GUVERNANTA IN UNIUNEA EUROPEANA

Multilevel governance: "new" regionalism, competiţie, actori locali şi

regionali, subsidiaritate

Conceptul de governance multi-level governance.

Conceptul de governance a fost utilizat până recent in literatura

academia cu scopul de a sublinia responsabilitatile administratiei
guvernamentale. Aceasta era justificata, pe de o parte, deoarece statul era
principalul actor pe scena internationala, iar pe de altă parte, in interior
majoritatea competentelor erau concentrate in sarcina guvernului.
Reformele introduse la sfarsitul anilor '80 in cadrul Uniunii Europene cu
privire la elaborarea şi implementarea politicii de dezvoltare regionala au
condus la schimbarea semnificatiei termenului governance.
0 prima deinitie pentru governance este data de Banca Mondială', prin
care se subliniaza legătura dintre putere şi prosperitatea tarii. Aceasta definitie este
saumata de majoritatea institutiilor ONU, dar in literature academi' s-a impua
formularea propusa de J. Kooimana, ce face referire la relatiile dintre
conducatori conduşi. Aceasta abordare a conceptului de governance este
foarte interesanta deoarece permite cercetatortilui, ce studiaza relatiile
dintre conduşi şi conducatori, sa obaerve asimetria existenta in ceea ce
priveste distributia puterii şi resurselor între centru şi periferie, adica între
detinatorii puterii şi societatea in ansamblul ei. In plus, asimetria este extinsa
şi la relatiile dintre alti actori sub-nationali cum ar fi, de exemplu, cele
dintre autoritatile regionale şi indivizii dintr-o localitate, sau cele dintre
două localitati.
J.Kooirnana şi colaboratorii săi recunosc faptul ca governance implica
derularea unui intreg proces la care participa nu doar organizatii de natură
guvernamentala ci şi din sectroul neguvernamental. In conceptia.
acestora, governance reprezinta noua situatie a relatiilor autoritatilor cu
societatea civila in ansamblul ei, situatie aparuta la sfarsitul anilor 1980, şi pe
fondul liberalizarii economice s-a dimin uat rolul statului ca unic reaponaabil
al implementarii politicilor. In acest context, conceptul de governance
depaseste granitele administratiei publice, sub aspectul ansamblului de relatii
dintre autoritatile publice şi societate
. In opinia lui G. Hyden, guvernanta este o abordare conceptuala, ce
poate constitui un cadru evident de analiza comparativa a macro-politicilor,
ea include insa elemente importante de natura constitutionala privind regulile
de conducere politica şi reprezinta in acelaşi timp o modalitate prin care are
loc interventia crescută a actorilor politici avand drept scop optimizarea
structurilor astfel incat sa nu fie inhibata initiativa umana. 0 alta definitie a
conceptului de governance este data de Commision on Global Governance,
ca fiind "totalitatea modalitatilor prin care institutiile şi indivizii işi
administrueaza afacerile comune"
Definitia cuprinde inclusiv recunoasterea spiritului de competitie
între actorii patticipanti. Definitia data de Banca Mondială este insuşita şi de
Canadian International Development Agency (CIDA), care asiciaza definitiei şi
conceptul de good governance pe care il formuleaza ca fiind exercitarea puterii
de catre diversele niveluri administrative in mod eficient, corect, transparent şi
reaponaabil ("the exercise of power by various levels of government that is
effective, honest, equitable, transparent and accountable"). In plus, Isabelle
Johnson considera redefinirea conceptului de governance ca o largire a
semnificatiei acesteia, ca sa permita luarea in considerare a tuturor
interactiunilor între toti cei ce sunt implicati in luarea deciziilor (decision-
making).
In institutiile ONU conceptul de governance este definit prin luarea in
considerare a tuturor nivelurilor şi domeniilor de activitate prin care sunt
implinite interesele cetatenilor ("The exercise of economic, political and
administrative authority to manage a country's at all levels. It is compriaed
of the mechaniams, procesaes and in atitutions through which citizens and
groups articulate their in teresta, exercias their legal rights, meet their
obligations and mediate their differences").
Problemele ridicate se refera la tipul eel mai eficient de relatii ce ar trebui
realizat şi mentinut între guvern şi societate, între membrii societatii dar
şi in in teriorul guvernului, nu numai între guvern şi sectroul privat. In
acest context se apreciaza ca governance nu este, dar nici n-ar trebui sa fie,
doar o afacere a guvernului deoarece ea trebuie definite din dubla
perapectivă: guvernamentala şi civica. Eliminarea saraciei, crearea
locurilor de munca, protectia mediului, integrarea sociala, sunt apreciate
drept tinte, obiective, pe care ar trebui sa le indeplineasca autoritatile in
diferent de nivelul teritorial-administruativ pe care sunt situate.
Guvernanta releva cum coopereaza guvernele cu celelalte organizatii
sociale dar şi cum colaboreaza acestea cu cetatenii pentru a lua deciziile ce
privesc problemele importante ale societatii. Conceptul de governance poate
fi utilizat in diferite contexte cum ar fi, de exemplu: global, national,
institutional sau comunitar.
La nivelul Uniunii Europene, termenul de guvernanta este frecvent
abordat din diverse unghiuri astfel ca este posibila o anume uzura polisemantica.
Ceea ce trebuie insa remarcat in acest caz este faptul comun ca toate
abordarile trateaza despre gradul de pluraliam institutional in plan orizontal şi
vertical, despre importanta „fragmentarii" procesului pe diferitele sectore
precum şi despre inconşiatenta reprezentarii politice, adica despre limitele
prerogativelor Parlamentului European şi ale parlamentelor nationale
abordare relativ recenta a Uniunii Europene conata in aprecierea acesteia ca un
loc de importanta majora ce implica o pluralitate de state şi de actori non-
statali aflati intr-un proces de negociere continua pentru a rezolva o serie de
probleme de ordin functional.
In fapt este vorba despre multi-level governance ce exprima relatiile dintre
autoritatile centrala şi ceilalti participanti la implementarea politicii, adica
relatiile de cooperare şi ierarhizare administrative. Din punct de vedere al
implementarii politicilor Uniunii Europene, multi-level governance constituie
un subiect important prin prisma relatiilor dintre UE şi nivelurile administrative
aflate la niveluri inferioare celui statal, nu numai intre nivelul national, pe de o parte
şi cel regional şi local pe de alta parte. In ultimul deceniu au fost abordate in literatură
relatiile acestor niveluri cu Bruxelles-ul, dar şi, mai ales, impactu1 pe care l-a avut in
intitutionalizarea parteneriatului asupra sistemului national de reprezentare politica
adica al cresterii gradului de implicare a actorilor subnationali in procesul
decizional.
Reformefe introduse in 1988 in privinta managementului Fondurilor
Structurale şi crearea pietii unice in 1993 au avut un impact puternic nu numai
asupra relatiilor dintre Uniunea Europeană şi institutiile sale, pe de o parte,
guvernele nationale, autoritatile regionale şi locale, pe de altă parte, ci asupra
conceptualizării UE in literatura academica. Uniunea Europeana este
apreciata de unii cercetatori analişti din domeniul ştiintelor politice, ca o
organizatie bazata pe state, dar in mod diatinct de modelul federal
deoarece se consideră ca este o organizatie de state centralizate.
Argumentul acestor autori conata in faptul ca marea majoritate a modificărilor
introduse in arhitectura functionării institutiilor UE an avut la bază deciziile
adoptate in cadrul Summit-urilor şefilor de stat şi de guvern( Maastricht,
Amaterdam, Nice), ca reprezentanti şi statelor membre, independente şi
suverane.
Dar ce este multi-level governance?
Cum a fost conceptualizată in literatura academica? Multi-level
governance semnificând totalitatea relatiilor dintre actori, aflati pe niveluri
teritoriale diferite, din sectroul public şi privat deopotriva. Conceptul de multi-
level governance, ca "sistem de negociere continua între guvern diverse
niveluri teritoriale", este introdus in dezbaterile din literatura academica de
care G. Marlca ("a system of continuous negotiation among nested
governments at several territorial tiers" ..... in which "supranational, national,
regional and local governments are enmeahed in territorially oversrching policy
networks"), dar abordarea acestui concept, din perapectiva organizatiei
supranationale, cum este privita UE, a luat amploare deoaebită in anii ce au
urmat. Multi-level governance este un concept ce promovează neo-pluralismul,
adica admite prezenta şi participarea la elaborarea deciziilor la diverse retele
şi comunitati politice pe langa vechile grupuri de interese, iar problemele
rezolvate după realizarea unui compromis prin agregarea intereselor
divergente. Divergente importante s-au manifestat între Comisia Europeană,
pe de o parte, si guvernele statelor membre UE, pe de alta parte. Astfel,
guvernele nationale au fost nemultumite de decizia Comisiei de a considera
eligibile, autoritatile sub-nationale (regionale, locale, agenti privati) ca
parteneri pentru derularea proiectelor de dezvoltare regionala. O alta sursa de
tensiuni, de asta data" între guvernele nationale si Comisia Europeană a aparut
din cauza eligibilitatii autoritatilor regionale si locale precum a unor actori
privati la procesul de planiicare, implementare, si evaluarea programelor de
dezvoltare regională.
Competententele acordate unor comisii, prin deciziile Consiliului,
permanentă de tensiune între Parlamentul European şi Comisia europeană,
dar prin decizia 1999/468 s-au acordat anumite competente Parlamcntului
referitoare la activitatea comisiilor.
In acest context, al participarii largi la elaborarea şi influentarea
deciziilor, se inscrie noua imagine a Uniunii Europene, promovata in
literatura academica, drept un sistem multi-level governance, in care
institutiile UE actionează ca actori în inreteresul SUA guvernarii, exercita o
anumita influenta asupra adoptarii deciziilor dar nu au putere de control pe linie
ierarhică. Adaugarea unui al treilea sau chiar al patrulea nivel de autoritate,
afirma T. Borzel, a condus la cresterea complexitatii procesului de elaborare
a deciziilor precum şi la necesitatea unei coordonari non-ierarhice a actorilor
participanţi din sectroul public şi privat, a tuturor nivelurilor administrative.

