Istoria Europei 1500 1945 Note de Curs

Istoria Europei (1500-1945).
Note de curs
BUTARU, LUCIAN T.
Istoria Europei (1500-1945).
Note de curs / Lucian T. Butaru -
Cluj-Napoca: EFES, 2016.
199 p.: 20 cm.
Bibliogr.
ISBN: 978-606-526-222-5
Lucian T. Butaru
Istoria Europei (1500-1945)

Note de curs
EFES, 2016
Editura Fundației pentru Studii Europene
str. Em. de Martonne nr. 1,
400090 Cluj-Napoca
Director: Laura Herța
Cuprins
1. Europa Modernă.................................................................... 7
1.1. Revoluția Comercială.................................................... 9
1.2. Renașterea, tiparul și Reforma.................................... 12
1.2.1. Limba și tiparul................................................... 14
1.2.2. Umanismul.......................................................... 17
1.2.3. Reforma............................................................... 23
1.2.4. Contrareforma.....................................................34
2. State europene moderne...................................................... 38

2.1. Cazul Habsburgic........................................................ 43
2.1.1. Carol Quintul...................................................... 44
2.1.2. Filip al II-lea al Spaniei........................................50
2.1.3. Războiul de 30 de ani.......................................... 53
2.2. Cazul francez............................................................... 58
2.2.1. Religie, război civil și centralizare...................... 60
2.2.2. Ludovic al XIII-lea și Richelieu........................... 63
2.2.3. Drumul spre absolutism......................................66
2.3. Cazul britanic...............................................................71
2.3.1. Centralizare......................................................... 73
2.3.2. Dinastia Stuart.................................................... 75
2.3.3. Religie, război civil și revoluție...........................81
2.3.4. Înspre o monarhie constituțională......................92
3. Cetățenie, rațiune, standardizare.........................................95

3.1. Critica raționalistă și Iluminismul...............................95
3.2. Revoluția Franceză.....................................................111
3.3. Războaiele Napoleoniene.......................................... 127
3.4. Revoluția Industrială................................................. 132
4. Popor, națiune, rasă........................................................... 144
4.1. State naționale și multinaționale...............................146
4.2. Știință versus democrație...........................................157
4.3. Războaiele mondiale..................................................170
Bibliografie.............................................................................188
7
1. Europa Modernă
Consider că o istorie a Europei ar trebui să înceapă

cu Epoca Modernă Timpurie (după secolul al XV-lea),
deoarece, pe de-o parte, unii europeni au început deja să
se vadă ca europeni, și deoarece, pe de altă parte, au
apărut unele modificări structurale importante în
modelele organizării socio-politice.
Începând cu secolul al cincisprezecelea, cuvântul
‘Europa’ și mai apoi ‘european’ au devenit parte din
vocabularul normal al Occidentului, înlocuind treptat
cuvântul ‘Creștinătate’.1 Enea Silvio Piccolomini a
descris pentru prima data Europa ca pe o entitate
istorică, economică și culturală – nu doar ca pe o
entitate geografică.
Începând cu secolul al cincisprezecelea, a devenit
ceva obișnuit să se împartă istoria în trei perioade:
antică, medievală și modernă. Perioada medievală sau de
mijloc a fost privită ca o perioadă tranzitorie, un fel de
„noapte gotică”2 petrecută între antichitate și prezent.
Termenul ‘modern’ a fost înregistrat pentru prima dată
în 1585, însemnând ‘timpuri recente’. Asemeni
termenului ‘Renaștere’, folosit pentru prima oară de
către Giorgio Vasari (1511-1574),3 termenul ‘modern’ nu
era unul neutru, descriptiv. Ambii termeni erau parte a
1 Denys Hay, ‘Europe and Christendom. A Problem in

Renaissance Terminology and Historical Semantics’,
Diogenes, 5, 1957, p. 49.
2 Rabelais apud Albert Leon Guérard, France in the
Classical Age. The Life and Death of an Ideal, Harper &
Row, Publishers, 1965, p. 3.
3 Peter Burke, Languages and Communities in Early
Modern Europe, Cambridge University Press, 2004, p. 19.
8
unui mod de poziționare ideologică vizavi de trecut și

prezent, care prezenta perioada medievală ca pe un
„interludiu sumbru între măreția Romei și genialitatea
Renașterii”4. Descrierile în culori sumbre ale Evului
Mediu au rămas destul de populare până prin secolul al
XIX-lea.
Așadar, ar putea părea că împărțirea istoriei în
perioade este un act politic sau, în cel mai fericit caz,
unul arbitrar; mai ales că o bună parte din societate și o
imensă suprafață a Europei păreau să rămână neatinse
de respectivele schimbări;5 și mai ales că Renașterea
pare să se înscrie într-o serie de renașteri din lungul Ev
Mediu, pe care pare să-l închidă.6
Dar, în ciuda frecventelor continuități de-a lungul
erelor, nu pot fi trecute cu vederea schimbările încete,
dar radicale, din structura puterii de la începutul
modernității – în principal în cadrul politicii și al
ideologiei. Începând cu Renașterea, decăderea
feudalismului face loc apariției statelor moderne.
Revoluția Comercială, monetizarea economiei și
consolidarea vieții urbane poate fi văzută ca baza socio-
economică a acestor schimbări. și, nu mai târziu de
secolul al șaptesprezecelea, unii contemporani au
remarcat faptul că a apărut ceva radical nou.
Generalizarea descoperirilor mecanice (unele destul de
vechi) cum ar fi roata hidraulică, ceasul mecanic, tiparul,
ochelarii de vedere, praful de pușcă și busola
4 David S. Landes, Avuția și sărăcia națiunilor. De ce

unele țări sunt atât de bogate iar altele atât de sărace,
Polirom, Iași, 2013, p. 55.
5 Norman Davies, Europe. A History, Pimlico, London,
1997, p. 469.
6 Jacques Le Goff, Must we divide history into periods?,
Columbia University Press, 2015, p. 58.
9
marinarului,7 urmată de descoperirile geografice, „au

schimbat înfățișarea și starea întregii lumi”8, după cum
observa Francis Bacon.
1.1. Revoluția Comercială
Revoluția Comercială s-a desfășurat lent, producând

încă din Evul Mediu o masă de comercianți și orășeni
înstăriți. Deși vechea structură de putere, care îi avea în
frunte pe marii proprietari de pământ, s-a schimbat
destul de puțin și destul de lent, orășenii au obținut
adeseori privilegii, autonomie și scutiri de taxe; iar unii
comercianți, în special în marile orașe italiene, își
permiteau un consum mai extravagant decât nobilimea
feudală.9 Dezvoltarea vieții urbane a fost precedată de o
creștere a productivității în agricultură, care a depășit
nivelul de subzistență.10
Dezvoltarea comerțului cu Orientul a făcut ca
economia urbană și comerțul să devină cel mai dinamic
sector al economiei europene, încă de la sfârșitul Evului
Mediu.11 După Cruciade, europenii au descoperit
mirodeniile, mătasea și alte mărfuri orientale suficient
de interesante pentru comercianți. Mediterana a rămas
principala rută de transport până ce turcii otomani au
cucerit Constantinopolul (1453) – deși turcii erau
7 Landes, op. cit., pp. 55-61.

8 Francis Bacon, Novum Organum, Aphorism 129, 1620,
http://history.hanover.edu/texts/Bacon/novorg.html.
9 Robert S. Lopez, The Commercial Revolution of the
Middle Ages, 950-1350, Cambridge University Press,
1976, pp. 86-105.
10 Ibidem, p. 86.
11 Ibidem, p. 61.
10
toleranți vizavi de comercianții creștini.12 Aceasta

explică de ce orașele italiene au continuat să fie mai
bogate decât media zonelor urbane din Europa în timpul
secolului al cincisprezecelea.
Dar, dorința de a găsi un mod mai sigur și mai ieftin
de a face comerț cu Orientul a schimbat încet vechea
hartă a lumii desenată de Claudius Ptolomaeus – și a
mutat încet și centrul financiar de la Mediterană pe
coasta Atlanticului. Portughezii au început să se
familiarizeze cu țărmurile Africii odată cu expedițiile
făcute de Henric Navigatorul (1394-1460) și Bartolomeo
Dias (1451-1500). Vasco da Gama (1460-1524) a mers mai
departe, ocolind Africa, pentru a ajunge în India (1497).
Între timp, Cristofor Columb (Cristóbal Colón, 1451-
1506), în încercarea de a găsi o nouă rută comercială, a
descoperit, în mod accidental, ‘Lumea Nouă’ (1492) în
numele lui Ferdinand al II-lea și al Isabelei I a Castiliei.
Aceste descoperiri au fost urmate, pe de o parte, de
răspândirea involuntară a ‘bolilor europene’, precum
varicela și malaria, care au provocat șaptesprezece din
epidemiile majore în America și, pe de altă parte, de
comerțul și exploatarea voluntară a indigenilor –
deoarece comerțul a fost urmat de colonizare.13
Procesul descoperirilor a fost urmat îndeaproape de
procesul de colonizare: a fost început de către
portughezi în Africa, Asia și, mai târziu, pe coasta
Americii de Sud. Apoi a fost continuat, la o scară mai
mare, de către spanioli, care au cucerit cea mai mare
parte a continentului american. Conform lui Eric Wolf,
cucerirea spaniolă a Lumii Noi a fost doar o prelungire a
Reconquistei, deoarece, asemenea Portugaliei, Castilia
12 Davies, op. cit., p. 451.
13 Eric Wolf, Europa și populațiile fără istorie, ARC,
Chișinău, 2001, pp. 129-131.
11
era un stat militaro-religios, bazându-se pe cucerirea și

prădarea teritoriilor musulmane din Iberia14.
Revoluția Comercială, vizibilă deja spre finalul Evului
Mediu, a luat amploare ca urmare a descoperirilor
geografice și a procesului de colonizare. Aceasta a
constat în creșterea masei monetare, scăderea ponderii
schimburilor în produse, creșterea ponderii tranzacțiilor
prin operații de credit15 și acumularea primitivă de
capital. Aici putem adăuga și rolul jucat de comercianții
evrei, care, în anumite orașe, „reprezentau singura
fereastră deschisă către lume”16, deoarece, pentru
habitusul localnicilor, comerțul nu era printre
activitățile aducătoare de prestigiu. De cealaltă parte,
pentru evrei, comerțul era una dintre puținele ferestre
deschise spre supraviețuire economică și, în plus,
datorită răspândirii lor, acționau în sistem de rețea,
fiecare având cunoștințe, persoane de încredere sau
membri ai familiei în diverse locuri în care se desfășurau
schimburi.17 Dacă luăm în calcul rolul evreilor în
Revoluția Comercială, am putea da o explicație
complementară pentru a înțelege de ce s-a mutat centrul
comercial al Europei de la Mediterana la Atlantic: au
fost expulzați din Franța (1394), Provence (1430), Spania
și dependințele ei italiene (1492), Portugalia (1497); iar o
bună parte dintre ei au ajuns în Țările de Jos, în inima
noului centru comercial al Europei.
Revoluția Comercială nu a schimbat foarte mult, și
nu foarte repede, structurile de putere în Europa, însă a
făcut ca viața urbană și comerțul să devină, după cum
remarca Roberto Lopez, elementele cele mai dinamice
14 Ibidem, p. 112.
15 Lopez, op. cit., p.72.
16 Ibidem, p. 61.
17 Ibidem, p. 61.
12
ale economiei și societății europene. Aceasta a durat

până la Revoluția Industrială (secolul al XIX-lea) și a
produs o gândire economică distinctă, cunoscută mai
târziu drept literatura mercantilă. Voi discuta mai târziu
despre unele din aceste implicații, când voi prezenta
particularitățile statelor moderne.
1.2. Renașterea, tiparul și Reforma
Renașterea a fost o mișcare culturală, mai ales în

pictură, sculptură și arhitectură. Aceasta a luat
Antichitatea ca model și a fost sprijinită de revigorarea
comerțului și a vieții urbane. Conform lui Robert Ergang,
noua mișcare culturală a apărut mai devreme în
peninsula Italică decât în restul Europei datorită
condițiilor economice și politice și pentru că
Antichitatea romană era mai la îndemână. Poziția
geografică a Italiei (centrul comerțului în lume în secolul
al paisprezecelea) i-a ajutat pe comercianți să profite de
oportunitățile provenite din comerțul cu Orientul, în
special cu Bizanțul. În consecință, viața urbană a fost
mai dinamică și s-a dezvoltat mai repede în Italia decât
în nordul Europei. În plus, datorită fragmentării politice,
majoritatea orașelor italiene s-au bucurat de un mare
grad de autonomie. Schimbând, după nevoie, orașele și
patronii, artiștii și intelectualii au devenit practic
independenți.18
Familiile bogate comandau lucrări artiștilor care să
„reflecte și să mențină poziția lor socială prin mijloace
18 Robert Ergang, Europe from the Renaissance to Waterloo,

Heath & Company, 1939, pp. 45-46.
13
materiale și vizuale”19 – deoarece „frumusețea era

considerată o virtute mai degrabă decât doar o delectare
estetică”20. Apartenența la o elită depindea de
perceperea statutului social (în cazul familiilor ‘mai noi’).
De asemenea, averea și preocuparea pentru cultură a
Bisericii Catolice au încurajat dezvoltarea artistică.
Istoricii au remarcat faptul că „o proporție mare a
producției totale a pictorilor, sculptorilor și arhitecților
în secolele cincisprezece și șaisprezece se îndrepta
înspre decorarea și construcția bisericilor și capelelor.” 21
Artiștii Renașterii au produs un nou tipar de
frumusețe, inspirat atât din Antichitate cât și din
observația naturalistă. Realismul artei renascentiste se
datorează scoaterii în evidență a perspectivei și a jocului
de lumini și umbre. În același scop, studierea anatomiei
umane a căpătat un rol important, mai ales în cazul lui
Leonardo da Vinci (1452-1519). Cei mai importanți, și cei
mai imitați artiști ai Renașterii, au fost Michelangelo
Buonarroti (1475-1564) și Rafael Sanzio (1483-1520). În
arhitectură, Filippo Brunelleschi (1377-1446) a studiat
ruinele Romei antice și a ajuns să fie considerat un
geniu după realizarea Domului din Florența, Santa Maria
del Fiore. Cea mai celebră realizare artistică a Renașterii
a fost reconstruirea Bazilicii Sf. Petru, care a fost rodul
muncii lui Donato Bramante (1444-1514), Michelangelo
și Rafael. Arta Renașterii poate fi văzută ca o formă
eficientă de legitimare vizuală a Antichității ca
alternativă culturală.22
19 Jill Burke, Changing Patrons: Social Identity and the

Visual Arts in Renaissance Florence, The Pennsylvania
State University Press, 2004, p. 18.
20 Ibidem, p. 10.
21 Ibidem, p. 13.
22 Ergang, op. cit., pp. 78-92.
14
1.2.1. Limba și tiparul
Unul din cele mai importante aspecte ale Erei

Moderne a fost ceea ce Benedict Anderson numea „lupta
pentru mințile oamenilor”23 care, în cele din urmă, a
contribuit la laicizarea societății europene și la
dezvoltarea unei culturi vernaculare (folosirea limbilor
locale). După cum remarcă Peter Burke, primii europeni
moderni au devenit treptat conștienți de varietățile
limbii și câțiva dintre ei au înțeles valoarea politică a
limbii. De exemplu, unii scriitori au fost conștienți de
excluderea provocată de utilizarea latinei sau a altor
limbi pe care populația locală nu le înțelegea pe de-a
întregul. Folosirea ‘limbilor străine’ a fost uneori
condamnată deoarece împiedica oamenii obișnuiți să
urmeze anumite proceduri sau, și mai mult, permitea
celor școliți să mistifice și astfel să domine oamenii
obișnuiți.24 Tiparnița a fost începutul sfârșitului
monopolului Bisericii în gestionarea și distribuirea
ideologiei.
După ‘inventarea’ tiparului mecanic, tipărirea a
devenit o afacere obișnuită în țările dezvoltate ale
Europei. Ca o consecință a noii metode mai ieftine și
mai rapide de multiplicare, cărțile erau produse în
cantități care ar fi șocat imaginația cu un secol în urmă.
Conform lui Benedict Anderson, cel puțin 20 de
milioane de cărți fuseseră deja publicate până în 1500, și
200 de milioane până în 1600.25 Făcând posibilă
reproducerea și răspândirea cunoștințelor la o scară
23 Benedict Anderson, Imagined Communities. Reflections

on the Origin and Spread of Nationalism, Verso, 1991, p.
40.
24 Burke, op. cit., pp. 16-17.
25 Anderson, op. cit., pp. 33-34.
15
largă, tipărirea a devenit un factor al succesului

punctului de vedere umanist asupra istoriei, pe teme
teologice, politice sau culturale.26
Dar tiparnița și chiar tiparul mecanic nu erau invenții
europene. Cam prin secolul al paisprezecelea, tiparnița a
fost introdusă în Europa din China, unde era folosită de
secole întregi. Cea mai veche carte tipărită datează din
anul 868. Primul tipar cunoscut fusese de asemenea
realizat în China, în timpul anilor 1051-1059. Cu toate
acestea, marea cantitate de caractere chinezești a făcut
ca tiparul mecanic să fie considerat neproductiv. Chiar și
hârtia făcută din fibre și textile vechi a fost inventată în
China în jurul anului anului 105 A.D. Fabricarea hârtiei
a fost introdusă în Spania de către arabi, probabil în
secolul al zecelea. Până la mijlocul secolului al
cincisprezecelea, europeni precum Lourens Janszoon
Coster (Haarlem, 1430) și Johann Gutenberg (Strasbourg,
1440) au reinventat metoda chineză de tipărire, folosind
litere metalice. Inovații cum ar fi așezarea literelor cu
ajutorul unei matrici de metal au făcut ca metoda să fie
foarte eficientă datorită numărului scăzut de caractere
latinești.27
De asemenea, pentru a înțelege succesul tiparniței
europene, trebuie să luăm în calcul și alte elemente
importante, precum cererea de materiale scrise și
posibila opoziție a celor care aveau de pierdut de pe
urma generalizării tipăriturilor. Putem menționa faptul
că birocrația și apariția târgurilor europene au creat o
cerere constantă pentru materiale scrise cu mult înainte
de apariția tiparului, iar biserica și celelalte autorități
interesate de monopolul asupra cuvântului scris erau
26 Ergang, op. cit., p. 75.

