesc acolo. Iată de ce este nevoie de o agendă foarte clară pentru
gestionarea schimbărilor într-o Uniune Europeană extinsă.

De ce extinderea ?

Extinderea este proiectul cel mai ambiţios întreprins de UE: el reprezintă, de fapt, reunificarea
continentului european, divizat în urma ultimului război mondial. Au existat în trecut şi alte valuri
ale extinderii într-o Europă divizată, dar actualul proces de extindere ajută la îndeplinirea visului
părinţilor fondatori ai UE: o Europă unită şi liberă.

Am fost un european convins toată viaţa mea. Unele amintiri din tinereţea mea sunt legate de
ultimul război mondial şi sunt conştient de valoarea păcii, stabilităţii şi prosperităţii de care ne
bucurăm astăzi. Înţeleg cât de mult am câştigat în urma procesului de integrare europeană în ultima
jumătate de secol. Războaiele şi atrocităţile din fosta Iugoslavie au demonstrat ce pot să-şi facă
europenii unii altora atunci când forţele dezintegrării sunt lăsate să devină mai puternice decât
dorinţa de unitate.

6
În consecinţă, extinderea Uniunii Europene este, după părerea mea, împlinirea unei viziuni – o
viziune care este mult prea uşor dată uitării atunci când securitatea şi prosperitatea în Europa sunt
considerate a fi ceva de la sine înţeles. Dar dacă ne luăm răgazul necesar pentru a reflecta, vom
vedea că această viziune se confundă cu însuşi scopul urmărit de UE şi de extinderea sa:
reunificarea popoarelor din Europa într-un cadru constituţional care să le încurajeze să muncească
împreună în condiţii de pace şi stabilitate.

Pentru popoarele din Europa Centrală şi de Est, Europa simboliza valorile la care cei care au trăit,
mai bine de o generaţie, în perioada Cortinei de Fier şi a Războiului Rece, aspirau să se reîntoarcă.
Dar reîntoarcere în Europa a fost mai mult decât un simbol pentru aceste popoare: perspectiva
aderării, ca membru, la UE le-a ajutat să transforme în ireversibilă opţiunea lor pentru o democraţie
pluralistă şi o economie de piaţă şi le-a încurajat să meargă mai departe pe calea reformei.
Perspectiva acestei ancore de stabilitate a fost o condiţie prealabilă a refacerii prosperităţii
economice, care la rândul său reprezintă fundamentul stabilităţii pe termen lung în regiune.

Dar drumul acestor popoare către Europa nu a fost uşor. Procesul de transformare a determinat
schimbări masive în întreaga Europă Centrală şi de Est: nu toată lumea a beneficiat în egală măsură
de noile oportunităţi apărute, iar unele structuri asociate cu un sentiment de securitate au dispărut.
Costurile reale ale extinderii nu pot fi cuantificate prin prisma bugetului UE: efectele cele mai
considerabile ale adaptării au fost deja resimţite în viitoarele state membre.

Pentru popoarele din actuala Uniune Europeană, stabilitatea şi democraţia din Europa Centrală şi de
Est au dus deja la obţinerea unor beneficii semnificative, nu numai pe planul securităţii, ci şi al
prosperităţii: dezvoltarea rapidă a comerţului a contribuit la crearea de oportunităţi pentru libera
iniţiativă, investiţii, noi locuri de muncă şi o creştere economică marcată în Europa Occidentală.

Aceste beneficii vor fi consolidate şi sporite, atât pentru membrii mai vechi, cât şi pentru cei noi, o
dată cu realizarea extinderii în 2004, cu condiţia ca UE să răspundă provocării cu care se confruntă
în prezent.

Contextul actual

Extinderea are loc într-un moment în care UE se confruntă cu provocări majore în ceea ce priveşte
performanţa sa economică, coeziunea internă şi rolul său extern.

Economia mondială trece prin momente dificile. Motorul dezvoltării în Europa aproape că s-a
oprit, cel puţin în actualele state membre, iar şomajul se încăpăţânează să rămână la cote ridicate. În
strategia de la Lisabona, liderii Uniunii Europene şi-au declarat obiectivul de a deveni cea mai
competitivă şi cea mai dinamică economie din lume bazată pe cunoaştere, dar până în prezent aceste
cuvinte nobile nu au fost însoţite de reformele structurale necesare pentru o creştere stabilă pe
termen lung şi pentru un răspuns dinamic la globalizare. Lumea nu stă în loc să ne aştepte.

În politicile sale interne, date fiind lipsa de voinţă politică şi dificultatea procesului decizional, UE
nu reuşeşte să răspundă în mod corespunzător preocupărilor cetăţenilor, într-un număr de domenii.
Rezultatele Convenţiei privind Viitorul Europei vor fi cruciale. Avem nevoie de un sistem de
guvernare care să realizeze un echilibru mai bun între cele două cerinţe înrudite: eficienţă şi
legitimitate democratică. UE trebuie să se reinventeze. Climatul actual însă este departe de a fi ideal
pentru noile ambiţii sau marile idei. În rândul cetăţenilor Europei, există un sentiment tot mai
puternic de nesiguranţă şi o teamă crescândă de necunoscut.

Pe plan extern, UE nu a jucat nici un rol în abordarea problemei Iraq-ului, în prezent cea mai
importantă chestiune de politică externă din lume. Membrii săi au fost în mod vizibil profund

7
divizaţi; mai rău, UE şi instrumentele sale de politică externă nu au jucat absolut nici un rol. În
vreme ce statele membre au jucat, individual, un rol major în această chestiune, pe scena
internaţională, Europa în ansamblul ei a fost inexistentă. Această situaţie este inacceptabilă pentru
cetăţenii Europei. Ponderea economică a UE trebuie să fie dublată şi de afirmarea vocii sale pe plan
politic, în afacerile internaţionale.

Aceste trei provocări majore – pe plan economic, intern şi extern – însoţesc procesul de extindere al
UE. Uniunea Europeană trebuie să îşi recâştige dinamismul şi competitivitatea economică, să
răspundă în mod efectiv cerinţelor cetăţenilor şi să îşi definească rolul politic în lume.

Abordarea mea

Cred că amploarea apropiatei extinderi a UE ne oferă ocazia să abordăm provocările într-o manieră
decisivă. Aceste probleme nu sunt cauzate de extinderea UE. Ceea ce face însă viitoarea extindere
este să ne oblige să le abordăm şi în unele cazuri ne poate ajuta să găsim soluţii. Extinderea poate să
fie un catalizator pentru rezolvarea unora din problemele Europei aflate încă în suspensie. Ea poate
să ne ofere dinamismul necesar pentru a face un salt înainte.

A devenit de asemenea clar pentru mine că trebuie să ne mutăm centrul atenţiei în ceea ce priveşte
abordarea politicilor UE şi să avem în vedere încă de pe acum situaţia unei UE extinse – viitoarea
Uniune Europeană a celor 25. Discursul în care se vorbeşte de “actualii membri” şi de “ţările
candidate” este deja depăşit şi trebuie să privim înainte la situaţia din viitor, când noii membri vor fi
parteneri. Din acest motiv, în prezentul raport folosesc ori de câte ori este posibil sintagma “viitorii
membri” mai degrabă decât “ţările candidate”.

Consider că noii parteneri mai au încă o serie de lucruri de făcut pentru a finaliza pregătirile pentru
aderare. Cred însă că la rândul nostru avem multe de învăţat din recenta lor experienţă, acumulată în
domeniul reformelor sociale, economice şi politice.

O agendă în cinci puncte

Beneficiile şi oportunităţile oferite de extindere depăşesc cu mult potenţialele obstacole, costuri şi

riscuri implicate de acest proces. Extinderea este actul de politică externă de cel mai mare succes pe
care l-a întreprins UE. O întârziere a acestui proces sau abandonarea sa, ca urmare a neratificării
sale de către oricare din membrii UE, ar constitui un eşec politic major pentru Europa. În plus, acest
fapt ar presupune costuri considerabile atât pentru UE, cât şi pentru ţările candidate.

Un proces de extindere gestionat necorespunzător ar fi însă aproape la fel de nefast. Dacă UE nu

continuă reformele şi ajustările pe care le impune acum extinderea, ea va rata – poate pentru
totdeauna – şansa de a face Europa mai puternică şi mai sigură, în interesul cetăţenilor ei, al
vecinilor săi şi al lumii.

De aceea cred că a venit timpul să elaborăm o nouă viziune în legătură cu ceea ce poate să facă
Europa cu noii săi membri şi modul în care trebuie să procedeze. Strategia pe care o am în vedere
pentru gestionarea schimbării poate fi rezumată în cinci teme:

1. Acţionând împreună în Europa: este necesar să perfecţionăm procesul de luare a deciziilor

şi trebuie să dăm dovadă de hotărârea şi voinţa politică necesare pentru a elabora politici cu
adevărat europene într-o Uniune Europeană extinsă.
2. Relansarea economiei europene: avem nevoie de mai multă inovaţie şi reformă, pentru a
asigura dezvoltarea, competitivitatea şi crearea de noi locuri de muncă în cadrul unei pieţe
extinse.

8
 3. Construirea unei Europe mai sigure pentru cetăţenii ei: ar trebui să folosim procesul de
extindere pentru a face un salt considerabil înainte în domeniul colaborării pe probleme de
justiţie şi afaceri interne, oferind standarde superioare şi o securitate sporită.
4. Dezvoltarea parteneriatului cu vecinii noştri din Europa: pe măsură ce frontierele UE se
extind, avem nevoie de o politică de vecinătate care să propage prosperitatea şi stabilitatea
în jurul nostru.
5. O voce mai puternică a Europei în afacerile internaţionale: trebuie să fructificăm şansa de
a avea 25 de membri pentru a ne bucura de o mai mare autoritate, coerenţă şi influenţă pe
arena internaţională.

Aceste idei sunt explicate în detaliu in rezumatul raportului şi în capitolele acestuia.

Ceea ce propun eu necesită un efort de înţelegere atât din partea vechilor membri, cât şi a noilor
membri.

Pentru actuala UE, accentul s-a pus în trecut pe ”acquis” – îndemnuri şi sfaturi adresate viitorilor
membri cu privire la modul în care trebuie să aplice reglementările europene. În momentul în care
vor deveni membri cu drepturi depline şi parteneri egali – având drepturi, dar şi obligaţii – limbajul
în care folosim formulările “noi” şi “voi” trebuie să treacă la un alt registru: “noi împreună” într-o
Europă lărgită.

Pentru noii membri, schimbările importante vor fi de ordin psihologic, o dată cu transformarea lor
din “subiecţi de decizie” în “factori de decizie”. Ei vor trebui să îşi definească punctele de vedere în
diferite domenii ale activităţii comunitare, fără a pierde din vedere necesitatea de a avea nişte
obiective comune şi, uneori, de a realiza compromisuri, în cadrul unei Uniuni Europene lărgite.

Actualul proces de extindere este diferit de cele anterioare deoarece el face ca Uniunea Europeană
să treacă la o nouă scară de activitate: o scară de operare la nivel continental, care o poate face să
funcţioneze mai bine, să dea rezultate mai bune pentru cetăţenii săi şi să devină un actor în afacerile
internaţionale – cu condiţia să nu rateze această şansă.

În perioada care ne mai desparte de momentul aderării noilor membri în mai 2004 avem şansa unică
de a pregăti succesul acestei extinderi şi de a-i implica pe viitorii membri în această pregătire.

Pentru realizarea acestui proiect ambiţios este nevoie de un plan coerent. Iată de ce supun Comisiei
Europene şi celorlalte instituţii europene recomandările cuprinse în prezentul raport.

Wim Kok

19 martie 2003

9
REZUMAT

Prezentul raport analizează consecinţele extinderii Uniunii Europene (UE) de la 15 la 25, iar mai
târziu la un număr şi mai mare, de state membre.

Deşi au fost publicate multe studii cu privire la extindere, majoritatea acestora au abordat acest
proces dintr-o perspectivă naţională sau sectorială. Prezentul raport analizează extinderea din
perspectivă europeană, având drept surse o serie de idei, opinii şi cercetări. El nu încearcă să
ilustreze varietatea de interese şi puncte de vedere diferite ale fiecărei ţări în parte – ceea ce ar fi
depăşit cadrul acestui raport – dar are în vedere atât actualii, cât şi viitorii membri, analizând
perspectivele Uniunii Europene lărgite, în ansamblul ei.

În capitolele următoare, raportul :

• face o trecere în revistă a procesului de extindere până în prezent şi o evaluare a ceea ce s-a
realizat (Capitolul 1: Construirea Noii Europe); şi
• identifică principalele întrebări în legătură cu extinderea, adresate de către opinia publică şi în
cercurile politice (Capitolul 2: Cetăţenii şi Uniunea în curs de extindere).

Raportul abordează apoi aceste întrebări, pe care le grupează în cadrul a patru teme:
• Aspecte economice (Capitolul 3: Economia, piaţa forţei de muncă şi finanţele);
• Securitatea pe plan intern şi standardele de protecţie (Capitolul 4: Calitatea vieţii);
• Politicile pe plan extern ale UE lărgite (Capitolul 5: Europa în lume);
• Guvernarea europeană şi identitatea (Capitolul 6: Acţionând împreună în Europa).

Analiza acestor teme nu este statică, ci dinamică: raportul abordează nu numai consecinţele punerii
în aplicare a politicilor şi reglementărilor comunitare existente, ci şi reformele pe care UE trebuie să
le întreprindă în vederea realizării cu succes a extinderii

Pace şi stabilitate la scară continentală

Care este principalul beneficiu pe care îl prezintă extinderea UE ? Este şansa de a realiza pacea şi
stabilitatea la scară europeană:

¾ Extinderea UE reunifică progresiv continentul nostru, divizat în urma ultimului război mondial.
În felul acesta, zona de pace, stabilitate şi prosperitate, de care vest-europenii s-au bucurat timp
de mai multe generaţii, se extinde şi în Europa Centrală şi de Est. Scopul istoric al Comunităţii
Europene, devenită în prezent Uniunea Europeană, era să evite un conflict sau chiar un război,
prin integrarea economică şi politică a membrilor săi. Extinderea acesteia pentru a cuprinde şi
restul Europei este un beneficiu de o inestimabilă valoare.
¾ În deceniul anterior, perspectiva de a deveni membru al UE a ajutat ţările din Europa Centrală şi
de Est să îşi consolideze procesul de reîntoarcere la o democraţie pluralistă şi o economie de
piaţă. Eforturile acestor ţări pe calea reformei şi a tranziţiei au fost sprijinite de UE. Stabilitatea
care a fost astfel realizată şi creşterea prosperităţii sunt nu numai în beneficiul acestor ţări, dar şi
al actualelor state membre UE.
¾ O dată cu sfârşitul Războiului Rece, s-a pus capăt şi divizării artificiale a Europei, dar
perspectiva unor potenţiale conflicte între grupurile şi minorităţile etnice şi naţionale şi-a făcut
apariţia în Europa Centrală şi de Est. Perspectiva aderării la UE a eliminat multe din acest tip de
probleme.

Viziunea reunificării – a unei Europe “întregi şi libere” – este motorul care dă viaţă extinderii
Uniunii Europene.

10
Procesul de extindere aduce cu sine rezultate pozitive în multe domenii ale politicii publice, ce sunt
de interes pentru cetăţenii europeni. Pentru ca succesul acestui proces să fie însă deplin, este necesar
să se definească o strategie clară. Cum poate fi el gestionat astfel încât beneficiile să fie maxime ?
În trecut, atenţia presei, a opiniei publice şi a autorilor de strategii s-a concentrat asupra procesului
de aderare - “cum şi când vor adera noile state membre ?”. În prezent, atenţia trebuie să se
deplaseze către întrebarea “ce se întâmplă după aderarea acestor ţări ?” şi “ce politici sunt necesare
într-o Uniune Europeană lărgită ?”. Avem nevoie de o agendă pentru a gestiona schimbarea.

Acest raport identifică cinci domenii cheie în care UE poate să ia măsuri pentru a asigura succesul
extinderii :

1. Acţionând împreună ca europeni

¾ Aderarea noilor membri, cu bogatul lor patrimoniu cultural, va spori diversitatea Uniunii
Europene. Extinderea va însemna mai multe schimburi de idei şi o mai bună înţelegere a altor
europeni. Instituţiile comunitare vor continua să respecte limbile naţionale şi vor încuraja
învăţarea altor limbi.
¾ O dată cu creşterea numărului său de membri de la 15 la 25, UE trebuie să-şi reformeze sistemul
de adoptare a deciziilor, pentru a evita riscul ca “mai mult” să însemne de fapt “mai puţin”.
Instituţiile UE sunt deja ţinta criticilor. Extinderea impune necesitatea, oferind totodată şi
prilejul, de a “perfecţiona” sistemul nostru de guvernare. Corelarea între provocările prezentului
şi necesitatea unei mai bune guvernări poate să realizeze acea breşă pe care uniunea politică o
impune.
¾ Acest lucru presupune un efort din partea europenilor de a se înţelege mai bine unii pe alţii, de a
identifica interesele comune şi de a combate teama că o Uniune Europeană mai mare ar însemna
o pierdere de identitate. Încrederea în Europa este necesară astfel încât noi să putem acţiona
împreună pentru a găsi soluţii europene.

În consecinţă, acest raport face următoarele recomandări:

• Convenţia privind Viitorul Europei trebuie să prezinte un text constituţional clar şi uşor de
înţeles. Avem nevoie de un document care să arate clar cetăţenilor Europei extinse ce poate şi ce
nu poate aceasta să facă, precum şi de un sistem de guvernare care să realizeze un echilibru mai
bun între cerinţele înrudite de eficienţă şi legitimitate democratică.
• Reformele trebuie să includă şi extinderea votului majoritar, consolidarea “metodei
comunitare” şi respectarea echilibrului instituţional.
• Avem nevoie de o mai bună aplicare a regulilor şi politicilor UE de către noile state membre,
precum şi de către cele actuale.
• Trebuie să facem mai mult pentru a promova înţelegerea între cetăţeni – în special înţelegerea
noilor membri: aceasta presupune schimburi de persoane provenind din diferite segmente ale
societăţii; experienţă profesională; posibilitatea ca tinerii să-şi facă studiile în alte ţări ale UE; şi
consolidarea reţelelor universitare la nivel european.

Dacă vrem cu adevărat să facem UE să funcţioneze mai bine, trebuie să adoptăm atitudinile
potrivite. Nu trebuie să ne cramponăm de percepţii naţionale: ţări mari sau mici, state membre
vechi sau noi, regiuni bogate sau sărace, cu toţii suntem europeni. Noi aducem laolaltă nu numai
entităţi politice, ci şi societăţi şi popoare. Ceea ce trebuie să facem este să conştientizăm problemele
mai ample implicate, să dorim cu adevărat integrarea europeană şi să fim hotărâţi să o realizăm cu
succes. Dacă Europa nu vrea să fie unită, nici un fel adaptări ale cadrului instituţional nu o vor uni !

11
 2. Relansarea economiei

Procesul extinderii a dat oferit deja o serie de beneficii economice şi poate să le ofere în continuare.

Printre acestea se numără :

O mai mare prosperitate pentru vechile şi noile state membre, ca o consecinţă a lărgirii pieţei

Creşterea rapidă a relaţiilor comerciale şi de investiţii, în ultimii ani, între UE şi viitoarele state
membre a determinat câştiguri economice substanţiale. Aderarea, o dată cu abolirea controalelor la
frontieră pentru mărfuri, va însemna prezenţa neîngrădită pe piaţă a noilor state membre. Se
preconizează de asemenea o serie de beneficii şi ca urmare a liberalizării serviciilor, capitalului şi
forţei de muncă. Aceste beneficii sunt de aceeaşi natură cu cele constatate în momentul introducerii
pieţei unice, fără frontiere, în 1993.

Perspective economice mai bune pentru actualele state membre

Factorii care ar influenţa acest lucru includ:

• condiţii egale de concurenţă pe piaţa lărgită,
• accesul la o forţă de muncă bine calificată,
• o cerere mai mare ca rezultat al procesului de creştere în noile state membre.

Şansa noilor state membre de a ajunge la nivelul de prosperitate din Europa Occidentală

Factorii care ar influenţa acest lucru includ:

• un volum mai mare de investiţii, pe lângă fluxul de capital din ultimii ani, care să conducă la
creşterea în continuare a productivităţii, calificărilor şi transferului de tehnologie,
• un cadru juridic şi economic stabil oferit de apartenenţa la UE,
• acordarea de asistenţă din fonduri comunitare.

Noii membri înregistrează rate de creştere mai mari decât UE. Menţinerea acestei situaţii va avea
următoarele consecinţe :
• o reducere a decalajelor economice şi sociale,
• venituri şi standarde sociale mai ridicate,
• scăderea tentaţiei de a migra în alte ţări ale UE .

Aderarea noilor membri dă şansa Uniunii Europene de a-şi reforma politicile economice şi sociale
în domenii unde se simte deja nevoia unor astfel de reforme. Extinderea nu este o ameninţare, ci un
imbold pentru reînnoire.

UE poate să înveţe de la noii membri şi din experienţa acestora în realizarea reformelor economice
şi sociale. Unii dintre aceştia au operat schimbările necesare mai rapid decât actualii membri ai UE.

Extinderea şi schimbările pot să aducă beneficii pe termen lung, dar trebuie ţinut cont şi de faptul că
apariţia acestora poate fi precedată de o serie de costuri şi că vor exista atât câştigători, cât şi
învinşi. Provocarea este legată de modul în care se gestionează schimbarea.