Principiile bunei guvernări (good governance)

Cartea Alba asupra Guvernantei Europene, Comisia. Europeană defineste

bona guvemanta (good governance) ca fiind "modalitatea prin care Uniunea
utilizeaza puterile acordate de catre cetatenii săi şi in folosul acestora" (the
White Paper on European Governance concerns the was in which the Union area
the powers given by it’s citizens). La baza bunei guvernante, Comisia a apreciat
ca este competentă să aşeze cinci principii prin care sa consacre trasaturile
sistemului democratic şi ale statului de drept apeciice statelor membre UE68,
dar care sunt valabile pentru toate tipurile de guvernanta (globala,
europeană, nationala, regionala sau locală). Cele cinci principii sunt
următoarele: transparenta (deachiderea), reaponsabilitatea, participarea,
eficacitatea şi coerenta.
Transaparenta (openess), ca prim principiu, proclamă necesitatea adoptarii
unei maniere deachise sincere, de care toate institutiile in activitatea ce le revine
fiecareia.
Participarea (participation), conditioneaza obtinerea unei calitati şi
eficiente ridicate a politicilor promovate in UE, de asigurarea unei participari
cat mai largi, de-a lungul intregului proces, de la elaborare OM la
implementare şi monitorizire. Ori, după cum se stie, amploarea participarii este
conditionata nu numai de increderea de care se bucura institutiile, ci şi de
rezultatele finale acontate.
Responsabilitatea (accountability), cel de al treilea principiu, cere
delimitarea rolului legialativ, respectiv executiv, pe care il detine fiecare
institutie şi, cel mai important aspect, asumarea. responsabilitatii
pentru tot ce se intampla in sfera lor de activitate.
Eficacitatea (effectiveness), revendica faptul ca politicile promovate
trebuie sa asigure eficienta, să fie oportună, adica sa se implementeze acolo
unde sunt competente, pe baza evaluarii obiectivelor şi a impactului acestora.
Coerenta (coherence), solicita asigurarea unei coerente ridicate a
politicilor promovate şi actiunilor intreprinse in acest sens. Nevoia de
coerenta este cu atat mai evidenta, cu cat a creacut numărul statelor membre
ale UE, fiind notorie apoprirea gradului de implicare a autorittitilor locale şi
regionale in politica UE şi nu inultimul rand, trebuie gasite solutii adecvate
la problemele cauzate de cresterea demografica.

Caracteristicile guvernantei multi-nivel:

Concepte: autoritati supranationale, nationale şi sub-nationale,
Dispersia autoritatii: verticala şi orizontala