27 Ibidem, pp. 71-73.
16
suficient de fragmentate pentru a mai putea controla

fenomenul.28
Prima carte tipărită cu ajutorul acestei metode a fost
Biblia latină, Biblia cu patruzeci si două rânduri. S-au
tipărit cam 180. Arta tiparului s-a răspândit rapid în
statele germane. Aproape fiecare mare oraș german avea
propria tipografie, tipărind mai ales cărți cu caracter
teologic. Din această zonă, arta tipăririi s-a răspândit în
restul Europei.29
Cea mai faimoasă tipografie italiană a fost Aldine,
fondată în 1490 de Aldus Manutius (Aldo Manuzio).
Aldo Manuzio a venit cu ideea de a tipări capodoperele
literaturii grecești. Aldo Manuzio a reunit un grup de
învățați greci care comparau cu atenție manuscrisele
înainte de tipărire. Învățații greci veneau în Italia pentru
salarii sau poziții mai bune, în afara acelora care
călătoreau în misiuni politice sau ecleziastice. Căderea
Constantinopolului în 1453 a ajutat la reînvierea greacăi
în Vest prin răspândirea atât a învățaților cât și a
manuscriselor prin Italia și alte regiuni vestice. Între
1493 și 1515, Manuzio a produs douăzeci și șapte ediții
princeps ale clasicilor greci și latini.30
Am putea spune că cea mai importantă renaștere a
cunoașterii s-a petrecut în ceea ce privește limba greacă,
mai ales după îndelungata ignorare a antichității
grecești în Evul Mediu occidental.31
Arta tipăririi a permis ca clasicii greci sau latini să
devină mai accesibili. Inițial, așa cum remarca Benedict
Anderson, grupul țintă pentru producția și distribuția
28 Landes, op. cit., pp. 59-60.

30 Ibidem, pp. 56-57.
31 Henri-Iréné Marou, Sfîntul Augustin și sfîrșitul culturii
antice, Humanitas, București, 1997, p. 53.
17
literară a fost stratul extins dar subțire de cititori

cunoscători de latină; dar saturația acestei piețe i-a făcut
pe tipografi să se gândească la ediții ieftine în limbi
locale. Prin urmare, în același timp cu redescoperirea
frumuseții clasicilor, a apărut un nou fenomen –
vernacularizare. Folosirea limbilor locale în locul latinei
este legată de procesul de extindere a sferei publice
literare, care a început odată cu Umanismul și Reforma.
Cărțile tipărite au dat o nouă fermitate limbii, o
‘normalizare’ care a limitat variațiile dialectelor – atât
spațiale cât și temporale.32
1.2.2. Umanismul
Antichitatea ca sistem cultural, asemenea altor

diferențe culturale care erau disponibile omului
Renașterii, a jucat un rol important în creionarea noilor
orizonturi ale minții. Modelele alternative de societate,
găsite în trecut sau proiectate în viitor (vezi Thomas
More), au încurajat mișcarea seculară, și în unele cazuri,
chiar și gândirea liberă pe teme religioase. Istoricii tind
să privească aceste schimbări „ca pe un prim stadiu al
unei evoluții care a dus la […] Iluminism”33.
Potrivit lui Robert Ergang, studiul clasicilor a devenit,
pentru mulți, aproape o religie seculară. Acest tip de
studiu este cunoscut sub numele de Umanism, provenit
din latinescul litterae humaniores.34 Umanismul poate fi
privit drept ideologia subversivă a Renașterii. Dar în
ciuda naturii sale subversive, acest curent n-a fost
perceput ca un pericol pentru elita vremii. Mulți
umaniști au făcut parte din Biserică sau au fost sprijiniți
32 Anderson, op. cit., pp. 37-44.
18
financiar de către Biserică; și unii au perceput

Renașterea într-un mod creștinesc, în care formalismul
scolasticii trebuia să fie înlocuit de o înțelegere intimă a
lui Dumnezeu și a lumii lui Dumnezeu.35
Manifestările timpurii ale noului spirit pot fi găsite în
secolele XIII și XIV. În continuare, voi prezenta câteva
exemple.
Francesco Petrarca (1304-1374) a fost „omul care a
restaurat studia humanitatis într-o perioadă în care
acestea dispăruseră.”36 Decăderea Italiei și Romei,
cauzată în mare măsură de absența Papilor în timpul
șederii lor la Avignon (1309-1378), l-a făcut să viseze la
restaurarea gloriei antice. Cu toate acestea, patronajul
Papilor din Avignon l-a ajutat să viseze împotriva lor,
oferindu-i mijloacele pentru continuarea studiilor lui
preferate. Petrarca a fost numit ambasador papal al
orașului Napoli (1343) și arhidiacon de Parma (1348).
Aceste poziții i-au asigurat un venit decent și l-au adus
în contact cu bibliotecile.37 Francesco Petrarca poate fi
privit ca primul umanist reprezentativ.
Baldassare Castiglione (1478-1529) a fost renumit în
epocă pentru rafinamentul său. A fost, printre altele,
ambasador papal la curtea lui Carol Quintul tocmai în
momentul când Roma era jefuită de mercenarii lui Carol
(1527).38 A rămas faimos deoarece a produs un tipar al
35 Johan Huizinga, Erasm, Humanitas, 2007, p. 190.
36 Leonardo Bruni (1401) apud Quentin Skinner, Visions of
Politics: Renaissance Virtues, Cambridge University
Press, 2004, p. 2.
37 James MacCaffrey, History of the Catholic Church from
the Renaissance to the French Revolution, Project
Gutenberg Etext, 2000, p. 10.
38 Leonard Ekstein Opdycke, ‘Preliminary Notes’, în Baldesar
Castiglione, The Book of the Courtier, Charles Scribner’s
Sons, New York, 1903, p. 314.
19
‘omului complet’, care era un individ laic, învățat să se

bucure de viață cu grație. Acest gentleman ideal servea
drept model pentru contemporani și pentru generațiile
următoare. Il libro del cortegiano (Cartea curteanului) a
fost publicată de către editura fondată de Aldo Manuzio
în 1528 (1031 de exemplare).39 În scurt timp, a fost
tradusă în spaniolă, franceză, engleză și latină și, înainte
de 1600, a apărut deja în 100 de ediții. Era citit și adoptat
ca un ghid de maniere în toată Europa.40 Modelul de om
ideal al lui Castiglione era un gentleman, care era, în
același timp, și om de acțiune și om de litere. Robert
Ergang face un rezumat foarte concis al calităților
prescrise de Castiglione oricărui curtean:
„Gentlemanul perfect ar trebui să știe latina și greaca;

ar trebui să fie un bun sportiv și dansator, grațios și
agil; ar trebui să aibă cunoștințe de muzică și pictură și
ar trebui să știe să poarte conversații nepretențioase.”41
Lorenzo Valla (c. 1407-1457) și-a câștigat o reputație

însemnată cu dialogul De Voluptate, în care considera
virginitatea drept o crimă împotriva omenirii și ridiculiza
ideea abstinenței și a negării de sine. În lucrarea De falso
credita et ementita Constantini Donatione declamatio, a
descris Papalitatea ca tiranie, aducând serioase daune de
imagine Bisericii.42
Niccolò Machiavelli (1469-1527) este cunoscut drept
cel mai mare gânditor politic al perioadei. Il principe
(scris în 1513) a fost publicat postum în 1532, fiind unul
dintre cele mai citite pamflete politice din toate
39 Ibidem, p. 315.
41 Ibidem, p. 45.
42 MacCaffrey, op. cit., p. 11.
20
timpurile. Machiavelli își ia exemplele din observații

personale făcute în timp ce se afla în misiuni
diplomatice pentru Florența, dar și din operele de istorie
pe care le citise.43
Conform observațiilor lui Machiavelli, „temeliile cele
mai bune ale oricărui stat […] sunt legile bune și
armatele bune”44. Referitor la legi și decizii politice, în
general, el considera că trebuie să urmeze acest
principiu: cruzimea trebuie arătată dintr-o dată, din
belșug; bunătatea trebuie arătată tot timpul, în cantități
mici.45 Referitor la armată, el considera că oamenii
obișnuiți sunt mai de încredere decât nobilii46 și decât
mercenarii47. De aici am putea trage concluzia că
oamenii obișnuiți sunt în centrul gândirii politice a lui
Machiavelli, deoarece ei sunt sursa armatei non-
mercenare și beneficiarii legilor bune.
În acest nou mod de a privi politica, Machiavelli ia în
considerare doar realitatea obiectivă (verità effetuale),
ignorând religia, vechile obiceiuri, ierarhiile și orice fel
de speculație.48 Prin urmare, chiar și morala este de folos
doar în măsura în care poate deveni un agent de
popularizare. Scopurile sunt mai importante decât
mijloacele, pentru că, în realitate, oamenii obișnuiți se
conduc doar după aparențe și succes.49

44 Niccolò Machiavelli, Il Principe / Principele, Humanitas,
2006, pp. 138-139.
45 Ibidem, pp. 114-117.
46 Ibidem, pp. 118-119.
47 Ibidem, pp. 146-153.
48 Ibidem, pp. 164-167, p. 294.
49 Ibidem, pp. 182-187.
21
Asimilând „căutarea de piețe a negustorilor cu

căutarea de măreție a comunității”50, Machiavelli a
produs un tipar modern de gândire politică, care se
bazează pe presupoziția că statul este mai degrabă un
guvern (sau un conducător) decât o comunitate și că
puterea poate fi controlată doar folosind sentimentul de
nesiguranță al supușilor.51
În consecință, a fost considerat, pe de o parte,
fondatorul științei politice moderne și, pe de altă parte, un
apostol diabolic al duplicității, iar machiavellismul a fost
considerat un fel de boală mentală. Azi, cuvântul
‘machiavellism’ sugerează o politică care subordonează
fiecare individ și considerație morală nevoilor politice de
moment. Atât catolicii cât și protestanții au denunțat
Principele drept o carte subversivă la adresa moravurilor
și religiei.52
„Principele a fost citit și recitit până ce declarațiile sale

au devenit banale. […] Ludovic al XIV-lea, de exemplu
l-a studiat asiduu. Frederick cel Mare a scris un tratat
împotriva lui înainte de a începe să-i aplice principiile,
iar Napoleon, unul din cele mai bune exemple ale ideii
machiavellice, a lăsat o copie atent adnotată.”53
Umanismul care s-a dezvoltat la nord de Peninsula

Italică este cunoscut drept Umanism Nordic. Umanismul
Nordic era centrat mai mult pe religie și pe probleme
socio-politice. Învățații, mai ales cei din Germania și
Anglia, erau motivați de dorința de a purifica viața
50 Arvind Narayan Das, ‘Theories of State: Aristotle to

Marx’, Social Scientist, Vol. 3, No. 8 (1975), p. 65.
51 Ibidem, pp. 64-65.
53 Ibidem, p. 38.
22
socială și religioasă a vremii. Aceștia puneau accent pe

cunoștințele de greacă, ca mijloc de a citi autori clasici
în original, dar și ca mijloace de a descoperi noi
adevăruri și frumuseți în Noul Testament grecesc.
Aducând un val de critici abuzurilor comise de Biserică,
umaniștii au pregătit drumul pentru Reforma
Protestantă.54
Erasmus din Rotterdam (1466/1469-1536) a fost
învățatul cel mai influent din timpul său, unul dintre cei
care au consolidat natura internațională a culturii.55 A
învățat și a ținut prelegeri în Olanda, Franța, Anglia,
Italia, etc. În timpul activității sale academice
cosmopolite, Erasmus a întâlnit mulți oameni influenți
de vârsta sa: Thomas Morus, Aldus Manutius etc. Era
interesat de studiul limbii grecești, pentru a realiza o
mai bună traducere latină a Sfintei Scripturi. Fiindcă
lucrările sale erau scrise în latină, puteau fi citite de toți
oamenii educați din Europa. Lucrarea care l-a făcut
faimos a fost Laudă adusă nebuniei, ilustrată de Holbein
și publicată în 1551. Cartea a trecut prin douăzeci și
șapte de ediții în timpul vieții autorului. A satirizat
pedanteria scolastică, credulitatea, ipocrizia, superstițiile
și vânzarea indulgențelor.56
Sir Thomas More (1478-1535), cunoscut și sub
numele de Thomas Morus, a scris Utopia (un joc pe
cuvântul ou-topos, însemnând ‘fără loc’). Thomas s-a
inspirat probabil din Republica lui Platon și poveștile lui
Amerigo Vespucci despre un pământ lipsit de răutățile
politice și sociale, pe care susține că l-a vizitat în
călătoriile sale.57
54 Ibidem, pp. 60-61.