În consecinţă, raportul face următoarele recomandări :

• Politicile europene şi naţionale ar trebui să acorde prioritate convergenţei şi creşterii economice:
aceasta înseamnă o rată de creştere globală ridicată pentru o Uniune Europeană cu 25 de
membri, cu rate şi mai mari în noile state membre, dacă acest lucru este posibil. Creşterea şi
convergenţa trebuie să fie cuvintele cheie pentru Uniunea Europeană extinsă.
12
• Avem nevoie de mai multe inovaţii şi reforme pentru a relansa creşterea, competitivitatea şi
crearea de noi locuri de muncă pe o piaţă lărgită. “Strategia de la Lisabona” subliniază că este
timpul ca UE şi membrii săi să transpună vorbele în fapte. Trebuie să se acorde prioritate unor
domenii cum ar fi crearea de noi locuri de muncă, investiţiile în cercetare, precum şi
liberalizarea sectoarelor energiei, telecomunicaţiilor şi transporturilor, pentru a face ca piaţa
comună să funcţioneze mai bine. Noii membri ar trebui implicaţi plenar acum în strategia de la
Lisabona.
• Statele membre prezente şi viitoare au nevoie de politici de ocupare a forţei de muncă care să
contribuie la o politică economică şi socială eficientă, asigurând astfel succesul procesului de
extindere. Migraţia forţei de muncă în funcţie de cerinţele pieţei, prin libera circulaţie a
persoanelor în cadrul pieţei comune, constituie un factor de creştere. Actualele state membre ar
trebui să îşi deschidă pieţele, venind astfel în întâmpinarea ofertei de forţă de muncă din noile
state membre, de îndată ce acest lucru este posibil. Chiar şi după ridicarea restricţiilor, fluxul
sosirilor de lucrători va fi probabil limitat.
• UE are nevoie de un model economic şi social care să combine elementele cele mai bune din
actualele şi viitoarele state membre. Scopul acestuia este de a facilita adaptarea la noul loc de
muncă, mai degrabă decât protecţia locurilor de muncă existente. Ar trebui elaborate încă din
această etapă măsuri destinate celor care sunt afectaţi de extindere, într-un cadru european
comun.
• Ar trebui pregătit terenul pentru importantele hotărâri care se vor lua curând după aderare în
legătură cu cadrul bugetar viitor al Uniunii Europene. Scopul ar trebui să fie elaborarea unor
politici care să fie cu adevărate necesare Uniunii Europene a celor 25.

Uniunea trebuie să dea dovadă de solidaritate şi coeziune cu noii săi membri, deoarece creşterea şi
dezvoltarea acestora vor aduce beneficii tuturor. În acelaşi timp, reformarea politicilor comunitare
este indispensabilă: nu numai pentru economisirea de fonduri, dar şi pentru promovarea unor
politici mai bune. Atunci când luăm o decizie cu privire la astfel de schimbări, ar trebui să avem în
vedere scopurile agendei de la Lisabona şi nevoia de inovaţie şi creştere:

¾ În ceea ce priveşte politica agricolă comună, este necesară deplasarea în continuare a

centrului de greutate, astfel încât să se acorde mai puţin sprijin preţurilor şi cantităţilor şi mai
mult calităţii, şi este necesar să elaborăm o politică de dezvoltare economică rurală care să
sprijine şi nu să îngrădească plecarea masivă a forţei de muncă din agricultură în Europa
Centrală şi de Est. Aceasta presupune apariţia de oportunităţi şi pentru ţările în curs de
dezvoltare de a participa la comerţul cu produse agricole.
¾ În privinţa cheltuielilor structurale, sunt necesare măsuri adaptate la nevoile şi priorităţile
noilor membri, precum şi la integrarea regională a Europei Centrale şi de Est. Vor fi
necesare investiţii în mediul înconjurător şi infrastructură, precum şi în resurse umane şi
învăţământ.
¾ Ar trebui să se găsească o modalitate inovativă de utilizare a bugetului UE pentru a sprijini
alte politici, cum ar fi cercetarea şi dezvoltarea.

În ceea ce priveşte partea de venituri din buget, este nevoie de un sistem mai echitabil, mai
transparent şi mai stabil.

Pe tot cuprinsul continentului, UE trebuie să ofere oamenilor rezultatele pe care aceştia le aşteaptă,
ajutând economiile mature să fie inovatoare şi pe cele mai puţin mature să îşi desăvârşească
transformarea. Lumea nu stă în loc să ne aştepte!

13
 3. Pentru o Europă mai sigură

În multe domenii de importanţă pentru cetăţeni, extinderea contribuie deja la o mai bună colaborare
cu viitoarele state membre. Prin extinderea UE, noi nu importăm probleme din aceste ţări, ci
extindem capacitatea noastră de a furniza soluţii.

Eficacitate sporită în combaterea criminalităţii pe plan internaţional

Viitoarele state membre şi-au intensificat colaborarea, prin intermediul forţelor de poliţie şi
aparatului judecătoresc, în aplicarea legii. Traficul internaţional de droguri şi fiinţe umane devine
mai uşor de controlat pe măsură ce ţările din Europa Centrală şi de Est adoptă standarde comune,
monitorizate de alţi membri UE. Protecţia frontierelor acestor state cu terţe ţări se îmbunătăţeşte.

Un control mai eficient al imigrării

Viitorii membri colaborează pentru a reglementa fluxul de imigranţi şi solicitanţi de azil din alte
ţări.

Protecţia mediului înconjurător

Pe măsură ce viitorii membri se conformează legislaţiei comunitare privind poluarea aerului şi a

apei, mediul înconjurător din aceste state devine tot mai sigur pentru cetăţenii lor şi pentru cetăţenii
din ţările învecinate. Politica UE îi va ajuta astfel să îşi conserve bogatul patrimoniu de specii şi
habitaturi naturale.

Standarde superioare de securitate nucleară

Uniunea Europeană îşi extinde bogata cultură a securităţii în ţările Europei Centrale şi de Est şi
aduce instalaţiile nucleare din aceste state la standarde superioare de securitate.

Standarde alimentare

Standardele UE pentru protecţia consumatorului vor fi menţinute: standardele în actualele state

membre nu vor fi relaxate ca urmare a procesului de extindere, iar cele din noile state membre vor
asigura o protecţie sporită.

În toate aceste domenii însă, atât UE cât şi autorităţile naţionale trebuie să facă mai mult pentru a da
asigurările necesare cetăţenilor.

În consecinţă, acest raport face următoarele recomandări:

• realizarea unui progres semnificativ în crearea zonei de libertate, justiţie şi securitate a Uniunii
Europene, inclusiv reforma sistemului de adoptare a deciziilor
• o mai strânsă colaborare şi perfecţionarea acţiunilor statelor membre şi instituţiilor comunitare
pentru combaterea criminalităţii pe plan internaţional şi pentru controlul imigraţiei
• integrarea considerentelor de mediu în celelalte politici
• urmărirea efectivă a punerii în practică a legislaţiei UE în actualele şi viitoarele state membre

4. Politica de vecinătate

Pe măsură ce UE se extinde, este necesară o politică de vecinătate care să propage prosperitatea şi

buna guvernare în ţările învecinate, pentru a crea un cerc de stabilitate şi de securitate în jurul
nostru. Noile forme de parteneriat pot să ajute UE să propage stabilitatea, prosperitatea şi buna
14
guvernare în ţările nemembre. Pentru unele din acestea, perspectiva aderării la UE poate să fie un
stimulent puternic pentru progres şi reformă.

În consecinţă, acest raport face următoarele recomandări :

• Ar trebui dezvoltate forme superioare de parteneriat între UE şi ţările vecine, indiferent dacă
acestea din urmă aderă sau nu la Uniune.
• În cazul ţărilor care ar putea să adere la UE în anii următori, ar trebui să insistăm asupra unor
pregătiri satisfăcătoare în vederea aderării, precum şi asupra respectării criteriului politic şi a
celorlalte criterii.
• Procesul de extindere ar trebui să continue cu Bulgaria şi România, precum şi cu Turcia. Pentru
ţările din Balcanii Occidentali, perspectiva aderării viitoare la UE poate să fie un catalizator
pentru schimbare.

5. Rolul Europei în afacerile internaţionale

¾ Cele 10 noi ţări cu 75 de milioane de cetăţeni care se adaugă celor 15 state membre cu 375 de
milioane de locuitori pot să întărească capacitatea UE de a influenţa cursul evenimentelor în
lume. Acest lucru va ajuta Europa să facă faţă provocării pe care o reprezintă globalizarea. După
cum o arată însă evenimentele recente, Uniunea Europeană poate să influenţeze ceea ce se
întâmplă în lume doar dacă este capabilă să adopte o linie politică clară şi să vorbească pe o
singură voce.
¾ În sfera relaţiilor economice internaţionale, UE este deja un actor principal, dar nu îşi foloseşte
la maximum influenţa de care se bucură; extinderea va constitui un prilej pentru a o utiliza mai
bine.
¾ În sfera afacerilor externe, securităţii şi apărării, UE a făcut un progres limitat, dar nu şi-a
dezvoltat mijloacele sau voinţa de a acţiona în mod efectiv. În prezent, în privinţa unei probleme
cheie de politică externă - problema Iraq-ului - UE ca atare este total absentă. Uniunea
Europeană nu mai poate să continue îmbinarea puterii economice cu slăbiciunea politică.
¾ Nu trebuie să ratăm această ocazie a extinderii la 25 de membri pentru a câştiga mai multă
autoritate, coerenţă şi influenţă pe scena internaţională. UE şi statele sale membre ar trebui să
tragă fără întârziere învăţămintele care se impun din experienţa cu Iraq-ul: folosirea şi
perfecţionarea mecanismelor din cadrul Uniunii Europene pentru a ajunge la o înţelegere şi
poziţie comună în ceea ce priveşte unele probleme cheie.

Prin urmare, concluziile acestui raport sunt că, în perspectiva extinderii :

• ar trebui să reflectăm fără întârziere la necesitatea de a reconstrui o politică externă comună
reală, cu intenţia de a vorbi pe o singură voce
• Convenţia privind Viitorul Europei ar trebui să ducă la o îmbunătăţire a reprezentării UE pe
plan extern.

Europa este sau ar trebui să fie o adevărată uniune politică. Dacă această dorinţă politică este
împărtăşită de politicienii şi popoarele Europei, atunci ea va deveni realitate. Dacă această voinţă
politică nu există (sau a încetat să existe), atunci ar trebui să nu ne mai amăgim.

15
Non-extinderea
O întrebare ipotetică

Se pune uneori întrebarea “ Care ar fi costul nerealizării extinderii?” Pot fi calculate oare
consecinţele pe care le-ar avea nerealizarea de către UE a preconizatei sale extinderi – tot aşa cum
au fost calculate “costurile non-Europei” înainte ca UE să pună bazele pieţei unice?

Cele două situaţii diferă. Extinderea UE este un proces aflat în desfăşurare de peste un deceniu, care
a dat deja rezultate: nu se poate “să dăm ceasul înapoi”. În plus, raţiunile extinderii nu sunt numai
economice, ci şi politice, fiind greu de cuantificat. Întrebarea merită însă un răspuns. Ea ne obligă să
trecem în revistă rezultatele şi perspectivele procesului de extindere.

Ce s-a realizat până în prezent?

♦ Perspectiva aderării la UE a accelerat procesul de transformare în Europa Centrală şi de Est
ce a urmat după căderea comunismului.
♦ Apariţia democraţiilor stabile în acea regiune a întărit securitatea Europei pe ansamblul ei.
Cauzele conflictelor, cum ar fi problemele legate de minorităţi şi de frontiere, au fost
înlăturate.
♦ Creşterea rapidă a comerţului a însemnat noi pieţe şi investiţii pentru membrii UE: viitoarele
state membre desfăşoară deja cea mai mare parte a comerţului lor cu UE.

Fără proiectul extinderii UE, multe din aceste câştiguri nu ar fi fost posibile.

16
Ce ne rezervă viitorul?

O întârziere a extinderii sau abandonarea acesteia, ca rezultat al neratificării de către statele membre
UE, ar constitui un eşec politic major pentru Europa. Într-o asemenea situaţie, atât Uniunea
Europeană, cât şi ţările candidate ar avea de suportat costurile:
♦ Nerealizarea extinderii pieţei unice, având drept rezultat o creştere mai mică în ţările
candidate, ar lipsi UE de câştiguri economice.
♦ Pentru ţările candidate, acest lucru ar diminua stimulentele pentru realizarea reformei, ar
descuraja investiţiile străine şi ar reduce creşterea economică.
♦ O astfel de situaţie ar putea fi o sursă de instabilitate politică, cu posibile repercusiuni pentru
UE. Ea ar duce la o escaladare a riscurilor în regiunea Balcanilor, unde pacea şi stabilitatea
sunt încă fragile.
♦ În absenţa extinderii, UE ar fi mai puţin capabilă să combată criminalitatea organizată,
imigraţia ilegală şi terorismul.
♦ Deziluzionarea ţărilor candidate ar alimenta euroscepticismul din UE şi din alte regiuni.

Astfel, costurile nerealizării extinderii – atât pe plan politic, cât şi pe plan economic – ar fi ridicate
şi ar fi suportate de actualii membri, precum şi de cei excluşi. Aceasta ar presupune nu numai
pierderea beneficiilor în viitor, dar şi irosirea eforturilor şi investiţiilor din trecut. “Ceilalţi
europeni” ar rămâne vecinii UE, nişte vecini supăraţi şi plini de resentimente, mai puţin dispuşi să
participe la rezolvarea problemelor care depăşesc frontierele naţionale din Europa sau la împărţirea
responsabilităţii de a modela rolul Europei în lume.

17
Capitolul 1

CONSTRUIREA NOII EUROPE

Viitoarea extindere este un nou pas către integrare europeană: o ocazie istorică de a punte capăt
divizării artificiale între Europa de Vest şi de Est şi de a reunifica continentul nostru.

Extinderea care urmează să includă 10 noi state membre, inclusiv state din Europa Centrală şi de
Est, evidenţiază idealurile, valorile şi obiectivele fundamentale ale UE. Încurajarea păcii, stabilităţii,
democraţiei şi prosperităţii în întreaga Europă prin integrarea statelor şi popoarelor constituie
raţiunea de a fi a UE. Extinderea transpune în viaţă această viziune prin încurajarea integrării
economice şi politice. Pentru statele din Europa Centrală şi de Est, aderarea simbolizează o
reîntoarcere în Europa şi şansa de a-şi ancora ferm propriile democraţii în cadrul UE.

Unificarea continentului european demonstrează dinamismul şi progresul continuu al UE. În ultimii

30 de ani, UE a primit noi state membre în patru valuri consecutive – acesta fiind al cincilea val.
Extinderea nu a împiedicat UE să realizeze progrese, deseori chiar în perioadele în care ea primea
noi membri în rândurile sale. Actualul proces de extindere lansează însă noi provocări care implică
atât oportunităţi, cât şi riscuri.

Principalele date în procesul de extindere

1989 Căderea Zidului Berlinului

Iniţierea sprijinului financiar al Comunităţii Europene destinat ţărilor din Europa
Centrală şi de Est pentru reforma şi refacerea economiilor lor
1990 Cipru şi Malta solicită să devină membri ai UE
1990-1996 Încheierea Acordurilor de Asociere (Acorduri Europene) cu state din Europa
Centrală şi de Est
1993 Consiliul European de la Copenhaga aprobă extinderea UE pentru a include ţări din
Europa Centrală şi de Est şi defineşte criteriile pe care trebuie să le îndeplinească
pentru aderare
1993 Comisia Europeană publică Opiniile sale privind Cipru şi Malta
1994 Consiliul European de la Essen aprobă strategia de pre-aderare
1994-1996 Zece state din Europa Centrală şi de Est solicită să devină state membre UE.
1997 Comisia Europeană publică Opiniile sale privind ţările din Europa Centrală şi de
Est şi propune o strategie a procesului de extindere în “Agenda 2000”
1998 Încep negocierile de aderare cu Ungaria, Polonia, Estonia, Slovenia, Cehia şi Cipru.
Malta îşi reactivează cererea de a deveni membru al UE
1999 Consiliul European de la Berlin aprobă “Agenda 2000” şi o perspectivă financiară
pentru extinderea UE
Turcia este acceptată în procesul de extindere a UE pe baza criteriilor de la
Copenhaga
2000 Încep negocierile cu Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria, România şi Malta
2002 Consiliul European de la Copenhaga marchează sfârşitul negocierilor de aderare cu
Cipru, Malta, Slovacia, Cehia, Polonia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi
Lituania

18
De ce se extinde UE

Extinderea UE este rezultatul hotărârii de a împărţi cu alte state beneficiile obţinute de Europa
Occidentală prin crearea unei zone stabile, unde războiul a devenit imposibil. UE are
responsabilitatea de a ajuta ţările vecine să se dezvolte din punct de vedere economic şi democratic,
în paralel cu promovarea stabilităţii şi securităţii.

Acest ideal îşi are rădăcinile în experienţa acumulată datorită tulburărilor manifestate pe continentul
european în anii interbelici, a distrugerilor cauzate de ultimul război şi a optimismului care a
început să se manifeste în perioada de după război. Pacea şi stabilitatea constituie premisele unei
economii prospere, reciproca fiind în egală măsură valabilă. Raţionamentul părinţilor fondatori ai
UE s-a bazat pe logica faptului că integrarea economiilor din Europa Occidentală ar preveni
războiul şi ar crea pace, stabilitate şi prosperitate pentru toţi cetăţenii, pretutindeni în Europa.
Această viziune este în continuare importantă, după cum a demonstrat-o şi dezintegrarea violentă a
fostei Iugoslavii.

Extinderea prin primirea de noi state membre va defini cadrul politic şi economic al UE pentru mai
bine de o generaţie de acum încolo.

De ce doresc ţările să adere

De-a lungul istoriei lor, ţările din Europa Centrală şi de Est au suferit din cauza expansionismului
statelor vecine mai mari, din Est şi Vest. Cererea lor de a adera la UE a reflectat teama de a se găsi
în situaţia de a fi libere, dar fără nici un fel de legături care să le ancoreze într-o Europă care se
schimbă rapid. Pentru a beneficia de o securitate sporită, aceste state îşi doreau să adere atât la UE,
cât şi la NATO.

Aderarea la UE reprezintă punctul culminant al visului acestor ţări de a se reîntoarce în Europa

după divizarea artificială creată de Cortina de Fier. Aderarea lor la Uniune simbolizează revenirea
în familia europeană, dă un caracter stabil tinerelor democraţii din aceste ţări şi creează climatul
necesar pentru realizarea unor economii de piaţă echilibrate din punct de vedere social. Aderarea
aduce cu sine beneficii economice şi sociale care stau la baza dezvoltării democratice, oferind acces
la piaţa unică şi la asistenţă financiară suplimentară. Ea oferă mai multe oportunităţi de investiţii
directe şi refacere economică, un mediu de afaceri stabil şi politici sociale progresiste.

Extinderile anterioare

UE are un trecut ce include extinderi încununate de succes. În 1973, au devenit membri Marea
Britanie, Danemarca şi Irlanda; ulterior au fost primite Grecia în 1981, Spania şi Portugalia în 1986,
după căderea regimurilor dictatoriale, aderarea la UE susţinând astfel dezvoltarea lor democratică;
în 1995, Austria, Finlanda şi Suedia au devenit membre ale UE. În ultimii 30 de ani, Uniunea
Europeană s-a extins de la 6 state membre cu o populaţie de 185 milioane la o entitate internaţională
ce numără 15 state membre, cu 375 de milioane de cetăţeni. Acum ea este pe punctul de a se
extinde la 25 de state membre, cu o populaţie de 450 de milioane de cetăţeni.

Extinderea nu a împiedicat însă dezvoltarea în profunzime. La vremea aderării Spaniei şi

Portugaliei, UE lansa programul pieţei unice şi politicile de mediu, coeziune economică şi socială,
cercetare, tehnologie şi afaceri sociale. În 1992, Tratatul de la Maastricht a pregătit uniunea
economică şi socială, într-un moment în care se afla în curs de desfăşurare aderarea Suediei,
Finlandei şi Austriei. Apoi, UE a lansat moneda unică (euro), într-o perioadă în care simultan
negocia actuala rundă a extinderii.

19
Runda actuală

UE se pregăteşte acum să primească în rândul membrilor săi opt ţări din Europa Centrală şi de Est
(Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi Slovenia) şi două state
mediteraneene, Malta şi Cipru (vezi Tabelul 1 din Anexă, pentru date cu privire la populaţia,
suprafaţa şi economia acestora). Aceste ţări s-au pregătit pentru aderare mai bine de un deceniu, în
conformitate cu criteriile formulate de UE.

Criteriile pentru a deveni stat membru

Reuniunea la nivel înalt a liderilor UE de la Copenhaga, în iunie 1993, a lansat promisiunea istorică
potrivit căreia “ţările din Europa Centrală şi de Est, care îşi exprimă dorinţa în acest sens, vor putea
adera la Uniune de îndată ce sunt în măsură să îşi asume obligaţiile de membru, prin îndeplinirea
condiţiilor economice şi politice”.

Cu acea ocazie, au fost specificate clar pentru prima oară condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a
deveni membru, ce au devenit cunoscute sub numele de “criteriile de la Copenhaga”. Acestea
stabilesc anumite standarde pentru ţările care aspiră să devină membre ale UE:
♦ Stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului,
respectarea şi protecţia minorităţilor.
♦ Existenţa unei economii de piaţă funcţionale, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii
concurenţiale şi forţelor de piaţă din cadrul Uniunii.
♦ Capacitatea de a îndeplini obligaţiile de membru, inclusiv aderarea la obiectivele uniunii
politice, economice şi monetare.

Primul criteriu, cel “politic”, este considerat a fi o condiţie prealabilă pentru deschiderea
negocierilor de aderare, în timp ce celelalte criterii trebuie să fie îndeplinite până în momentul
aderării. Al treilea criteriu presupune ca noii membri să fie capabili să preia politicile şi
reglementările UE (“‘acquis”-ul), pe care apoi să le pună în practică şi aplice în mod efectiv.

Beneficiile procesului de extindere sunt deja vizibile. În viitoarele state membre din Europa
Centrală şi de Est, au apărut deja democraţii stabile, instituţii democratice şi un respect tot mai mare
pentru minorităţi. Reformele lor economice au determinat deja obţinerea unor rate înalte de creştere
economică (în comparaţie cu ratele de creştere din UE) şi perspective mai bune de ocupare a forţei
de muncă. Acest proces a fost încurajat de perspectiva de a deveni stat membru UE, precum şi de
asistenţa financiară acordată de Uniunea Europeană şi de alte instituţii internaţionale.