Trăsăturile modelutui multi-level governance

 Promotorii recunoscuti şi acestui model, Liesbet Hooghe, Gary Marks
abordeaza sistemul multi-level governance, ca model de guvernare in UE,
caracterizat, de altfel, de L. Hooghe ca o "Europa cu regiuni", tocmai pentru a
sublinia distinctia de modelul federalist "Europa regiunilor" al lui Delors.
Semnificatia lui multi-level consta in recunoasterea existentei unui numar sporit
de actori ce participa la luarea deciziilor, la exercitarea influentei pentru
adoptarea acestora, competentele fiecarui nivel fiind recunoscute prin
participarea acestora la elaborarea şi implementarea politicilor comunitare,
nationale, regionale şi locale.
Actorii între care are loc impartirea competentelor şi responsabilitatilor nu
mai sunt doar statele, ca in cazul modelului interguvernamentalist, ci şi actorii
supranationali şi subnationali, deopotriva, deoarece interdependentele vor spori
pe masura ce avanseaza integrarea, iar cooperarea între actorii situati pe diferite
niveluri administrative se va dezvolta prin promovarea principiilor
parteneriatului, programării şi concentrării, ce stau la baza politicii de
dezvoltare regionala.
Pozitia statelor nationale, membre ale Uniunii Europene, s-a schimbat in
urma implementării politicii regionale, dar difera de la un stat la altul functie de
structura politico-administruativă a acestora.
Spre deosebire de abordarea interguvernamentalistă, ce susţine
predomină nivelul national fata de cel subnational şi supranational,
sistemul multi-level governance este caracterizat prin existenta a trei
trasaturi principale: arhitectura institutională neierarhizată, caracterul
neierarhic al procesului de elaborare a deciziilor şi dispersia din urmă a
autoritatii. Între nivelul supranational, pe de o parte, şi nivelurile national şi
subnational, pe de alta parte, exista un raport de interdependenta institutională
şi functionala, mai degrabă decat unul de ierarhizare, deoarece la baza
raporturilor dintre institutiile UE şi statele membre stau principiile cooperarii
şi principiul subsidiaritatii. Institutiile supranationale impreună cu toti
actorii ce participa la procesul decizional formeaza un sistem integrat,
caracterizat prin rolul actorilor nationali la nivel comunitar in ceea ce priveste
negocierea şi luarea deciziilor, dar şi pentru implementarea acestor politici
impreuna cu actorii subnationali, cum ar şi autoritatile regionale, locale şi cele
cu caracter privat.
La nivel supranational, coordonarea politicilor nationale se realizeaza prin
metoda deachisă de coordonare, asa cum a fost ea promovata prin
strategia de la Lisabona, consacra caracterul neobligatoriu şi
descentralizat al reglementărilor in concordanta cu principiul subsidiaritatii
şi are ca obiectiv implicarea prin diverse forme de parteneriat a tuturor
actorilor, indiferent de nivelul lor (institutii comunitare, guverne nationale,
autoritati regionale şi locale sau societatea civila in ansamblul ei). Cea de a
doua trasatura a sistemului multi-level governance semnifica faptul ca
majoritatea proceselor de luare a deciziilor se desfasoara pe baza negocierilor
între actorii principali, pe baza consensului şi al votului nemajoritar. In acest
context, ierarhia este concurata de competenta şi calificare, adica atat Comisia
cat şi statele nationale nu sunt mediatori care sa stimuleze luarea celor mai
bune decizii prin care sa se combine sau sa se transforme interesele concurente
ale actorilor implicati, asa cum sustine şi B.Kohler-Koch intr-o lucrare
referitoare la evolutia integrarii economice şi politice.
Trecerea la sistemul votului cu majoritate calificatti in dezbaterile
Consiliului de Ministrii şi ale Consiliului European reprezinta o
modalitate de urgentare a luarii deciziilor şi, in acelaşi timp, a redus
semniicativ domeniile in care deciziile se iau prin consens, restrangandu-le
doar la cele de importanta strategica ale Consiliului European.
Cea de a treia trasatura a sistemului multi-level governance, se refera la
faptul ca exista o impartire a competentelor privind luarea deciziilor (decision-
making) între actorii situati la diverse niveluri teritoriale. Din punct de
vedere al dispersarii autoritatii, L.Hooghe G.Marlca afirma că pot fi
distinse doua tipuri de guvernanta multin ivel (multi-level governance)
luand in considerare criterii precum tipul sarcinilor, generale sau
specializate, pe care le indeplinesc este o autoritate, natura mutuala sau
exclusivă a competentelor pe care le exercită autoritatea asupra unei entitati
teritoriale precum şi durata de valabilitate a reglementarilor. Cele doua
tipuri, I şi H, fiind caracterizate prin existenta unui anumit numar de
autoritati avand sarcini generale sau specializate, un numar de niveluri
administrative şi cu competente exclusive sau mutuale, după cum se va prezenta
in continuare.

Tipuri de multi-level governance

Subiectul multi-level governance este abordat in alte doua lucrari de

catre L. Hooghe şi G. Marks accentul fiind pus pe evidentierea
caracteriaticilor specifice acestui sistem, pentru a descrie cele doua tipuri de
multi-level governance.
Tipul I multi-level governance, foarte apropiat modelului
federalist, este caracterizat prin: existenta unui numar limitat de autoritati,
dimensionate astfel incat să fi e capabile şi să deplineasca mai multe functii
(multi-task juriadictionl); exercitarea exclusivă a autoritatii peste nivelul
territorial respectiv, adică nu exista o suprapunere a acestor autoritati; un
numar limitat de niveluri administrative peste care se produce dispersia
autoritatii; numarul optim al nivelurilor administrative intr-un stat este apreciat
a fi egal cu trei, cu toate ca exista alte optiuni privind luarea in calcul şi a unor
niveluri aditionale (provinciale, interlocale), numărul acestor niveluri ajungand
la ţări, in cazul Finlandei, Greciei, Portugaliei sau Marii Britanii. Aparitia
nivelurilor autoritatii s-a realizat prin descentralizare, cele mai mari schimbari in
structura administrativ-teritoriala avănd loc in Franta, Italia, Spania Belgia.
A treia trasatura, se afirma in lucrare, consta in existenta cvasi-
permanenta a structurii sistemului multi-level governance, exemplul notoriu
fiind cel din Germania unde fiinteaza trasaturile implementate in 1949, ce s-au
mentinut şi dupa reunificarea din 1990, cu exceptia Berlinului, care in noua
situatie, include cele doua sectore, Berlinul occidental respectiv cel rasaritean
Tipul I multi-level governance fiind mai apropiat de modelul federalist,
este considerat a fi propriu arhitecturii la nivel national.
Tipul II multi-level governance, conform aprecierii autorilor, se
caracterizeaza prin: existenta unor multiple şi independente autoritati
specializate (task-specific jurisdictional), care se suprapun teritorial
(territorially overlapping juriadictional); fiind numar mare de autoritati large
number of juriadictional); niveluri administrative mai numeroase (many
juriadictional levels) fiind vorba despre existenta unei flexibilitati a
sistemului (flexible juriadictional system). Functia specializata a autoritatii
deriva din faptul ca exista o multitudine de aervicii publice cum ar fi, de
exemplu, productia de bunuri industriala, protectia muncii, asistenta sociala,
transporturile publice, furnizarea de energie electrica, de gaze naturale, ce
indeplinesc functii distincte.
Nivelurile peste care are loc dispersia autoritatii, nu ating limitate ca
in cazul tipului I multi-nivel, ci peste un numar mai mare deoarece, afirma
sustinatorii acestei abordari, fiecare bun sau serviciu public va fi furnizat de
care autoritatea. care suporta costurile şi in caseaza profiturile, indiferent ca
sunt actori publici sau privati.
Tipul II de multi-level governance este raspandit mai ales la nivel
local, data fiind localizarea la acest nivel a serviciilor de furnizare a utilitătilor.

Diatributia verticală a competentelor între autoritati.

Multi-level governance releva modul cum sunt transferate anumite

competente din "portofoliul" statului national catre nivelul supranational
respectiv spre autoritatile subnationale, publice sau private. Actorii ce participa
la elaborarea şi implementarepoliticilor Uniunii Europene sunt situati, deci, pe
diferite niveluri administrative, relatiile dintre aceştia fiind caracterizate prin
parteneriat şi competitie.