55 Huizinga, op. cit., p. 104.
57 Ibidem, p. 67.
23
În Imperiul German, au existat umaniști ca Rudolph

Agricola (1443-1485) sau Johann Reuchlin (1455-1522).
Reuchlin a publicat un dicționar latin care, în mai puțin
de trei decenii, a trecut prin douăzeci și cinci ediții.
Animat de dorința de a citi scrierile ebraice, mai ales
Vechiul Testament, Reuchlin e cel care a dat startul
studierii ebraicii în teritoriile germane, dar și unor
scandaluri legate de Vechiul Testament.58
În Franța, Carol al VIII-lea (1470-1498) și Ludovic al
XII-lea (1462-1515) au fost considerați ultimii monarhi
francezi medievali. Cu toate acestea, se poate observa că,
încă din timpul domniei lor, s-au pus bazele Renașterii în
Franța. În perioada în care tânărul Francisc I (1494-1547)
își primea educația aveau deja loc o mulțime de contacte
între francezi și italieni, ocazionate de numeroasele
războaie din Italia, întreprinse de Carol și Ludovic.59
Pentru curtea dinastiei Valois Il libro del cortegiano a lui
Baldassare Castiglione era ca un fel de biblie;60 carte ce
trasa standardele pentru aristocrație. Umanistul francez
care a însumat multe aspecte ale Renașterii, atât în viața
cât și în opera sa, a fost satiristul, preotul și medicul
François Rabelais (c. 1495–1553), scrierile acestuia
vânzându-se mai bine decât Biblia.61
1.2.3. Reforma
Mulți istorici au observat că există o puternică relație

între educația de tip umanist și Reformă. Jean Calvin,
Ulrich Zwingli și Philipp Melanchthon au fost umaniști
58 Ibidem, p. 62.
59 Ibidem, pp. 67-68.
60 Guérard, op. cit., p. 50.
24
înainte de a deveni reformatori. Reforma a fost un soi de

reîntoarcere umanistă ad fontes, cu scopul de a restabili
Creștinismul originar.62
Erasmus din Rotterdam a fost, într-un fel, părintele
intelectual al mișcării protestante, datorită preocupărilor
sale referitoare la readucerea la viață a Bibliei originare
și grație atacurilor sale privind relele obiceiuri ale
reprezentanților Bisericii.63
În momentul în care a început Reforma, a existat deja
o tradiție puternică de contestare a Bisericii, favorizată
de mai mulți factori, printre care putem aminti și
declinul puterii politice papale − din cauza exilului din
Avignon (1309-1377) și a Marii Schisme din Occident
(1378-1417). Pe acest fundal, mulți umaniști, care nu
erau foarte încântați de talentele economice ale clericilor,
și-au permis un grad mai mare de libertate în a critica
Biserica. Ceea ce stârnea indignare în mod special erau
simoniile (cumpărarea sau vânzarea de funcții),
pluralismul (deținerea mai multor poziții de către o
singură persoană), lipsa de respect a legii celibatului și
vânzarea indulgențelor. Indulgențele erau considerate o
plată care putea scurta perioada care trebuia petrecută
în Purgatoriu. Instituția indulgențelor și-a transformat
treptat caracterul său medieval de justiție creștină,
devenind o chestiune de natură financiară și implicând,
într-o mare măsură, bancheri cum ar Fugger și de
Medici.64
62 Ake Bergvall, ‘Reason in Luther, Calvin, and Sidney’,

The Sixteenth Century Journal, Vol. 23, No. 1 (Spring,
1992), pp. 116-117.
64 Reinhold Kiermayr, ‘How Much Money was Actually
in the Indulgence Chest?’, The Sixteenth Century
Journal, Vol. 17, No. 3 (Autumn, 1986), p. 309.
25
Martin Luther (1483-1546) a studiat dreptul la

Universitatea din Erfurt, care, la vremea aceea, era unul
dintre cele mai mari centre umaniste de la nord de Alpi.
Dar, pe lângă educația și metodologia umanistă,
influența ideologiei umaniste nu e vizibilă în vederile
sale religioase.65
Acesta și-a îndreptat atenția în special asupra
studiului filosofiei, iar, după luarea diplomei în 1505, a
început să țină prelegeri pe tema fizicii și eticii lui
Aristotel. În mod surprinzător, Martin Luther își
abandonează cariera universitară și devine călugăr al
mănăstirii augustiniene din Erfurt (1505).66 În 1508,
Martin Luther este chemat la Universitatea din
Wittenberg, unde la început a predat filosofie, iar mai
târziu a ținut prelegeri despre Biblie. În Wittenberg,
devine doctor în teologie (1512). Datorită elocvenței,
imaginației și memoriei sale, Luther a devenit, în scurt
timp, cunoscut și apreciat atât de către Biserică cât și de
către Electorul Saxoniei, Frederic cel Înțelept.67
Dar, învățăturile lui Martin Luther nu erau în deplină
armonie cu doctrina catolică, mai ales doctrina ‘salvării
prin credința în grația și mila lui Dumnezeu’. A avut
nevoie doar de ocazia potrivită pentru a ajunge în
conflict cu autoritățile Bisericii. Această ocazie s-a ivit în
urma vânzării de indulgențe în Germania, promovate de
către Leon al X-lea (1513-1521), fiul lui Lorenzo de'
Medici.68
În 1514, Biserica avea nevoie urgentă de bani,
deoarece Rafael, aflat în apogeul faimei sale, tocmai
65 Bergvall, op. cit., p. 116.

67 Ibidem, p. 33.
68 Ibidem, pp. 33-34.
26
fusese numit arhitect al noii basilici Sf. Petru. Luther a

prezentat tema indulgențelor în termeni economici,
accentuând nevoia de bani a papilor bogați.69 În
Germania, au existat unele reacții la nivel politic înalt
împotriva activității inchizitorului Johann Tetzel (1465-
1519), un talentat ‘agent de vânzări’. Electorul Saxoniei,
ducele Frederic al III-lea ‘cel Înțelept’, i-a interzis
acestuia activitatea în principatul său;70 iar Luther, prin
scrierile sale, a conferit acestei acțiuni o justificare
teologică.
Luther și-a făcut cunoscut protestul în 95 de teze pe
care, după obiceiul academic, le-a postat, în data de 13
octombrie 1517, pe poarta Bisericii din Wittenberg.
Succesul campaniei lui Luther împotriva vânzării de
indulgențe, dincolo de faptul că era sprijinită la nivel
înalt, arată creșterea conștientizării civice a
comunităților urbane, un fenomen recunoscut tot mai
mult ca un factor în cauzalitatea Reformei germane.71
Luther a continuat să scrie și să predea, dar, în 1520,
papa Leon al X-lea a emis Bula papală Exsurge Domini,
care condamna învățăturile lui Luther în 41 de puncte
specifice. La început, Luther a pretins că Bula era un fals,
iar când această apărare s-a dovedit inutilă, a atacat-o în
pamfletul său, Împotriva Bulei lui Anti-Crist, în care l-a
numit pe Leon al X-lea eretic și apostat, un inamic al
Sfintelor Scripturi și tiran. În cele din urmă, în prezența
a numeroși localnici și studenți din Wittenberg, a ars în
public Bula papală. Leon l-a excomunicat pe Luther,
presupunând că povestea se va încheia. Dar lupta a
continuat.72
69 Kiermayr, op. cit. pp. 303-304.

71 Kiermayr, op. cit., p. 317.
27
În timpul bătăliei cu Roma, tiparul a fost una din

armele favorite ale lui Luther, deoarece toate acuzațiile
sale bine argumentate erau mai ușor de difuzat – iar un
număr așa de mare de copii, mai greu de ars.73 Printre
lucrările publicate în 1520, ies în evidență trei tratate.
Primul dintre ele, Scrisoare adresată nobililor națiunii
germane, era o chemare pentru germani să se unească și
să oprească puterea papei asupra statelor germane. În
cel de-al doilea, Despre robia babiloniană a bisericii,
Luther critică dogma sacramentelor, respingând toate
sacramentele, în afară de două − Botezul și Euharistia.
Din punctul său de vedere celelalte așa-numite
‘sacramente’ sunt doar ceremonii instituite de om. În cel
de-al treilea tratat, Libertatea unui creștin, expune pe
scurt ideea posibilității ca oricine să poată deveni preot.
Mii de asemenea exemplare au circulat pe teritoriul
Germaniei, câștigând un număr mare de adepți.74
Luther mai avea un atu: protecția lui Frederic cel
Înțelept; ceea ce poate explica de ce nu a a sfârșit prin a
fi ars pe rug, precum mai puțin norocosul Jan Huss.
Tânărul împărat, înscăunat recent, Carol Quintul a emis
Edictul de la Worms, prin care l-a scos pe Luther în afara
legii, catalogându-l drept ‘schismatic încăpățânat și un
eretic vădit’. Însă, Carol Quintul n-a putut trece dincolo
de declarații, întrucât majoritatea prinților nu erau
dispuși să îi îndeplinească ordinul pe propriile teritorii.
De asemenea, împaratul s-a comportat mai onorabil cu
Luther decât o făcuseră predecesorii lui cu Ian Hus,
lăsându-l să plece nemolestat.75 În cele din urmă,
Frederick cel Înțelept i-a oferit lui Luther protecție și
73 Peter H. Wilson, Heart of Europe. A History of the Holy

Roman Empire, Harvard University Presss, 2016, p. 313.
75 Wilson, op. cit., p. 316.
28
adăpost în Wartburg. Aici, Luther și-a început

traducerea Bibliei în limba germană. Opera completă nu
a apărut decât în 1534, dar Noul Testament a fost
publicat în 1522.76
Pe de cealaltă parte, papalitatea nu era pregătită să-l
contraatace pe Luther, din pricina schimbărilor de
opinie și strategie a papilor care l-au urmat pe Leon al
X-lea: Adrian al VI-lea (1521-1522), Clement al VII-lea
(1523-1534), Paul al III-lea (1534-1549).
Între timp, mișcarea luterană câștiga treptat tot mai
mult teren în întreaga Germanie. Însă unele evenimente
sociale i-au redus din forța politică a noii teologii.77
Cel mai important din aceste evenimente a fost
Războiul țărănesc (1524-1525), cea mai extinsă rebeliune
de până la Revoluția Engleză.78 Evenimentele i-au
afectat reputația, deoarece Luther n-a reușit să medieze
între țărani și nobili pentru a cere concesii reciproce.
Conducătorul țăranilor a fost pastorul Thomas Müntzer
(c.1489-1525), care avea câteva dezacorduri cu teologia
lui Luther, mai ales privitoare la botezul copiilor. În cele
din urmă, sprijinindu-i pe nobili, Martin Luther
provoacă dezamăgirea țăranilor − dar, în felul acesta, a
scăpat ușor. După înfrângerea țăranilor, Thomas
Müntzer a fost decapitat.79
Ca urmare a revoltei, mulți din nobilii din sudul
Germaniei s-au întors împotriva conducătorului mișcării
luterane luând revolta ca un rezultat natural al
învățămintelor sale. În ciuda eforturilor lui Luther de a
de a păstra pacea între nobilii catolici și cei luterani, la
76 Ergang, op. cit., pp. 188-189.

77 Ibidem, p. 191.
78 William A. Pelz, A People’s History of Modern Europe,
Pluto Press, 2016, p. 22.
29
patru luni de la moartea sa (1546), a izbucnit Războiul

Schmalkaldic.80 Pacea de la Augsburg, care a adus
sfârșitul războiului în 1555, a fost, de fapt, un compromis,
pe principiul cuius regio, eius religio81. Deci, pe de-o
parte, Germania rămânea divizată religios, dar, pe de
altă parte, luteranismul primea recunoaștere legală.82
Luther a creat un nou sistem în Biserică. Printre

doctrinele Bisericii respinse de Luther existau o serie de
credințe precum acelea privind autoritatea Papei,
purgatoriul, faptele bune, indulgențele, moaștele și
adorarea sfinților. Un element central al noii doctrine
era justificarea prin credință. Singura sursă a tuturor
doctrinelor era Biblia. Clericilor noii biserici li se
permitea să se căsătorească și să trăiască asemenea
oamenilor laici. Schimbări importante au fost introduse
în cadrul cultului, serviciul în latină al Bisericii Romane
a fost înlocuit de unul ținut în germană. Acesta consta în
special în predică, citirea Bibliei și cântarea imnurilor.
Luther însuși a scris un mare număr de imnuri83. Potrivit
lui Norman Davies, preferința luterană pentru muzică și
procedura care cerea fiecărei parohii să aibă câte un
cantor, un organist, plus coriști și instrumentiști, a avut
consecințe interesante pe termen lung, plasându-i pe
80 Războiul și-a luat numele de la orașul Schmalkalden,

locul în care protestanții au creat o ligă defensivă. Li s-
a dat numele de protestanți deoarece protestaseră
împotriva edictului imperial.
81 Pricipiul a fost inventat ulterior (1586) de profesorul de
drept Joachim Stephan (Wilson op. cit., p. 333).
83 Ibidem, p. 190.
30
germani printre cele mai educate popoare, din punct de

vedere muzical.84
Huldrych (Ulrich) Zwingli (1484-1531), studiind

Scripurile în spirit umanist, a ajuns, independent de
Martin Luther, la concluzii similare. O diferență cheie
între doctrina lui Zwingli și cea a lui Luther era viziunea
asupra Euharistiei. Acolo unde Luther credea că trupul
și sângele lui Hristos sunt cu adevărat prezente în
pâinea și vinul folosite în timpul oficierii acestui
sacrament, Zwingli era de părere că sacramentul avea
un caracter pur simbolic. Diferențele lor de opinii au fost
discutate în cadrul Colocviului de la Marburg în 1529. O
altă diferență era aceea că lui Zwingli nu-i plăcea
muzica în cadrul ceremoniilor religioase. Zwingli a fost
ucis la Kappel am Albis, într-o bătălie împotriva
cantoanelor (elvețiene) rămase Romano Catolice.85
Jean Calvin (1509-1564), ca reprezentant al celei de-a

doua generații de reformatori,86 a continuat la Geneva
reforma începută de Zwingli la Zurich. La fel ca Martin
Luther, înainte de a se dedica teologiei, Jean Calvin a
studiat umanismul și dreptul roman, conform dorințelor
tatălui său. A primit o educație umanistă sofisticată
studiindu-i pe Seneca, Cicero, Erasmus etc. În 1532, a
obținut licența în drept la Orléans.87 Primele luni ale
anului 1536 le-a petrecut în Basel, unde a publicat
84 Davies, op. cit., pp. 486-487.

85 Ergang, op. cit., pp. 196-197.
86 Ibidem, p. 197.
87 Michael L. Monheit, ‘The Ambition for an Illustrious
Name. Humanism, Patronage, and Calvin's Doctrine of
the Calling’, The Sixteenth Century Journal, Vol. 23, No.
2 (Summer, 1992), p. 268.
31
Christianae Religionis Institutio (Institutele Religiei

creștine), carte care conține perspectiva de bază a lui
Calvin asupra religiei.88
În Geneva, Jean Calvin și reformatorul Guillaume
Farel încercau să transforme orașul într-un model de
comunitate creștină. Au influențat guvernul de la
Geneva până a devenit un stat teocratic. Disciplina lor
era atât de severă încât, în 1538, populația s-a revoltat și
cei doi au fost expulzați din oraș.89
După ce au fost expulzați, Calvin a servit ca pastor în
Strasbourg din 1538 până în 1541. În 1540, s-a căsătorit
cu văduva unuia din liderii anabaptiști. Dar cei trei ani
de exil al lui Calvin în Strasbourg nu au fost o perioadă
de pace și ordine în Geneva. Așa că, în 1541, a fost emis
un decret prin care Calvin era rechemat la Geneva. În
septembrie 1541, Calvin se reîntoarce la Geneva pentru
a relua sarcina de a reforma complet toate aspectele
societății. Forma de guvernământ introdusă era, din nou,
teocratică. Calvin a fost recunoscut drept liderul
spiritual și civil al orașului. A fost sprijinit în munca sa
de un Consistoriu, care era format din șase clerici și
doisprezece laici. Biblia era autoritatea supremă, nu doar
în religie, ci și în politică.90
Toată lumea trebuia să asiste la slujbele religioase și
să asculte predicile lui Calvin, iar râsul în timpul acestor
predici era considerat o crimă. Potrivit lui Robert Ergang,
documentele arată un număr mare de arestări și
expulzări între anii 1541 and 1559. S-a calculat că mai
mult de cincizeci de persoane au fost condamnate la
88 Charles Partee, ‘Calvin's Central Dogma Again’, The

Sixteenth Century Journal, Vol. 18, No. 2 (Summer,
1987), p. 193.
90 Ibidem, p. 201.
32
moarte pentru vrăjitorie în decurs de cinci ani. ‘Ereticii’,

chiar dacă nu practicau vrăjitoria, erau arși de vii.
Oamenii erau închiși pentru că n-aveau o ținută
‘corespunzătoare’ sau pentru că puneau nume
‘nepotrivite’ copiilor. Dansul era interzis. Reprezentațiile
scenice erau tolerate numai dacă aveau subiecte
religioase.91
În timpul activității sale teocratice la Geneva, Calvin
a continuat să-și promoveze doctrina. Lucrările sale au
fost traduse în diferite limbi europene și erau citite atât
de clerici cât și de laici. Faima sa a atras un mare număr
de protestanți la Geneva, veniți din toată Europa și mulți
alții s-au reîntors în țările lor de baștină pentru a
răspândi învățăturile lui. Un alt mijloc de răspândire a
influenței sale a fost Academia pe care a reorganizat-o în
1559 și care, mai târziu, a devenit Universitatea din
Geneva. În timpul lui Calvin, departamentele de elită ale
acestei academii erau, în principal, școli de pregătire
pentru preoții calviniști. Prin astfel de metode,
calvinismul i-a inspirat pe John Knox, Wilhelm cel
Taciturn, Amiralul Coligny și Oliver Cromwell. Calvin a
acordat o atenție deosebită protestanților francezi
(hughenoții) traducând operele sale în franceză, iar în
academia sa era atent preocupat de pregătirea preoților
care să fondeze noi congregații hughenote.92
Conform lui Max Weber93, calvinismul era privit ca
un real inamic al catolicismului, mai ales calvinismul
epigonilor lui Calvin; deoarece contestarea radicală a
ierarhiei încuraja o heterodoxie dogmatică perpetuă.
91 Ibidem, pp. 200-201.