“Condiţionalitatea” impusă de aceste criterii ce trebuie îndeplinite pentru a deveni membru UE a

avut un puternic impact asupra ritmului reformelor şi le-a conferit un caracter ireversibil.
Stabilitatea şi prosperitatea tot mai mare care au rezultat sunt în beneficiul actualilor şi viitorilor
membri.

Astfel, UE reunifică progresiv continentul şi extinde către alţi europeni zona de pace, stabilitate şi
prosperitate de care s-au bucurat mai multe generaţii din Europa Occidentală.

20
Capitolul 2

CETĂŢENII ŞI UNIUNEA ÎN CURS DE EXTINDERE

Unul dintre obiectivele acestui raport este să abordeze întrebările, problemele şi îndoielile
exprimate în diferite cercuri, pe măsură ce UE se apropie de momentul extinderii sale. Ce ştim
despre preocupările şi aşteptările cetăţenilor din actualele şi viitoarele state membre?

Actualii membri

Una din preocupările importante ale cetăţenilor în ceea ce priveşte extinderea UE este domeniul
securităţii personale: există oare riscul creşterii criminalităţii şi al imigrării? Vom asista oare la o
scădere a exigenţei standardelor de protecţie a consumatorilor, în special a standardelor alimentare,
şi la ameninţări tot mai mari împotriva mediului înconjurător, cum ar fi riscurile pe care le prezintă
instalaţiile nucleare din viitoarele state membre ? Aceste temeri derivă parţial din necunoaşterea
situaţiei reale din aceste ţări, dar şi din conştientizarea faptului că în perioada în care ţările din
Europa Centrală şi de Est se aflau sub regimul comunist, au apărut mari decalaje sociale şi
economice, pe măsură ce standarde tot mai riguroase erau progresiv introduse în Occident.

Decalajul economic şi social explică şi celelalte preocupări existente în actualele state membre:
faptul că salariile mai mici şi protecţia socială mai redusă din noile state membre vor duce la
relocarea investiţiilor şi locurilor de muncă – astfel de situaţii au apărut deja – şi că libera circulaţie
a lucrătorilor în cadrul unei pieţe lărgite vor determina un flux de forţă de muncă migrantă. Aceste
preocupări în legătură cu extinderea fac parte, desigur, din neliniştea generală înregistrată în
sectoarele vulnerabile ale societăţii, legată de procesul de ajustare care are loc pretutindeni în lume,
proces ce însoţeşte globalizarea.

Întrebările care se pun diferă în funcţie de ţările în cauză. În state membre ca Germania şi Austria,
care se învecinează cu viitoarele state membre, există o preocupare în legătură cu impactul social şi
economic direct pe care îl va avea abolirea frontierelor, în vreme ce percepţiile înregistrate în statele
membre cu o poziţie geografică mai îndepărtată sunt mai vagi.

În fine, există îndoieli în multe cercuri cu privire la capacitatea instituţiilor comunitare, în forma lor
actuală, de a face faţă complexităţii tot mai mari a procesului decizional. O dată cu creşterea
numărului de membri de la 15 la 25, “mai mult” va însemna oare “mai puţin” ?

Sondajele de opinie arată că populaţia din cele 15 state membre este în general în favoarea
extinderii. În cel mai recent sondaj Eurobarometru (publicat în noiembrie 2002 – vezi Tabelul 2 din
Anexă) 66 % din respondenţii din cele 15 state membre ale UE s-au exprimat în favoarea extinderii
Uniunii Europene, în timp ce 22% au fost împotrivă; restul celor chestionaţi fie că nu au dat un
răspuns (9%) fie au răspuns că opinia lor variază în funcţie de ţările implicate (3%).

Majoritatea respondenţilor (82%) au auzit deja de procesul de extindere, deşi nu au fost prea mulţi
cei care ştiau care sunt ţările în cauză (40% nu au putut să numească nici măcar o singură ţară).
Ţările candidate cele mai cunoscute în rândul populaţiei din cele 15 state membre UE sunt Turcia
(citată de 31% din respondenţi), Polonia (30%), Cehia (16%) şi Ungaria (12%). Cei care auziseră de
procesul de extindere au înclinat în favoarea acestuia, spre deosebire de cei care nu erau la curent cu
existenţa sa.

Cotele cele mai ridicate de sprijin au fost înregistrate în Italia şi Irlanda (în jur de 80%), urmate de
Spania şi Belgia (70-75%); sprijinul cel mai slab s-a înregistrat în Regatul Unit al Marii Britanii,

21
Suedia şi Finlanda (50-55%); în Germania şi Franţa, cotele de sprijin erau apropiate de media din
UE (66%).

Alte întrebări din sondajul Eurobarometru conţin date interesante despre părerile cetăţenilor cu
privire la consecinţele extinderii. Majoritatea respondenţilor (peste două-treimi) au fost de părere că
extinderea:
ƒ va permite societăţilor comerciale din ţările lor să se extindă pe noi pieţe
ƒ va face mai puternică vocea UE pe scena internaţională
ƒ va reduce riscurile de război şi conflict în Europa
ƒ va facilita abordarea problemelor de mediu la nivel european

Cât despre consecinţele negative, majoritatea a fost de părere că:

ƒ extinderea va face mai dificilă luarea deciziilor într-o Uniune Europeană lărgită
ƒ extinderea va fi foarte costisitoare pentru ţara lor
ƒ mulţi cetăţeni din noile state membre se vor stabili în ţara lor
ƒ deschiderea frontierelor va face mai dificilă combaterea criminalităţii şi traficului ilegal de
droguri

O minoritate semnificativă de respondenţi au fost de părere că extinderea:

• va determina o creştere a şomajului în ţara lor
• va reduce standardul de protecţie socială.

Cu toate acestea, argumentele politice de ordin general în favoarea extinderii au întrunit consensul
general, majoritatea respondenţilor fiind de acord că :
• “avem datoria morală să reunificăm Europa după divizarea din perioada Războiului Rece”
• “este normal şi justificat din punct de vedere geografic ca noi membri să adere la UE”.

Viitorii membri

În viitoarele state membre, principalele întrebări cu privire la impactul aderării sunt de natură
diferită, deoarece UE reprezintă încă ceva “straniu”, în legătură cu care majoritatea cetăţenilor nu au
o experienţă directă. Cu toate acestea, unele din întrebările care se pun cu privire la efectele aderării
la o organizaţie supranaţională sunt valabile şi pentru actualele state membre UE: pierderea
suveranităţii naţionale, a identităţii naţionale sau locale, dificultatea de a influenţa şi de a înţelege
deciziile luate la nivel european.

În domeniul economic şi social, speranţele şi temerile legate de UE sunt influenţate de experienţa

tranziţiei economice – în cele mai multe cazuri o experienţă dificilă, în care reformele şi adaptările
au condus la adâncirea inegalităţilor, dar şi la creştere economică. Concurenţa Occidentului şi
investiţiile străine au supus deja presiunilor întreprinderile cu capital local.

Discuţiile privind UE în viitoarele state membre au fost influenţate de progresul negocierilor de

aderare, ale căror rezultate au făcut obiectul unor analize minuţioase. Deşi este un fapt general
recunoscut în cercurile politice că actualele condiţii de aderare sunt cele mai bune care puteau fi
obţinute, Uniunea Europeană, în calitate de partener de negocieri, a apărut uneori într-o lumină
defavorabilă, de exemplu la capitolele de negociere buget şi agricultură, precum şi atunci când a
fost vorba de poziţia restrictivă cu privire la libera circulaţie a lucrătorilor. Astfel, în aceste ţări
există punctul de vedere potrivit căruia, chiar după aderare, ele nu vor fi tratate ca parteneri egali, ci
vor avea oarecum un statut de “categoria a doua”.

22
În viitoarele 10 state membre, Eurobarometrul a înregistrat consecvent cote ridicate de sprijin
pentru aderarea la UE. Potrivit celor mai recente rezultate disponibile (pe baza unor interviuri
desfăşurate în septembrie şi octombrie 2002 – vezi Tabelul 3 din Anexă) :
• 52% dintre respondenţi au spus că apartenenţa la UE este un “lucru bun”
• 61% ar vota favorabil într-un referendum.

Rămâne de văzut dacă aceste indicii vor fi confirmate de referendumurile care vor fi organizate în
aceste ţări în cursul anului 2003. La data finalizării acestui raport, primul referendum a avut deja
loc în Malta, cu un rezultat favorabil aderării la Uniunea Europeană.

Întrebări adresate frecvent

Deşi poziţiile faţă de extindere sunt în generale favorabile, atât în actuala UE, cât şi în viitoarele
state membre, în rândul opiniei publice şi în cercurile politice se pun nenumărate întrebări, deseori
sceptice.

Întrebări adresate frecvent

• Care va fi impactul extinderii asupra ocupării forţei de muncă şi salariilor ? Se vor reduce
locurile de muncă ca rezultat al unei concurenţe mai susţinute în UE extinsă ? Vom asista
oare la un “dumping social” ?
• Vor aplica corect reglementările UE noile state membre, inclusiv reglementările care
guvernează piaţa unică ?
• Vor adopta noile state membre moneda unică europeană în momentul aderării ?
• Extinderea va aduce oare cu sine o grad sporit de nesiguranţă, un risc crescut de
criminalitate, mai mulţi imigranţi?
• Vor deveni standardele de protecţie a consumatorului şi populaţiei mai puţin riguroase o
dată cu aderarea noilor membri ? De ex. standardele alimentare, securitatea nucleară,
protecţia mediului ?
• Aderarea la UE va însemna o pierdere a identităţii mele sau a ţării mele?
• Îşi va pierde ţara mea suveranitatea în momentul aderării la UE ? Va fi ea un stat membru
“de categoria a doua”?
• Va fi oare posibil să se ia decizii la nivel european cu 25 de membri?
• Cum poate Europa să vorbească cu adevărat într-un singur glas în afacerile internaţionale în
condiţiile în care are atât de mulţi membri?
• Următoarea rundă a extinderii va fi urmată de altele, în care vor adera alte noi ţări?

Aceste întrebări sunt grupate în patru mari teme abordate în următoarele capitole ale acestui raport,
care analizează impactul extinderii asupra:
• economiei europene (ocuparea forţei de muncă, ritm de creştere, finanţe, etc.),
• calităţii vieţii cetăţenilor europeni (securitate, standarde de protecţie, etc.),
• relaţiilor UE cu vecinii săi şi rolului său în lume,
• modului în care europenii acţionează împreună pentru a realiza politicile comunitare.

23
Capitolul 3

ECONOMIE, PIAŢA MUNCII ŞI FINANŢE

Capitolul de faţă prezintă ceea ce s-a realizat până acum în vederea integrării economice în UE a
viitoarelor ţări membre şi ce a mai rămas de făcut în continuare pentru ca extinderea să fie un
succes. Capitolul abordează întrebările cel mai des întâlnite referitor la modul în care extinderea UE
va afecta dezvoltarea economică, piaţa muncii şi finanţele UE.

Atât pentru statele membre cât şi pentru cele ce vor dobândi acest statut, se impune gestionarea atât
a oportunităţilor economice, cât şi a riscurilor pe care le presupune extinderea, succesul extinderii
depinzând de cât de bine se realizează această gestionare. Măsura în care ţările, firmele şi oamenii
vor câştiga sau vor pierde în urma extinderii va depinde de propriilor lor decizii şi nu de extinderea
ca atare a UE. Cu toată importanţa pe care o au politicile UE, succesul economic al ţărilor membre
a stat şi va sta în continuare în propriile lor mâini.

În termeni strict economici, viitoarea extindere a UE înseamnă integrarea unui grup de ţări care
constituite o economie mare şi bogată cu 375 de milioane de locuitori, cu un grup de ţări mult mai
puţin bogate, cu o populaţie totală de 75 de milioane de locuitori. Atât teoria cât şi experienţa
trecută ne pot ghida în evaluarea consecinţelor economice posibile.

În termeni relativi, creşterea populaţiei (20%) şi a suprafeţei (23%) rezultate din extinderea din
2004 nu sunt superioare celor din extinderile precedente. Extinderea din 1973 cu includerea Marii
Britanii, a Danemarcei şi Irlandei, a fost proporţional mai mare, din punctul de vedere al populaţiei.
Extindea din 1995 cu includerea Austriei, Suediei şi Finlandei a fost proporţional mai mare din
punctul de vedere al suprafeţei teritoriale.

Actuala extindere este diferită de extinderile anterioare datorită diferenţelor economice: în viitoarele
ţări membre PIB-ul pe cap de locuitor este în medie 40% din PIB-ul actualelor state membre
(paritate bazată pe puterea de cumpărare). Actuala extindere se aseamănă cel mai mult cu
extinderea prin integrarea Spaniei şi Portugaliei, din 1986, care a dus la o creştere cu 16% a
populaţiei UE: PIB-ul acestor ţări reprezenta în medie aproximativ 70% din PIB-ul UE de la acea
dată (paritate bazată pe puterea de cumpărare).

O altă diferenţă între actuala extindere şi extinderile precedente este aceea că majoritatea noilor
membri se află în etapa de tranziţie de la tipul de economie planificată la sistemul economiei de
piaţă şi au trecut prin reforme economice dificile, independent de eforturile lor de a intra în UE.

Unii comentatori au comparat viitoarea extindere cu crearea Zonei Nord-americane a Liberului

Schimb (NAFTA) între Statele Unite ale Americii, Canada şi Mexic, în anii ’90, pe baza faptului că
veniturile în Mexic erau şi sunt încă mult mai mici decât cele din SUA şi Canada.1 Insă NAFTA
este doar o zonă a liberului schimb, în vreme ce integrarea în UE presupune o uniune vamală, o
legislaţie comună, o monedă unică, libera circulaţie şi o integrare politică şi juridică.

În actualele şi viitoarele state membre ale UE, condiţiile economice variază considerabil: acest
capitol nu îşi propune însă să examineze fiecare ţară în parte, deşi menţionează impactul în cazuri
particulare şi relevante. Capitolul de faţă se concentrează, în mod necesar, pe efectul intrării în UE a
ţărilor din Europa Centrală şi de Est; Cipru şi Malta sunt ţări mult mai mici, cu un produs intern
brut de 10 şi respectiv 4 miliarde de euro, şi care nu au trecut printr-un proces de tranziţie de la o

1
T. Boeri et al. 2002.
24
economie centralizată. Dată fiind dimensiunea lor modestă, aceste două ţări nu afectează mult
analiza economică de ansamblu. În rândul actualelor state membre, extinderea UE va avea un
impact economic mai important asupra acelor ţări care au graniţă comună cu viitoarele state
membre, în speţă Germania şi Austria.

Efectele economice

Extinderea UE la 25 de state membre (EU-25) va aduce încă 75 milioane de consumatori pe piaţă

unică europeană. Acest lucru ar trebui să ducă la intensificarea schimbului de mărfuri şi servicii, la
economii de scală, la creşterea concurenţei şi a investiţiilor, conducând astfel la o mai mare creştere
economică, atât în actualele, cât şi în viitoarele ţări membre. În acest sens, extinderea seamănă cu
procesul de realizare a pieţei unice, prin care a trecut UE în anii 90. În plus, noile state membre se
pot aştepta la rate ale creşterii relativ mari, având în vedere posibilităţile “de a ajunge din urmă”
asociate cu veniturile mai mici pe cap de locuitor.

Analizarea viitoarei creşteri economice depinde în mare măsură de comerţ, investiţii şi imigraţie,
trei factori pe care îi vom analiza în continuare.

Comerţul

Integrarea economică extensivă între actualele şi viitoarele stat membre a fost înfăptuită deja ca
parte a procesului de pre-aderare (vezi Tabelul 4 din Anexa care ilustrează creşterea rapidă a
comerţului din ultimii ani).

Deoarece schimbul de mărfuri cu UE s-a liberalizat în mare măsură în cursul anilor 90, apartenenţa
la UE înseamnă trecerea la uniunea vamală de la zona de liber schimb preexistentă. Aceasta va
avea, pe termen scurt, doar un impact imediat redus asupra comerţului de mărfuri cu noile state
membre, urmând ca avantajele să apară doar pe termen mediu şi lung, ca efect al creşterii
investiţiilor şi al specializării continue a producţiei.

Cu toate acestea, rămân domenii în care comerţul încă nu s-a liberalizat complet, cum ar fi sectorul
automobilelor, iar comerţul cu servicii, inclusiv servicii financiare, este limitat. Nici comerţul
agricol nu este complet liberalizat, deşi comerţul cu produse agro-alimentare a crescut substanţial în
perioada de pre-aderare. Comentatorii remarcă faptul că este posibil ca extinderea să conducă la o
creştere a volumului schimburilor comerciale între noile state membre, mai ales între cele din
Europa Centrală şi de Est.

Estimările asupra impactului extinderii asupra actualei UE sunt, în general, limitate, dată fiind
dimensiunea economică mult mai mare a acesteia. O astfel de estimare este aceea potrivit căreia
actualele state membre ale UE vor câştiga probabil în total aproximativ 10 miliarde euro, pe termen
lung, însemnând o creştere cu 0,2% a PIB-ului în aceste ţări, care ar putea duce la crearea a
aproximativ 300.000 de locuri de muncă (în ipoteza unui raport constant volum muncă – volum
producţie).2 Acest câştig economic se va distribui probabil inegal între actualele state membre,
Germaniei revenindu-i în jur de o treime.

Pentru noile state membre, economiştii sunt cu toţii de acord că este posibil ca, în cazul lor,
câştigurile să fie proporţional mult mai mari, ca o reflectare a faptului ca 70% din exporturile
acestor ţări merg către actuala UE (doar 4% din exporturile UE merg, în prezent, spre noile state
membre) şi a faptului că economiile lor sunt mult mai mici. O recentă sinteză întocmită pe baza
literaturii de specialitate ajunge la concluzia că: “simulările care au ca punct de plecare relaţiile

2
Grabbe, H. 2001
25
comerciale demonstrează că, de regulă, ţările candidate, ca grup, câştigă undeva între 1.5 % şi 8%
sau chiar 10% din PIB, pe termen scurt şi mediu”.3

Investiţiile

Deoarece există deja schimburi comerciale libere substanţiale, iar mobilitatea forţei de muncă s-ar
putea să rămână limitată timp de câţiva ani după extindere, investiţiile sunt cheia creşterii
economice viitoare în noile state membre.

Investiţiile Străine Directe (ISD) au fost deja încurajate în viitoarele state membre în perspectiva
aderării la UE. Este dificil de estimat însă gradul în care acestea vor creşte în viitor. După
extinderile precedente, s-au înregistrat salturi considerabile în fluxul investiţiilor străine, mai ales în
Portugalia şi Spania; dar acest lucru nu s-a întâmplat în toate cazurile, iar creşterea ISD depinde de
politicile de ajustare sănătoase şi de o bună guvernare la nivel naţional. Unii comentatori sugerează
că, ţinând cont de nivelul ISD deja mare, de eliminarea facilităţilor fiscale speciale şi de încheierea
procesului de privatizare, nu se întrevede o creştere a ISD după extindere. Pe de altă parte, se
argumentează că integrarea efectivă în UE va duce la o creştere semnificativă a fluxului
investiţional, presupunând că situaţia locală este încurajatoare în acest sens. Creşterea siguranţei
legislative pe care o impune calitatea de membru UE şi eliminarea “clauzelor protecţioniste” din
actualele acorduri dintre ţările candidate şi UE, care au limitat, se pare, exporturile acestor ţări, vor
constitui tot atâţia factori favorizaţi. Comentatorii din cercurile de afaceri consideră că multe
companii au pregătite noi proiecte de investiţii în aşteptarea finalizării extinderii UE, ceea ce
sugerează că ne putem aştepta la o creştere a investiţiilor. Se poate observa că NAFTA a avut ca
efect creşterea considerabilă a investiţiilor în producţie, în Mexic. În cazul aderării la UE, efectul
“deblocării” accesului la piaţă, reglementările comune şi orientarea economică ar trebui să aibă un
efect şi mai puternic.

Astfel, este posibil ca efectul dinamic - un cerc virtuos între creştere şi investiţie – va duce
probabil, în continuare, la o creştere economică rapidă în noile stat membre, după aderare. Totuşi,
experienţa extinderilor anterioare arată că acest dinamism nu se declanşează automat, ci va depinde
de adoptarea unor politici sănătoase, favorabile creşterii economice, atât de către noile state
membre, cât şi de către UE în ansamblul său.

Chiar şi în cele mai optimiste scenarii, convergenţa economică a noilor state membre cu actualele
state membre va fi un proces îndelungat , care va dura câteva decenii. Costurile şi beneficiile nu
vor apărea, neapărat, în aceeaşi perioadă; costurile asociate creşterii concurenţei şi alinierii vor
apărea probabil mai devreme, în primii ani după integrare. Însă, pe termen lung, beneficiile pot fi
foarte mari, dacă se aplică politici adecvate. Ratele creşterii economice înregistrate recent de
viitoarele state membre (vezi Tabelul 5 din Anexă) sunt mai mari decât cele din actualele state
membre ale UE.

Migraţia şi piaţa muncii

Deoarece migraţia lucrătorilor duce la câştiguri economice în ţările gazdă, ea ar putea fi unul din
avantajele majore ale extinderii UE.

Majoritatea cetăţenilor din viitoarele state membre pot deja circula liber (fără viză) pe teritoriul UE.
Peste 850.000 sunt rezidenţi UE, reprezentând 0,2% din populaţia acesteia. Migraţia (cel mai
adesea, a muncitorilor sezonieri) se concentrează mai mult către ţările şi regiunile vecine; două-
treimi din cei care migrează se stabilesc în Germania şi aproximativ 14% în Austria.

3
Pelkmans, J. 2002
26
Există o preocupare generală la nivelul UE privind o eventuală migrare masivă a lucrătorilor din
noile state membre, după extindere, cauzată de diferenţa mare de venituri. Aceste temeri însă nu se
vor adeveri probabil în realitate.