Actori supranationali

La nivel supranational, principalul actor este Comisia Europeana — guvernul

UE — pozitia sa, stabilita prin tratate, produce înca tensiuni, atat din partea
statelor nationale cat şi a Parlamentului European. Comisia are compete largi in
sfera legialativa, fiind unica institutie ce are initiativa legialativa. Este
adevarat, totusi, ca in prezent propunerile Comisiei pot fi formulate şi la
cererea PE sau a Consiliului Uniunii. In cazul Uniunii Europene, Comisiei
i-au fost delegate patru tipuri de competente prin Tratatul de la Roma (art.
211-219 EC): a) asigurarea aplicarii prevederilor tratatelor şi actelor adoptate de
catre institutiile comunitare; b) emiterea de directive, regulamente şi decizii in
baza art. 249-TCE, de exemplu, in sfera uniunii, agriculturii sau executiei
bugetului UE; c) in deplinirea atributiilor conferite Comisiei, in art 211, de
catre Consiliu; d) formularea unor recomandari şi opinii.
Propunerile legialative ale Comisiei sunt inşirate Consiliului
Uniunii şi Parlamentului European. Procesul pregatirii şi adoptarii este
unul foarte fragmentat, deoarece in toate domeniile, propunerile ajung la
Comisie ca recomandări ale grupurilor de lucru, însă insistă de a fi aprobate de
Consiliu proiectele sunt examinate de COREPER, multe dintre ele fac
obiectul unor negocieri între Comisie Consiliu".
In sfera controlului respectarii legislatiei comunitare, Comisia are
dreptul sa sanctioneze orice firma care nu respecta regulile referitoare la
concurenta, exercita controlul şi asupra subventiilor publice, pe acest teren
venind in competitie cu statele nationale.
Deciziile luate la nivelul UE reprezinta interesele comunitare, sintetizate
fie prin combinarea, fie prin transformarea (redefinirea) intereselor
statelor membre sau a regiunilor, sunt de parere K. Eberlein şi D. Kerwer, in
timep ce N.Bernard considera ca şi societatea civila are o anumita contributie
la elaborarea multor decizii, dat fiind fluxul continuu de informatii
referitoare la problemele supuse reglementarii pe care le furnizeaza
comitetelor de lucru astfel ca se poate afirma că aceasta procedură reprezinta o
"doză de participare democratica la procesul de luare a deciziilor.
In literatura academica au fost propuse diverse modele privind
justificarea delegarii competentelor catre o organizatie supranatională, unul
dintre acestea fiind modelul promovat in literatura politica americana, de
factură functionalistă, care explica alegerea unui agent imputemicit să
indeplineasca anumite functiuni pe baza prezumtiei ca institutia astfel
aleasă va fi performanta, pe de o parte, şi se vor reduce costurile
afacerii (transaction costs) aferente adoptarii politicii publice".
Costurile ce pot fi reduse prin delegarea puterilor, conform opiniilor
exprimate in literatura americana. se refera la costuri informationale, aferente
obtinerii unor informatii tehnice şi expertize de specialitate, competente
partenerilor pentru a propune politici publice eficiente, şi la costurile legate de
problema angajamentului credibil (credible commitment), cele doua tipuri
de costuri şi proiectele privind reducerea acestora constituind piese de baza
in argumentarea teoriei functionaliate de catre Keohane.
Ceea ce trebuie mentionat in legatura cu puterile delegate Comisiei
Europene este ca, prin acordul statelor membre, au fost instituite unde
mecaniame in vederea limitarii puterii ei diacretionare, cunoscute fiind sistemul
comitologiei, de supraveghere a Comisiei de catre comitetele reprezentantilor
statelor membre, atributiile Curtii Europene de Juatitie (ECJ) in domeniul
aplicarii legii şi al controlului judiciar precum şi rolul Parlamentului
European in legatura cu alegerea Comisiei şi dreptul de cenzura, prevazut
dar nu şi utilizat pană in prezent Domeniul politicii regionale evidentiaza
destul de bine cadrul relatiilor dintre Comisie şi statele membre, in ceea ce
priveste coordonarea verticala între Comisie, statele membre şi autoritatile
regionale. Cele mai frecvente dificultati care au aparut in procesul de
coordonare verticala s-au datorat prioritătilor diferite între statele membre şi
Comisie. S-a constatat, de exemplu, tendinta demnitarilor din statele membre
de a favoriza, prin intermediul programelor de dezvoltare regionala,
circumscriptiile în care au fost aleşi, tocmai pentru a-şi mentine popularitatea
şi sustinerea electoratului pentru alegerile viitoare.
Ca urmare, politica statelor membre s-a diferentiat de cea prevazuta de
UE, cu toate ca Uniunea Europeana a avut mereu ca obiectiv schimbarea
acestor practici. Deşi art.15 din Directiva 1260/1999 aprecia doar ca
aprobarea planului de dezvoltare de catre Comisie este conditionata de
continutul acestuia, nu şi de modul in care a fost elaborat, in practica
lucrurile stau altfel, Comisiafiin d foarte rezervata in a aproba planurile de
dezvoltare regionala care au fost elaborate cu incalcarea principiului
parteneriatului, adica fara colaborarea intre statele membre şi autoritatile
subnationale, fiindca parteneriatul se refera la toate fazele procesului, nu
doar la implernentarea politicii de dezvoltare regională.
 Consiliul UE este principalul actor cu puteri legialative, el avand atat
rolul de a reprezenta interesele statelor membre cat şi ale Uniunii, de aici
rezultand caracterul dublu, interguvernamental — federal. Fiind principalul
organ legislativ al UE, Consiliul este apreciat de care sustinatorii modelului
federalist drept Senatul Uniunii, similar cu Senatul SUA sau cu Bundesrat-ul.
Competentele Consiliului se exercita doar in baza prevederilor tratatului, adica
pe baza propunerilor Comisiei, dar scopera intregul apectru de activitate a
Uniunii, exceptia conatand in acele domenii delegate Comisiei. Pentru aşi in
deplin şi rolul sau de organ legialativ, Consiliul dispune de structurile
competentă: Consiliul Afacerilor Generale, Comitetul Reprezentantilor
Permanenti (COREPER) şi grupurile de lucru. Consiliul Afacerilor Generale
reprezinta principala formatiune şi este format din ministriii de externe şi
statelor membre, avand competenta de a coordona activitatea tuturor
celorlalte consilii specializate cum ar fi, de exemplu, ECOFIN, Consiliul
Agriculturii, ale industriei şi energiei, etc.
Presedintia Consiliului are competenta de a stabili calendarul adoptarii
propunerilor Comisiei. COR.EPER are sarcini in domeniul adoptarii
deciziilor deoarece el analizeaza propunerile Comisiei şi pregateste pentru