92 Ibidem, pp. 203-204.
93 Max Weber, The Protestant Ethic and the Spirit of
Capitalism, Routledge, 1996, pp. 79-284.
33
Adaptarea radicală a doctrinei lui Luther despre

salvare a fost una din sursele individualismului modern
și una din sursele ‘spiritului capitalismului’. Doctrina lui
Calvin despre salvare pune accentul pe predestinare.
Dumnezeu a decis pentru totdeauna cine este ales și cine
damnat. Nimeni nu-și poate salva sufletul − nici prin
credință, nici prin fapte bune. Ca metodă de a sprijini
această tensiune, ascetismul a fost scos din chiliile
mănăstirilor ajungând în viața de zi cu zi, începând să
domine moralitatea de pretutindeni.94
În general, calvinismul îi pregătea pe cei care, siguri
de propria alegere, porneau agresiv la îndeplinirea a
ceea ce era văzut ca voința Domnului, accentuând
castitatea și moderația. ‘Vocația’ de la Dumnezeu nu mai
era limitată doar la clerici sau biserică, ci se extindea
asupra oricărei ocupații. Un individ era obligat din punct
de vedere religios să urmeze o vocație seculară cu cât
mai mult zel. Sărăcia era văzută ca lene, săracul
îngreunându-i pe semeni, și un afront în fața lui
Dumnezeu; nelucrând nu-l slăveai pe Dumnezeu.95
Calvinismul a fost una din sursele raționalismului
modern, deoarece Calvin, asemenea multor alți
protestanți a participat la dezvoltarea conceptului de
faptă pură. De exemplu, Calvin susținea că sectantul
superstițios era o amenințare la adresa clarității
cognitive, contaminând forța imaginației.96
De asemenea, conform lui Volker Heins, Calvin este
modern pentru că acesta nu mai privește ordinea justă a
lucrurilor așa cum au fost ele date de sus. În schimb, le
vede ca pe ceva ce trebuie construit în mod activ prin
94 Ibidem, pp. 79-284.

95 Ibidem, pp. 79-284.
96 Volker Heins, ‘Civil Society’s Barbarisms’, European
Journal of Social Theory, 7(4), p. 502.
34
putere și efort de voință. Elementul central al ordinii

civile în acțiune se regăsește în instituții care respectă și
recompensează activitățile cetățenilor care se gândesc la
binele public, pedepsind în același timp activitățile
reprobabile. Doar în acest fel ‘disciplina elementară a
societăților umane’ poate fi menținută.97
1.2.4. Contrareforma
Termenul de ‘contrareformă’ a fost pus în circulație

de către istorici protestanți, care porneau de la
presupoziția că la Trento (1545-1563) catolicii au dat un
răspuns Reformei protestante.98 Însă, așa cum Luther nu
avusese un plan conștient care să vizeze divizarea
Bisericii, nici conducătorii catolici nu urmăreau
neapărat să se poziționeze față de schimbările care erau
în derulare, ci, mai degrabă, era vorba despre o chemare
la ordine. Luther și Dieta germană chiar solicitaseră
întrunirea unui conciliu, iar Carol Quintul l-a privit ca
pe o bună ocazie pentru reformarea bisericii și
reconciliere. Cu toate acestea, regii francezi au văzut în
conflictul doctrinal o oportunitate de a slăbi puterea
împăratului. Papii, de asemenea, erau ezitanți în ceea ce
privește convocarea unui conciliu reformator. Se temeau
de posibilitatea ca acest conciliu să-și proclame
autoritatea mai presus de cea a papalității. După
îndelungi ezitări, catolicii i-au invitat pe protestanți la
discuții, iar unii protestanții precum Melanchthon au
acceptat dialogul.99
În ciuda tentativei dialogului doctrinal, Conciliul de
la Trento a adâncit prăpastia din sânul lumii creștine,
97 Ibidem, p. 502.
35
deoarece scotea în evidență diferențele, atât în ceea ce

privește organizarea, cât și în ceea ce privește doctrina
celor două tabere. Biserica Catolică a standardizat
liturghia,100 a reformat câteva instituții de bază și a
redus autonomia locală a clericilor101. Conciliul a afirmat
validitatea egală a scripturii și a tradiției, dreptul
exclusiv al Bisericii de a interpreta Biblia, autoritatea
textului Vulgatei, învățătura tradițională pe tema
păcatului originar, a justificării prin credință și merit,
precum și învățăturile tradiționale pe tema
sacramentelor, în special doctrina transubstanțierii.
Relicvele, icoanele și sfinții urmau să se foloseasc în mod
curent. Dar vânzarea de indulgențe a fost interzisă.102
Concentrându-se asupra posibilelor diferențe și
declarând noul pluralism o erezie, Biserica Catolică a
aprobat diviziunea creștinătății, dar și-a întărit unitatea
organizațională. Totuși, cea mai importantă schimbare
care a survenit cu această ocazie a fost preocuparea
pentru bătălia purtată pentru mințile credincioșilor
rămași, bătălie pe care am putea-o pune sub eticheta de
management al ideologiei. Instrumentele, care vizau atât
combaterea ereziei cât și propaganda, n-au fost noi, însă
au fost rafinate. Ele vizau crearea unui spațiu ideologic
controlat,103 în care să se producă buni creștini – și de
încredere.
Un instrument pentru combaterea ereziei a fost
instaurat de Papa Paul al III-lea în 1542, când a autorizat
înființarea ‘Tribunalului suprem al Inchiziției’. Nu era o

101 Thomas I. Crimando, ‘Two French Views of the
Council of Trent’, The Sixteenth Century Journal, Vol.
19, No. 2 (Summer, 1988), p. 171.
103 „a sealed informational arena” (Davies, op. cit., p. 500).
36
organizație nouă, ci doar o adaptare a Inchiziției papale

la noile condiții. Inchiziția Papală, un tribunal special
pentru aflarea și pedepsirea ereziei, a fost fondat in
secolul al treisprezecelea întrucât curțile episcopale nu
mai făceau față alarmantei răspândiri de credințe eretice.
Încredințat călugărilor dominicani și franciscani, la
început se mișca din loc în loc. Deoarece erezia era
considerată mai gravă decât crima sau trădarea, se
foloseau orice mijloace pentru a obține mărturisirea
așteptată. Scopul acestui nou proces nu era găsirea
adevărului, ci confirmarea lui prin mărturisire. Inchiziția
putea acționa împotriva oricui era denunțat. Putea
pedepsi erezia cu închisoarea, confiscarea bunurilor sau
moartea. Verdictul ei nu putea fi combătut decât în fața
Papei. Inchiziția a fost o instituție care a funcționat cu
sprijinul puterii seculare.104
Un alt instrument pentru combaterea ereziei a fost
Index librorum prohibitorum, o listă de lucrări a căror
lectură le era interzisă catolicilor. La fel ca Inchiziția,
‘Indexul’ era o adaptare a unei practici vechi. Biserica a
folosit încă de timpuriu diverse metode pentru a
împiedica citirea și răspândirea literaturii heterodoxe.
Papi, concilii, și chiar împărați au emis interdicții
privind cărțile periculoase pentru credință.105
Prima listă papală cu cărți interzise pentru întreaga
Biserică a fost Indexul emis de Papa Paul al IV-lea în
1559. În 1571, Papa Pius al V-lea a creat la Roma
Congregația Indexului care trebuia să examineze și să
facă o listă cu toate publicațiile suspecte, periculoase
pentru credință. Indexul a avut cam 100 de ediții.106

105 Ibidem, p. 211.
106 Ibidem, p. 212.
37
Pe lângă combaterea ereziei și reducerea abuzurilor

vizibile în cadrul Bisericii, Reforma Catolică își
propunea să îmbunătățească folosirea educației ca
unealtă ideologică. Pentru a obține aceasta, Papii
sprijineau societăți cum ar fi ‘Societatea lui Isus’
(Iezuiții), care, deși n-a fost înființată cu scopul conștient
de a contracara învățăturile lui Luther și Calvin, s-a
potrivit de minune. În 1540, Paul al III-lea a aprobat noul
ordin fondat la Paris (1534) de către Don Inigo Lopez de
Recalde, cunoscut ca Ignatius Loyola (1491-1556).107
107 Ibidem, pp. 214-221.

38
2. State europene moderne
În perioada de înflorire a feudalismului, puterea

politică era la fel de dispersată ca și cea economică. În
acest sistem, monarhul era doar primus inter pares față
de nobili. De exemplu, la începutul dinastiei Capețiene,
regele Franței nu era decât un baron, un domnitor între
alții cu puteri egale și, uneori, chiar mai puțin influent
decât alții.108 Diferența semnificativă între rege și un
nobil era că regele avea sprijinul Bisericii – dar, în
același timp, era controlat de către aceasta. Politica de
centralizare medievală de mai târziu, care includea
căsătoriile, războiul și cucerirea, era puternic influențată
de norocul și nenorocirile indivizilor sau ale familiilor.109
Însă, procesul de transformare a economiei, etichetat
ca ‘Revoluție Comercială’, a favorizat o nouă formă de
organizare a statului.110 Schimbarea în forma de
organizare politică reflectă schimbările structurale în
societatea occidentală ca întreg. Aceste schimbări
structurale au avut două aspecte majore: unul militar și
unul economic.
Dezvoltarea tehnologiei de război prin generalizarea
utilizării combinate a arcului mare, lancei și a armelor
de foc scumpe, precum și dezvoltarea practicilor de
război prin generalizarea folosirii armatelor permanente,
centralizate, bazate pe soldați pedeștri, ieftini, le-a
diminuat utilitatea nobililor, care călăreau cai puternici
108 Norbert Elias, Procesul civilizării. Cercetări sociogenetice

și psihogenetice, vol. II, Polirom, 2002, p. 11.
109 Ibidem, pp. 172-173.
110 Arvind Narayan Das, ‘Theories of State: Aristotle to
Marx’, Social Scientist, Vol. 3, No. 8 (1975), p. 64.
39
în armurile lor grele. Prin urmare, puterea monarhului a

crescut treptat față de ceilalți nobili.111
În timpul Războiului de 100 de ani (1337-1453), les
aides sur le fait de la guerre au devenit treptat „la fel de
permanente ca însuși războiul”112; așa că ‘ajutorul
extraordinar’ (o taxă pe prețul tuturor mărfurilor) a
devenit ‘o taxă regulată’, adaptând piața și mentalitățile
pentru taxare. Mai mult, colectarea regulată a ‘acelor
plăți extraordinare’ a creat mașina administrativă
centralizată cu funcții oficiale specializate.113
Ne putem face o bună imagine de ansamblu dacă
menționăm că, în majoritatea orașelor europene,
cetățenii erau deja obișnuiți cu achitarea taxelor. După
război, taille (o taxă pe proprietate, de la care nobilii și
clericii erau scutiți) a rămas principala sursă de venit
regal până la Revoluția franceză. Adunând taxe publice
pentru propriile și diversele lui interese, regele a devenit
mai bogat – și mai puternic, pentru că își permitea mai
mulți mercenari, care erau din ce în ce mai la îndemână
datorită suprapopulării sociale.114 Mai mult, metoda
răsplății bănești, în loc de răsplata cu teren, a creat un
fel de stabilitate, întrucât regele nu mai trebuia să
plătească pentru servicii din posesiunile proprii.115
Diviziunea muncii, securizarea rutelor și a piețelor,
relativa standardizare a sistemului monetar, protejarea
producției de violența fizică și alte măsuri de coordonare
și reglementare depindeau într-o mare măsură de
formarea unei instituții de monopol al puterii. Conform
lui Norbert Elias, statul centralizat este un instrument
111 Elias, op. cit., pp. 10-12.

112 Ibidem, p. 197.
113 Ibidem, pp. 195-196.
114 Ibidem, p. 36.
115 Ibidem, pp. 207-208
40
necesar al unei „societăți divizate, funcționând ca un

întreg.”116
Dar, interdependența a devenit, uneori, un fel de
dependență a tuturor de un conducător central, regele.
Reflectând asupra aspectului de inter-dependență,
Jean Bodin (c.1530-1596) a completat corpul de norme a
lui Machiavelli (privind practica puterii) cu o teorie a
organizării statului care legitima dependența de
(teoretica) puterea absolută a regelui. Bodin a fost
primul care a folosit cuvintele știință politică. 117 Tratatul
său, Les six livres de la République (1576), a început
dezbaterea politică europeană referitoare la ‘starea
naturală’ și a contribuit în mod decisiv la obținerea unei
înțelegeri a suveranității ca un atribut necesar nelimitat
al statului în general și al monarhului în particular.
„Majestatea sau Suveranitatea”, spune el, „este puterea
cea mai înaltă, absolută și perpetuă, peste cetățenii și
supușii dintr-o comunitate, și dincolo de lege”.118 Trăind
în perioada războiului civil, Bodin a a avut o abordare
mai deosebită a nevoii machiavellice pentru securitate,
confundând suveranitatea statului cu persoana regelui.
Suveranitatea nelimitată și absolută a regelui trebuie să
fie temperată doar de supunerea lui înțeleaptă și
pragmatică față de dreptul natural si drepturile lui
Dumnezeu. Această reținere morală conferă stabilitate
puterii:
„Dacă pedepsele și recompensele sunt bine și înțelept

distribuite, Comunitatea va fi întotdeauna fericită și
116 Ibidem, pp. 154-155.

117 Eva J. Ross, ‘The Social Theory of Jean Bodin’, The
American Catholic Sociological Review, Vol. 7, No. 4
(1946), p. 268.
118 Bodin apud Ross, op. cit., p. 269.
41
înfloritoare, iar din contră, dacă binele nu va fi

recompensat iar răul nu va fi pedepsit în conformitate
cu distrugerile sale, nu există nicio speranță ca o
Comunitate să dureze prea mult.” 119
Legitimitatea monarhiei absolute vine de la divinitate,

nu de la oamenii de rând, care sunt mai degrabă supuși
decât cetățeni. Putem afirma că perioada modernă
timpurie reprezintă un fel de tranziție între monopolul
‘privat’ și cel ‘public’. Pe lângă folosirea confuză a
violenței și justiției, exista un mod confuz de a trata
veniturile statului, deoarece regele nu folosea banii din
taxe doar în vederea războaielor.120 Aceasta era una din
principalele condiții ale posibilității unei ‘monarhii
absolute’. Dar era, de asemenea, și principala sursă a
slăbiciunii sale, întrucât puterea crescândă a regelui se
baza pe puterea economică crescândă a indivizilor fără
putere politică din societate.
Cu toate acestea, practica politică era mai complexă
decât teoria care o legitima. ‘Drepturi divine’, ‘putere
absolută’, ‘monarhie constituțională’ sau ‘centralizare’
erau folosite (și se folosesc) ca modele simplificate
pentru înțelegerea structurii complexe a vieții socio-
politice. Actorii politici le foloseau politic în descrierile
teoriilor organizării; istoricii le folosesc de obicei în
scopuri didactice. Prin folosirea acestor modele, istoricii
încearcă să facă o ordine și să descrie tendințe vagi și
generale.
Dacă analizăm practica politică, am putea observa că
asemănările depășesc diferențele dintre monarhia
franceză, cea engleză și alte monarhii; uneori am putea
găsi mai multe deosebiri între un rege și succesorul său
119 Ibidem, p. 271.