Experienţa aderărilor anterioare a ţărilor cu venituri mici este edificatoare. Migraţia netă dinspre
Spania şi Portugalia, după aderarea lor la UE, a fost aproape zero în a doua jumătate a anilor 80. În
perioada respectivă, au existat restricţii asupra migrării populaţiei, care s-au menţinut pe o perioadă
de tranziţie de şapte ani. Chiar şi după eliminarea restricţiilor, care a coincis cu recesiunea de la
începutul anilor 90, migraţia dinspre aceste ţări a fost nesemnificativă.

Un aranjament provizoriu similar a fost agreat şi pentru extinderea viitoare: astfel, actualele state
membre vor avea dreptul să restricţioneze afluxul de forţă de muncă dinspre Europa Centrală şi de
Est timp de şapte ani. Trei din actualele state membre şi-au arătat intenţia de a nu restricţiona
intrarea lucrătorilor din noile state membre, după extindere. Deoarece ţările gazdă obţin avantaje
economice de pe urma imigraţiei, având în vedere că aceasta acoperă necesarul de forţă de muncă
calificată şi necalificată, aceste trei ţări vor beneficia de pe urma acestei decizii. Celelalte state
membre ar trebui de asemenea să decidă cât mai repede posibil, dacă permit libera circulaţie a forţei
de muncă din Europa Centrală şi de Est, şi nu să aştepte încheierea perioadei de tranziţie.

Libera circulaţie a persoanelor

Una din libertăţile pe care Uniunea Europeană le conferă este libera circulaţie a persoanelor:
cetăţenii europeni au dreptul să trăiască şi să muncească în oricare stat membru al Uniunii.

Cum anume se va aplica acest principiu noilor state membre? Există diverse aspecte ale acestei
întrebări: dreptul de a călători în alte state membre, dreptul de a locui şi munci acolo, şi apartenenţa
la spaţiul “Schengen”.

După aderare, cetăţenii noilor state membre vor avea dreptul de a călători şi de a se stabili în oricare
din actualele state membre. Insă, pe o perioadă de maximum şapte ani, actualele state membre au
dreptul să restricţioneze dreptul persoanelor din ţările din Europa Centrală şi de Est de a presta o
muncă plătită.

Un alt aspect, separat de dreptul de a munci, este cel al liberei circulaţii a persoanelor în spaţiul
“Schengen”. Ţările din acest spaţiu au convenit să elimine controalele la frontierele dintre ele,
măsură compensată prin schimbul de informaţii şi întărirea graniţelor externe. Un cetăţean al unui
stat membru are libertatea de a trăi şi de a munci oriunde în altă parte în UE, chiar dacă statul
respectiv nu face parte din spaţiul “Schengen”; este cazul Marii Britanii şi al Irlandei. Noile state
membre nu vor devei imediat membri cu drepturi depline ai spaţiului “Schengen”, ci doar după ce
vor fi îndeplinit într-o măsură satisfăcătoare standardele privind siguranţa frontierelor.

Cifrele calculate de specialişti privind evoluţia migraţiei sunt, în general, modeste. Consorţiul
Integrării Europene estimează că numărul celor care vor migra spre teritoriul actual al UE, după
introducerea liberei circulaţii a forţei de muncă - fără a lua în calcul perioada de tranziţie de şapte
ani - este de 335.000 (0,1% din actuala populaţie a UE), cu o uşoară creştere în următorii 30 de ani,
până la maximum 1,1% din populaţie.4

4
Boeri, T. and H. Brücker, 2000.
27
Ţările şi regiunile din UE aflate în imediata vecinătate a noilor state membre vor fi, probabil, mai
afectate decât celelalte. Un raport recent al Centrului de Cercetări în domeniul Politicilor
Economice sugerează că migraţia net cumulativă sau migraţia pe termen lung dinspre noile state
membre (înregistrată în primii 15-20 de ani de la introducerea liberei circulaţii a forţei de muncă)
va ajunge să reprezinte 2-3% din populaţie în Germania5. Regiunile de la graniţă vor înregistra de
asemenea o creştere considerabilă a imigrării pe termen scurt (chiar de tip navetă), în căutare de
lucru.

Aceste cifre estimative trebuie să fie plasate în contextul societăţii europene aflată într-un proces de
îmbătrânire, în care nu are loc înlocuirea generaţiilor. Rata natalităţii este scăzută, speranţa de viaţă
a crescut, iar raporturile de dependenţă (raportul dintre populaţia în vârstă şi populaţia activă) vor
creşte în anii următori. Pentru actualele state membre ale UE, o creştere a migraţiei poate compensa
– dar numai parţial – creşterea dependenţei cauzată de îmbătrânirea populaţiei.

În fine, trebuie remarcat faptul că, dacă politica economică va încuraja creşterea ratei angajărilor şi
dezvoltarea economică în noile state membre, perspectivele optimiste îi vor determina pe lucrătorii
din aceste ţări să rămână la ei acasă. Per total, aşadar, migraţia dinspre noile state membre va fi
probabil limitată. Care vor fi efectele probabile asupra pieţelor muncii din actualele state membre?
Acestea depind, în parte, de combinaţia de lucrători care migrează şi de sectoarele pieţei muncii în
care activează aceştia.

Lucrătorii calificaţi care migrează dinspre viitoarele state membre acoperă deja lipsa de forţă de
muncă în sectorul serviciilor şi al meseriilor. Aceştia au un nivel de pregătire relativ ridicat, însă
adeseori calificarea lor se pierde prin migrare, întrucât aceştia tind să lucreze în aceleaşi sectoare ca
şi alţi lucrători străini, cum ar fi în construcţii, salubrizare şi manufactură. După extinderea UE, o
creştere a aprovizionării cu mână de lucru necalificată – inclusiv a muncii „la negru” – ar putea
avea un impact asupra salariilor şi ocupării forţei de muncă necalificate din actualele state membre,
mai ales în regiunile din vecinătatea noilor state membre.

Efecte vor exista probabil şi asupra cererii de muncă necalificată, ca rezultat al schimbărilor din
zonele industriale. În cazul NAFTA, firmele americane au profitat de diferenţele economice pentru
a-şi muta producţia bazată pe investiţii mari de resurse umane, în Mexic, folosindu-se de muncitorii
existenţi acolo, cu nivel redus de calificare. Dacă integrarea economică a noilor state membre are un
efect similar, unele activităţi industriale care necesită multă forţă de muncă s-ar putea deplasa către
ţările şi regiunile învecinate cu noile state membre, cu consecinţe asupra cererii de forţă de muncă.

Deşi aceşti factori vor exercita presiuni asupra muncitorilor cu nivel redus de calificare – o
categorie vulnerabilă a societăţii – în actualele state membre, efectul lor nu trebuie exagerat. Unele
din viitoarele state membre sunt în curs de retehnologizare a producţiei, astfel că o parte din
lucrătorii care vor migra vor avea calificare înaltă. Actualele şi viitoarele state membre trebuie să se
asigure că politicilor lor privitoare la piaţa muncii sunt de natură să permită muncitorilor cu nivel
redus de calificare să lucreze şi că politicile lor de angajare contribuie la aplicarea unei politici
socio-economice eficiente şi, implicit, la succesul extinderii.

Există de asemenea preocupări legate de ceea ce se cheamă “dumping social”: noile state membre,
cu salarii mici şi standarde sociale mai scăzute, vor exercita o presiune inechitabilă asupra
standardelor de viaţă ale actualelor state membre. Aceste temeri reflectă, până la un punct, faptul că
actualele state membre vor fi nevoite să adopte politici care să încurajeze creşterea economică şi
ocuparea forţei de muncă, într-o lume în care concurenţa devine din ce în ce mai acerbă (şi nu doar
sau în primul rând ca urmare a extinderii UE). Oricum, temerile mai dramatice sunt exagerate.

5
Boeri, T. et al. 2002.
28
Procesul de aderare la UE include şi adoptarea unui dialog social şi a unor măsuri de reglementare
socială. Pe de altă parte, creşterea productivităţii muncii poate constitui o compensaţie pentru
angajatorii care plătesc salarii mai mari. Pe măsură ce nivelul salariilor în noile state membre creşte,
aceste diferenţe se atenuează (iar noile state membre vor oferi pieţe de desfacere mai mari pentru
produsele din actualele state membre). Este greu de anticipat cât de rapid vor creşte salariile în noile
state membre, însă este clar că politicile, atât la nivelul UE cât şi la nivel naţional, trebuie să
încurajeze dezvoltarea noilor state membre.

Uniunea economică şi monetară

Noile state membre sunt hotărâte să adopte moneda euro, dar încă nu a fost stabilit un calendar în
acest sens.

Noile sate membre şi moneda euro

Conform criteriilor de aderare la UE, ţările candidate trebuie să demonstreze că “sunt capabile să îşi
asume obligaţiile de membru, inclusiv aderarea la idealurile uniunii politice, economice şi
monetare.” Se presupune că ele vor adopta moneda euro atunci când vor fi pregătite să facă acest
lucru, şi nu imediat după aderare.

Există condiţii detaliate şi clar stabilite pentru fiecare nou stat membru, implicând câteva etape:
• actuala etapă de pre-aderare, în care ţara candidată trebuie să demonstreze că avansează
ireversibil spre o economie de piaţă viabilă bazată pe competitivitate şi pe o stabilitate macro-
economică durabilă;
• o etapă intermediară, post-aderare, în care noul stat membru participă pe deplin la piaţa unică şi
demonstrează că progresează în sensul creării condiţiilor necesare în vederea adoptării
monedei euro;
• o perioadă de minimum 2 ani de participare cu succes la mecanismul ratei de schimb;
• îndeplinirea criteriilor aplicabile actualelor state membre pentru adoptarea monedei unice:
deficit bugetar mai mic de 3% din PIB, procent al datoriei mai mic de 60% din PIB, inflaţie
scăzută şi rate ale dobânzii mici, apropiate de media la nivel UE; condiţia esenţială o constituie
atingerea unui grad suficient de convergenţă reală şi durabilă.

Adoptarea monedei euro va duce la creşterea integrării comerciale a noilor state membre cu
economiile din zona euro, la eliminarea riscurilor cauzate de ratele de schimb asupra investiţiilor şi
la scăderea pe termen lung a ratelor dobânzii.

Cu toate acestea însă, calendarul în care trebuie să se încadreze noile state membre pentru adoptarea
monedei euro un este deloc clar. Există o divergenţă între criteriile „Maastricht”, care au în vedere
reducerea inflaţiei şi limitarea deficitelor bugetare, şi nevoia de investiţii din bugetul public a
economiilor aflate în tranziţie. Această cheltuială publică include sumele necesare punerii în
practică a acquis-ului comunitar şi co-finanţării proiectelor de infrastructură, ca o condiţie pentru ca
aceste state să primească fonduri din bugetul UE, precum şi nevoile mai mari de investiţii în
modernizarea infrastructurii şi a serviciilor publice. Economiile în tranziţie înregistrează şi creşteri a
ratelor de schimb reale, care duc la creşterea inflaţiei, sau aprecieri ale ratei de schimb nominale
(sau ambele), şi aceşti factori pot să vină în conflict cu cerinţele de stabilizare a ratei de schimb şi
de scădere a inflaţiei, obligatorii pentru adoptarea monedei euro.

Din aceste motive, noile state membre vor trebui să cântărească atent diversele abordări posibile, în
drumul lor spre adoptarea monedei euro, ţinând cont de natura strictă a regulilor impuse în acest
29
sens. În acelaşi timp, actualii membri ai zonei euro vor trebui să respecte propriile reguli, inclusiv
limitele impuse de Pactul de Dezvoltare şi Stabilitate în ce priveşte deficitele bugetare excesive,
pentru a putea păstra avantajele stabilităţii macroeconomice din UE pe care moneda unică le-a
generat deja.

Strategia de la Lisabona

Strategia de la Lisabona este o strategie importantă şi novatoare, menită să asigure competitivitatea

UE şi să intensifice rata de creştere economică.

Strategia de la Lisabona

În martie 2000, şefii statelor membre UE, reuniţi în şedinţa Consiliului European de la Lisabona, s-
au angajat să creeze “până în anul 2010, cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe
cunoaştere din lume”.

În acest scop, participanţii au adoptat o gama largă de tehnici, de la legislaţia europeană obişnuită,
la măsuri novatoare, cum ar fi stabilirea de jaloane şi evaluarea reciprocă a activităţii din statele
membre. Acest proces de reformă economică are ca scop intensificarea concurenţei din UE,
restructurarea pieţelor muncii şi întărirea, în acelaşi timp, a coeziunii sociale şi asigurarea
compatibilităţii politicilor economice cu cele de mediu. Aceste obiective includ:
♦ Finalizarea procesului de creare a pieţei unice în sectoare cheie, ca de exemplu, sectorul
telecomunicaţiilor, al energiei şi serviciilor financiare.
♦ Facilitarea accesului la noi tehnologii, inclusiv la telefonia mobilă şi internet.
♦ Încurajarea cercetării, prin creşterea până la 3% din PIB a cheltuielilor alocate cercetării şi
tehnologiei şi prin adoptarea regimului unic de brevetare european.
♦ Creşterea concurenţei în sectorul transporturilor feroviare şi aeriene.
♦ Rezolvarea problemelor cu care se confruntă micii întreprinzători şi cei care pornesc o afacere,
ca o condiţie vitală pentru creşterea ratei de ocupare.
♦ Promovarea pieţelor competitive şi reducerea subvenţiilor în industrie, generatoare de
distorsiuni.
♦ Creşterea la 70% a ratei de participare a forţei de muncă în general, inclusiv a femeilor şi a
lucrătorilor mai în vârstă
♦ Perfecţionarea profesională a lucrătorilor şi formarea deprinderii de învăţare continuă pe toată
durata vieţii.
♦ Revizuirea generală a sistemului de pensii pentru a asigura posibilitatea de susţinere pe termen
lung a finanţelor publice.
♦ Modernizarea protecţiei sociale inclusiv prin reducerea numărului de persoane supuse riscului
de excludere socială.
♦ Acţionarea asupra cauzelor schimbărilor climatice prin reducerea emisiilor de gaze generatoare
de efect de seră.

Această agendă ambiţioasă şi cuprinzătoare impune eforturi susţinute timp de mai mulţi ani. O
analiză anuală efectuată de Comisia Europeană măsoară progresul înregistrat raportat la obiectivele
stabilite.

Progresele au fost, până în prezent, nesatisfăcătoare. În declaraţiile sale recente, Comisia a criticat
statele membre pentru “ritmul lent al reformelor” şi pentru faptul că ele “nu sunt suficient de ferme

30
în atingerea obiectivelor stabilite la Lisabona”. Alţi comentatori consideră că UE a făcut progrese în
câteva domenii prevăzute în agenda de reformă, cum ar fi liberalizarea sectorului energetic6.

Viitoarele stat membre vor trebui să răspundă numeroaselor provocări pe care le presupune
îndeplinirea unora din aceste obiective, cum ar fi acela al creşterii la 70% a ratei medii de ocupare şi
la 3% din PIB a cheltuielilor în domeniul cercetării şi tehnologiei. Însă aceste dificultăţi sunt tot
atâtea motive de a persevera, nu de a întârzia. Fără îndoială, actualele state membre au multe de
învăţat de la noile state membre, care au realizat reforme economice dificile în tranziţia lor spre
economia de piaţă. Experienţa acestora în domeniul reformei sistemului pensiilor, de exemplu, ar
trebui exploatată de strategia de la Lisabona. În domenii ca, de exemplu, alinierea la economia
electronică (e-economy), câteva din viitoarele state membre se plasează pe o poziţie superioară,
comparativ cu unele din cele actuale.

Strategia de la Lisabona trebuie tratată cu prioritate, pentru a respecta termenul stabilit de aceasta
pentru transformarea UE în cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere, până
în anul 2010. Aceasta presupune participarea imediată şi deplină la ea a tuturor viitoarelor state
membre, fără să se aştepte finalizarea oficială a procesului de extindere.

Costurile bugetare

Începând cu anii 90, UE a investit în ţările candidate, pentru a le ajuta să se pregătească în vederea
aderării, cheltuielile bugetare în acest sens ridicându-se la peste 3 miliarde euro pe an, începând din
2000 (vezi Tabelul 6 din Anexa, ilustrând costurile bugetare ale UE cu procesul de extindere).

După aderare, cheltuielile nete ale UE pentru noile state membre vor fi modeste. Conform acordului
realizat de la Copenhaga, în 2002, costurile, până la sfârşitul anului 2006, vor fi de maximum 40,8
miliarde euro, sumă în care sunt incluse subvenţiile agricole, investiţiile în infrastructură şi
ajutoarele regionale, precum şi fondurile destinate creşterii siguranţei nucleare, ameliorării
administraţiei publice şi a securităţii la frontiere (vezi Tabelul 7 din Anexă). Noii membri vor plăti
contribuţii de aproximativ 15 miliarde euro la bugetul UE, şi – pentru că este posibil ca aceştia să
nu fie capabili să folosească integral banii alocaţi - cheltuielile bugetare nete alocate extinderii, până
în 2006, calculate ca numerar efectiv plătit, vor fi probabil de aproximativ 10 miliarde euro (unele
din fondurile alocate lor, cum ar fi fondurile structurale şi de coeziune, care trec printr-un proces
complicat până la plata efectivă, se vor plăti după 2006).

Deşi semnificativă pentru noile state membre, această cheltuială bugetară este totuşi modestă pentru
UE, din punctul de vedere al realizării creşterii economice şi al sprijinirii stabilităţii politice. De
exemplu, ea este mai mică decât costul campaniei de război şi reconstrucţie din Kosovo, care a
depăşit 10 miliarde de euro, iar - din punct de vedere al PIB-ului – este mult mai mică decât
resursele alocate de Germania reunificării sale în anii 90.

Pentru noii membri, punerea în practică a politicilor UE în domenii cum ar fi protecţia mediului şi
transporturi vor necesita cheltuieli semnificative pentru mai mulţi ani. Aceste state vor trebui să
găsească bani să co-finanţeze proiectele de infrastructură, pentru a fi eligibile să primească alocaţii
de la bugetul UE. În acelaşi timp, ele vor spera să se califice pentru a deveni membre ale zonei euro,
în condiţiile în care vor trebui să-şi reducă deficitele bugetare.

Impactul extinderii asupra bugetului UE în perioada de după anul 2007 depinde de cum anume se
restructurează bugetul, şi dacă se restructurează. În fapt, costul extinderii va depinde integral de ce
anume va decide UE în viitor. În ce priveşte cheltuielile, aceste decizii se referă în special la

6
Murray, A. 2003.
31
politica agricolă comună şi la fondurile structurale destinate dezvoltării economice a zonelor şi
sectoarelor mai sărace.

Zonele rurale din UE sunt o componentă importantă dar vulnerabilă a societăţii, în care se impune o
politică activă din partea UE. Extinderea asigură însă o ocazie de a continua deplasarea accentului
care se pune la ora actuală pe sprijinirea agriculturii, spre aspectele mai largi ale dezvoltării
economice în zonele rurale. Un raport recent concluzionează că menţinerea actualei politici
agricole, cu venituri generoase plătite chiar şi după scoaterea din producţie , va împiedica Europa
Centrală să se dezvolte şi să ajungă din urmă actualele state membre, deoarece va încuraja
activităţile agricole neproductive în defavoarea reorientării spre sectoare economice mai
productive.7

Potrivit unui studiu privitor la evoluţia bugetului UE după extindere, care schiţează diverse scenarii
bugetare posibile8, costul extinderii este influenţat în mare măsură dacă actualele state membre
primesc sau nu “compensaţii” pentru reducerea, în propriile lor regiuni, a cheltuielilor din fondurile
structurale pe măsură ce acestea devin relativ mai bogate în cadrul unei Uniuni extinse. Într-un
scenariu în care politica agricolă comună rămâne absolut neschimbată, la fel ca şi regulile actuale
privitoare la fondurile structurale, şi în ipoteza că actualele state membre primesc în continuare
aceeaşi cantitate de fonduri structurale ca şi în 2006, costurile extinderii s-ar ridica de la 0,03% din
PIB-ul Uniunii extinse în 2004 la 0,23% din PIB în 2013.

Reformarea acestor politici ar putea avea un efect considerabil asupra întregului buget al UE,
precum şi asupra costurilor extinderii. Conform altor scenarii, o reducere a fondurilor directe
destinate sprijinirii agriculturii la 85% din nivelul actual până în anul 2013, ar duce la o diminuare a
costurilor extinderii la numai 0,18%; în condiţiile aplicării stricte a regulilor referitoare la ajutoarele
structurale destinate actualilor membri, costurile extinderii ar fi de numai 0,11%.

Sunt posibile şi reforme în distribuirea poverii financiare. Acordurile EU referitoare la venituri au

devenit din ce în ce mai complicate, şi se impune un sistem mai echitabil, mai transparent şi mai
stabil.

Concluzie

În vederea extinderii, politicile europene şi naţionale trebuie să acorde prioritate creşterii economice
şi convergenţei reale între actualele şi viitoarele state membre; aceasta înseamnă o rată a creşterii
globale mai mare pentru UE-25, şi chiar mai mare, dacă este posibil, pentru noile state membre. Pe
termen lung, acest lucru va reduce diferenţele sociale şi economice şi va stimula creştere economică
în vechile state membre, ca urmare a dinamismului noilor state membre.

Terenul trebuie pregătit deja pentru deciziile importante care urmează a fi luate în 2006 cu privire la
cadrul bugetar viitor:
• Extinderea dă posibilitatea reconsiderării componenţei asistenţei structurale, pentru o mai bună
relaţionare între finanţare şi promotorii creşterii economice. Experienţa a demonstrat că
subvenţiile nu ajută dacă sunt folosite pentru a amâna şi nu pentru a ajuta restructurarea. Se
impune reanalizarea modului în care se cheltuiesc fondurile structurale, pentru a identifica acele
domenii în care cheltuielile respective pot contribui cel mai eficient la creşterea economică din
noile state membre şi mai ales la integrarea regională a Europei Centrale şi de Est prin
dezvoltarea infrastructurii transfrontaliere.