Consiliu materialul ce va trebui adoptat. In scopul armonizarii opiniilor
reprezentantilor statelor membre, COREPER este sprijinit de maimulte
grupuri de lucru, formate din functionari publici şi experti tehnici, ca
reprezentanti şi fiecarui stat membru. Adoptarea deciziilor de catre Consiliu
implica unanimitatea voturilor sau majoritatea (simpla sau calificata).
Unanimitatea, ca regulă, pană Ia sfarsitul anilor '70, a fost unul din
principalele argumente ale interguvernamentalistilor in diaputele cu adverasrii
lor, pentru a invoca rolul de actor cheie al statelor. Procedura adoptarii deciziilor
cu majoritate calificata s-a impua ulterior adoptarii Actului Unic European.
Totuşi procedura adoptarii deciziilor cu unanimitate de voturi a ramss valabila.
Parlamentul European constituie o institutie cu atributii de natura
legialative şi a primit, de-a lungul anilor, noi competente, din care au
reprezentat actiuni ce vizau democratizarea proceselor de luare a deciziilor. Este
cazul cu competentele Parlamentului in privinta aprobarii bugetului,
procedura codeciziei, care afecteaza aproximativ trei sferturi din actele
legialative. Responsabilitatile legialative ale PE pot fi structurate pe 4 tipuri de
proceduri: consultare, cooperare, codecizia avizarea. Alte atributii importante ale
PE ce denotă natura sa de organ legialativ consta in dreptul de a interpela
Comisia, Consiliul şi Preaedintia, aprobarea numirii preşedintelui Comisiei
şi a comiasrilor, aprobarea bugetului (irnpreuna cu Consiliul UE), initierea de
proceduri la CEJ impotriva Comisiei şi Consili lui dacă se apreciaza ca acestea
nu-şi indeplinesc misiunile conform tratatelor, sau drepturile PE sunt lezate de
cele doua institutii.
Parlamentul European se aseamana tot mai mult cu o camera
parlamentara nationala, constituirea lui pe baza scrutinului proportional
functie de populatia statelor membre şi prin structurarea pe baza apartenentei
politice.
A.Benz apreciaza ca intr-adevar PE a devenit un partener pentru
Consiliul UE in privinta puterii legialative. Din nest punct de vedere,
PE este o in stitutie supranationala de tip federal.
Curtea Europeana de Juatitie (EC)) a obtinut, in special prin Actul Unic
European şi Tratatul de la Amsterdam, noi competente fata de cele stabilite
prin Tratatul de la Roma. Cele doua functii importante ale ECJ se refera la
respectarea uniforma a dreptului comunitar respectiv la constrangerea statelor
membre sa respecte obligatiile ce decurg din tratate, actiunea fiind declansata
la solicitarea Comisiei, a celorlalte institutii cum ar fi, de exemplu,
Consiliul sau Banca Centrală, dar şi a persoanelor fizice. Curtea
Europeana de Justitie a reuşit sa transforme, conform opiniilor lui L.
Ilooghe şi G. Marks, "ordinea legala europeana in directia supranationala",
tratatele UE constatând superioritatea legii europene fata de legea nationala.
Activitatea Curti s-a remarcat în domenii ca drepturile cetatenilor,
protectia sociala şi a consumatorului, prin care a avut impact asupra
autoritatilor nationale şi sub-nationale.
Activitatea celor trei institutii ce confera UE caracterul de
organizatie supranationala este aprijinita de o serie de comitete, ce
reprezinta adevarate laboratoarede pregatire a deciziilor luate de in
stitutiile Uniunii Europene dintre care mentionez doar cateva: 1) Comitetul
Economic Social, compus din reprezentanti şi institutiilor economice şi sociale
din tările membre, ponderea lor natională respectând oarecum pe cea din
Parlamentul European, cu mentiunea ca numărul total 222 membri, ca
structura profesională include muncitori, agricultori, meteuşari, comercianti
sau transportatori, are un rol consultativ, dreptul sau la in tiative fiind
consacrat prin Tratatul de la Maastricht. In 2005, de exemplu, in timpul
pre şedintiei detinute de Marea Britanie, priorităile legislative ale Comitetului
Economic şi Social au fost orientate spre probleme de mediu şi dezvoltare
durabilă, in special pentru reglementarea regimului chiimicalelor.
2) Banca Centrald Europeană a fost proiectată sa acopere domeniul
politicii monetare unite, inclusiv dirijarea intervenliilor pe piţta schimburilor
faţă de monedele concurente, in special yenul japonez şi dolarul american.
3) Banca Europeană de Investitii are, conform art.198, pct. D E,
din Tratatul de la Maastricht, atributii in domeniul sustinerii financiare a
ţărilor europene cele mai defavorizate precum a ţărilor din Europa centrală
şi de Est in vederea integrarii in economia mondială.
4) Comitetul Regiunilor, prin Tratatul de la Maastricht, are rol
consultativ in probleme ce apartin domeniilor Culturii, Sănătăţii Publice, cel al
Educatiei, tineretului formarii profesionale precum şi in cele legate de Fondurile
Structurale, consultarea Comitetului fiind obligatorie, conform art. 265 din
tratat. In anumite situaţii, Comitetul îşi poate exprirna opinia din proprie
initiativa referitor la problemele legate de interesele regiunilor, fiind adesea
numit "paznic al principiului subsidiaritatii".
In afară de aceste comitete, institutiile UE sunt beneficiarele activitatii
celor 17 agentii, marea lor majoritate infiintate in 1994-1995, pe baza unei
decizii a Consiliului European din 1993. Fiecare dintre aceste agentii, avand
domeniul de activitate stabilit in momentul inflintării, a modificat ulterior,
este unică in domeniul respectiv.
Aceste agentii, ce poartă denumiri diferite cum ar fi, de exemplu,
European Foundation for the Development of Vocation Trsin aa fost una din
primele doua agentii infiintate in 1993, European Agency for Safety and Health at
Work, sau Office for Harmonisation in the Internal. Market, pot fi grupate in patru
categorii, după scopul activitatii: centre de monitorizare( de exemplu, Agenţia
Europeană de Mediu, Centrul European de Monitorizare asupra Rasiamului şi
Xenofobiei), agentii pentru facilitarea functionării pietei interne (7 agentii,
printre care, Office for Harmonisation in the Internal Market, European Food
Safety Authority, European Agency for the Evaluation of Medicin of Products),
precum şi agentii cu scopul de a promova dialogul social la nivelul Uniunii
Europene( European Centre for the Development of Vocational sau European
Foundation for the Improvement of Living and Working Conditional) agentii
care execută programe şi sarcini, in interesul UE, in domeniul lor de
expertizare ca de exemplu, Translation Centre for the Bodies of the European Union.