120 Elias, op. cit., pp. 107-108.
42
decât între o tradiție și o alta. De exemplu, Carol Quintul,

Francisc I și Henry al VIII-lea aveau idealuri comune și
încercau să proiecteze o imagine similară:
„Fiecare credea că un monarh cu adevărat mare trebuia

să fie unul care să fie, citându-l pe Signor Ottaviano,
curtierul arhetipal al lui Castiglione: 'puternic, înțelept,
și plin de deschidere, generozitate, religiozitate și
clemență.'”121
‘Absolutismul’ este văzut acum de mulți istorici ca

fiind „compatibil cu existența unor enclave autonome cu
jurisdicții independente.”122. De exemplu, ‘absolutismul
prusac’ n-a fost în stare să treacă de structura feudală a
societății, iar drepturile aristocratice ereditare au rămas
intacte în ciuda interferenței monarhice. Realizarea
specifică a monarhilor prusaci a fost că au făcut ca
această structură feudală să servească direct intereselor
lor.123 De cealaltă parte, ‘monarhia constituțională’ era
uneori în concordanță cu autoritatea personală a regelui.
Dacă analizăm originea unor instituții constituționale,
am putea vedea o sumedenie de traiectorii interesant ale
tradițiilor. De exemplu, numele ‘Parlament’ vine din
‘patria absolutismului’; cuvântul este derivat din
franceză, de la acțiunea de a vorbi (parler). În timpul
perioadei ‘absolutismului francez’, deciziile regale se
121 Glenn Richardson, Renaissance Monarchy. The Reigns of

Henry VIII, Francis I and Charles V, Oxford University
Press, 2002, p. 1.
122 Marlene LeGates, ‘Princes, Parliaments and Privilege:
German Research in European Context’, European
History Quarterly, 10 (1980), p. 168.
123 Mary Fulbrook, „Religion, Revolution and Absolutist
Rule in Germany and England”, European History
Quarterly, 12 (1982), pp. 302-305.
43
luau prin consultare. Parlamentele regionale, și mai ales

Parlamentul de la Paris, și-au însușit treptat obiceiul de a
refuza să aplice, înregistrând, legile cu care nu erau de
acord. Dar, în prezența regelui (lit de justice), sau
confruntat cu ordinele directe semnate de către rege,
(lettre de cachet),124 Parlamentul își pierdea rolul politic
privilegiat. În majoritatea țărilor europene occidentale,
parlamentele au apărut de obicei din Curia Regis, care
era o instituție cu rol consultativ în procesul de creare a
legilor.
2.1. Cazul Habsburgic
Putem afirma că, între secolele XVI și XVII,

Habsburgii, considerați adesea „cea mai nobilă familie a
Europei”125, erau cei care stabileau termenii politicii
europene. Regii Franței au fost printre primii care au
reacționat împotriva ‘încercuirii Habsburgice’, obligând
Franța să devină o Mare Putere, comparabilă cu marele
ei vecin. Mai târziu, ‘echilibrul puterii’ a devenit
pretextul pentru majoritatea războaielor pe care Europa
le-a trăit în perioada dintre Pacea Westfalică (1648) și
Congresul de la Viena (1814). În timpul hegemoniei
habsburgice, inamicii obișnuiți ai Habsburgilor erau,
vrând-nevrând, regii Franței, sultanii otomani, ‘poporul’
țărilor de Jos și, uneori, regii și reginele Angliei, Papii de
la Roma sau protestanții Europei Centrale. Ca rezultat al
acestor conflicte de interese între aceste puteri, care

125 Ronald G. Asch, ‘Monarchy in Western and Central
Europe’, în Hamish Scott (ed.), The Oxford Handbook of
Early Modern European History, 13501750: Volume II:
Cultures and Power, Oxford University Press, 2015, p.
280.
44
susțineau atât revendicările ‘moderne’ cât și cele

‘medievale’, au apărut noi modele și idei politice.
2.1.1. Carol Quintul
Carol Quintul (1500-1558) este fiul rezultat din

căsătoria Ioanei de Castilia (fiica lui Ferdinand al II-lea
de Aragon și a Isabelei I a Castiliei) cu Filip cel Frumos,
duce de Burgundia (fiul Împăratului Sfântului Imperiu
German Maximilian I de Habsburg și al Mariei de
Burgundia). Căsătoria a fost o alianță menită să oprească
creșterea puterii Franței, care crescuse semnificativ
grație politicii lui Ludovic al XI-lea (1423-1483).126
În 1506, moartea lui Filip l-a lăsat pe Carol domnitor
al domeniilor Casei de Burgundia, care cuprindea
Flandra și Artois, Franche-Comté (comitat al
Burgundiei), Luxemburg, și provinciile țărilor de Jos. În
ciuda faptului că de facto erau o entitate unificată, aceste
provincii erau (oficial) fiefuri fie ale Franței, fie ale
Sfântului Imperiu Roman.127
În 1516, odată cu moartea bunicului său, Ferdinand al
II-lea de Aragon, Carol a moștenit regatul acestuia, care
includea Aragon, Napoli, Sicilia și Sardinia. Astfel, la
vârsta de 16 ani a ajuns să domnească peste un întins
regat – împreună cu mama sa Ioana, al cărei îngrijitor
era (ea fiind nebună).128 Nu exista nicio tradiție salică pe
care Cortesurile Castiliei s-o poată folosi pentru a o
împiedica pe Ioana să pretindă succesiunea la tron; prin
urmare, boala mentală a Ioanei a fost o binecuvântare
pentru Carol. Odată cu coroana Castiliei, a primit și
Navara, Granada și posesiunile spaniole din Lumea
126 Norbert Elias, op. cit., pp. 148-149.
127 Ergang, op. cit., pp. 146-147.
128 Ibidem, p. 147.
45
Nouă. Pentru prima oară, coroanele Castiliei și

Aragonului aparțineau unei singure persoane. Ferdinand
și Isabela erau, fiecare, suveran într-un singur regat, și
numai consort în celălalt. Carol ajunge în noile sale
regate în toamna anului 1517. Întârziind să vină în
Spania, Carol a stârnit dubii în ceea ce privește
loialitatea sa față de regat. În Spania, a condus sub
numele de Carlos I.129
În 1519, moartea lui Maximilian I a creat o altă
oportunitate, o altă problemă de succesiune. Cei doi
principali candidați erau Francisc I, rege al Franței, și
Carol al Spaniei, nepot al lui Maximilian. Candidații au
concurat pentru a intra în grațiile electorilor, până ce s-a
văzut că, în cele din urmă, va fi ales ‘regele cu punga
mai mare’.130 În 1520, Carol a fost încoronat Împărat al
Sfântului Imperiu Roman, sub numele de Karl al V-lea.
Se părea că se afla într-o poziție foarte puternică, în
fruntea unui imperiu în care ‘soarele nu apune
niciodată’. Însă nici Spania, nici zonele germane nu
puteau fi ușor guvernate. De asemenea, tocmai vasta
întindere a domeniilor sale l-a făcut mai puțin puternic
decât ar fi fost în cazul în care s-ar fi ales cu o regiune
mai mică dar mai compactă.131
Carol Quintul a avut unele probleme privind relația
cu supușii săi, mai ales în ceea ce privește limbile cerute
de lumea pe care urma s-o stăpânească. Cu toate că l-a
avut ca tutore pe viitorul papă Adrian al VI-lea,132
tânărul împărat nu era familiarizat cu limbile, obiceiurile
și așteptările locale.133 Vorbea franceza și olandeza ca
129 Ibidem, pp. 147-148.

130 Ibidem, p. 150.
132 Richardson, op. cit., p. 16.
133 Ibidem, p. 20.
46
limbi materne, spaniola, care era cerută de Cortesurile

Castiliene ca o condiție pentru a fi rege al Castiliei − și,
mai târziu, germana. A condus Germania pentru mai
mult de trei decenii, fără a stăpâni bine germana. De
asemenea, stăpânirea limbii oficiale a Sfântului Imperiu
Roman (latina) i-a rămas rudimentară. Mai în glumă,
mai în serios, Carol spunea că vorbește „spaniola cu
Dumnezeu, italiana cu femeile, franceza cu bărbații și
germana cu calul său”.134
De asemenea, Carol Quintul a avut o mulțime de
probleme militare și diplomatice ca urmare a poziției
sale hegemonice internaționale. Potrivit lui Robert
Ergang, principalii săi dușmani erau Francisc I, Soliman
Magnificul și Hayreddin Barbarossa.
Francisc I (1494-1547) a pretins regatul Navarrei, pe
care Ferdinand îl confiscase pentru Spania, precum și
regatele Neapolelui și Siciliei. Carol, pe de altă parte, a
cerut restituirea ducatului de Burgundia pe care și-l
însușise Ludovic al XI-lea. Mai era și problema
Milanului. La începutul domniei sale, Francisc condusese
o armată în Italia împotriva lui Maximilian Sforza și a
mercenarilor săi elvețieni și, după victoria de la
Marignano, a câștigat controlul Milanului. Această
achiziție a ridicat problema echilibrului de putere. Mai
apoi, încurajat de revolta spaniolă a Santa Junta și de
deranjurile provocate de Luteranismul german, Francisc
a invadat Navarra (1521). Carol a format o ligă cu Papa
și cu Henric al VII-lea al Angliei.135
O forță formată din trupele imperiale și papale a
învins trupele franceze în bătălia de la Pavia (1525).
134 Eugen Weber, ‘Of Stereotypes and of the French’,

Journal of Contemporary History, Vol. 25, No. 2/3 (1990),
p. 170.
47
Francisc a fost luat prizonier și dus în Spania. După

multe luni de detenție, și-a câștigat libertatea semnând
tratatul de la Madrid, în 1526. Imediat ce a ajuns pe
tărâm francez, a negat tratatul, susținând că, fiind făcut
sub uzul forței, nu există obligația de a-l respecta.136
Puterea crescândă a habsburgilor a repus problema
echilibrului de putere. Papa Clement al VII-lea a format
‘Liga de la Cognac’. Drept răspuns, o armată a
Împăratului Carol Quintul, formată din spanioli,
germani și italieni (din Milano și Mantua) sub comanda
lui Carol de Burbon, a terorizat Italia și a jefuit Roma
(1527).137
Acest eveniment a marcat sfârșitul Renașterii în
Roma și a deteriorat prestigiul papalității. Carol Quintul
a fost extrem de jenat de faptul că a fost incapabil să-și
tempereze trupele, în principal din cauza lipsei de
autoritate de după moartea comandantului șef Carol de
Bourbon. Numeroși localnici, împreună cu dezertorii
Ligii, s-au alăturat armatei de prădători. Bisericile,
mănăstirile și palatele clericilor bogați au fost jefuite.
Clement a fot întemnițat. După aceasta, Clement și-a
petrecut restul vieții încercând să evite să intre în
conflict cu Carol Quintul. De exemplu, i-a refuzat lui
Henric al VIII-lea al Angliei anularea căsătoriei sale,
deoarece soția lui Henric, Caterina de Aragon, era rudă
cu Carol.138
Odată cu încheierea Tratatului de la Cambrai (1529),
care l-a scos oficial pe Francisc din război, Liga de la
Cognac a căzut. Termenii acestui tratat erau identici cu
136 Ibidem, p. 153.

137 M. Destombes, ‘A Panorama of the Sack of Rome by
Pieter Bruegel the Elder’, Imago Mundi, Vol. 14 (1959),
p. 64.
138 Ergang, op. cit., pp. 153-154.
48
cei din tratatul anterior, exceptând faptul că lui Francisc

i s-a permis să păstreze ducatul Burgundia.139
Soliman Magnificul (1520-1566). Imediat după
urcarea pe tron, Soliman a făcut două cuceriri
importante: Belgradul, în 1521, iar, în anul următor
insula Rhodos. Aceste cuceriri i-au asigurat controlul
părții de est a Mediteranei. La Mohács, în 1526, forțele
creștine au fost învinse, iar regele Ungariei a murit.
Ungaria, cu excepția părții de vest, a intrat sub
stăpânirea lui Soliman. Ferdinand de Habsburg,
cumnatul regelui maghiar, a pretins tronul Ungariei, a
invadat țara și a cucerit Budapesta. Ca răspuns, Soliman
a invadat Austria și a asediat Viena (1529). Însă asediul a
eșuat, iar habsburgii au lansat un contraatac. După lupte
și negocieri, Carol Quintul a obținut pentru fratele său,
Ferdinand, o porțiune din Ungaria, dar pentru asta
trebuia să plătească tribut annual (1547).140
Hayreddin Barbarossa (c.1480-1566) a fost un pirat
puternic, vasal al lui Soliman. Zona de acțiune a acestuia
era Algeria și Tunisia. Cu ajutorul unei flote puse la
dispoziție de către Soliman, pirații lui Barbarossa
tulburau comerțul Mediteranei. Carol, care se vedea
drept protectorul creștinătății, s-a văzut obligat să scape
Mediterana de pirații mauri. Cu o flotă de mai mult de
300 de nave și o armată de 30.000 de oameni a învins o
flotă formată din 82 galere maure (1535).141
Rezolvând problemele cu acești inamici, Carol
Quintul ajunge în postura de hegemon al Europei.
Robert Ergang a descris foarte plastic situația generată
de eforturile lui îndelungate, plus un cumul de
întâmplări:
139 Ibidem, p. 154.
140 Ibidem, p. 157.
141 Ibidem, p. 158.
49
„În 1545 și în anii imediat următori, Carol a ajuns la

culmea puterii sale. După 1544, a fost în relații de pace
cu principalul lui antagonist, Francisc I, care era prea
bolnav pentru a se mai aventura în vreun conflict cu
acesta. Moartea regelui francez în 1547, precum și a lui
Henric al VIII-lea în cursul aceluiași an, a adus speranța
păcii între statele creștine ale Europei. Mai mult, în
același an, semnarea unui armistițiu pe cinci ani cu
sultanul l-a eliberat de coșmarul unei invaziii
turcești.”142
Însă toată această imensă putere a adus cu sine un

deficit pe măsură vistieriei spaniole. Până și enormele
cantități de bogății, în special argint, care curgeau în
trezoreria regală din Mexic și Peru erau insuficiente
pentru nevoile lui.143 În plus, războaiele religioase
încheiate cu Pacea de la Augsburg (1555) au spulberat
principiile fundamentale pe care se construise Sfântul
Imperiu Roman.144
Ca urmare a bolilor sale (gută și, mai târziu, malarie),
în 1555, Carol i-a înmânat conducerea țărilor de Jos
fiului său, Filip de Habsburg. În 1556, Carol a transferat
în întregime domnia Sfântului Imperiu Roman fratelui
său mai mic, Ferdinand de Habsburg (1503-1564), care
condusese în numele său. În cursul aceluiași an, a
renunțat la coroana Spaniei și la posesiunile italiene, în
favoarea fiului său Filip, fiind gata să se retragă, ceea ce
a și făcut, la mănăstirea din San Yuste, unde a și murit,
în 1558.145
142 Ibidem, p. 158.