7
Pelkmans, J. 2002.
8
Karlsson, B. 2002.

32
• Trebuie avute în vedere şi alte tipuri de cheltuieli orientate pe dezvoltare economică, în afara
fondurilor structurale, cum ar fi cheltuielile destinate cercetării şi dezvoltării tehnologice.
• Politica agricolă comună trebuie să continue să se orienteze înspre transferarea asistenţei dinspre
segmentul preţurilor şi cantităţilor spre o politică a calităţii şi de dezvoltare rurală dinamică,
menită să sprijine, şi mai puţin să controleze, migraţia forţei de muncă dinspre sectorul agricol
din noile state membre. Aceasta politica trebuie să fie animată de grija faţă de oameni şi de
comunităţile acestora, ceea ce înseamnă deschiderea de noi posibilităţi şi pentru ţările în curs de
dezvoltare, prin comerţul cu produse agricole.

Strategia de la Lisabona trebuie readusă la starea iniţială de avânt politic, iar reformele prevăzute de
aceasta trebuie urmate de urgenţă pentru a încuraja creşterea economică într-o Uniune extinsă.
Viitoarele state membre trebuie să se implice chiar de acum în acest demers.

Mobilitatea forţei de muncă va fi factorul cheie în procesul de adaptare care va urma după
extindere. Asigurările temporare de şomaj şi sprijinirea celor care caută de lucru vor facilita mult
mai eficient schimbarea, decât o legislaţie destinată protejării forţei de muncă ocupate. Extinderea
va forţa o redistribuire a forţei de muncă între industrii şi ţări, mai ales în statele membre şi în
regiunile învecinate cu noile state membre, şi va constitui încă un impuls în sensul realizării unor
asemenea reforme.

Actualele şi viitoarele state membre au nevoie de politici de ocupare a forţei de muncă, care să
contribuie la eficientizarea politicii socio-economice şi implicit la succesul extinderii. Migraţia
forţei de muncă, impusă de piaţă, ca urmare a liberei circulaţii a persoanelor pe teritoriul pieţei
comune, este unul din factorii care generează creşterea economică. Actualele state membre trebuie
să-şi deschidă pieţele şi să primească forţa de muncă din noile state membre, cât mai repede posibil.
Chiar şi după ridicarea restricţiilor, se anticipează un aflux limitat de lucrători dinspre noile state
membre.

UE are nevoie de un model economic şi social, care combină elementele cele mai valoroase preluate
de la actualele şi viitoarele stat membre. Scopul acestuia trebuie să fie mai degrabă acela de a
înlesni reorientarea profesională şi mai puţin cel de a protejarea locurile de muncă existente.
Trebuie încă de pe acum pregătite măsuri de protejare a celor afectaţi de extindere, într-un cadru
european comun.

33
Capitolul 4

CALITATEA VIEŢII

Cetăţenii UE sunt preocupaţi de calitatea vieţii după extinderea UE. Ei se întreabă cum anume va
afecta extinderea viaţa lor de zi cu zi, în domeniul securităţii interne, al mediului, al siguranţei
nucleare şi al standardelor alimentare. Au răspuns negocierile de pre-aderare acestor întrebări? Ar
fi mai bine ca noii membri să fie în interiorul şi nu în afara UE?

Securitatea internă

Criminalitatea, terorismul şi imigraţia ilegală ocupă un loc important în preocupările cetăţenilor

europeni, fără legătură cu extinderea UE; statele membre ale UE trebuie să se străduiască mai mult
pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor. Extinderea poate avea consecinţe deosebit de pozitive
asupra securităţii interne, deoarece ea va intensifica cooperarea între forţele de ordine, de frontieră
şi justiţie pe tot continentul european.

Secţiunea de faţă analizează provocările cu care Uniunea se confruntă în ceea ce priveşte

securitatea internă şi modalităţile de abordare a acestora. În continuare, sunt analizate posibilele
efecte pe care extinderea Uniunii le va avea asupra securităţii interne – respectiv, care sunt
problemele pe care extinderea le va soluţiona sau, dimpotrivă, le va agrava şi cum anume trebuie
abordate acestea.

UE încurajează libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor pe întreg

teritoriul Uniunii, în beneficiul tuturor cetăţenilor săi. Dar aceste libertăţi pot crea şi condiţii pentru
creşterea criminalităţii, mai ales a crimei organizate transfrontaliere – fenomene pe care autorităţile
naţionale nu le pot rezolva singure. Aceasta este, de altfel, şi una din provocările la care UE încercă
să răspundă prin întărirea cooperării pe probleme de securitate internă. Însă asigurarea securităţii
interne a cetăţenilor trebuie combinată cu protejarea drepturilor şi libertăţilor individuale – acesta
este şi motivul pentru care Uniunea a stabilit, prin Tratatul de la Amsterdam, necesitatea creării unei
zone a libertăţii, dreptăţii şi securităţii, un obiectiv dezvoltat pe larg la reuniunea Consiliului
European de la Tampere, din 1999.

Această zonă a libertăţii, dreptăţii şi securităţii depăşeşte cu mult problemele stricte de securitate,
incluzând cooperarea judiciară în materie civilă. Lărgirea UE va oferi avantaje şi în acest domeniu.
De exemplu, ea va înlesni cetăţenilor dreptul la recurs în instanţele civile din alte ţări în speţe legate
de protejarea vieţii private sau a intereselor lor comerciale.

In domeniul securităţii, UE a adoptat politici în domeniul cooperării judiciare şi poliţieneşti

internaţionale, precum şi al gestionării comune a graniţei externe a UE. Această cooperare a dus,
printre altele la înfiinţarea Europol, al cărui scop este de a întări cooperarea între organele de poliţie
şi cele vamale, prin schimbul reciproc de date şi analizarea informaţiilor şi datelor secrete şi prin
coordonarea anchetelor comune, şi a Eurojust, instituţie care facilitează cooperarea între procurorii
de pe întreg ,teritoriul Europei. În prezent se adoptă reguli comune privind definirea infracţiunilor
şi stabilirea pedepselor minime pentru delicte cum ar fi traficul de fiinţe umane şi de droguri, acte
de terorism, infracţiuni cibernetice, rasism şi xenofobie, astfel încât să nu mai existe “paradise
sigure” pentru astfel de activităţi criminale. Acordul privind mandatul de arestare european va
simplifica procedurile de extrădare pe teritoriul UE. Cooperarea în domeniul combaterii
terorismului s-a intensificat, după evenimentele din 11 septembrie 2001, şi viitoarele state membre
au aderat în totalitate la planul de acţiune al UE destinat combaterii acestui fenomen.

34
Imigraţia ilegală

Una din temerile cetăţenilor este aceea legată de imigraţia ilegală. Când condiţiile politice,
economice şi sociale ale unei ţări îi încurajează pe cetăţenii acesteia să caute oportunităţi mai bune
în altă parte, crima organizată se adaptează şi ea cerinţelor acestei “pieţe”. Astfel, traficul de
imigranţi – mulţi dintre aceştia provenind din alte ţări decât din statele candidate la aderare dar
ajunşi în UE trecând prin acestea – practicat de către organizaţiile criminale constituie un aspect
grav al imigraţiei ilegale, deşi este dificil de calculat numărul imigranţilor care recurg la traficanţi.
Sumele mari plătite de imigranţi pentru serviciile traficanţilor, fac ca aceştia din urmă să acumuleze
profituri mari din activitatea criminală. În plus, imigranţii sunt frecvent exploataţi de traficanţi şi
obligaţi să cerşească sau să se prostitueze, adeseori ca plată pentru serviciile de contrabandă de care
au beneficiat. Traficul de imigranţi pus la cale de către crima organizată afectează , prin urmare,
din punct de vedere infracţional, atât societăţile din ţările de tranzit, cât şi pe cele din ţările de
destinaţie.

Imigraţia ilegală nu constă numai din traficul de persoane, ci şi din folosirea abuzivă a vizelor
(şederea după expirarea termenului de valabilitate a vizei, munca fără permis), precum şi căsătoriile
de formă sau folosirea abuzivă a statutului de student. Mulţi imigranţi nu au un statut legal, deşi nu
au legătură cu activitatea infracţională. Statutul de imigrant ilegal împiedică însă accesul acestor
persoane la sistemul bancar sau la asistenţa juridică corespunzătoare, şi aceasta stimulează
săvârşirea de delicte minore. Nu există soluţii simple pentru rezolvarea acestor probleme, pentru că
ele au implicaţii care ţin de drept, de politică socială şi de drepturile omului.

Întărirea securităţii la frontierele externe este una din căile prin care UE combate imigraţia ilegală şi
asigură protecţia împotriva altor forme de infracţionalitate. Sistemul Schengen presupune
eliminarea controalelor la frontierele interne dintre statele membre UE, cu excepţia Marii Britanii şi
a Irlandei,9 pentru a facilita deplasarea cetăţenilor. Pentru a contrabalansa eliminarea acestor
controale, statele membre au adoptat o serie de măsuri la frontierele externe, inclusiv reguli comune
privitoare la trecerea, controlul şi supravegherea la frontieră, şi un regim comun de vize, precum şi
cooperarea în lupta contra criminalităţii şi imigraţiei ilegale.

O mare parte din imigraţia ilegală în Europa nu are legătură cu vecinii UE, ci provine din ţări care
suferă de pe urma războiului sau a conflictelor interne. Comisia caută să analizeze condiţiile din
ţările din care provin imigranţii ilegali, pentru a reduce factorii care ar putea încuraja creşterea
numărului de potenţiali imigranţi care doresc să ajungă pe teritoriul UE şi pentru a include
gestionarea problemelor legate de imigraţie în politica externă a UE.

Zona de libertate, justiţie şi securitate este un obiectiv al UE de dată relativ recentă, astfel că există
încă o diferenţă considerabilă între deziderat şi realitate. Multe chestiuni, cum ar fi cele referitoare
la azil, gestionarea imigraţiei, graniţele externe şi cooperarea poliţienească şi judiciară, impun
aprobarea unanimă a Consiliului, iar rolul Parlamentului European şi, respectiv, al Curţii Europene
de Justiţie este limitat. Problemele de justiţie şi de securitate sunt chestiuni delicate din punct de
vedere politic, astfel că guvernele naţionale doresc să aibă un cuvânt greu de spus în elaborarea
politicii din domeniu. Însă lipsa voinţei politice, cuplată cu regula unanimităţii, au întârziat
progresul în domenii ca acordarea dreptului de azil şi cooperarea judiciară.

Ce va schimba extinderea?

Procesul extinderii a îmbunătăţit capacitatea viitoarelor state membre de a-şi îndeplini rolul ce le
revine în politicile de securitate ale Uniunii. Problema controlului eficient la frontieră a fost
9
Statele ne-membre ale UE, Islanda şi Norvegia, fac parte din Senghen, pentru a menţine Zona Nordică a Liberului
Schimb.
35
dezbătută continuu cu ocazia negocierilor de aderare şi ţările candidate au acceptat să impună un
control strict la graniţa externă începând cu momentul aderării. S-au acordat fonduri considerabile,
prin programul de asistenţă pentru pre-aderare, pentru modernizarea frontierelor externe şi pentru
instruirea poliţiei de frontieră şi a personalului din justiţie. Asistenţa tehnică şi proiectele de
înfrăţire instituţională au fost destinate cu precădere acestui domeniu. Există disponibile fonduri,
prin programul Comisiei destinat îmbunătăţirii infrastructurii la frontieră în Rusia şi în Ucraina.
Viitoarele state membre vor institui un control la frontieră la nivelul celui existent la graniţele
externe ale spaţiului Schengen. Asistenţa financiară substanţială destinată întăririi securităţii la
frontiere va continua şi după aderare.

Noile state membre nu vor participa însă, sub toate aspectele, în cadrul acordului Schengen, imediat
după aderare; controlul la graniţele interne se va elimina numai după ce aceste state vor fi
demonstrat că îndeplinesc toate cerinţele acquis-ului Schengen. Acest lucru presupune acordul
unanim al tuturor statelor membre, care au eliminat deja controalele la graniţele interne, şi se va
baza pe o serie de exerciţii de evaluare detaliată. Atât Grecia cât şi Italia au trebuit să-şi
modernizeze standardele timp de câţiva ani, înainte de a putea deveni membre depline a spaţiului
Schengen.

Astfel, extinderea Uniunii întăreşte abilitatea acesteia de a combate activitatea criminală şi imigraţia
ilegală. Uniunea va beneficia de intensificarea controalelor la graniţele noilor state membre. În
dreptul penal, politica “nici un paradis pentru infractori” se va extinde prin includerea celor zece
state noi. Cooperarea poliţienească şi judiciară pentru urmărirea şi pedepsirea infractorilor va fi
facilitată datorită extinderii ariei de jurisdicţie. Există şi condiţii pentru o mai bună cooperare în
domeniul securităţii cu ţările din afara viitoarelor frontiere externe, inclusiv cu Rusia şi ţările din
vestul Peninsulei Balcanice. Stabilitatea politică şi prosperitatea economică a noilor state membre
vor creşte o dată cu aderarea la UE, fapt care va contribui în sine la combaterea criminalităţii
internaţionale şi a imigraţiei ilegale.

Va genera extinderea noi probleme?

În primul rând, creşterea diversităţii şi a numărului de membri va face procesul decizional mai
dificil, în ceea ce priveşte crearea unei zone europene a libertăţii, securităţii şi justiţiei, care să
îndeplinească nevoia cetăţenilor de acţiuni eficiente împotriva criminalităţii internaţionale şi a
imigraţiei ilegale.

Deşi unele probele cum ar fi armonizarea dreptului penal şi a procedurii penale vor continua să fie
subiecte delicate pentru guvernele naţionale, UE trebuie să-şi revizuiască procesul decizional, în
sensul reducerii sferei de aplicabilitate a regulii unanimităţii şi al întăririi legitimităţii democratice.
Rezultatele Convenţiei privind Viitorul Europei, în acest domeniu, vor avea un impact semnificativ
asupra succesului extinderii.

În al doilea rând, cooperarea pe probleme de justiţie şi securitate necesită o administraţie onestă,

eficientă şi calificată, pe care această cooperare să se poată baza. Posibilitatea noilor state membre
de a-şi asuma un rol activ în cadrul cooperării judiciare europene va depinde de capacitatea lor
naţională. În ciuda reformelor considerabile şi impresionante, un raport recent10 concluzionează că
în ţările candidate la aderare, din Europa Centrală şi de Est, nu se poate garanta încă înfăptuirea
actului de justiţie într-o manieră independentă, competentă şi responsabilă. Acesta este desigur un
domeniu în care există probleme şi în actualele state membre, însă experienţa şi moştenirea istorică
din viitoarelor state membre au pus probleme deosebite.

10
Institutul pentru o Societate Deschisă, 2002.
36
În al treilea rând, multe din noile state membre au minorităţi etnice sau lingvistice, sau comunităţi
de romi. Procesul de pre-aderare le-a obligat să acorde o atenţie sporită drepturilor acestor
comunităţi. Cadrul legal şi instituţional de protejare a minorităţilor a fost consolidat şi s-au stabilit
planuri de acţiune destinate îmbunătăţirii situaţiei comunităţilor de romi, inclusiv de aplicare a
legislaţiei anti-discriminare, în conformitate cu legislaţia europeană şi cu instrucţiunile Consiliului
Europei. În acest fel, procesul extinderii a redus riscul existenţei unor fricţiuni în cadrul societăţilor
sau chiar între ţări şi a contribuit la întărirea securităţii în cadrul Uniunii Europene extinse.

Mediul înconjurător

Atât în actualele 15 state membre UE, cât şi în viitoarele state membre, există preocupări privind
impactul extinderii asupra mediului înconjurător. În UE, opinia publică este îngrijorată de
moştenirea pe care ţările din Centrul şi Estul Europei o au în acest sens din perioada comunistă.
Viitoarele state membre sunt îngrijorate de costurile alinierii legislaţiei lor la legislaţia UE
privitoare la mediu.

Ca atare, mediul a fost privit iniţial ca o “problemă în procesul de extindere”. Însă este clar acum că
acesta este un domeniu în care procesul extinderii generează beneficii substanţiale. Perspectiva
aderării la UE a mărit importanţa politicilor de mediu din viitoarele state membre şi le-a ajutat să
cureţe zonele industriale poluate, să îmbunătăţească starea de sănătate a populaţiei, să reducă gradul
de deteriorare al pădurilor, a câmpurilor şi fermelor piscicole, să protejeze mai bine habitatele
naturale şi să gestioneze mai sigur şi mai eficient deşeurile. Investiţiile în protecţia mediului şi
tehnologiile moderne vor mări eficienţa economică şi productivitatea din domeniu.

Impactul extinderii

După decenii de degradare a mediului înconjurător în Europa Centrală şi de Est, în 1989, nevoia de
democraţie a popoarelor din regiune a fost, în parte, motivată şi de considerente ecologice. În
deceniul trecut, viitoarele state membre UE au rezolvat multe din aceste probleme, folosindu-se de
liniile directoare trasate de UE pentru introducerea noii legislaţii, întărirea capacităţii instituţionale
şi promovarea dezvoltării durabile, în contextul tranziţiei lor către economia de piaţă. Ca urmare a
procesului de trecere de la o economie centralizată la cea de piaţă, o mare parte din industria grea a
acestor ţări s-a reorganizat şi modernizat, iar sectorul energetic s-a rentabilizat.

Demararea procesului de aderare la UE a constituit încă un impuls. Legislaţia de mediu a UE

impune crearea instituţiilor de mediu, elaborarea soluţiilor specifice fiecărei ţări şi mobilizarea
fondurilor necesare implementării lor. Toate viitoarele state membre au devenit membre ale
Agenţiei Europene de Mediu. Industriile modernizate şi eficientizate şi reducerea poluării vor fi în
beneficiul atât al ţărilor în cauză, cât şi al altor ţări ale UE. O dată extinsă, UE va deveni o piaţă
pentru tehnologiile de mediu care promovează inovaţia şi încurajează cererea. În Cipru şi Malta,
problema gestionării deşeurilor a devenit o prioritate şi ambele ţări au adoptat legislaţie în acest
sens.

In majoritatea fostelor ţări comuniste, economia planificată a dus la crearea unor mari complexe
agro-industriale de stat, cu un număr mare de angajaţi, neglijând impactul acestora asupra mediului.
Obligaţia de a respecta cerinţele UE a încurajat noile state membre să acorde o mai mare atenţie
problemelor de mediu în ceea ce priveşte agricultura şi dezvoltarea rurală. Colapsul economiei
centralizate şi lipsa investiţiilor au dus, în multe cazuri, la practicarea agriculturii biologice. Având
în vedere că cererea de produse biologice este în creştere în UE, ea ar putea reprezenta o ocazie
favorabilă pentru agricultorii din viitoarele state membre.

37
Viitoarele state membre oferă Uniunii extinse o sursă bogată de biodiversitate, cu parcuri naturale,
păduri şi rezervaţii protejate, zone naturale nepoluate şi specii de animale şi plante considerate rare
în Europa Occidentală (urşi, zimbri, râşi etc.). Aceste valori naturale vor îmbogăţi patrimoniul
natural al Europei şi vor reduce presiunile exercitate asupra ecosistemelor locale.

Punere în practică şi finanţare

Respectarea întocmai a standardelor de mediu ale UE presupune eforturi administrative şi investiţii

masive, mai ales în cazul directivelor UE privitoare la gestionarea apelor (respectiv apa uzată şi apa
potabilă), la substanţele periculoase din mediul acvatic, la deşeuri (depozitarea în halde, incinerarea,
ambalarea deşeurilor), la calitatea aerului, instalaţiile cu ardere internă, controlul integrat destinat
prevenirii poluării mediului, protejarea naturii şi transport.

Investiţiile se vor concentra pe reducerea poluării atmosferice, gestionarea surselor de apă şi a

apelor uzate, şi depozitarea şi gestionarea resturilor menajere şi a deşeurilor periculoase. Comisia
Europeană şi Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare estimează costurile punerii în
practică a acestei legislaţii, pentru toate viitoarele state membre la un loc, ca situându-se între 80 şi
110 miliarde euro. Majoritatea costurilor vor trebui suportate la nivel naţional, deşi UE şi instituţiile
financiare internaţionale vor acorda unele fonduri pentru co-finanţare.

Pentru a atenua impactul, UE a admis aranjamente provizorii, scutind temporar viitoarele state
membre de la aplicarea celor mai dificile componente ale legislaţiei de mediu, acolo unde ajustarea
se face eşalonat în timp. Este vorba de aproximativ 15 dintr-un total de 149 de directive, pentru care
s-au acordat perioade de tranziţie de, în general, sub 10 ani. Nu s-au acordat perioade de graţie în
domeniile: aer, deşeuri, apă, evaluarea impactului asupra mediului, protejarea mediului (habitat,
păsări), elemente esenţiale ale pieţei unice (toată legislaţia privitoare la produse) şi instalaţii noi.
Aceasta înseamnă că noile proiecte investiţionale din viitoarele state membre trebuie să respecte
întocmai standardele de mediu ale UE, deoarece aproape întreaga legislaţie privitoare la mediu
trebuie adoptată înainte de aderare.

În concluzie, acesta este un domeniu în care ţările din Europa Centrală şi de Est îşi aliniază în
prezent legislaţia la standardele UE, pe cheltuiala proprie, de cele mai multe ori, cu efecte pozitive
nu numai pentru propriii lor cetăţeni, dar şi pentru celelalte ţări ale UE.

Pentru a obţine rezultatele pozitive scontate, se impun o monitorizare eficientă a implementării

regulilor UE şi eforturi reale pentru a include problema mediului în celelalte politici din noile state
membre, şi pentru a promova o dezvoltare economică durabilă.