Actori la nivel naţional

În ţările în care adancirea integrarii europene s-a pus chestiunea

rolului statelor membre in Uniunea Europeana. Una dintre cele mai vehiculate
intrebari este: "statele îşi exercită prerogativele proprii suveranitatii, sau sunt
doar executanti, mai mult sau mai putin docili, şi deciziilor luate la nivelul UE
"?
Nu exista un răspuns unanim acceptat in literatura academică
teoriile despre integrarea europeană apreciind in mod diferit pozitia statelor
membre fata de UE. Cele doua teorii de bază, interguvernamentalismul şi
supranationalismul, care au dominat timp de cateva decenii diaputa pe tema
pozitiei statelor in procesul de integrate europeană oferă solutii exact opuse.
Fiind o organizatie inflintă pe baza unui tratat, ce recunoaşte şi respectă
dreptul suveran al fiecarui stat membru de a-şi arata interesele
nationale, susţin interguvernamentaliştii, deciziile se adopta doar cu
unanimitate de voturi. Dar, de regulă, in urma unor negocieri ce au loc prin
reuniuni periodice ale şefilor de atat şi de guvern, cunoscute in literatura ca
"Summit-uri", veto-ul exprimat de oricare din participanti are puterea de a
bloca intregul proces. Deşi tematica reuniunilor este propusă, in majoritatea
cazurilor, de catre Comisie, deciziile sunt rezultatul acordurilor realizate la
nivelul şeilor de state, astfel ca promotorii acestei teorii susţin ca statele
membre păstreaă controlul deplin asupra oricarei decizii ale .organizatiei.
In conaecinţă, conform modelului integuvernamentalist, statele
nationale îşi pastrează deplina suveranitate, iar incheierea oricarui tratat
depinde de vointa lor de a coopera, precum şi de promovarea intereselor
celor mai puternice state din Uniune, care astfel îşi exercită influenta asupra
celorlalte state membre.
Interguvernamentaliştii consideră deci, ca intregul proces al integrarii
nu este altceva decât efectul vointei comune a statelor membre, actorii care
decid mersul integrarii europene sunt guvernele nationale, ele iau deciziile in
acest sens, "dar avand grijă să-şi protejeze propriile interese geopolitice şi
economice". In acest context, integrarea europeană, afirma susţinătorii
interguvernamentalişti, este sub controlul guvernelor statelor membre, in timp
ce acţiunea institutiilor supranationale produce efecte de importantă minora.
Conform modelului supranational de tip federalist, Uniunea Europeană
este un stat supranational in care deciziile politice sunt adoptate în functie de
raporturile stabilite între diferitele niveluri de guvernare, adică in raport de
modul in care sunt atribuite competentele fiecarui nive, iar institutiile UE,
statele şi regiunile sunt parteneri eligibili şi concurentiali, in sustinerea
intereselor economice, sociale, culturale etc. ale entităţilor teritoriale pe care
le reprezinta fiecare.
Rolul statelor nationale este, conform federalistilor, de a promova
interesele statelor membre.
Neofunctionalismul, o altă abordare de factură supranationalistă
pune accentul pe promovarea intereselor interne ale statului, ca interese
ale unor regiuni, sindicate, sau firme private, de exemplu, integrarea fiind
impusa de acesti actori prin acord cu institutiile UE, fiecare parte avand
scopul de a-şi promova interesele proprii: Comisia Europeana şi Curtea
Europeana de Justitie urmarind sa sporeaaca predominanta institutiilor
europene asupra statelor membre, in timp ce statele vizeaza protejarea
intereselor politice, economice ale actorilor.
Conform celui de al patrulea model, cunoscut ca modelul multi-level
governance, rolul statelor membre in ceea ce priveste luarea deciziilor difera
deoarece reprezentantii statelor in Consiliul UE nu promoveaza exclusiv
interesele nationale ci pe cele ale Uniunii, iar statele nu mai sunt singurii
actori decidenţi, deşi rolul lor este înca foarte important, la proces participand
şi actorii subnationali.
Prin reprezentarea lor in Consiliul UE, statele au acces la procesul
decizional; ele participa efectiv la adoptarea deciziilor. Competentele
Consiliului Uniunii sunt de natură legialativă, fiind, de altfel, principalul organ
legialativ, dar nu numai atat, Consiliul UE este principalul coordonator in
materie de politica ale statelor membre. Deasemenea, Consiliul European
reprezinta tot interesele statelor membre, iar dacă luam in calcul importanta
acestui forum pentru orientarile fundamentale ale politicilor UE, obaervam ca
sunt nein emeiate asertiunile vehiculate prin presa despre „caracterul
centralizat" al Uniunii.
"Teoria privind guvernanta multi-nivel implica doar un transfer de
competente de la nivel national la nivel supranational, numita şi integrare
pozitiva, precum şi un transfer de competente catre nivelul subnational. Prin
aceste transferuri, are loc doar un proces de destatalizare a politicilor, nu de
deznationalizare a statului. Conform teoriei guvernantei multi-nivel,
suveranitatea statelor este interpretata prin capacităţile sale speciice (de
ordin legialativ, fiscal sau coercitiv) iar implicarea statului in procesul
decizional nu este de tip ierarhic, centralizat.

Actori regionali

Reforma din 1988 privind implementarea Fondurilor Structurale a avut un

impact puternic asupra relatiilor din interiorul UE, in special asupra celor
dintre autoritatile regionale şi supranationale, dar acest şi o noua paradigma, in
tema analizata, in literatura academica.
. Conaecintele aplicarii noii proceduri de implementare a
Fondurilor Structurale s-au manifestat in planul coordonarii verticale
interguvernamentale fiindcă, pe baza principiului parteneriatului, actorii
regionali au acces deplin la ambele faze ale politicii UE, elaborare plus
implementare.
Planurile nationale de dezvoltare, cele operaţionale, trebuie realizate in
cooperare cu autoritatile regionale şi nationale, spre a fi supuse analizei
Comisiei Europene. In faza de planificare, interesele regionale pot fi
promovate de catre autoritatile ce participa la elaborarea planului, in timp ce in
fazele urmatoare regiunile dispun de posibilitati mari de a influenta finantarea
proiectelor, stiut fiind ca fiecare proiect, aprobat de Comisie, trebuie sa fie
cofinantat de autoritatile regionale sau nationale, dupa caz, iar chiar prin care
se pot in fluenta deciziile la nivel UE sunt fie pe filiera nationala, fie
prin interventiile Comitetului Regiunilor sau al Parlamentului
European, inclusiv prin negocieri cu Comisia. Dar regiunile mai au şi o
alta posibilitate de a-şi promova interesele şi anume prin parteneriat
interregional, cu actori publici sau privati, iar Comisia a fost
intotdeauna interesata sa vada o mobilizare creacanda a potentialului
regional prin astfel decooperări.. Desigur promovarea intereselor
proprii este insotita inerent de aparitia unor conflicte atat între
Comisie, pe de o parte, autoritatile nationale şi regionale, pe de alta
parte, cat şi între regiuni şi guvernele nationale, iar acestea provoaca
adesea dificultati in tirnpul negocierilor.
Rolul regiunilor, ca al treilea nivel, a fost şi ramane una din
preocuparile institutiilor europene, nationale şi subnationale, iar
literatura academica a contribuit consistent la implicarea autoritatilor
regionale in procesul de elaborare şi aplicare a deciziilor.
Fiecare stat membru UE are structura teritorial-administruativa
proprie, in care transferul competentelor, de la nivelul national catre
autoritatile subnationle, depinde de o serie de factori de natura politica,
economică, culturala şi etnica, uneori, dar implicarea regiunilor in
elaborarea şi implementarea politicilor UE este o realitate in
durabila.
Statele reprezentative prin descentralizarea deciziilor la nivel
national, Germania, Austria şi Belgia, au continuat sa fie preocupate de
introducerea unor reforme prin care sa se optimizeze procedurile de
alocare a Fondurilor Structurale. Spre exemplu, reforma din 1996
introdusa de Germania a urmarit sa permita actorilor regionali aşeze
sub tutela landurilor şi sa participe la elaborarea planurilor de
dezvoltare. Ca interfata, între nivelul European şi cel regional, se
prezinta agentiile de stat al caror rol de mediere şi aderarea i tereselor
regiunii este foarte important.
Modelul francez, implementat dupa reformele de descentralizare
înfiinţate in 1982, prin inflintarea regiunilor, prevede accesul
autoritatilor regionale la elaborarea implementarea planurilor de
dezvoltare regionala pe baza contractelor de plan atat-regiune.
Regiunea reprezinta nivelul intermediar între centru şi nivelul local
dar are caracteriatici specifice ce reiea din interpretarea textului legii
125/92, ce a consacrat caracterul dual al administratiei teritoriale franceze (ea
"este asigurată de colectivitatile teritoriale şi de serviciile descentralizate ale
statului"). Din acest punct de vedere unii autori, precum Gerard Marcou,
afirmă ca regiunea este doar o "circumacriptie de servicii descentralizate a
statului".
Conform art. 59 al legii 213/82 Consiliul regional "are competenta de a
promova dezvoltarea economică, socială, culturală, ştiinţifică a regiunii şi
amenajarea teritoriului in respectul integralist al autonomiei şi ale atibutiei
departamentelor comunelor". In exercitarea competentelor date prin lege,
regiunea este partenerul statului in derularea programelor de dezvoltare
regionala. Consiliul regional elaborează, adoptă planul regiunii, asezând
contractul de plan stat-regiune (contrat de plan Est-Region), este competent in
ceea ce priveste invăţământul secundar, formarea pofesională turismul
regional, tranaporturi etc.
Spre deosebire de landurile germane, regiunile franceze n-au putere
legialativă in implementarea competententelor ce le revin, au doar putere de
decizie de reglementare, ceea ce se traduce printr-o competenta normativă
limitata, compensate de o competenta materială extinsă. Regiunea partică in
functie de interesul manifestat, şi la realizarea programelor de dezvoltare
locală, prin sprijinul acordat in materie de achizitii echipamente,
dezvoltarea infrastructurii, dezvoltarea urbană şi rurală.
Finatantele regiunii sunt asigurate din încasări fiacale, fiscale din
impozite directe (taxe profesionale, taxe asupra locuintelor, taxe funciare) care
alimentează bugetele locale precum şi din retelele fifcale de impozitare in directă
(aplicate in special pietii auto şi tranzactiilor imobiliare). In raport cu
departamentele, resursele financiare ale regiunilor sunt mai reduse privind
fiacalitatea regională este relativ scazută comparativ cu cea practicată in celelalte
două colectivităţi locale.