143 Ibidem, p. 150.
50
2.1.2. Filip al II-lea al Spaniei
Filip al II-lea (1527-1598) a încercat să elimine

punctele slabe ale părții sale de imperiu moștenit de la
Carol, în timp ce Ferdinand trebuia să trăiască cu ele.
Amândoi au adoptat însă o politică de centralizare și au
continuat să extindă teritoriile habsburgice. Filip al II-lea
a fost, într-un fel, forțat să își concentreze mai mult
atenția în afara Europei, deși, prin aceasta, ignora
dorința tatălui său de a-l vedea moștenind titlul
imperial.146
Pe plan intern, Filip al II-lea a avut mai mult succes
decât Ferdinand I în centralizarea statului său, poate
chiar prea mult succes. Filip a susținut cu fervoare
procesul de catolicizare a spaniolilor, iar Inchiziția i-a
întors favorul. Ca un produs secundar, obsesia
Inchiziției de a găsi restul evreiesc în populația noilor
convertiți (conversos) a tulburat societatea spaniolă
pentru multă vreme. În aceeași logică, în 1570, populația
morisco a fost dispersată, în vederea asimilării lor în
societatea spaniolă și pentru mai eficienta supraveghere
a creștinilor. Planul lui Filip pe termen lung a eșuat, iar
fiul său Filip al III-lea a ordonat expulzarea tuturor
moriscos din Spania (1609).147
Pentru a menține statutul de superputere al Spaniei,
Filip a devenit tot mai dependent de împrumuturi din
bănci străine, mai ales cele din Genova și Augsburg.
Până la sfârșitul domniei sale, doar dobânzile la aceste
împrumuturi valorau 40% din venitul statului. Filip al II-
146 Fernand Braudel, Mediterana și lumea mediteraneană în

epoca lui Filip al II-lea, vol. III, Meridiane, 1986, pp. 328-
329.
147 Ibidem, vol. IV, pp. 129-203.
51
lea a fost interesat, în ultimul său an de domnie, să

creeze o bancă a statului, ca metodă de a ușura criza
monetară, dar a durat prea mult pentru ca acest plan sa
devină realitate.148
Pe plan extern, fără prea multă tragere de inimă, Filip
al II-lea a continuat activitatea militară de succes a
tatălui său, distrugând mitul ‘invincibilității turcești’. De
exemplu, Invincibila Armada, condusă de Don Juan de
Austria (1547-1578), fiu nelegitim al lui Carol Quintul,
aproape a anihilat flota turcească în bătălia de la
Lepanto (1570).149
Filip al II-lea a continuat și politica prosperă a tatălui
sau, bazată pe mariaj și moștenire. Ca fiu al Isabelei a
Portugaliei, și-a alipit regatului său Portugalia și
coloniile acesteia (1580). S-a căsătorit, în 1543, cu Infanta
Maria a Portugaliei (1527-1545), însă mariajul n-a durat.
Prin căsătoria, în 1559, cu Elisabeta de Valois (1545-1568)
Filip a încheiat veșnicul război al tatălui său cu Franța.150
Cazul Angliei a fost o nereușită în politica sa. N-a
reușit să devină rege al Angliei prin căsătoria cu Regina
Maria în 1554, care a murit la scurt timp (1558). N-a
reușit nici să invadeze Britania, distrugând mitul
Invincibilei Armada. Războiul cu Anglia (1585-1604) s-a
încheiat numai sub domnia lui Filip al III-lea (1578-1621).
Totuși, dacă le privim dintr-o altă perspectivă,
războaiele cu Anglia, precum și cele cu Henric al IV-lea
(1589-1610), nu urmăreau atât interese hegemonice, cât
interese interne, descrise ca interese religioase. Putem
afirma că războaiele în cauză aveau clare interese de
148 Earl J. Hamilton, ‘The Foundation of the Bank of Spain’,

The Journal of Political Economy, Vol. 53, No. 2 (1945), p.
97.
150 Ibidem, p. 263.
52
ordin intern; deoarece englezii și protestanții francezi

(Coligny, de pildă) sprijineau rebeliunea protestantă din
imperiul său. Rebelii olandezi, sprijiniți de vecinii săi
protestanți, interveneau în politica lui Filip de
centralizare și modernizare. Așa cum remarcă Norman
Davies, rebeliunea din Țările de Jos a marcat tranziția de
la supremația habsburgică la supremația franceză (1556-
1648).151
Wilhelm de Orania (1533-1584), cunoscut ca
Wilhelm cel Taciturn, a devenit liderul rebelilor care
aplicau idei moderne și tehnici de guerilă pentru a lupta
pentru privilegiile lor medievale. Dincolo de persecuțiile
religioase, olandezii erau foarte supărați din cauza
impunerii unor taxe pe vânzare asemănătoare celor din
Spania.152
În Actul de abjurare (1581), Staten-Generaal afirmă că
un rege este un slujitor al poporului său și ar trebui să
respecte legile și tradițiile acestuia. Atunci când n-o mai
face, poporul are dreptul să-și aleagă alt conducător.153
Filip al II-lea n-a acceptat asta și a ocupat aproape toată
Flandra și jumătate din Brabant, jefuindu-le după
cutuma vremii. Celelalte regiuni și-au caștigat
independența de facto față de Spania, devenind
Republica celor șapte Provincii Unite ale țărilor de Jos
(acum Olanda), în timp ce părțile ocupate din Brabant și
Flandra au devenit, împreună cu Valonia, Țările de Jos
Spaniole (acum Belgia).
Declarat proscris de către regele spaniol în 1580,
Wilhelm de Orania a fost asasinat (1584) de Balthasar
Gérard. Wilhelm de Orania supraviețuise la cinci

152 James D. Tracy, ‘Taxation and State Debt’, în Scott (ed.),
loc. cit., p. 395.
53
tentative de asasinat înainte de a cădea răpus.154 Dar

acest eveniment n-a schimbat nimic, cu excepția averii și
a statutului familiei lui Gérard, care a fost răsplătită de
către Filip. Prins de autoritățile olandeze, Gérard a fost
sistematic torturat și, în cele din urmă, executat.
Războiul a continuat până în 1609. Țările de Jos au
devenit oficial independente după Războiul de 30 de ani
care s-a încheiat cu Pacea de la Westfalia (1648). Deși, pe
termen scurt, conflictul cu Spania a produs daune
economice, pe termen lung, i-a forțat pe olandezi să
înlăture intermediarii spanioli și portughezi din
comerțul lor internațional.155
2.1.3. Războiul de 30 de ani
Războiul de 30 de ani (1618-1648) a fost lovitura de

grație dată autorității habsburgice în spațiul german.
Războiul a fost unul dintre cele mai distrugătoare
conflicte militare din Germania și din istoria Europei
înainte de secolul douăzeci.156 Din punct de vedere
militar, acesta a deschis dezbaterea privitoare la funcția
și poziția soldatului, la legile și reglementările războiului,
precum și la excluderea femeilor din anturajul armatei
pentru a îmbunătăți viteza de deplasare și logistica.157
Din punct de vedere politico-diplomatic, acest război a
154 Oscar Jászi, ‘The Stream of Political Murder’ ,

American Journal of Economics and Sociology, Vol. 3,
No. 3, (1944), p. 345.
155 Landes, op. cit., pp. 132-133.
156 Ronald G. Asch, ‘‘Wo der soldat hinkümbt, da ist alles
sein’: Military Violence and Atrocities in the Thirty
Years War Re-examined’, German History 2000, p. 291.
157 Ibidem, pp. 297-306.
54
deschis dezbaterea privitoare la hegemonie versus

echilibru de forțe.158
Dacă privim problema pe termen scurt, putem spune
că este vorba de o serie de patru războaie. Fiecare din
perioadele de război – boemian, danez, suedez și francez
– a fost aproape o unitate completă în sine, izbucnind
din cauze specifice și aducând noi actori pe scenă.159
Însă, dacă privim problema pe termen lung, putem
spune că este vorba de un singur război cu actori care,
dincolo de interesele religioase, urmăreau diverse alte
chestiuni pe care le putem subsuma chestiunii stabilirii
echilibrului de putere pe plan european. De asemenea,
populația germană, care nu făcea neapărat deosebire
între inamici și aliați,160 a trebuit să suporte treizeci de
ani de jaf și violență arbitrară. Mercenarii ambelor părți
„se purtau de parcă nu era plătiți să lupte, ci să fure și să
jefuiască”161.
Cauza imediată a fost rivalitatea dintre catolici și
protestanți, agravată de un număr de aspecte pe care
pacea de la Augsburg le-a lăsat nerezolvate. În primul
rând, la data semnării tratatului, nu existau prinți de
confesiune calvinistă; prin urmare, pacea îi recunoștea
numai pe luterani. În plus, Pacea de la Augsburg
decretase că toate pământurile bisericii confiscate
înainte de 1552 (Convenția de la Passau) vor rămâne
secularizate. În timp ce prinții protestanți pretindeau
dreptul de a seculariza în continuare pământurile
bisericii în cadrul statelor lor, catolicii insistau ca toate
158 Henry Kissinger, Diplomația, Editura ALL, București, 2002,

pp. 48-50.
159 Ergang, op. cit., pp. 342-343.
160 Asch, op. cit., p. 293.
161 Johann Jacob von Wallhausen, apud Asch, op. cit., p.
304.
55
pământurile secularizate după 1552 să fie restituite.

Mulți clerici deveniți protestanți își secularizaseră
pământurile pe care le controlaseră ca episcopi și
stareți.162
(1) Războiul Boemian a fost cauzat de dezbaterea

aprinsă referitoare la natura electivă a regelui Boemiei.
În Praga, un oraș care își pierduse rolul politic pe care îl
avuse în timpul domniei lui Rudolf al II-lea de Habsburg
(1552-1612),163 un grup de nobili a intrat în camera în
care se aflau regenții, i-au târât la fereastră și, „după
bunul și vechiul obicei boemian”164, i-au aruncat afară.
În 1619, Dieta boemiană l-a detronat oficial pe Ferdinand
al II-lea de Habsburg (1578-1637). Frederic, principe
Elector al Palatinatului, conducător al calviniștilor
germani și ginere al lui Iacob I al Angliei, a fost ales rege
al Boemiei.165
Maximilian de Bavaria, Liga catolică și habsburgii din
Spania au venit în sprijinul habsburgilor din Austria. În
schimb, protestanții nu s-au înghesuit să vină în
sprijinul lui Frederic. Nici măcar socrul său, regele
Angliei, nu i-a trimis ajutor. Prin urmare, Frederic a fost
învins. Împăratul Ferdinand al II-lea nu s-a mulțumit
doar cu gonirea lui Frederic din Boemia; a continuat
lupta pentru a cuceri Palatinatul, oferindu-i-l, odată cu
demnitatea de elector, lui Maximilian de Bavaria, drept
recompensă pentru sprijinul său.166

163 Rudolf II mutase în 1583 capitala imperiului de la Viena
la Praga.
165 Ibidem, pp. 345.
166 Ibidem, pp. 345-346.
56
În Boemia, Ferdinand a adoptat o politică de

confiscare și opresiune religioasă, menită să zdrobească
rezistența protestantă odată pentru totdeauna.
Majoritatea liderilor taberei protestante au fost executați,
iar averile lor confiscate; clericii protestanți au fost
expulzați, cultul protestant interzis și mii de protestanți
au fost exilați. Prin urmare, sfârșitul Bătăliei de la
Muntele Alb (1620) a reprezentat sfârșitul oricărui fel de
independență pentru nobilii boemieni.167
(2) Christian al IV-lea (1577-1648), regele

Danemarcei, a militat pentru cauza protestantismului și
s-a opus puterii crescânde a împăratului. Pe lângă
rațiunile strategice și ideologice, a urmărit și
oportunități economice. Regele englez a promis să-i
ofere o sumă lunară ca subvenție pentru implicarea în
război. Regele danez a acceptat oferta. În acest punct, de
cealaltă parte a baricadei, Albrecht von Wallenstein se
oferea să adune o armată de 20.000 de oameni, fără nicio
cheltuială pentru împărat. Wallenstein era un nobil
boemian, care devenise unul din cei mai mari proprietari
de pământ din Germania, profitând de ocazia ivită de
confiscarea pământurilor de la boemieni.168
Armata lui Wallenstein a învins forțele daneze.
Christian al IV-lea a semnat un tratat de pace la Lübeck
(1629). Prin acest act s-a încheiat și faza daneză a
războiului. Ferdinand a emis Edictul de restituire (1629),
care prevedea retrocedarea către Biserică a tuturor
proprietăților ecleziastice secularizate după 1552. Acest
fapt l-a costat loialitatea multor germani.169
167 Alan J. P. Taylor, O istorie a Imperiului Habsburgic

(1809-1918), ALL, București, 2000, pp. 14-15.
169 Ibidem, pp. 346-347.
57
(3) Gustav al II-lea Adolf (1594-1632) a intervenit în

război. Motivele lui Gustav al II-lea Adolf pentru
implicarea în război combinau dorința de a salva
protestantismul împreună cu dorința de expansiune.
Gustav, cunoscut ca Leul din Nord, aspira să controleze
zona Baltică; luptase deja optsprezece ani cu Danemarca,
Polonia și Rusia pentru asta. În incursiunea germană,
regele suedez era motivat și de sprijinul financiar
francez. În 1631, Richeliu, mai mult un politician decât
un cardinal, a promis să-i plătească regelui suedez o
mare sumă de bani cu condiția ca acesta să mențină o
armată de 26.000 de oameni în Germania și să nu
intervină în exercițiul religiei catolice.170
În 1630, armata sa a debarcat pe țărmul german.
Armata sa nu era mare, dar era eficientă. Cele două
armate s-au întâlnit la Lützen (1632). După o zi de luptă
crâncenă, Wallenstein și-a retras trupele, convins că
suedezii au învins. Totuși, Gustav a fost ucis în
confruntare. După moartea lui Gustav, împăratul nu mai
avea așa mare nevoie de Wallenstein. Era din ce în ce
mai îngrijorat de puterea personală a acestui general.171
Prin urmare Wallenstein a fost demis, în 1634. La scurt
timp după aceea, a fost asasinat de unul din ofițerii săi,
scăpându-l pe împărat de un posibil rebel.172
(4) Richelieu (1575-1642) a trimis o armată franceză

pe câmpul de bătaie (1635). Cu francezii și suedezii de-o
parte, iar austriecii și spaniolii lui Filip al IV-lea (1605-
1665) de cealaltă parte, războiul a ținut încă 13 ani. Cei
doi generali francezi, Condé și Turenne au cauzat
170 Ibidem, p. 347.
171 Ibidem, p. 348.
172 Jászi, op. cit., p. 343.
58
pierderi suficient de severe inamicilor, astfel încât

Împăratul Ferdinand al III-lea de Habsburg (1608-1657)
să ia măsurile necesare pentru încheierea conflictului.
Pentru a stabili termenii înțelegerii, părțile beligerante s-
au întâlnit la Münster și Osnabrück. După o sesiune
prelungită, au semnat, în 1648, ceea ce a rămas cunoscut
ca Tratatul de la Westfalia.173
Pacea Westfalică este, în general, considerată a fi
începutul ‘relațiilor internaționale’ în politică. A fost
prima încercare importantă de a construi, prin
diplomație, sistemul de state europene, stabilind
noțiunea de suveranitate teritorială drept doctrina
neintervenției în afacerile altor state suverane. Acest
tratat de pace a pus capăt ambiguităților religioase din
zona germană, conferindu-le și calvinilor libertatea
religioasă și egalitatea civilă care fuseseră deja acordate
luteranilor. Pacea a clarificat și problema pământurilor
ecleziastice, specificând că protestanții își păstrau toate
pământurile pe care le luaseră până în prima zi a anului
1624. Pacea Westfalică a pus capăt tentativelor
hegemonice ale Sfântului Imperiu Roman. Franța a
câștigat dreptul de a anexa Metz, Toul și Verdun și a
primit Alsacia, cu excepția Strasburgului și a altor părți.
Elveția și Olanda au fost oficial recunoscute ca state
independente.174
2.2. Cazul francez
Ludovic al XI-lea (1461-1483) este considerat

‘fondatorul statului național Francez’, deoarece a extins
granițele țării și a pus bazele tipului francez de monarhie.
173 Ergang, op. cit., p. 349-350.

174 Ibidem, pp. 349-350.
59
La moartea sa, Franța era un regat destul de compact.

Ludovic al XI-lea a fost urmat de Carol al VIII-lea
(r.1483-1498) și Ludovic al XII-lea (r.1498-1515). În
această perioadă, a început preocuparea regilor fracezi
față de așa-numita încercuire habsburgică.175
În secolul al XVI-lea, monarhii au profitat de
slăbiciunea clericilor din timpul Reformei pentru a-și
spori autoritatea în detrimentul bisericii, pretinzând
prerogativul de a decide religia supușilor lor. De
exemplu, Francisc I (r.1515-1547) a încercat să fie
prietenos cu protestanții, sperând să obțină ajutor
împotriva lui Carol Quintul de la prinții luterani ai
Germaniei și cantoanele elvețiene zwingliene. Dar, în
cele din urmă, a găsit un alt mod de a-și crește
autoritatea în fața bisericii: Concordatul din 1516,
încheiat cu Papa i-a dat regelui dreptul de a nominaliza
majoritatea înalților prelați din Franța. Încercarea de a
crea un monopol de putere este ilustrată perfect de
propoziția: un rege, o credință, o lege, motto-ul lui
Francisc I.176
Fiul și succesorul lui, Henric al II-lea (r. 1547-1559),
urmând exemplul spaniol, a instituit Inchiziția, pentru a-
i pedepsi pe toți cei care îl împiedicau să respecte motto-
ul tatălui său. Edictul de la Chateaubriand (1551) solicita
instanțelor civile și ecleziastice să găsească și să
pedepsească toți ereticii și impunea restricții severe
protestanților, inclusiv confiscarea proprietăților. Cu
toate acestea, calvinismul s-a răspândit suficient de mult
pentru a crea probleme serioase acestui tip de
abordare.177

177 Ibidem, p. 318.
60
2.2.1. Religie, război civil și centralizare
Caterina de ’Medici (1519-1589) avea paisprezece ani

când a devenit soția lui Henric al II-lea. După moartea
lui Henric, Caterina a pășit pe scena politică ca mamă a
fiilor săi minori, care au trăit destul de puțin: Francisc al
II-lea (r. 1559-1560), Carol al IX-lea (r. 1560-1574) și
Henric al III-lea (r. 1574-1589).
Cei trei fii ai Caterinei au domnit intr-o epocă
tulburată de războaie civile și religioase. Monarhia nu a
avut control asupra cauzelor care au generat aceste
conflicte. La început, Caterina a făcut concesii
hughenoților. Prin Edictul de la Saint-Germain (1570),
începe o oarecare toleranță religiosă, s-au înlăturat din
restricțiile privind accesul hughenoților la angajare și li
s-a permis să controleze patru orașe fortificate, ca zone
de siguranță. În plus, liderul hughenot, Gaspard de
Coligny, a fost făcut membru al consiliului regal. De
asemenea, căsătoria Margaretei (1553-1615), fiica lui
Henric al II-lea și a Caterinei de’Medici, cu liderul
protestant Henric de Bourbon a fost una din propunerile
de împăcare dintre cele două facțiuni religioase.178
Cu toate acestea, Caterina n-a reușit să neutralizeze
componenta politică a dezbinării teologice din Franța.
Drept rezultat, a fost învinuită pentru instabilitatea
regimului, mai ales pentru masacrul din Noaptea Sf.
Bartolomeu (1572), care a transformat nunta lui Henric
de Bourbon în masacrul coreligionarilor săi hughenoți,
atât din Paris cât și din restul Franței. Caterina de’
Medici e acuzată de machiavelism. Ca o ironie,
Principele lui Machiavelli fusese dedicat tatălui ei.179
178 Ibidem, p. 320.