Securitatea nucleară

În UE extinsă, statele membre vor avea libertatea de a alege combinaţia energetică necesară
consumului lor de electricitate şi, deci, pot opta pentru energie nucleară. Din cele zece viitoare state
membre, cinci au centrale nucleare în funcţiune. În ultimii ani, UE a cerut acestor ţări să garanteze
un nivel înalt de securitate nucleară, conform abordării adoptate de Grupul celor Şapte ţări puternic
industrializate. Ca rezultat al procesului de extindere, aceste ţări au închis sau s-au angajat să
închidă instalaţiile nucleare periculoase, sau le-au adus la standardele de siguranţă impuse.

Însă securitatea nucleară nu depinde doar de modul în care este concepută instalaţia, ci este
rezultatul unei culturi atotcuprinzătoare a securităţii (cu reglementări eficiente şi independente,
proceduri de operare, controale de calitate, metode moderne de gestiune şi instruire profesională) pe
care UE o promovează şi în viitoarele state membre. Astfel, extinderea va contribui la întărirea
securităţii nucleare în Europa.

38
Standarde alimentare

Importanţa securităţii alimentare în actualele state membre a crescut în ultimii ani, ca urmare a
crizelor survenite (precum boala “vacii nebune”, de exemplu), generate de practicarea agriculturii
intensive, o practică mai puţin răspândită în viitoarele state membre. UE a lansat o reformă în anul
2000, care îmbină toate aspectele securităţii alimentare, la toate nivelurile lanţului trofic, de la
prevederi privind igiena, la cerinţe privind sănătatea animalelor asociată cu sănătatea plantelor.
Obiectivul este de asigura un nivel înalt de sănătate publică şi de protecţie a consumatorului pe
teritoriul UE extinse.

Viitoarele state membre au acceptat să aplice toate regulile de securitate alimentară şi să instituie
mecanisme de control. Nu s-a admis, în acest domeniu, nici o excepţie cu ocazia negocierilor de
aderare; produsele alimentare care nu respectă regulile UE, nu se vor putea comercializa în alte state
membre. Obiectivul este ca extinderea UE să nu ducă, în nici un fel, la scăderea nivelurilor actuale
de securitate alimentară.

Extinderea va promova un set de reguli comune în noile state membre, ridicând astfel nivelul
general de siguranţă. Ea va oferi garanţia aşadar că noile graniţe ale UE sunt capabile să asigure
protecţie împotriva riscurilor care ar putea ameninţa sănătatea publică, cea a plantelor şi animalelor,
într-o UE extinsă. Alinierea la aceste standarde este însă o sarcină grea pentru viitoarele state
membre. UE oferă asistenţă financiară în acest sens, iar Comisia monitorizează situaţia din punctul
de vedere al securităţii alimentare, pentru a verifica dacă regulile se aplică întocmai.

Concluzie

In multe domenii importante pentru cetăţeni, extinderea ajută UE să promoveze standarde de

siguranţă şi securitate superioare. Astfel, extinderea:
• măreşte capacitatea UE de a combate crima organizată şi imigraţia ilegală, printr-o mai bună
cooperare şi un control mai susţinut al acestor fenomene în viitoarele state membre
• ridică standardele de mediu ale viitorilor membri, inclusiv securitatea lor nucleară, cu efecte
pozitive pentru cetăţenii lor şi pentru UE pe ansamblu
• promovează în viitoarele state membre regulile de securitate alimentară impuse de UE

Însă aceste beneficii trebuie să fie consolidate şi protejate prin:

• progrese majore în direcţia creării zonei de libertate, justiţie şi securitate, inclusiv a reformării
sistemului decizional
• o mai strânsă şi mai bună cooperare între statele membre şi instituţiile UE, în combaterea
criminalităţii internaţionale şi controlul imigraţiei
• integrarea considerentelor de mediu în alte politici
• monitorizarea eficientă a implementării regulilor UE în actualele şi în viitoarele state membre

39
Capitolul 5

EUROPA ÎN LUME

În ciuda puterii sale economice, influenţa politică a UE în lume este slabă. Nevoia de a completa
puterea economică cu puterea politică este una din principalele raţiuni ale unei politici externe şi de
securitate comună. Extinderea reprezintă o ocazie pentru UE de a transforma acest deziderat în
realitate.

UE trebuie de asemenea să-şi dezvolte relaţiile cu ţările vecine, în perspectiva deplasării spre Est a
frontierelor sale, astfel încât stabilitatea şi prosperitatea să se extindă şi în ţările din jur.

Politica externă şi de securitate

Politica externă şi de securitate comună a UE a fost stabilită ca al doilea pilon al Uniunii Europene,
în 1993. Scopul acesteia este de a salvgarda valorile comune, interesele fundamentale, independenţa
şi integritatea Uniunii, conform principiilor consfinţite de Carta Naţiunilor Unite. Acest lucru
implică: întărirea securităţii Uniunii; menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale;
promovarea cooperării internaţionale; dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept;
şi respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. S-au făcut progrese importante în
acest sens. Urmează stabilirea politicii de securitate şi apărare comună, în contextul mondial actual,
iar în 2001, UE s-a declarat capabilă să conducă operaţiuni de gestionare a crizelor.

Statele membre nu şi-au manifestat însă suveranitatea în acest domeniu. Politica externă şi de
securitate nu ţine nici de competenţa exclusivă a UE, nici competenţa conjugată a UE şi statelor
membre, ci rămâne în responsabilitatea fiecărui stat membru. La nivelul UE, acestea îşi
coordonează mai îndeaproape politicile şi încearcă să conceapă strategii comune, să ajungă la
poziţii comune şi să desfăşoare acţiuni comune în domenii diverse. Între actualele state membre
există însă divergenţe de opinie privind aplicarea obiectivelor politice pe termen mediu şi lung în
domeniul afacerilor externe şi al apărării. Există diferenţe de opinie în ceea ce priveşte viitoarele
sarcini care urmează a fi îndeplinite şi sfera geografică a acestora.

Viitoarele state membre percep pericolele şi interesele legate de securitate diferit de felul în care
acestea sunt percepute de actualele state membre, multe din acestea din urmă fiind membre NATO,
în vreme ce altele, cu tradiţie în nealiniere, au rămas în afara acestei organizaţii. In cazul statelor din
Europa Centrală şi de Est, experienţa dominaţiei sovietice îşi pune amprenta pe modul în care
acestea percep chestiunile de securitate. După desfiinţarea Pactului de la Varşovia, aceste ţări s-au
orientat spre Alianţa Atlantică şi spre UE, pentru a-şi asigura securitatea; în 1999, trei dintre aceste
ţări (Polonia, Ungaria, Republica Cehă) au devenit membre NATO, iar celelalte se aşteaptă să
devină membre în 2004.

Deşi UE a pus bazele unei politici externe şi de securitate, realizările ei în domeniu sunt modeste.
Slăbiciunea UE s-a văzut în Bosnia şi Kosovo, unde nu a putut preveni conflictul şi nu a acţionat la
timp pentru a determina părţile beligerante să încheie o pace durabilă. Atitudinea nepotrivită a UE
s-a făcut şi mai brutal remarcată cu ocazia crizei internaţionale referitoare la Irak, în care statele
membre şi-au manifestat public profundele divergenţe de opinie. În această problemă cheie de
politică externă, UE ca atare a fost absentă, cu toate că unele state membre au jucat, în mod
individual, roluri majore. Faptul că nu s-a reuşit discutarea în profunzime a acestei probleme în
cadrul instituţiilor de politică externă şi de securitate ale UE a fost un simptom al lipsei de voinţa
politică a statelor membre de a adopta o poziţie la nivel european. Viitoarele state membre din
Europa Centrală şi de Est nu pot fi blamate pentru această situaţie.

40
Relaţii economice internaţionale

Cu o populaţie de 375 milioane şi un PIB de peste 8000 miliarde de euro, EU este unul din actorii
principali de pe scena mondială. Ea reprezintă peste o cincime din volumul comerţului mondial.
Este pe locul întâi în lume la exportul de bunuri şi servicii şi o sursă majoră de investiţii străine
directe, precum şi principala piaţă de export pentru un număr de peste 130 de ţări din întreaga lume.
UE are cea mai mare piaţă integrată din economia mondială şi a doua monedă de rezervă valutară
din lume. Deoarece relaţiile comerciale sunt de competenţa UE, Comisia negociază majoritatea
aspectelor comerciale, în numele statelor membre, în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi
în tratativele comerciale inter-regionale şi bilaterale.

Principiile călăuzitoare ale politicii comerciale a UE constituie contribuţia acesteia la dezvoltarea

armonioasă a comerţului mondial, eliminarea treptată a restricţiilor din cadrul comerţului
internaţional şi a barierelor vamale. Strategia UE este de a-şi deschide piaţa pentru majoritatea
comerţului internaţional, excluzând, printre altele, comerţul agricol, în condiţiile în care şi alte ţări
fac acelaşi lucru. Valoarea exporturilor din ţările în curs de dezvoltare către UE a crescut constant
(52% în 2000) şi UE este cel mai mare importator de marfă din cele 49 de ţări cel mai slab
dezvoltate. UE a creat o reţea de relaţii comerciale instituţionalizate, multilaterale, inter-regionale şi
bilaterale, care cuprind aproape toate ţările lumii.

Baza politicii de dezvoltare a UE o reprezintă acordurile de comerţ-şi-asistenţă şi acordurile de

cooperare economică şi parteneriat pe care UE le-a încheiat cu 71 de ţări din Africa, Caraibe şi
Pacific. UE reprezintă şi un furnizor major de asistenţă internaţională destinată dezvoltării,
mergând de la ajutoare alimentare, la asistenţă tehnică, până la donaţii financiare.

Extinderea va duce la creşterea la 450 milioane a populaţiei UE şi la sporirea ponderii sale

economice din punct de vedere al PIB-ului şi relaţiilor comerciale. UE va deveni cel mai mare bloc
economic, cu cea mai mare piaţă unică, depăşind astfel Statele Unite. Acest lucru ar trebui să
confere UE o mai mare influenţă în negocierile şi tratativele economice mondiale, care cuprind de
la negocierile comerciale, reformele financiare şi monetare internaţionale şi procesul G8, până la
problemele economice regionale. Toate noile state membre fac parte din Organizaţia Mondială a
Comerţului (OMC) şi din principalele instituţiile financiare internaţionale. Polonia, Ungaria,
Republica Cehă şi Republica Slovacă sunt membre OECD (Organizaţia pentru Dezvoltare şi
Cooperare Europeană). Statutul lor de membre ale instituţiilor internaţionale va da posibilitatea UE
de a avea un cuvânt mai greu de spus în politica economică, financiară şi comercială.

În plus, tranziţia rapidă a viitoarelor state membre spre economia de piaţă şi experienţa acestora de
integrare economică internaţională vor oferi UE exemple instructive şi o vor ajuta în relaţiile sale cu
ţările în curs de dezvoltare.

Politica de vecinătate

După viitoarea extindere, frontierele externe ale UE se vor deplasa spre Est, cu mai mult de 500 de
km. UE va dobândi aşadar o nouă graniţă cu cinci noi state (Croaţia, Serbia, România, Ucraina,
Belarus), îşi va extinde graniţa pe care o are cu Rusia, cuprinzând o parte din aceasta (Kaliningrad),
şi va fi prezentă în zona mediteraneană de est (Cipru) şi de sud (Malta).

Toate ţările vecine din Balcani şi din Europa de Est au un nivel scăzut de dezvoltare economică -
mai scăzut decât al ţărilor care se vor integra în UE în 2004 – şi multe dintre acestea nu sunt încă
ancorate în democraţie, stabilitate politică şi economie de piaţă. Extinderea UE până la graniţele lor
creează deja probleme, dată fiind nevoia noilor membri de a aplica efectiv controalele la frontieră,
în procesul de pregătire în vederea intrării în zona UE de liberă circulaţie a bunurilor şi persoanelor.

41
Există riscul ridicării unei noi „cortine” în Estul şi Sudul mai îndepărtat al Europei, între ţările
bogate şi cele sărace.

Relaţiile cu „noii vecini” vor constitui o provocare importantă, pe măsură ce UE se extinde. De

aceea, UE trebuie să elaboreze o politică de vecinătate, care să promoveze prosperitatea şi buna
administrare şi în ţările înconjurătoare, pentru a crea un „cerc” de stabilitate şi siguranţă.

UE a elaborat deja o serie de instrumente destinate politicii sale de vecinătate, incluzând Zona
Economică Europeană, Acorduri de Asociere şi Stabilitate şi Acorduri de Parteneriat şi Cooperare.
Aceste modele trebuie dezvoltate de o manieră care să promoveze prosperitatea, stabilitatea şi buna
guvernare, pe baza unor valori comune. Drept recompensă pentru progresele făcute în plan politic,
economic şi al reformelor instituţionale, ţările vecine vor obţine acces la piaţa unică a UE, iar
integrarea şi liberalizarea viitoare vor promova libera circulaţie a persoanelor, bunurilor, serviciilor
şi capitalului. Alte domenii de cooperare ar putea include: intensificarea cooperării în combaterea
ameninţărilor la adresa securităţii; implicarea în prevenirea conflictelor; reţelele de transport,
energie şi telecomunicaţii; şi cercetare europeană.

Asistenţa UE destinată acestor ţări trebuie coordonată cu asistenţa acordată de alte organizaţii
internaţionale şi trebuie să faciliteze cooperarea transfrontalieră.

Rezultatele pozitive ale actualei runde de extindere demonstrează că obiectivele privind stabilitatea
şi securitatea pot fi atinse foarte eficient prin extinderea UE. Perspectiva aderării la UE – cu
condiţia îndeplinirii criteriilor de aderare – a avut un efect extraordinar de benefic în Europa
Centrală şi de Est, prin aceea că a impulsionat reformele politice şi economice. Dar acest proces nu
poate fi extins la nesfârşit. UE nu poate, efectiv, să integreze toate ţările vecine care doresc să intre
în UE, aplicând raţionamentul logic că extinderea aduce pace şi prosperitate. Această logică este,
în ultimă instanţă, în contradicţie cu logica coeziunii.

Prin urmare, problema extinderii viitoare a UE trebuie plasată în contextul mai larg al „politicii de
vecinătate” (sau „de proximitate”) al Uniunii extinse. Extinderea ar trebui:
• să insiste pe pregătirea satisfăcătoare în vederea aderării, a acelor ţări care urmează să se alăture
UE în următorii ani
• să-şi dezvolte parteneriatul cu toate ţările vecine, indiferent dacă acestea se vor integra sau nu în
UE.

Procesul de extindere a UE prin includerea Bulgariei, României şi Turciei va continua. UE a

declarat că acest proces este ireversibil şi cele trei ţări au făcut eforturi în vederea aderării. Bulgaria
(cu o populaţie de 8 milioane) a înregistrat mai multe progrese în reformele economice, comparativ
cu România (populaţie 22 milioane); ambele ţări speră să intre în UE în 2007, obiectiv pe care UE l-
a andosat, cu condiţia ca ţările în cauză să îndeplinească criteriile de aderare. UE a suplimentat
asistenţa financiară destinată acestor ţări, pentru a le ajuta să se pregătească de aderare. Turcia
(populaţie 65 milioane) are probleme mai dificile, întrucât nu a îndeplinit încă criteriile politice de
aderare, inclusiv cele legate de drepturile omului şi protecţia minorităţilor.

Cele cinci ţări din vestul Peninsulei Balcanice (cu o populaţie totală de 25 milioane de locuitori)
sunt în urma ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Deşi situaţiile diferă de la o ţară la alta,
majoritatea acestora se străduiesc în continuare să creeze instituţiile democratice de bază, necesare
funcţionării normale ca state. Unele se află încă sub monitorizarea comunităţii internaţionale, după
conflictele care au urmat destrămării Iugoslaviei. UE trebuie să definească o strategie mai bună
pentru dezvoltarea acestor ţări. În schimbul confirmării viitoarei lor aderări, aceste ţări trebuie să
subscrie la un program de reforme interne, monitorizat de UE, ca un prim jalon pe drumul către
integrare. Nu se pune problema de a promite o dată anume pentru integrarea lor în UE, deoarece
42
aceasta depinde de eforturile lor de a funcţiona normal ca state, de a continua procesul de Stabilitate
şi Asociere şi de a îndeplini criteriile stabilite la Copenhaga. Integrarea „condiţionată” a acestor ţări
în UE trebuie pusă în slujba stabilităţii şi prosperităţii; costurile vor fi mici comparativ cu riscurile,
în cazul izbucnirii unui nou conflict în regiune.

O astfel de politică de vecinătate impune implicarea deplină a celor zece state candidate la aderare.
Interacţiunea UE-25 cu viitorii săi vecini va depinde, de fapt, în mare măsură, de viitoarele state
membre, care îşi cunosc mult mai bine vecinii decât actualele state membre UE. Noii membri vor
veni în UE cu o experienţă valoroasă în domeniul politic, diplomatic şi comercial, cu cunoştinţe
despre ţările şi limba ţărilor cu care se învecinează. Acest lucru este valabil în cazul Rusiei, de
exemplu, cel mai mare vecin al UE, cu care UE va trebui să dezvolte legături politice şi economice
mai strânse, ca urmare a extinderii.

Vor fi noile state membre în favoarea continuării extinderii UE? Ele vor dori desigur să extindă
stabilitatea şi prosperitatea şi către ţările din imediata lor vecinătate şi chiar să împingă treptat
frontiera externă a UE mai departe de ele, acolo unde este posibil. Este posibil însă ca noile state
membre să nu dorească să dea prioritate acordării de asistenţă financiară vecinilor, atâta vreme cât
ele însele vor avea nevoie de fonduri din partea UE. Există riscul ca primii ani de integrare
europeană a noilor state să provoace o stare de “oboseală generată de extindere”, şi acesta este încă
un motiv în plus pentru a stabili modalitatea corectă de abordare a viitoarei extinderi, în contextul
unei politicii de vecinătate care ţine cont de extinderea la 25 de membri a UE (UE-25).

Concluzie

UE este deja un actor principal pe scena relaţiilor economice internaţionale, iar extinderea la 25 de
membri îi va conferi şi mai multă influenţă. În domeniile relaţiilor externe, de securitate şi apărare,
ea a făcut oarecare progrese, în sensul dezvoltării acţiunilor comune; însă UE a fost total absentă
într-o chestiune cheie din cadrul politicii externe actuale, şi anume criza irakiană.

Europa este puternică din punct de vedere economic, dar slabă sub aspect politic. În perspectiva
extinderii:
• trebuie să reflectăm urgent asupra necesităţii de a reclădi o adevărată politică externă
comună, astfel încât să vorbim într-un singur glas
• Convenţia privind Viitorul Europei trebuie să conducă la o mai bună reprezentare externă a
UE.

Extinderea este, în fapt, cel mai de succes act de politică externă al UE şi - pe măsură ce se
înfăptuieşte extinderea – relaţiile sale cu noii vecini vor căpăta importanţă. Prin urmare, UE trebuie:
• să dezvolte forme mai bune de parteneriat cu ţările din jur, indiferent dacă acestea se alătură
sau nu UE
• să continue procesul de extindere, prin includerea Bulgariei, României şi Turciei, şi să se
folosească de candidatura la UE ca de un factor catalizator pentru a induce schimbări în
ţările din vestul Peninsulei Balcanice.
• să insiste ca ţările candidate să se pregătească corespunzător în vederea aderării, inclusiv
prin respectarea criteriilor politice şi de altă natură ale UE.

43
Capitolul 6

ACŢIONÂND ÎMPREUNĂ ÎN EUROPA

Extinderea ridică următoarea întrebare fundamentală: cum se pot lua decizii şi se pun în practică
politicile, într-o Uniune cu atât de mulţi membri?

Niciodată pe parcursul existenţei sale UE nu a acceptat atât de mulţi membri deodată. De la prima
extinderea a sa, s-au adăugat nouă membri noi, în decursul a 30 de ani; acum, ea îşi propune să
accepte zece noi membri dintr-odată, şi mai urmează alţii. Deşi următoarea rundă de extindere
înseamnă creşterea cu numai o cincime a populaţiei UE, încă zece ţări vor fi reprezentate la nivelul
instituţiilor europene.

Integrarea Europei are loc într-un ritm alert, dar care este, în acelaşi timp, prea lent. Privită din
perspectiva provocărilor cărora trebuie să le facă faţă - competitivitate economică, securitate
internă, întărirea rolului său politic pe plan internaţional – cooperarea este prea slabă, iar rezultatele
sunt adeseori nesemnificative. Însă UE din anul 2003 este deja diferită de UE din anii 90:
suveranitatea naţională se subscrie obiectivelor comune din domenii cum ar fi justiţia şi afacerile
interne, şi a început cooperarea în domeniile securităţii şi apărării. Uniunea Europeană este pe cale
să devină o uniune politică. Acest lucru este demonstrat de faptul că legitimitatea sa democratică
este, la ora actuală, pusă sub semnul întrebării. Problemele de identitate, guvernare şi legitimitate
constituie subiectele majore ale Convenţiei privind Viitorul Europei.

Întrebările pe care le ridică extinderea nu se limitează la guvernare sau la mecanismele decizionale.

Pentru ca europenii să ia împreună decizii referitoare la politicile comune, ei trebuie să înţeleagă în
acelaşi fel interesul european şi să dorească să coopereze şi să acţioneze conjugat. Acest lucru dă
naştere unor întrebări legate de interes şi identitate, atât la nivel european, cât şi la nivel naţional.
Întrebări legate de identitate

După extinderea la 25 membri şi în perspectiva altor extinderi, UE va include o mare diversitate de

popoare, limbi şi culturi. Ce efect poate avea acest lucru asupra identităţilor naţionale ale cetăţenilor
săi? Ce fel de identitate europeană este posibilă, în cazul unui grup cu o componenţă atât de
diversă? Cum pot aceste ţări acţiona împreună? Va fi oare identitatea ţărilor mai mici anihilată de
UE sau de propriii lor vecini?