Actori locali

Principiul parteneriatului implica deasemenea participarea autoritatilor

locale la derularea programelor de dezvoltare. De la un stat la altul, formele
de organizare şi reprezentare a colectivităţilor locale diferă mai mult sau
mai putin. Ceea ce este cu adevărat important este cresterea
participantilor la administratia locală acestia reprezentand sectorele de
afaceri, sindicate, organizatii neguvernamentale, etc.
In Franta, de exemplu, in perioada 1958-1982, adica pană la
promulgarea reformei administrative (legea 213 din 2 martie 1982), in
structura teritorial-administrativă a celei de-a V-a Republici erau recunoscute
doar departamentele comunele (municipalităţile).
Autoritatile locale, la nivel de comună, sunt Consiliul municipal (conseil
municipal), ca organ legislativ, şi primarul, ca organ executiv, ambele alese
prin vot direct in cazul Consiliului, şi indirect, de catre consilierii locali, a
primarului. Primarul are doua atributii fundamentale: 1 ) reprezentarea statului
in municipalitate, fiind reaponsabil cu implementarea legislatiei nationale şi a
sigurantei publice in interiorul municipalităţiii; 2) de reprezentarea
municipalitatii se ocupă directorul executiv (executive officer) al
Consiliului municipal.
Conform art. 72 din Constitutie, ce consacra principiul liberei
administratii a colectivitatilor teritoriale, departamentele sunt colectivitati
teritoriale ce au vocatia emiterii de decizii cu privire la toate competentele
acordate de legiuitor (Les Collectivites territoriales ont vocation a prendre les
decisions pour l'ensemble des competences qui peuvent le mieux etre mise en
oeuvre a leur echelon). Crearea regiunilor n-a afectat sub nici un aspect
organizarea functionarea consiliilor generale ale departamentelor.
Executivul la nivelul departamentului este tot un prefect, ce are ca atributii
principale executarea bugetara indeplinirea hotararilor Consiliului genera1.
Autonomia locala nu poate fi abordată de problema asigurarii resurselor
financiare şi de competenţele implementarii programelor de dezvoltare
economică, sociala, culturala a tuturor activităţilor ce intra in atributiile
acestor colectivităti teritoriale. Resursele financiare ale colectivitatilor
locale sunt asigurate pe trei căi : prelevari din bugetul anual al statului,
fiscalitatea locala din aplicarea TVA. In Germania, autoritatile locale sunt
implicate in implementarea politicilor de dezvoltare locală, avand o serie de
atributii in domenii cum ar fi, de exemplu, educatia, dezvoltarea
afacerilor problemele de mediu (colectarea şi managementul deşeurilor) dar
şi cele referitoare la alimentarea cu apa, electricitate gaz, transporturile
locale'''.
Resursele financiare existente la diapozitia autoritatilor locale sunt
asigurate din taxe, alocatii primite de la guvernele landurilor (intr-adevar
foarte importante pentru municipalităţile mai sărace din est) din alte
contributii. In Marea Britanie, implicarea autoritatilor locale in procesul de
planificare şi implementare a politicilor de dezvoltare a devenit mai
consiatentă dupa reforma din 1998 cu privire la Fondurile Structurale.
Politicile de dezvoltare rurala urbana implica parteneriatul autoritatilor
regionale, locale, mai ales in cazul zonelor aflate in dificultate in cele
izolate, cum sunt de exemplu localitătile montane. Influenta autoritatilor locale
asupra deciziilor luate in procesul de planiicare a programelor de dezvoltare
este desigur o problema ce este adesea dezbătuta nu numai in campaniile
electorale, ci şi în literatura academică.

Dispersia autorităţii pe orizontală

Adoptarea deciziilor de către institutiile UE este un proces complex ce

implica participarea şi altor actori in afara celor mentionati pana acum.
Interesele societăţilor multinationale, ale sindicatelor, fermierilor, etc, sunt
ele sustinute cumva in aceste cazuri? Deciziile sunt adoptate de actorii
publici (autorităţi comunitare, nationale, regionale, locale), pregătirea
deciziilor este in responsabilitatea a tot felul de comitete, dar ia in calcul
interesele mediului de afaceri, ale ecologistilor, ONG-urilor, femeilor?

Actori publici

In aceaată categoric sunt incluse, indiferent de nivelul pe care sunt

situate, autoritatile (supranationale, nationale, regionale şi locale), fiecare
reglementând după pozitia şi interesele pe care le reprezinta. In procesul de
luare a deciziilor, autoritatile consulta diverse organizatii non-statale cum ar fi
organizatiile societatii civile, asociatiile patronale, asociatiile fermierilor,
etc.
Implicarea acestor actori privati in procesul decizional are loc nu
numai prin consultarea lor de catre autoritatile publice ci şi prin initiativa
manifestata de grupurile de interese pentru formularea, influentarea şi
implementarea deciziei autoritătilor publice.
 La nivel supranational, actorii publici ce vin in contact cu grupurile de
interese sunt Comisia şi Parlamentul European. La nivel national actorii
publici sunt reprezentati de guvernele şi parlamentele nationale,
ministerele şi agentiile guvernarnentale.
La nivel regional exista consiliile regionale şi executivul acestora
precum şi agentiile de dezvoltare regională, cu mentiunea ca organizarea
şi competententele coreapund conditiilor speciice fiecarui stat membru. La
fiecare nivel de autoritate se exercita actiuni de lobby sau presiuni in vederea
formulării sau in fluentării deciziei de care actorii privati in domeniile de interes
ale acestora.