179 Ibidem, p. 319.
61
Filip al II-lea al Spaniei s-a implicat puțin în războiul

civil francez, dorind atât înfrângerea protestanților cât și
destabilizarea Franței. L-a sprijinit pe Henric de Guise,
liderul facțiunii catolice radicale. Curând, datorită
sprijinului spaniol, Henric de Guise a devenit mai
puternic decât Henric al III-lea al Franței. A izbucnit așa
numitul ‘Războiul al celor Trei Henrici’. Henric al III-lea
se aliază cu Henric de Bourbon împotriva lui Henric de
Guise și împotriva Spaniei.180 Dar, în 1589, Henric al III-
lea este asasinat de un călugăr dominican – doar cu un
an în urmă, Henric al II-lea ordonase asasinarea lui
Henric de Guise.181 Înainte de moartea sa, regele l-a
recunoscut pe Henric de Bourbon drept succesorul său
de drept.
Henric de Bourbon (1553 -1610) a domnit ca Henric

al III-lea, rege al Navarrei (1572-1610) și ca Henric al IV-
lea, rege al Franței (1589-1610). Cu Henric al IV-lea,
ramura de Bourbon a dinastiei Capețienilor a înlocuit
ramura Casei de Valois. A devenit rege al Franței grație
alianței sale militare și matrimoniale (era căsătorit cu
sora regelui, Margareta) cu regele Henric al III-lea, fiind
cel mai apropiat descendent al dinastiei Capețienilor,
grație faptului că era descendent direct al regelui
Ludovic al IX-lea (c.1215-1270) și, nu în ultimul rând,
pentru că se convertise la catolicism.182
Promițând să accepte hotărârile Conciliului de la
Trento, să respecte termenii Concordatului din 1516 și
să-și crească succesorul în spirit catolic, s-a împăcat cu
Sfântul Scaun.183 Prin urmare, spaniolii n-au avut altă
180 Ibidem, p. 321.

181 Jászi, op. cit., p. 345.
62
opțiune decât să se retragă din Paris. Tratatul final de

pace dintre Franța și Spania n-a fost semnat decât în
1598, la Vervins.
Războaiele civile au fost încheiate de Henric de
Bourbon odată cu emiterea Edictului de la Nantes (1598),
care garanta libertatea religioasă și drepturi civile
pentru protestanți. Li se garanta admiterea în oricare
școală sau spital, erau eligibili pentru toate slujbele
publice, iar cazurile juridice care implicau protestanții se
bucurau de un complet de judecată format din judecători
de ambele credințe, pentru a se evita tratamentul injust.
În plus, hughenoților li s-a permis păstrarea controlului
politic în aproape 100 orașe fortificate. Acest privilegiu a
obstrucționat centralizarea statului și a diminuat puterea
regelui, dar a contribuit la securitatea necesară
dezvoltării economice.184
Fiindcă din uniunea matrimonială dintre Henric și
Margareta de Valois nu au rezultat copii, Papa a anulat-o
(1599). Henric s-a căsătorit cu Maria de’ Medici (1573-
1642) în 1600.185
Henric al IV-lea a fost cunoscut ca ‘Henric cel Mare’,
fondatorul dinastiei Bourbonilor. A rămas drept unul din
cei mai populari domnitori ai țării. Până la moartea sa,
nu numai că a redus în mod semnificativ datoria
națională, dar a lăsat și o rezervă considerabilă, după ce
a cheltuit mari sume de bani în scopuri edilitare.186
Henric al IV-lea a supraviețuit unui număr de
nouăsprezece încercări de asasinat, înainte de a fi răpus
de pumnalul lui Ravaillac, în 1610.187
184 Ergang, op. cit., pp. 326-327.

185 Ibidem, p. 327.
186 Ibidem, p. 326.
187 Jászi, op. cit., p. 345.
63
2.2.2. Ludovic al XIII-lea și Richelieu
Văduva lui Henric, Maria de’Medici, a domnit ca

regent pentru fiul lor în vârstă de 9 ani, Ludovic al XIII-
lea (1601-1643), până în 1617. În această perioadă, au
existat unele revendicări pentru schimbări: unele pro
‘modernizare’ și altele contra ei. Cea mai problematică
cerere pentru modernizare a fost cea care se referea la
esența sistemului: inechitatea privind impozitele și
privilegiile. Sistemul socio-politic francez consta din trei
stări sau clase: (1) clericii, (2) nobilii și (3) restul
populației sau cei fără privilegii. Nouă zecimi din
proprietăți aparțineau stărilor privilegiate, care nu
plăteau impozite: „Clericii serveau Statul cu rugăciunile
lor, nobilii cu săbiile lor: să plătească impozite în bani,
precum oamenii de rând, li s-ar fi părut degradant.”188
În 1614, aproape cinci sute de delegați s-au întrunit,
cerând reforme. A treia Stare cerea reforme în vederea
reducerii taxelor, a stabilirii unui sistem uniform de
măsură, a abolirii drepturilor feudale și servituților.
Clericii și nobilii, însă, țineau prea mult la păstrarea
propriilor privilegii pentru a coopera cu starea a treia.
Astfel că cei cinci sute de delegați n-au obținut nimic.189
Numărându-se printre reprezentanții clericilor în
1614, episcopul de Luçon, Armand Jean du Plessis de
Richelieu (1585-1642) a impresionat-o pe regină într-o
asemenea măsură încât i s-a cerut să rămână în Paris,
devenind unul din principalii ei sfătuitori. Richelieu a
avansat în curând, atât în cadrul Bisericii, cât și în cadrul
statului, devenind cardinal în 1622 și prim-ministru al
lui Ludovic al XIII-lea (1624).190
188 Albert Leon Guérard, op. cit., p. 70.
189 Ergang, op. cit., pp. 328-329.
190 Ibidem, p. 329.
64
În calitate de cleric, a devenit primul episcop din

Franța care a implementat reformele instituționale
stabilite de Conciliul de la Trento. Ca politician, a
devenit adevăratul conducător al Franței și liderul
european din cauza căruia Contrareforma a eșuat în
unele regiuni din Europa Centrală. Richelieu l-a pus în
umbră pe Ludovic al XIII-lea, contribuind la înflorirea
monarhiei franceze.191
Potrivit lui Robert Ergang, Richelieu nu a fost un
inovator; a urmat pur și simplu tradițiile deja stabilite.
Scopurile sale erau: (1) să facă puterea regală supremă în
Franța; (2) să facă Franța supremă în Europa.192
(1) Sarcina de a face regele suprem în Franța a inclus
abolirea drepturilor politice și militare ale hughenoților
si represiunea nobililor rebeli.193
Richelieu n-a fost neapărat un inamic al
calvinismului, însă vedea în privilegiile hughenoților un
obstacol în calea centralizării. Astfel, în 1627, cardinalul
a condus personal un asediu al fortificației La Rochelle.
Pacea de la Alais (1629) a încheiat acest ultim război
religios din Franța. A abolit privilegiile politico-militare
ale hughenoților, însă nu s-a atins de drepturile lor
religioase și civile.194
Richelieu nu era nepărat un inamic al nobililor, însă
vedea în privilegiile nobilimii un obstacol în calea
centralizării. De asemenea, credea că numai o atitudine
fermă poate impune respect. Astfel, Richelieu a trimis la
eșafod nu mai puțin de douăzeci și șase de membri ai
aristocrației, inclusiv cinci duci și un curtean preferat
de-al regelui. În 1626, Richelieu a emis un edict prin care
191 Davies, op. cit., pp. 541-542.

193 Ibidem, p. 330.
194 Ibidem, p. 331.
65
se decidea distrugerea tuturor castelelor și fortificațiilor

care nu erau necesare pentru apărarea regatului. A
interzis și războaiele private și duelurile.195
Printr-un edict din 1637, a numit funcționari regali
cunoscuți ca intendenți, pentru a se ocupa de
administrarea financiară, juridică și polițienească a
provinciilor, prin aceasta transferând puterile care
înainte erau exercitate de nobilimea din zonă unui fel de
clasă de mijloc aflată în serviciul public. Chiar dacă
Richelieu nu a fost inițiatorul sistemului cu intendenți,
el a reușit să-l generalizeze.196
(2) Politica externă a lui Richelieu n-a fost decât o
continuare a celei a lui Francisc I. Dorea să înăbușe
puterea habsburgilor, care dominau afacerile Europei.
Conform lui Henry Kissinger, Richelieu se temea că
succesul Contrareformei ar întări nu numai poziția
catolicismului în Europa de Vest, dar și poziția
habsburgilor. Acționând asemenea lui Francisc I,
Richelieu nu și-a urmat credința religioasă, ci interesul
statului (raison d’État), sprijinind protestanții.
Protestanții erau considerați folositori atâta vreme cât
nu erau hughenoți. Realizările sale în serviciul Franței
au fost înfăptuite de Richelieu omul de stat, nu de
Richelieu cardinalul.197
Fiindcă a aliat Franța cu puterile protestante,
Richelieu a fost considerat de mulți drept un trădător al
Bisericii Romano-catolice. Unii opozanți l-au acuzat ca a
folosit doctrina lui Machiavelli. După aflarea veștii
morții sale (1642), Papa Urban al VIII-lea (r. 1623-1644) a
spus:
195 Ibidem, p. 331-332.

196 Ibidem, p. 332.
197 Kissinger, op. cit., pp. 56-78.
66
„Dacă Dumnezeu există, Cardinalul Richelieu va trebui

să dea socoteală pentru multe lucruri. Dacă nu…, atunci
într-adevăr, s-a descurcat în viață.”198
Cu toate acestea, poporul francez, atât catolicii cât și

protestanții, l-au urât pe cardinal și politica lui, deoarece
cheltuielile militare au determinat creșterea taxei pe sare
(gabelle) și a impozitului pe proprietate (taille).
2.2.3. Drumul spre absolutism
Lui Richelieu i-a urmat cardinalul Jules Mazarin;

Ludovic al XIII-lea a fost urmat de Ludovic al XIV-lea
(1638-1715). Ludovic al XIV-lea era fiul lui Ludovic al
XIII-lea și al Anei de Austria (1601-1666, fiica lui Filip al
III-lea al Spaniei). Giulio Raimondo Mazzarino (1602-
1661), sicilian de origine, a ajuns în Franța ca legat papal.
În ochii francezilor, „a fi italian era destul de rău, a fi
sicilian era și mai rău”199. După ce a intrat în slujba
regelui în 1639, a fost naturalizat ca francez, iar doi ani
mai târziu a fost desemnat cardinal, prin mijlocirea lui
Richelieu. Mazarin a fost singurul ministru din istoria
Bourbonilor care a fost demis și exilat de două ori.200
Pe plan intern, sub conducerea lui Mazarin, Franța a
fost marcată de revolta parlamentului, a nobililor și a
poporului. Această revoltă a fost cunoscută sub numele
de Frondă. ‘Fronde’ însemna o praștie folosită pe străzile
Parisului, iar termenul a fost aplicat prima dată, se pare,
sub formă de batjocură la adresa mișcării împotriva
198 Ibidem, p. 58.

199 Richard Bonney, ‘Cardinal Mazarin and his Critics: The
Remonstrances of 1652’, Journal of European Studies,
No. X (1980), p. 19.
200 Ibidem, p. 16.
67
guvernului. Aproape 5000 de pamflete politice au fost

scrise în timpul Frondei, deoarece cenzura vremii nu a
reușit să suprime numărul crescând de tipărituri ce erau
folosite drept instrumente politice.201
Până la Revoluție, Fronda a fost ultima tentativă de a
limita absolutismul coroanei. Ludovic al XIV-lea a ajuns
pe tron în 1643, dar nu a început să exercite controlul
asupra guvernului decât după moartea primului său
ministru, Mazarin (1661). Nu dăduse înainte nici un
indiciu că și-ar fi dorit să conducă. Datorită educației
sale, Ludovic al XIV-lea credea cu adevărat în originea
divină a regalității, dar se aplecase prea puțin asupra
învățăturilor care l-ar fi ajutat în calitate de rege.
Învățase doar puțină geografie sau istorie și nu avea
aproape deloc cunoștințe despre condițiile economice și
sociale ale țării pe care urma să o conducă. „E extrem de
umilitor să fii ignorant, scria acesta, cu privire la lucruri
pe care toți ceilalți le cunosc”.202
Dar, după 1661, Ludovic a declarat că va fi propriul
său prim ministru, iar la scurt timp a testat limitele
supușilor săi impunând taxe arbitrare.203 În felul acesta
și-a permis să devină ‘Regele Soare’, ‘mare monarh’ și
‘primul gentleman al Europei’. A ajuns cel mai faimos
prinț al vremii, iar curtea sa stabilea standardele pe care
contemporanii se străduiau să le imite.204
Pentru nobilii Europei, limba, gusturile, spiritul și
arta de la Versailles au devenit obligatorii și au rămas
așa până în secolul al XIX-lea. Astăzi, Ludovic al XIV-lea
reprezintă principalul simbol al absolutismului, deoarece,
sub conducerea lui, procesul de centralizare a fost
201 Ibidem, p. 16.