Aceste probleme “existenţiale” nu interesează doar elitele intelectuale. Ele constituie miezul unei
problematici fundamentale pe care o ridică cetăţenii obişnuiţi, confruntaţi cu perspectiva unei
Uniunii Europene extinse. Mai mult, aceste probleme se pun într-o perioadă în care libertatea de
mişcare şi migraţia au condus, în Europa, la apariţia unei societăţi a cărei diversitate este în continuă
creştere, incluzând imigranţi care provin şi din ţări ne-europene. Care ar trebui să fie atitudinea
societăţii faţă de "străini" şi de "alţii" - asimilare, integrare, excludere - este o întrebare frecvent
auzită în Europa, independent de procesul de extindere al Uniunii.

Răspunsurile la unele din aceste întrebări sunt date de chiar experienţa trecută a integrării
economice şi politice în UE. Identităţile naţionale şi regionale nu s-au atenuat; în unele state
membre, identităţile regionale au devenit chiar mai proeminente, proces care a fost posibil în
condiţiile extinderii cadrului european.

Noii membri doresc să fie trataţi ca parteneri egali. În structurile de decizie ale UE, aceştia vor avea
aceleaşi drepturi cu ceilalţi membri - nu va exista noţiunea de "statut de categoria a doua" pentru cei
nou veniţi. Temerile legate de subminarea suveranităţii lor naţionale - suveranitate redobândită
recent, în unele cazuri , nu sunt justificate; de fapt, suveranitatea acestora va fi mai bine pusă în

44
valoare alături de ceilalţi, într-un cadru european. Relaţiile acestor ţări cu vecinii lor mai mari din
UE vor fi guvernate de lege, şi nu de forţă, aşa cum s-a întâmplat de prea multe ori în trecutul
istoric.

Metoda de integrare adoptată de UE, "metoda comunitară", a permis o cooperare armonioasă între
ţările mici şi cele mari. Instituţiile UE, concepute iniţial pentru o Comunitate alcătuită din trei ţări
mari şi trei ţări mai mici, a împăcat cu succes interesele unor ţări de diferite mărimi. Succesul
extraordinar al "metodei comunitare" este, fără îndoială, acela că a creat un model care le
garantează astăzi ţărilor mai mici faptul că interesele lor nu vor fi subordonate intereselor vecinilor
lor mai mari, protejând totodată şi interesele acestora din urmă.

La baza acestui succes au stat reprezentarea echilibrată a statelor membre în cadrul instituţiilor
europene - de exemplu, repartizarea voturilor şi a locurilor în Consiliu şi în Parlament conferă
ţărilor mai mici o mai largă reprezentare (în raport de numărul populaţiei) comparativ cu ţările mai
mari - şi echilibrul dintre instituţiile UE - incluzând rolul unic al Comisiei ca promotor al interesului
european, iniţiatoarea de acţiuni şi apărătoare a legii .

Viitoarea extindere va aduce în UE multe ţări mici. Această schimbare va cere un plus de înţelegere
din partea ţărilor mari şi mici deopotrivă, pentru a evita eventuale tensiuni sau confruntări.

Acceptarea diversităţii a fost unul din principiile cardinale ale integrării europene. În domeniul
culturii, de exemplu, acţiunile UE s-au limitat la încurajarea diversităţii. Nu a existat nici o clipă un
proiect de creare a unei "culturi europene" standard. Acceptarea de către UE a diversităţii naţionale
şi culturale este dovedită de modul în care aceasta tratează limbile naţionale. Instituţiile UE acceptă
şi respectă, în egală măsură, limbile oficiale atât ale membrilor săi fondatori, cât şi pe cele ale celor
nou sosiţi. Costul serviciilor de interpretare şi traducere - actualmente în cele 11 limbi oficiale ale
UE, şi mai târziu în limba fiecărui nou stat membru - sunt considerate ca fiind justificate şi
necesare pentru funcţionarea unui sistem democratic, accesibil şi transparent.

În acelaşi timp, integrarea europeană a fost însoţită de un interes crescând pentru promovarea
principiilor şi valorilor comune. În fapt, actuala rundă de extindere a constituit un imbold în acest
sens, atunci când la Copenhaga, în 1993, liderii din UE au definit criteriul "politic" de aderare -
democraţie, stat de drept, drepturile omului şi protecţia minorităţilor. La Amsterdam, în 1997, ei au
introdus principiul democraţiei în Tratatul de bază, iar Convenţia privind Viitorul Europei va merge
şi mai departe în ceea ce priveşte definirea principiilor şi valorilor UE.

Ce putem spune despre consecinţele sosirii în cadrul UE a noilor membri, din punctul de vedere al
identităţii naţionale şi culturale?

Evident, noii membrii vor aduce cu ei multe diferenţe. Însă modul în care sunt percepute aceste
diferenţe tinde să fie distorsionat, în Europa Occidentală, de experienţa de după al II-lea război
mondial, când divizarea politică a Europei a creat o barieră artificială între Est şi Vest. În realitate,
un vizitator al capitalelor din Europa Centrală şi de Est, constată că există mai multe asemănări
decât diferenţe. Ţările din această parte a lumii sunt încă din Evul Mediu în focarul influenţelor
culturale din Europa continentală şi au făcut parte din diversele grupări administrative şi politice
care au existat în Europa de-a lungul secolelor. Separarea prin Cortina de Fier a fost doar o aberaţie
temporară.

Noii membri au o bogată moştenire culturală de împărtăşit cu ceilalţi europeni. În domenii cum ar fi
arta, cultura, muzica, cinematografia, literatura, contribuţia acestor ţări la cultura europeană este
bine înţeleasă şi apreciată în actualele state membre ale UE.

45
În privinţa valorilor şi idealurilor, noii membri doresc să participe plenar la construirea politicilor şi
identităţii politice europene. Timp de mulţi ani, "Europa" a fost pentru europenii din răsăritul şi
centrul continentului, simbolul libertăţilor şi valorilor pe care doreau să le recâştige. Mai mult, ca
ţări prea ades dominate de vecinii lor mai mari, ele înţeleg avantajul de a lucra în cadrul unui
colectiv european. Este adevărat ca diferenţa economică mare dintre aceste ţări şi statele UE poate
constitui un handicap în calea implicării lor depline în aplicarea anumitor politici europene. Poate
că nu au suficiente mijloacele economice, dar au, în schimb, voinţa politică.

Ce se poate face pentru a încuraja sentimentul unităţii la nivelul Uniunii extinse, respectând în
acelaşi timp diversitatea popoarelor sale? Această sarcină va necesita efort şi curaj din partea
liderilor politici ai Europei. Ea presupune ca mass-media să aibă o atitudine echilibrată şi să fie
dispusă să înţeleagă şi să explice atât dimensiunea europeană, cât şi poziţiile naţionale exprimate de
cetăţenii Europei. Ce poate face UE însăşi, în acest sens?

Deoarece cel mai important mijloc de promovarea a sentimentului apartenenţei la Europa este o
bună înţelegere între popoarele acesteia, ar trebui ca eforturile UE şi ale guvernelor naţionale să se
concentreze pe promovarea schimburilor de experienţă între cetăţeni, proveniţi din diverse straturi
ale societăţii, şi din diversele ţări ale UE extinse. Cetăţenii actuali ai UE ştiu foarte puţine despre
viitoarele state membre. Tinerii, în special, trebuie încurajaţi să călătorească şi să studieze în alte
ţări europene şi să profite de experienţa câştigată lucrând în străinătate. Reţeaua universităţilor
europene trebuie consolidată.

Reforma instituţiilor UE

Chiar şi în absenţa extinderii, UE are nevoie de reforme instituţionale, astfel ca guvernarea să fie
mai aproape de cetăţenii europeni. Oamenii vor ca instituţiile europene să fie mai eficiente şi mai
transparente din punct de vedere al legitimităţii democratice.

Reforma instituţională este, de asemenea, o problemă cheie, adusă în prim plan de actuala extindere.
Pe lângă criteriile impuse viitorilor membri - cele trei "criterii de la Copenhaga" - UE a stabilit, în
1993, un al patrulea criteriu al extinderii: capacitatea Uniunii însăşi de a absorbi noi membri şi de a
menţine, în acelaşi timp, avântul procesului de integrare europeană. Acest lucru a justificat
demersul finalizat cu încheierea Tratatului de la Nisa, în 2001. Însă reformele instituţionale stabilite
la Nisa sunt minime: o revizuire "aritmetică" a numărului de voturi şi fotolii în instituţiile UE, şi nu
o reconsiderare radicală a sistemului. Adevărul este că, în timp ce încurajează ţările candidate la
aderare să facă eforturi maxime în vederea viitoarei lor integrări, Uniunea nu este ea însăşi suficient
de pregătită într-un domeniu crucial, şi anume acela al instituţiilor şi constituţiei sale.

Această realitate a dus la stabilirea, în 2002, a Convenţiei privind Viitorul Europei: o nouă încercare
a UE de a-şi revizui modul de funcţionare, printr-un proces care merge mai departe decât metoda
interguvernamentală tradiţională şi care include reprezentanţi ai ţărilor candidate la integrare.
Pornind de la patru probleme principale - rolul parlamentelor naţionale, simplificarea Tratatelor,
Carta Drepturilor Fundamentale şi delimitarea competenţelor UE şi respectiv ale statelor membre -
Convenţia şi-a lărgit problematica de care se ocupa pentru a include şi elaborarea unei noi
constituţii a UE.

Acest raport nu şi-a propus să suplimenteze numărul mare de propuneri şi recomandări discutate în
Convenţie, care ţin cont de extinderea UE. Viitoarele state membre sunt implicate în Convenţie şi
vor fi chemate, la un moment dat, să ratifice rezultatele acesteia. Raportul de faţă subliniază, în
schimb, necesitatea şi stringenţa unei pregătiri corespunzătoare a viitoarei extinderi, prin
recomandări clare rezultate din Convenţie, prin luarea unor decizii pertinente la Conferinţa

46
Interguvernamentală care va urma Convenţiei, şi ratificarea rapidă a rezultatelor de către toţi
membrii Uniunii Europene extinse.

O constituţie europeană, cu un sistem decizional perfecţionat şi dispunând de mai multă legitimitate

democratică, care să facă UE mai eficientă şi să o aducă mai aproape de cetăţeni, constituie o
necesitate urgentă. Printre reforme, va fi esenţial să se introducă:
• o extindere a regulii votului majoritar în Consiliu, pentru a permite dezvoltarea viitoare a
politicilor UE
• consolidarea "metodei comunitare" şi respectarea echilibrului instituţional.

Convenţia nu poate pregăti absolut toate cele necesare extinderii viitoare. Rolul ei nu este acela de
a reformula politicile pentru o UE extinsă, ci de a-i îmbunătăţi modul de organizare, metodele şi
constituţia. Convenţia trebuie să stabilească cum anume va decide şi va acţiona UE, şi nu să prescrie
acţiunile şi deciziile necesare. Însă, un răspuns satisfăcător la întrebarea "cum anume" - din
perspectiva problemelor instituţionale şi constituţionale ale guvernării europene - este vital pentru
succesul viitoarei extinderi.

O mai bună implementare a politicilor

O altă provocare este aceea de a asigura punerea corectă în practică a regulilor şi politicilor
comunitare în cadrul UE extinse.

Pentru viitoarele state membre, aplicarea eficientă a regulilor UE a constituit o temă centrală a
pregătirii din etapa de pre-aderare: de fapt, acesta a fost pentru ele principalul "examenul de
admitere" pentru a reuşi să devină membre. UE a insistat în repetate rânduri asupra capacităţii
acestor ţări de a pune corect în practică reglementările şi politicile UE (acquis-ul comunitar), ca o
cerinţă esenţială. La extinderile anterioare, nu s-a pus această problemă a capacităţii administrative.
De data aceasta însă, în cazul ţărilor candidate din Europa Centrală şi de Est, dat fiind că
administraţia publică din aceste ţări s-a deteriorat în regimul comunist, acest lucru a constituit un
subiect de îngrijorare, în condiţiile în care este nevoie de încredere reciprocă între statele membre
pentru buna funcţionare a sistemului UE şi în special a pieţei unice fără frontiere.

Ţările candidate mai au încă multe de făcut pentru îmbunătăţirea propriei administraţii publice în
aşa fel încât, atunci când vor deveni membre ale UE, să fie în stare să aplice regulile şi standardele
europene, în mod corect şi eficient. Incepând din 1997, Comisia monitorizează progresul acestor
ţări şi întocmeşte rapoarte anuale, în care indică domeniile care se impun a fi îmbunătăţite. EU a
acordat asistenţa financiară destinată îmbunătăţirii noilor administraţii şi sisteme juridice. Asistenţa
s-a ridicat la aproximativ 1 miliard de euro în 2002, şi EU va continua să aloce asistenţă specială
noilor săi membri, şi după integrarea acestora. Mai sunt încă multe probleme de rezolvat de către
viitoarele state membre, cum ar fi nevoia de funcţionari publici calificaţi (şi plătiţi corespunzător),
reforma sistemului judiciar pentru a permite cetăţenilor accesul efectiv la instanţele de judecată, şi
măsuri de combatere a corupţiei.

Şi pentru actualele state membre se pune problema punerii în practică, deşi din alte motive. O dată
cu restrângerea activităţii legislative a UE într-o serie de domenii şi cu extinderea cu succes a
politicilor UE şi către alte domenii (mediu, de exemplu), centrul atenţiei s-a deplasat dinspre
elaborarea spre aplicarea legilor.

Guvernele actualelor state membre trebuie să îmbunătăţească şi ele modul de aplicare a legislaţiei
UE. Transpunerea cu întârziere sau incorectă şi slaba aplicare a legislaţiei contribuie la imaginea
publică a unei Uniunii incapabile să obţină rezultate. De exemplu, Comisia a raportat că, din 83 de
Directive aprobate de Consiliu, privitoare la piaţa unică, care ar fi trebuit transpuse în legislaţia
47
statelor membre în anul 2000, numai 5 au fost efectiv transpuse în toate ţările membre. Corupţia
este şi ea o problemă care afectează actualele state membre. De altminteri, studiile arată că, în unele
state membre (precum Grecia, Italia), se pare că situaţia este chiar mai rea decât în unele ţări
candidate la aderare11.

Concluzie

Acţiunea comună la nivelul întregii Europe presupune un efort din partea europenilor, astfel ca
aceştia să se înţeleagă mai bine unii pe alţii, să identifice interese comune şi să alunge temerile
conform cărora o UE lărgită ar putea duce la pierderea identităţii.

Extinderea generează atât nevoia, cât şi ocazia de a "moderniza" sistemul de guvernământ al UE.
UE este prinsă între, pe de o parte, provocările generate de schimbarea rapidă a realităţii
internaţionale, şi de cealaltă parte, nevoia de a avea o mai bună guvernare şi mai multă legitimitate
democratică. Relaţionarea acestor provocări cu necesitatea unei guvernări îmbunătăţite ar putea
constitui soluţia novatoare de care are nevoie o Uniune cu adevărat politică.

De aceea, se impune:
• Elaborarea unui text constituţional clar şi inteligibil, de către Convenţia privind Viitorul
Europei. Acesta trebuie să prevadă extinderea regulii votului majoritar, consolidarea metodei
comunitare şi respectarea echilibrului instituţional.
• O mai bună aplicare a reglementărilor şi politicilor UE de către noile şi actualele state membre,
deopotrivă.
• Promovarea în mai mare măsură a bunei înţelegeri între cetăţenii Europei, inclusiv a
schimburilor de experienţă între persoane; încurajarea tinerilor de a face practică şi de a studia
în alte ţări ale UE; consolidarea reţelelor universitare europene.

11
Transparency International, 2003
48
ANEXE

Harta Europei

Tabele
1. Date esenţiale despre UE şi viitoarele state membre
2. Sprijinul de care se bucură extinderea în statele membre UE
3. Sprijinul de care se bucură aderarea în viitoarele state membre
4. Comerţul UE cu Europa Centrală şi de Est
5. Creşterea economică în UE şi în viitoarele state membre
6. Cheltuielile bugetare ale UE cu extinderea: perioada pre-aderare
7. Cheltuielile bugetare ale UE cu extinderea: perioada post-aderare

Întâlniri şi participanţi

1. Ateliere de discuţii la Institutului Universitar European

2. Consultări cu organizaţii neguvernamentale
3. Vizite în viitoarele state membre

Bibliografie

49
HARTA EUROPEI

50
Tabel 1

DATE ESENŢIALE CU PRIVIRE LA UE ŞI VIITOARELE STATE MEMBRE

Suprafaţă Populaţie Produsul Intern Brut

km² milioane miliarde per capita in
euro pps euro pps
Cipru 9 251 0.762 10.2 12.5 15 100 18 500
Rep. Cehă 78 866 10.2 63.3 136.2 6 200 13 300
Estonia 45 227 1.4 6.2 13.4 4 500 9 800
Ungaria 93 030 10.2 58.0 120.6 5 700 11 900
Letonia 64 589 2.4 8.5 18.2 3 600 7 700
Lituania 65 300 3.5 13.4 30.5 3 800 8 700
Malta 316 0.394 4.0 n.a. 10 300 n.a.
Polonia 312 685 38.6 196.7 355.9 5 100 9 200
Rep. Slovacă 49 035 5.4 22.8 59.5 4 200 11 100
Slovenia 20 273 2.0 20.9 31.8 10 500 16 000

EU-15 3 237 900 376.4 8 828.9 8 828.9 23 200 23 200

Notă: Produsul Intern Brut (2001) se exprimă în euro şi pps (nivelul puterii de cumpărare)

Sursa: Comisia Europeană

51
Tabel 2

SPRIJINUL DE CARE SE BUCURĂ EXTINDEREA

ÎN STATELE MEMBRE ALE UE

Răspunsuri le întrebările:

Sunteţi personal, total în favoarea, mai degrabă în favoarea, mai degrabă împotriva,
sau total împotriva extinderii Uniunii Europene?

Rezultate exprimate ca procent de intervievaţi

1-2 3-4 1 2 3 4 5 6
In Împotri Total în Mai Mai Total Depinde Nu
favoarea va favoarea degrabă degrabă împotriv de ţară ştiu
în împotriv ă
favoarea ă
Italia 82 12 44 38 8 4 4 2
Irlanda 79 15 36 43 10 5 1 6
Spania 73 8 16 57 5 3 2 17
Belgia 72 18 23 49 12 6 3 7
Danemarca 67 21 23 44 12 9 3 8
France 66 27 12 53 18 9 4 3
Media UE-15 66 21 20 46 14 8 3 9
Olanda 66 25 23 43 17 8 2 7
Grecia 66 10 30 37 6 4 9 14
Luxemburg 64 23 30 34 14 8 8 6
Germania 64 27 14 50 20 8 2 6
Portugalia 62 14 6 56 12 2 2 22
Austria 59 32 21 38 24 8 5 5
Regatul Unit al 54 26 16 38 14 13 2 18
MB
Suedia 52 28 23 29 15 13 1 20
Finlanda 51 27 14 37 18 10 4 18

Sursa: Eurobarometru (Nov. 2002)

52
Tabel 3

SPRIJINUL DE CARE SE BUCURĂ ADERAREA

ÎN VIITOARELE STATE MEMBRE

Răspunsuri la întrebările :

Credeţi că integrarea ţării dvs. în UE este un lucru bun sau rău?

Dacă mâine s-ar organiza un referendum privitor la aderarea ţării dvs. la UE, dvs personal aţi
vota pentru sau împotrivă?

Rezultate exprimate ca procent din numărul celor care au răspuns

Integrarea ar fi un lucru Aş vota pentru

bun integrare
Ungaria 67 77
Slovacia 58 69
Polonia 52 61
Media pe 10 ţări 52 61
Lituania 48 53
Cipru 47 58
Malta 45 47
Slovenia 43 62
Republica Cehă 43 50
Letonia 35 45
Estonia 32 39

Sursa: Eurobarometru (Nov. 2002)

53
Tabel 4

COMERŢUL UE CU EUROPA CENTRALA SI DE EST

Miliarde euro

Importuri Exporturi Balanţă

1995 44.4 53.2 - 8.8
1996 47.2 63.8 - 16.6
1997 56.9 78.7 - 21.8
1998 67.9 90.5 - 22.6
1999 75.8 93.2 - 17.4
2000 97.5 114.7 - 17.2
Total 389.7 494.1 - 104.4
Notă: 10 ţări din ECE, inclusiv Bulgaria şi România

Sursa: Comisia Europeană

54
Tabel 5

CRESTEREA ECONOMICĂ ÎN UE ŞI VIITOARELE STATE MEMBRE

Schimbare procentuală în PIB, comparativ cu anii precedenţi

1999 2000 2001

Cipru 4.6 5.1 4.0
Republica Cehă 0.5 3.3 3.3
Estonia -0.6 7.1 5.0
Ungaria 4.2 5.2 3.8
Letonia 2.8 6.8 7.7
Lituania -3.9 3.8 5.9
Malta 4.1 5.5 -0.8
Polonia 4.1 4.0 1.1
Republica Slovacă 1.3 2.2 3.3
Slovenia 5.2 4.6 3.0
EU-15 2.8 3.4 1.5
Notă: PIB calculat la preţuri constante şi în moneda naţională

Sursa: Comisia Europeană (Decembrie 2002)

55
Tabel 6

CHELTUIELI BUGETARE ALOCATE DE UE EXTINDERII: PERIOADA PRE-

ADERARE

Cheltuieli de pre-aderare (în milioane euro, la preţurile din 2000)

1990-1999 2000-2003
PHARE 6767.16 6240.00
(Întărirea instituţiilor democratice şi
a administraţiei publice)
ISPA 4160.00
(Infrastructură de transport şi
mediu)
SAPARD 2800.00
(Agricultură şi dezvoltare rurală)
Total 6767.16 13200.00
Media anuală 676.72 3300.00
Total exprimat în % din PNB-ul 0.08 0.16
UE în 1999
Media anuală exprimată în % din 0.008 0.04
PNB al UE în 1999
Notă : Cheltuielile în perioada 1990-1999 se bazează pe plăţi efectuate, cele după 1999, pe plăţi angajate
10 ţări din ECE ( inclusiv Bulgaria şi România), fără Cipru, Malta şi Turcia, care beneficiază de
finanţare separată pentru aderare.