Actori privati (Grupuri de interese)

In literatura referitoare la actorii ce participa la formularea deciziilor, nu

numai la nivel national, s-a afirmat ca grupurile de interese s-au format prin
interactiunea a doua mecaniame cheie: impactul in moştenirii
institutionale şi promovarea şi extinderea democratiei. Conform acestei
intrpretari, participarea grupurilor de interese a urmat cam aceleaşi trasee,
precum competentele transferate de la nivel national care cel supranational, dar
şi la nivelurile sub-nationale.
Grupurile de in erese se manifesta la toate cele trei sau patru niveluri
functie de structura fiecarui stat şi a UE. La nivel comunitar exista aşa
numitele Eurogrupuri, ce sunt in fapt reprezentantele organizatiilor nationale
ale intereselor sectroriale cum ar fi fermierii, sindicatele, consumatorii,
patronatele etc. Cele mai importante Eurogrupuri la nivel comunitar sunt
Comitetul Organizatiilor Agricole (COPA), Uniunea Confederafillor Industriale şi
Patronatele Europene (UNICE), Confederapa Sindicatelor Europene (ETUC),
Biroul European al Uniunii Consumatorilor (BEUC).
In afara acestor Eurogrupuri exista şi organizatii sectroiale care
destăaoara aceleaşi activitati dar intr-un cadru strict specializat. Numărul
grupurilor de interese ce actionează la nivel european este apreciat diferit de
autorii ce abordeaza- acest aspect. Organizatiile şi-au stabilit contacte chiar cu
Comisia Europeană şi cu PE, mai ales prin intermediul Directoratelor. Astfel
Sonia Mazey şi Jeremy Richardson estimeaza ca in 1992 activau circa 3000 de
grupuri de interese la Bruxellesc e cuprindeau peste 500 de asociatii europene,
iar la nivelul anului 2000 numarul asociatiilor non-profit ajunsease la 800,
cuprinzând regiunile, oraşele, mediul rural, uniunile sindicale, federatiile
patronale, interese politice, organizatiile consumatorilor, organizatiile pentru
protectia animalelor, naturii şi mediului, organizatiile religioase, organizatiile
pentru drepturile omului precum şi organizatii de conservare şi dezvoltare.
In afara acestor organizatii exista şi grupuri de lobby-işti profesionişti
care au reuşit să se impună datorita nivelului ridicat al consultantei
specializate concomitent cu un nivel redus al costurilor.
J. Greenwood şi A.R. Young afirma chiar ca deschiderea
manifestata de catre Comisia Europeana fata de grupurile de interese este mai
evident" decat guvernele statelor nationale, ba mai mult, relatiile Comisieei
cu grupurile de interese ar fi mai stranse decât aceleaşi tip de relatii existenta in
Statele Unite, între guvernul federal şi grupurile de lobby.
Societatea civila este unul dintre partenerii importanti şi UE şi aceasta
se datoreaza efortului pe care Comisia îl face pentru a estompa deficitul
democratic ce i se reproşeza de unii cercetatori.
Grupurile de interese pentru a se impune ca utile Comisiei şi respectiv
guvernelor sau autoritatilor regionale trebuie sa dovedeaaca ca au potenta şi
calificarea necesara in domeniile de interes in care activeaza. Aceasta
deoarece ele exercită sau incearca să exercite influente asupra deciziilor şi
la nivel national (prin asociatiile patronale, sindicale, etc, organizate la nivel
national). Principalele atuuri de care trebuie dispună grupurile de interese
pentru a fi implicate in procesul decizional sunt urmatoarele: informatii
şi cunoştiinte furnizate; putere economică; statut special sau privilegiat in
cadrul economiei; capacitatea de a sprijini sau obstructiona implementarea
poiiticilor comunitare şi capacitate de a lua rapid decizii.

Multi-level governance reprezenta un model al UE caracterizat prin

competitie şi parteneriat este mai susceptibil pentru schimbare decat modelul
interguvernamental sau federal deoarece scopul urmărit de actorii implicati
constă in satiafacerea intereselor proprii. Sub acest aspect este evident ca
schimbarea unor reguli in cadrul guvernantei multi-nivel este dependenta de
competenta putere de decizie acestor actori. Tipul II multi-level governance,
propriu arhitecturii UE, unde numarul mare de autoritati, suprapunerea
competentelor acestora peste această entitate teritoriala, numarul mai mare de
niveluri şi flexibilitatea sistemului (pentru a răspunde mai bine preferintelor
cetatenilor), reprezinta rezultatul reformelor introduse dupa 1988 privind
elaborarea, adoptarea, implementarea şi monitorizarea politicilor UE. In
acelasi timp, interventiile grupuriior de interese pot sa determine o modiicare a
deciziilor, iar societatea civilă chiar este incurajata de catre Comisia Europeana
să se implice in procesul decizional. Este de inteles atunci ca flexibilitatea este
mult mai mare in acest caz. Teoria multi-level governance genereaza predictii
unice asupra comportarii partenerilor ce se manifesta prin faptul ca fiecare actor
tinde sa obţină maximum de foloase in conditiile date.
Schimbarea modelului guvernantei poate avea loc în functie de trei
parametri. Astfel o prima modificare poate fi in etape sau continuu, dar lent.
Promovarea politicii regionale, de exemplu, dupa prima extindere a UE a avut
loc in 2 etape, prin initierea reformelor din 1988, urmate de adoptarea
Tratatului de la Maastricht, in 1992, si constituirea unui nou comitet, care sa
dialogheze cu Comisia in acest domeniu. Viitoarele schimbari sunt
aşteptate sa se produca tot in etape, deoarece este o procedura mai uşor de
acceptat.
Al doilea parametru al schimbarii se refera la calea prin negociere
între state sau prin legiferare juridica de catre Curtea Europeana. de Justitie.
Experienta de pana acum arata ca marile decizii au fost adoptate in
urma negocierilor. Totuşi calea schimbarii juridice pare a avea viitor pe
msaura ce va avansa integrarea europeana.
Cel de al treilea parametru este legat de amploarea schimbarii:
localizata sau globala, a sistemului de guvernare. Daca luam in considerare
caracterul flexibil al autoritatii in sistemul MIG e mai probabil sa se produca
schimbari localizate, in scopul armonizarii guvernantei noilor state, ce au aderat
recent la UE, cu modelul Uniunii.
Insă, multi-level governance este apreciat ca un concept abordat
sub doua aspecte: analitic normativ. Abordarea. analitica este destinata să
descrie cadrul ş conceptele din perspectiva ştiintelor politice, ceea ce
constituie o contributie importanta la cinştientizarea faptului ca analiza
sistemului multi-level governance depăşeşte granitele între disciplinele
traditionale.