Sursa: Comisia Europeană.

56
Tabel 7

CHELTUIELI BUGETARE ALOCATE DE UE EXTINDERII: PERIOADA POST-

ADERARE

(în milioane de euro, la preţurile din 1999)

2004-2006

Politica agricolă comună 4682

Dezvoltare rurală 5110

Acţiuni structurale 21746

Politici interne 4256

din care:
Politici existente 2642
Construcţie instituţională 380
Facilitatea Schengen 858
Siguranţă nucleară 375

Administraţie 1673

Facilitatea specială de finanţare 2398

Compensarea bugetară temporară 987

Total angajamente 40852

Note: Alocaţia bugetară pentru perioada 2004-2006 corespunzătoare celor 10 ţări care vor adera în 2004 (Cipru,
Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovenia, Slovacia, Malta).
‘Acţiunile structurale’ includ 38 de milioane de euro pentru asistenţă tehnică, nealocate.

Sursa: Comisia Europeană.

57
Întâlniri şi participanţi

1. Ateliere de discuţii la Institutul Universitar European

Următoarele persoane au participat la o serie de ‘seminare’ despre extinderea UE, prezidate de

Wim Kok, desfăşurate la Institutul Universitar European, Florenţa, în perioada 9-10 ianuarie, 8-9
februarie şi 18-19 februarie, 2003 (cu menţionarea, între paranteze, a numărului de întâlniri la care
aceştia au fost prezenţi)

Deşi responsabilitatea elaborării raportului final revine integral preşedintelui, participanţii la

aceste seminare au contribuit cu informaţii, idei şi sfaturi valoroase.

Judy Batt – Universitatea din Birmingham (1)

Christoph Bertram – Institutul de cercetare a Stiftung Wissenschaft und Politik, Berlin (2)
Walter Botschatzki – Vicepreşedintele Federaţiei Germane a Patronatelor (1)
Ian Clark - DG pentru mediu, Comisia Europeană (1)
Franklin Dehousse – Institutul Regal de Relaţii Internaţionale, Bruxelles (1)
Françoise De La Serre - Director Cercetare – Centrul de Studii Internaţionale, Paris (1)
Fernando Fernandez – Universitatea Europeană din Madrid (1)
Heather Grabbe – Centrul pentru Reformă Europeană, Londra (2)
Andras Inotai – Institutul de Economie Mondială, Budapesta (2)
Athanassia Ioannou - Secretariatul General pentru Grecii din Străinătate, Atena (1)
Alexander Italianer - DG pentru Probleme Economice şi Financiare, Comisia Europeană (1)
Josef Janning – Fundaţia Bertelsmann, Gütersloh, Germania (1)
Marjorie Jouen – Europa Noastră, Paris (1)
Bengt O. Karlsson – Fost Director, actualmente Ministru de Finanţe, Suedia (1)
Delia Meth-Cohn - Economist Corporate Network, Viena (1)
Jacques Pelkmans – Colegiul Europei, Bruges (1)
Wanda Rapaczynski – Preşedintele Agora, Varşovia (1)
Olli Rehn – Centrul pentru Studii Europene, Universitatea din Helsinki (2)
Janusz Reiter – Centrul pentru Relaţii Internaţionale, Varşovia (1)
Mara Silina – Biroul European al Mediului, Bruxelles (1)
Richard Sinnott – Institutul pentru Studierea Schimbării Sociale, University College, Dublin (1)
Michelle Sutton - DG pentru Justiţie şi Afaceri Interne, Comisia Europeană (1)
John Vassallo – Director, Afaceri Europene, GE Europe, Bruxelles (1)
Fritz Verzetnitsch – Preşedintele Confederaţiei Europene a Sindicatelor (1)
William Wallace - London School of Economics (2)
John Wyles – Gplus Europe, Bruxelles (1)
Alain Servantie - DG pentru Extindere, Comisia Europeană, Bruxelles (3)
Joost Klarenbeek – Ministerul Afacerilor Externe, Haga (2)
Dave van den Nieuwenhof - Ministerul Afacerilor Externe, Haga (1)
Helen Wallace - Director, Centrul Robert Schuman, Institutul Universitar European (3)
Jan Zielonka - Profesor, Institutul Universitar European (3)
Rick Van Der Ploeg - Profesor, Institutul Universitar European (2)
Giuseppe Bertola - Profesor, Institutul Universitar European (1)
Michael Keating - Profesor, Institutul Universitar European (1)
Wojciech Sadurski - Profesor, Institutul Universitar European (1)
Anna Triandafyllidou – Director de Proiect, Institutul Universitar European (1)
Alina Mungiu-Pippidi – Bursier, Institutul Universitar European (1)
Graham Avery - Bursier, centrul Robert Schuman, Institutul Universitar European (3)
Wim Van Aken – Asistent Cercetare, Institutul Universitar European (3)
Will Phelan – Asistent Cercetare, Institutul Universitar European (3)

58
2. Consfătuiri cu organizaţiile neguvernamentale

Participanţi la întrunirea prezidată de Wim Kok, Bruxelles, 6 martie, 2003 :

Asociaţia Camerelor Europene de Comerţ şi Industrie - Eurochambres: Paul Skehan, Julie Hetsens
Uniunea Confederaţiilor Patronale şi Industriale din Europa - UNICE: Monique Julien
Masa Rotundă Europeană - ERT: Jean Martin
Confederaţia Industriilor Alimentare şi de Băuturi a UE - CIAA: Jean Martin
Federaţia Bancară a Uniunii Europene: Nikolaus Boemke
Comitetul European pentru Asigurări - CEA: Susanne Czech
Federaţia Europeană a Pieţelor de Valori - FESE: Paul Arlman
Asociaţia Liniilor Aeriene Europene - AEA: Ulrich Schulte-Strathaus
Asociaţia Lucrătorilor Poştali Europeni - POSTEUROP: Johannes Martin Pouw
Federaţia Marketing European Direct - FEDMA: Alistair Tempest
Asociaţia Europeană de Media - FEB: Ger de Ridder
Organizaţia Europeană a Consumatorilor - BEUC: Willemien Bax
Consiliul European al Profesiunilor Liberale - CEPLIS: Frédéric Destrebecq
Comisia Permanentă a Doctorilor Europeni - CPME: Engwirda Tiddens
Confederaţia Sindicală Europeană - ETUC: Grigor Gradev
Confederaţia Europeană a Cadrelor superioare - CEC: Michel Baudoux
Comitetul Organizaţiilor Profesionale Agricole ale Uniunii Europene, Comitetul General pentru
cooperare Agricolă al Uniunii Europene - COPA/COGECA: Dimitri Barua
Biroul European al mediului - EEB: John Hontelez
Amnesty International, Asociat UE: Dick Oosting
Federaţia Internaţională a Ligilor pentru Drepturile Omului, Asociaţia Europeană pentru Apărarea
Drepturilor Omului - FIDH-AE: Cécile Coyez
Asociaţia Organizaţiilor de Voluntariat - AVSO: Jana Hainsworth
Caritas Europa: Marius Wanders, Jacqueline Tordoir
Comisia Bisericilor pentru Imigranţii din Europa - CCME: Arrien Kruyt
Platforma Socială – Platforma ONG-urilor Sociale Europene: Gordon Deuchars
Comitetul de Coordonare al Asociaţiilor Europene a Cooperativelor - CCACE: Bruno Roelants
Eurocities: Bilyana Raeva
Comisia Bisericii şi Societăţii a Confreriei Bisericilor Europene: Peter Pavlovic

3. Vizite în viitoarele state membre

Wim Kok a vizitat Praga, pe 24 februarie 2003, pentru a ţine o cuvântare la o conferinţă pe tema
extinderii UE, organizată de Institutul Cultural Italian în colaborare cu Universitatea Carol şi Şcoala
de Economie din Praga. El s-a întâlnit cu politicieni cehi şi lideri de opinie, precum şi cu presa.

Pe 25 februarie, a vizitat Liberec, în fosta regiune Sudetă din Republica Cehă, la graniţa cu Polonia
şi Germania, unde a participat la o “Zi dedicată Europei”, organizată de Delegaţia Comisiei
Europene. Festivitatea a inclus o masă rotundă cu liderii locali şi regionali din Polonia, Germania şi
Republica Cehă, o discuţie cu studenţii din aceste ţări şi o dezbatere publică generală, urmată de o
întâlnire cu presa.

Pe 11 martie, a vizitat Budapesta, unde a ţinut o prelegere la Fundaţia Ungară pentru Studii
Europene (“Europa 2002”). S-a întâlnit cu politicieni şi alţi lideri de opinie unguri, şi cu presa.

59
Bibliografie

Lista selectivă a principalelor publicaţii consultate pentru pregătirea prezentului raport, inclusiv
lucrările prezentate de participanţii la seminarele de la Institutul Universitar European.

Amato, G. and Batt, J., The Long-Term Implications of EU Enlargement: The Nature of the New
Border, Florence, 1999.
Anderson, M. and Apap, J., Striking a Balance between Freedom, Security and Justice in an
Enlarged European Union, CEPS policy paper, Brussels, 2002.
Arnaud, J-L., Compte-rendu: Réunifier L'Europe, Notre Europe, Groupement d'études et de
recherches, Athenes, 1998.
Arnoud, J-L., Reuniting Europe or Europe's Quest for Identity/ies, Research and Policy Unit, Notre
Europe, Paris, 1999.
Avery, G. and Cameron, F., The Enlargement of the European Union, Sheffield,1998.
Avery, G., 'Endgame for EU Enlargement', Prospect, July 2002, London.
Avery, G., 'EU enlargement: 'The last Lap', Unia and Polska, 5, 2002.
Barysch, K. and Grabbe, H., Who's Ready for EU Enlargement?, CER, London, 2002.
Barysch, K., Does Enlargement Matter for the EU Economy?, CER, London, 2003.
Barysch, K., et al., New Designs For Europe, CER, London, 2002.
Bayar, A., Cost and Benefits, An Economic Study for the Maltese Business Community, s.l., 2003.
Bertelsmann Foundation, Bridging the Leadership Gap, A Strategy for Improving Political
Leadership in the EU, s.l., 2002.
Boeri, T. and Brücker, H., The Impact of Eastern Enlargement on Employment and Labour Markets
in the EU Member States, Final Report, European Integration Consortium, Berlin, 2002.
Boeri, T., Bertola, H., Brücker, F., Coricelli, J., Doldao, J., Fitzegerald, A., De La Fuente, P.,
Garibaldi, G., Hanson J., Jimeno, Portes, R., Saint-Paul G. and Spilimbergo, A., Who's Afraid of the
Big Enlargement? Economic and Social Implications of the European Union's Prospective Eastern
Expansion, CEPR Policy Paper, No. 7, London, 2002.
Campos, N.F.C. and Coricelli, F., 'Growth in Transition: What We Know, What We Don't and
What We Should', Journal of Economic Literature, Vol. XL (September 2002), pp. 793-836.
Centraal Planbureau (CPB), EU-Beleid na Uitbreiding, Marco-Economische Verkenningen 2002-
2003, Den Haag, 2002.
Dehaene, J-L. and Krok-Pszkowska, A., The political Dimension of EU Enlargement: Looking
Towards Post-Accession, Florence, 2001.
Dehousse, F. and Coussens, W., 'The Enlargement of the European Union, Opportunities and
Threats', Studia Diplomatica, Vol. LIV:(4), Brussels, 2001.
Deutsche Bank, 'Runaway costs or willingness to reform–the Two Sides to Enlargement', Deutsche
Bank Research EU Enlargement Monitor: Central and Eastern Europe, No.8, pp. 3-15, s.l., 2002.
Di Nicola, A., Trafficking in Immigrants: A European Perspective, Colloquium on Cross-border
Crime in Europe, Prague, 1999.
Dunay, P. and Dehaene, J-L., Boxes: Why CSFP and CEDSP do not matter that much to the EU
Candidate Countries, EUI policy paper, No 01/5, Florence, 2001.
Edwards, G., Europe’s Security & Defence Policy and Enlargement: the Ghost at the Feast?, EUI
working Papers No. 2000/69, Florence, 2000.
European Bank for Reconstruction and Development, Transition Report 2000, London, 2000.
European Bank for Reconstruction and Development, Transition Report 2001, London, 2001.
European Bank for Reconstruction and Development, Transition Report 2002, London, 2002.
European Commission, 'Agenda 2000: For a Stronger and Wider Union', Bulletin of the European
Union, Supplement 5/97, Brussels, 2000.
European Commission, Benefits of EU Accession for Cyprus, Nicosia, 2003.
European Commission, Candidate Countries Eurobarometer 2002, Brussels, 2002.
European Commission, DG EcFin., Enlargement Papers, Brussels, 2001.
60
European Commission, DG Env., Guide to the approximation of the European Union
environmental legislation, SEC (1997) 1608, Brussels, 1997.
European Commission, Enlargement and Environment: Questions and Answers, Brussels, 2002.
European Commission, Investment Needs, Countries acceding in 2004, s.l., s.d.
European Commission, Towards an Enlarged Union, Brussels, 2002.
European Cultural Foundation, Policies for Culture, Amsterdam, s.d.
European Environmental Bureau, 'Participatory Democracy, Essential for Sustainable
Development', EEB Newsletter Metamorphosis, Brussels, Jan. 2003.
European Environmental Bureau, Vienna Declaration on Rural Development in an Enlarged
Europe, Vienna, 1998.
European Environmental Bureau, Will EU Enlargement Make Europe Sustainable?, Budapest,
2001.
Fankhouser, S. and Lavric, L., The Investment Climate for Climate Investment, EBRD Working
Paper, January 2003.
Friends of the Earth and European Environmental Bureau, EU Accession and the Environment: an
Introduction, Brussels, 1998.
Gallup Europe, Flash Eurobarometer 132/2 Enlargement of the European Union, s.l., 2002.
Geremek, B., Europe, United We Stand, paper presented in The Hague 2003, s.l., 2003.
Gianella, C. and Vicard, V., Revue d’Élargissement, Special Taux de Change, Dossier No. 29, s.l.,
Jan. 2003.
Giuliani, J-D., Pour L'Europe Réunie, plaidoyer pour l'Élargissement, Fondation Robert Schuman,
Paris, 2002.
Grabbe, H., Profiting from EU enlargement, CER, London, 2001.
Grabbe, H., The Copenhagen Deal on Enlargement, Briefing Note, CER, London, December 2002.
Grabbe, H., The prospects for new members to join the euro, CER, London, 2003.
Hager, W., Enlargement, Paying for the Green acquis, Brussels, 2002.
Hodess, R.(ed.), Global Corruption Report 2003, Transparency International, s.l., 2003.
Ilves, T.H., The Grand Enlargement and the Great Wall of Europe, Tallinn, 2003.
Inotai, A., Gains for European Union from Eastern Enlargement, Budapest, October 16, 2000.
Inotai, A., Impact of EU Accession on the Economic Co-operation Among the New Member
Countries, Paper presented in Warsaw, September 2002.
Inotai, A., Strategic Issues of EU Enlargement, Forum, July/August 2002.
Inotai, A., 'Wirtschaftliche Aspekte: Kosten und Nutzen', in R. Langewiesche and A. Toth (hrsg.),
Die Einheit Europas, Zur politischen, wirtschaftlichen und sozialen Dimensionen der EU-
Erweiterung, EGI (Europäisches Gewerkschaftsinstitut), s.l., s.d.
Janning, J., Prospects and Risks, Beyond EU enlargement, Strategy Paper for a wider Europe,
Bertelsman Stiftung, Munich, 2002.
Jouen, M., Compte-rendu: Voix d'Europe, Summary of the Seminar, Groupement d'études et de
recherches, Notre Europe, Lausanne, 2002.
Jouen, M., L’Élargissement de l’Europe: quelques conséquences pour la France, Paris, 2002.
Karlsson, B., What Price Enlargement? Implications of an expanded EU, Report to the Expert
Group on Public Finance, Ministry of Finance, Stockholm, 2002.
Keating, M., and Hughes, J.(ed.), The Regional Challenge in Central and Eastern Europe,
Territorial Restructuring and European Integration, forthcoming.
Keating, M., Regionalisation in Central and Eastern Europe. The diffusion of a western model?,
forthcoming.
Kühnhardt, L., Die Europäische Union, Fragen zur Erweiterung, Vertretung der Europaische
Kommission in der Bundesrepublik Deutschland, Berlin, 2002.
Mair, P. and Zielonka, J.(ed.), The Enlarged European Union, Diversity and Adaptation, London,
2002.
Mayhew, A., Recreating Europe, The European Union’s Policy towards Central and Eastern
Europe, Cambridge, 1998.

61
Michalski, A. and Wallace, H., The European Community: the Challenge of Enlargement, Royal
Institute of International Affairs, London, 1992.
Ministère des Finances Français, Argumentaire Économique et Commercial sur L’Élargissement de
L’Union européenne, Paris, Jan. 2003.
Ministerie van Buitenlandse Zaken, De Staat van de Europese Unie, Den Haag, 2001.
Monar, J., Enlargement-Related Diversity in EU Justice and Home Affaires: Challenges,
Dimensions and Managements, WRR, The Hague, 2002.
Monar, J., EU Justice and Home Affairs in Eastern Enlargement: The Challenge of Diversity and
EU Instruments and Strategies, CES Discussion Paper, ZEI Rheinishe Freidrich Wilhelms-
Universität, Bonn, 2001.
Murray, A., The Lisbon Scorecard III: The Status of Economic Reform in the Enlarging EU, CER,
London, 2003.
Nahuis, R., One Size fits all?, Accession to the Internal Market; an Industry Level Assessment of
EU enlargement, CPB Discussion Paper, Oct. 2002.
Nilson, H.G., Decision-making in EU Justice and Home Affairs: Current Shortcomings and Reform
Possibilities. Sussex European Institute Working Papers, Sussex, 2002.
Open Society Institute, Monitoring the EU accession process: Judicial Capacity, Open Society
Institute, s.l., 2002.
Pelkmans, J., Economic Implications of Enlargement, Bruges European Economic Policy (BEEP)
Series Briefing No. 1, Bruges, 2002.
Pelkmans, J., Gros, D., Nunez Ferrer, J., Long-Run Economic Aspects of the European Union' s
Eastern Enlargement, WRR, The Hague, 2000.
Piorko, I. and Sie Dhian Ho, M., Integrating Poland in the Area of Freedom, Security and Justice,
s.l., s.d.
Piorko, I. and Sie Dhian Ho, M.,The Costs and Benefits of Polish Accession to the EU in the Field
of Justice and Home Affairs, Warsaw, 2003.
Principles and Recommendation from the European Consultative Forum on the Environment and
Sustainable development, s.l., 1998.
Reed, Q., Corruption and EU enlargement: Who is Prepared?, Open Society Institute, 2002.
Romanian Academic Society, 'Corruption and Organised Crime in South East Europe, Many
Organisations, Few Results', UNDP Regional Early Warning Report Southeastern Europe, no. 2,
s.l. 2003.
Sadurski, W., 'Charter and Enlargement', European Law Journal, vol. 8, No. 3, September 2002,
Oxford, pp. 340-362.
Scientific Council for Government Policy, Reports to the Government, towards a pan-European
Union, WRR, Den Hague, 2001.
Sedelmeier, U. and Wallace, H., Eastern Enlargement, Strategy or Second Thoughts, in: H. Wallace
and W. Wallace, Policy-Making in the European Union, Oxford, 2000, pp. 427-460.
Steunenber, B. and Van Halem, J. (ed.), European Governance, Widening and Deepening: the
Challenge of EU enlargement, Leiden, 2001.
Swenson , et al., Action Plan for the Conservation of the Brown Bear in Europe (Ursus arctos), in:
Nature and Environment, No.114., Council of Europe, October 2000.
Triandafyllidou, A. and Kosic, A., Albanian and Polish Migration to Italy: The Micro-Processes of
Policy, Implementation and Immigrant Survival Strategies, Florence, s.d.
Triandafyllidou, A. and Spohn, W.(ed.), Europeanisation, National Identities and Migration,
Changes in Boundary Constructions between Western and Eastern Europe, New York, 2003.
United Nations Secretariat, Replacement Migration: Is it a solution to declining and ageing
populations?, Population Division Department of Economic and Social Affairs, New York, 2000.
Verheijen, A.J.G., Administrative Capacity Development, A Race Against Time?, WRR, The Hague,
2000.
Von Hagen, J.S., et al., The Lisbon Review 2002-2003: An Assessment of Policies and Reforms in
Europe, World Economic Forum, Geneva, 2002.

62
Wacziarg, R., 'The Elusive Quest for Growth', Journal for Economic Literature, Vol XV (September
2002), pp. 907-918.
Wagener, G., Beyond Borders, Widening Circles, s.l., s.d.
Wallace H. and Wallace W., Policy Making in the European Union, Oxford, 2000.
Wallace H., Coming to terms with a larger Europe: Options for economic integration, Sussex
European Institute Working Papers, Sussex, 1998.
Waters, T., Judges for a New Order: The Case for Continued Monitoring after Membership, Open
Society Institute, 2002.
Wolczuk, K and Wolczuk, R., Poland and Ukraine, A strategic Partnership in a Changing
Europe?, Royal Institute for International Affairs, London, 2003.
Wolf, J., The Future of European Agriculture, London, 2002.
World Bank, World Development Report 1999/2000, Entering the 21st Century, Washington, 2000,
pp. 87-104.
World Wild Fund For Nature, An agenda for Accession, s.l., 2000.
World Wild Fund For Nature, EU Enlargement Enriches the EU, WWF Accession initiative, s.l.,
2001.
World Wild Fund For Nature, Treasures for the New Europe, s.l., 2001.
Zielonka, J. (ed.), Democratic Consolidation in Eastern Europe, Institutional Engineering, vol. 1,
Oxford, 2002.
Zielonka, J. (ed.), Europe unbound, Enlarging and reshaping the boundaries of the European
Union, London, 2002.

63