203 Tracy, op. cit., p. 396.
68
aproape terminat și pentru că voința regelui nu a

întâlnit (teoretic) nici un fel de opoziție. A ajuns să aibă
o astfel de imagine datorită succeselor (1) interne și (2)
externe ale politicii sale.
(1) Toate regiunile țării au fost legate strâns de
guvernul central prin intermediul a 34 de intendenți,
unul pentru fiecare district administrativ în care era
împărțită Franța. Ludovic a unificat regatul din punct de
vedere legislativ prin Code Louis și Ordonnances sur la
réformation de la justice civile et criminelle.205
În Guvern, Ludovic a numit miniștri celebri, precum
Jean-Baptiste Colbert (1619-1683). Miniștrii, numiți
direct de rege, erau grupați în diverse consilii. Nu exista
însă o separare clară a atribuțiilor consiliilor, fapt ce a
dat naștere la multă confuzie. Cel mai important consiliu
era Conseil d’État, alcătuit din patru sau cinci membri,
care avea atribuția de a-l sfătui pe rege în chestiuni
majore, cum ar fi războiul sau încheierea de tratate
internaționale. Regele avea oricum ultimul cuvânt.
Conseil des Dépêches avea în atribuții administrația
internă și avea în componență secretarii de stat, care
conduceau diferitele departamente ale administrației.
Conseil Privé era cea mai înaltă autoritate juridică a
regatului, dar cu competențe destul de vag exprimate.
Conseil des Finances se ocupa de sistemul de taxe și
impozite.206
Începuturile domniei lui Ludovic au fost marcate de o
serie de reforme fiscale și administrative: Colbert a
redus datoria națională printr-o gestiune severă, o
taxare mai eficientă și prin îmbunătățirea sistemului de
205 Înainte funcționau două sisteme juridice diferite, unul de

inspirație germană, în nord și unul de inspirație romană,
în sud.
69
colectare a taxelor. Administrația lui Colbert a încurajat

noile industrii, manufacturile și pe inventatori. A
susținut și încurajat dezvoltarea de colonii în America,
Africa și Asia. A susținut exporturile și a descurajat
importurile. Pentru aceste politici, este considerat unul
dintre fondatorii uneia dintre școlile de gândire
economică, cunoscute sub numele de mercantilism
(Colbertisme).207
În ceea ce privește religia, Ludovic a consolidat
gallicanismul208, o doctrină ce limita autoritatea papei în
Franța. Pe de altă parte, încurajat de Bossuet și de alți
intelectuali catolici, Ludovic a emis Edictul de la
Fontainebleau (1685), revocându-l pe cel de la Nantes.
Noul edict prevedea expulzarea din regat a tuturor
pastorilor protestanți ce refuzau să se convertească la
catolicism. Instituțiile și școlile protestante au fost
închise. Deși, formal, edictul le interzicea hughenoților
de rând să părăsească Franța, aproximativ 200.000 au
plecat.209
Nu în ultimul rând, Ludovic a reușit să supravegheze
și să domesticească cea de a doua stare, prin fixarea celei
mai mari părții a înaltei aristocrații la curtea sa de la
207 Jean Carpentier & François Lebrun (eds.), Istoria Europei,

Editura Humanitas, București 1997, pp. 221-222.
208 Gallicanismul este un termen recent, apărând pentru
prima dată la începutul secolului al XX-lea. Se referă la
o combinație de principii ecleziastice și politice, ce
prevalau în modernitatea timpurie franceză. Vezi
Thomas I. Crimando, ‘Two French Views of the
Council of Trent’, The Sixteenth Century Journal, Vol.
19, No. 2 (Summer, 1988), p. 170.
209 Carpentier & Lebrun (eds.), op. cit, p. 222.
70
Versailles (1682). Astfel, el reușește să impună un sistem

invidiat de omologii săi europeni.210
(2) Pe plan extern, a găsit destul de repede un pretext
de război. În 1660, se căsătorise cu Maria Teresa, fiica lui
Filip al IV-lea al Spaniei și posesoare a unei dote imense
(500.000 écu aur). Conform contractului marital, Maria
Teresa renunța pentru ea și urmașii săi la orice pretenție
asupra vreunui teritoriu al monarhiei spaniole. Doar că
dota nu fusese plătită în întregime, Spania fiind la acea
vreme aproape falimentară. Așadar, renunțarea era
teoretic nulă. Războiul a izbucnit în 1667.211
După acest episod, Ludovic al XIV-lea a provocat o
serie de războaie lungi, complicate și costisitoare (1668-
1697), care i-au adus doar satisfacția de a ști că Franța
putea lupta împotriva restului Europei fără a fi înfrântă.
Ultimul război în care s-a implicat Ludovic al XIV-lea
a fost Războiul de succesiune spaniol (1702-1713). Carol al
II-lea al Spaniei (1661-1700) a murit fără a avea succesor.
Cei mai apropiați în succesiunea la tron erau
descendenții lui Ludovic al XIV-lea și cei ai Împăratului
Leopold al Austriei, amândoi căsătorindu-se cu infante
spaniole. Cele mai întemeiete pretenții le avea, se pare,
Delfinul Franței și cei trei fii ai acestuia, iar singurul
obstacol în calea tronului era renunțarea Mariei Teresa.
Carol îl desemnase prin testament, cu puțin timp înainte
de a muri (1700), pe Filip, duce de Anjou, al doilea fiu al
Delfinului Franței. După 11 ani de războaie sângeroase,
ducele de Anjou a fost confirmat drept Filip al V-lea,
rege al Spaniei, în aceiași termeni pe care puterile
Europei îi conveniseră înainte de război, adică fără
unirea celor două tronuri (Franța și Spania). În urma
210 Serge Berstein & Pierre Milza, Istoria Europei, vol III,
Institutul European,Iași, 1998, pp. 236-237.
211 Ergang, op. cit., pp. 474-475.
71
acestor războaie, Ludovic a dobândit Franche-Comte,

Strasbourg și cea mai mare parte a Flandrei, stabilind
‘granițele naturale’ ale Franței. Prin punerea unui
membru al familiei sale pe tronul Spaniei, a pus capăt
unei amenințări la adresa Franței ce data din zilele lui
Carol Quintul.212
Sub dominația lui Ludovic al XIV-lea, Franța a atins
nu doar o poziție de întâietate politică și militară, dar și
una de dominație culturală, prin activitatea unor figuri
culturale ca Boileau, Bossuet, La Fontaine, Lully, Molière,
Perrault, Racine etc. Contribuția acestora a crescut
prestigiul limbii franceze, care, după 1714, devine limba
diplomației. După părerea lui Paul Hazard, franceza nu a
înlocuit doar italiana sau spaniola, dar până și latina
devenise prea „scolastică” pentru noile gusturi ale
europenilor.213 Scriitorii secolului al XVII-lea, patronați
și manipulați de Ludovic al XIV-lea au „transformat
literatura într-un instrument al absolutismului”214,
contribuind la crearea unui „sistem cultural puternic”215,
care integra societatea în sistemul absolutist.
2.3. Cazul britanic
În Anglia, procesul centralizării a fost mai avansat

decât în Franța sau Spania, datorită faptului că Anglia
nu a fost niciodată parte a unei organizații politice
212 Ibidem, pp.477-480.

213 Paul Hazard, Criza conștiinței europene. 1680-1714,
Humanitas, 2007, pp. 65-70.
214 Robert Darnton, The Forbidden Best-Sellers of Pre-
Revolutionary France, W. W. Norton & Company, 1996,
pp. 169.
215 Ibidem, p. 196.
72
supra-statale și pentru că tendințele centrifuge ale

nobilimii au fost reprimate după cucerirea normandă.216
Cu toate acestea, conflictele timpurii cu sursele de
putere ce se situau mai presus sau mai prejos de stat au
produs o dispersie a puterii chiar într-o structură
centralizată cum era cea engleză. Cel mai important
conflict era cel ce urmărea subordonarea Bisericii, o
instituție ce se situa atât mai presus (papa) cât și mai
prejos (clerul local) de stat.
În urma conflictului său cu Papa, Henric al II-lea (r.
1154-1189) a slăbit autoritatea regală, iar efectele pe
termen lung au apărut în timpul domniei fiului său, Ioan
fără de țară (r. 1199-1216). Magna Carta (1215, 1225, etc.)
a fost emisă deoarece autoritatea regilor normanzi a
slăbit în urma conflictelor interne (pretendenți rivali la
tron) și externe (atacurile francezilor asupra ducatului
Normandiei) care solicitau mai multe taxe. Dar, spre
deosebire de cazul francez, unde taxele erau colectate de
regele puternic al unei țări aflate în pericol, Anglia, o
țară care nu avea asemenea probleme, trebuia să
întrețină un rege care era el însuși în pericol.217
Totuși, Magna Carta a însemnat mai puțin pentru
contemporani decât avea să însemne pentru generațiile
viitoare, deoarece era doar un set de concesii formale
făcute de rege clerului și baronilor. Ceea ce a făcut ca
Magna Carta să apară ca un document fundamental al
unei ‘epoci de aur’ a fost un lung șir de evenimente care
au dispersat puterea, dar au menținut structura
centralizată.

73
2.3.1. Centralizare
Dinastia Tudorilor și primii regi ai dinastiei Stuart au

încercat să centralizeze sursele suveranității și să
limiteze puterile Parlamentului. Într-un context instabil
și conflictual,218 Henric al VIII-lea Tudor (1491-1547) a
încercat să întărească monarhia engleză împotriva
oricărei contestări a puterii regale. Cea mai importantă
realizare a acestuia a fost subordonarea Bisericii. Mânat
de interese politice, economice și personale, Henric a
trecut prin parlament Act of Supremacy (1534), care
declara că regele este „singurul conducător pământean
al bisericii Angliei, numită Anglicana Ecclesia”219.
Controlând Biserica, Henric al VIII-lea și-a consolidat
autoritatea, dar, pe termen lung, acest episod a avut
efectul invers, și anume faptul că Parlamentul a pretins
dreptul de a dezbate și legifera în domeniul religios.
După acest act, Henric a desființat mănăstirile și le-a
confiscat averile, care au devenit proprietatea regelui.
Dar Henric a sfârșit prin a vinde pământurile
mănăstirilor, sărăcind, pe termen lung, Coroana și
îmbogățind astfel latifundiarii și alți afaceriști. După
părerea lui Christopher Hill, „cea mai mare parte a
moșiilor mănăstirești a ajuns în cele din urmă în mâinile
celor care aveau bani să le cumpere, consolidând astfel
elementul nou al păturii rurale.”220
218 Războiul rozelor (1455-1487).

220 Christopher Hill, The English Revolution 1640,
Lawrence and Wishart 1940, Transcribed by Andy
Blunden, 2002, http://www.marxists.org/archive/hill-
christopher/english-revolution/#3.
74
Doar valoarea de instrument a episcopilor a salvat

biserica de la alte spolieri,221 deoarece biserica obișnuia
să suțină status quo-ul și pentru că obișnuia să servească
guvernului ca agent de propagandă. Episcopii și preoții
au devenit mai degrabă funcționari publici, membri ai
aparatului administrativ al guvernului. Acesta este unul
dintre motivele pentru care teoriile politice de mai târziu
au fost ambalate în limbajul religios. Treptat, din cauza
alianței structurale dintre stat și biserică, contestarea
puterii regale a devenit un fel de ‘opoziție religioasă’,
bazată pe tactica războiului prin pamflete.222
Fiind consecvent cu scopurile sale politice și cu
respingerea anterioară a doctrinei luterane, Henric a
evitat să aducă catolicismului alte prejudicii în afară de
substituirea autorității papale.223 În timpul celor trei
urmași ai săi (Eduard, Maria și Elisabeta), din diferite
motive, calvinismul a prins rădăcini în Anglia. După
compromisul încheiat în timpul Elisabetei (1533-1603),
Biserica Anglicană a devenit protestantă în doctrină, dar
catolică în ritual și ierarhie.
Chiar dacă domnia Tudorilor a fost considerată
despotică, aceștia nu au ignorat niciodată sentimentul
popular. Domnia lor este descrisă de unii istorici drept
„dictatură populară”224. Colaborarea dintre Tudori și
Parlament s-a bazat pe o comunitate de interese: lupta
împotriva Spaniei, împotrica Bisericii Catolice și a
dezordinii politice. În timpul Tudorilor, vechile limitări
ale autorității regale au rămas în vigoare: (1) regele nu
putea emite legi, nici nu putea să abroge statuturi (2)
regele nu putea să impună taxe fără aprobarea
221 Ibidem, loc. cit.

222 Fulbrook, op. cit., p. 311.
224 Ibidem, p. 222.
75
parlamentului; (3) regele nu putea să condamne o

persoană la închisoare sau să o pedepsească decât în
urma unui proces. Totuși, parlamentul nu avea un rol
permanent în sistemul de guvernământ englezesc, ci
funcționa ca un comitet de sfătuitori pe care regele îi
convoca atunci când avea nevoie de noi taxe, putând fi
dizolvat oricând de către rege. Aceasta însemna că
parlamentul putea controla impozitarea și putea limita
astfel venitul regelui.225
2.3.2. Dinastia Stuart
Relațiile bune dintre Parlament și puterea regală,

caracteristice domniei Tudorilor, începuseră să se strice
încă din ultimii ani ai domniei Elisabetei.226 Venirea pe
tronul Angliei a lui Iacob al VI-lea al Scoției (r. 1567-
1625), ca Iacob I al Angliei (r. 1603-1625)227, a marcat
debutul unei îndelungate lupte între rege și Parlament.
Pe termen lung, acest conflict avea miza de a decide
cine dețienea de fapt suveranitatea, Stuarții sau
Parlamentul. Prin triumful celui din urmă, ar fi existat
posibilitatea înlocurii absolutismului monarhic cu
‘suveranitatea poporului’.
Acești „termeni sunt însă înșelatori, deoarece sensul
lor e schimbător”.228 Nu are sens să vorbim de
‘suveranitatea poporului’ în secolul al XVII-lea; pe
225 Ibidem, p. 223.

226 Ibidem, p. 380.
227 In 1604, Camera Comunelor a refuzat să-i acorde titlul
de Rege al Marii Britanii, Anglia și Scoția rămânând
separate până în 1707.
228 Christopher Hill, The Century of Revolution, 1603-1714,
W. W. Norton, 1966, p. 45.
76
atunci poporul „era supus și ascultător”229. Chiar și

libertatea era înțeleasă drept un privilegiu. În latina
medievală, Libertas se referea la dreptul de a-i exclude
pe alții de pe proprietatea lor, fiind înțeleasă ca soluție a
conflictului între rege și alți potentați ai vremii.230
De fapt, ‘suveranitatea poporului’ era suveranitatea
unei oligarhii (nobili, negustori, bancheri), deoarece
parlamentul secolului al XVII-lea era departe de a fi un
corp reprezentativ. Camera Lorzilor avea în componență
cei mai importanți proprietari funciari ai vremii și
episcopi. Camera Comunelor îi reprezenta, de asemenea,
pe cei înstăriți. Circumscripțiile electorale îi cuprindeau
doar pe cei care dețineau pământuri ce aduceau un venit
de 40 de șilingi pe an, excluzând astfel aproape 90% din
populația rurală. În cazul orașelor, unele circumscripții
erau destul de variate, incluzând în anumite cazuri
întreaga populație de sex bărbătesc a orașului
respectiv.231
Dar, dincolo de aceste nuanțe, în cele din urmă,
victoria parlamentului a constituit o etapă decisivă în
direcția guvernării ‘de către popor’.
Iacob I Stuart, fiul Mariei Stuart232 (1542-1587),
Regina scoțienilor și a celui de-al doilea soț al acesteia,
Lord Darnley, era descendentul lui Henric VII-lea, prin
străbunica sa, Margareta Tudor (1489-1541), sora mai
mare a lui Henry al VIII-lea. Margareta Tudor fusese
bunica ambilor părinți ai lui Iacob.
229 Thomas Aston, apud Hill, op. cit., p. 44.

230 Ibidem, p. 44.
231 Ibidem, pp. 43-44.
232 Maria Stuart a fost prima membră a Casei Regale a
Stuarților care a folosit varianta galicizată a numelui
Stuart, în loc de Stewart.
77
Doctrina politică a lui Iacob, exprimată în True Law

of Free Monarchies (1598), e un exemplu remarcabil de
expunere a doctrinei dreptului divin al monarhilor în
Anglia și Scoția. Iacob considera că regii sunt autorii
legii233, pentru că regii sunt „locțiitorii lui Dumnezeu pe
pământ”234; regii sunt, așadar, deasupra legii și dau
socoteală doar în fața lui Dumnezeu. Nicio revoltă
împotriva monarhului nu poate fi justificată, deoarece,
chiar dacă regele ar fi rău, el împlinește totuși voia
Domnului: poate că regele cel rău a fost trimis de
Dumnezeu ca să-și pedepsească supușii.
Cea mai mare provocare pentru Iacob a fost
reconcilierea confesională. Catolicii considerau că se
ajunsese prea departe cu schimbările religioase, în timp
ce puritanii erau de părere că nu se schimbaseră destule;
desigur, în spiritul calvinismului. Regele era adeptul
status quo-ului. Trebuie menționat faptul că puritanii
aveau anumite afinități cu regele, care, fiind presbiterian,
împărtășea „critica presbiteriană la adresa bisericii
oficiale”235. În timpul domniei sale, catolicii fanatici au
fost destul de activi, dar nu au reușit să-l asasineze pe
rege în urma ‘Complotului prafului de pușcă’ (1605).
Moderația a constituit principala cauză a conflictului
dintre rege și opinia publică. O altă cauză a tensiunilor a
fost și prudența regelui în afacerile externe. În 1613,
Iacob a căsătorit-o pe fiica sa, Elisabeta, cu Frederick,
electorul Palatinatului, un lider protestant german, dar
233 James I, True Law of Free Monarchies, (1598),

http://www.fordham.edu/halsall/mod/james1-
trew2.html.
234 Idem, A speech to parliament (1610),
http://www.thenagain.info/Classes/Sources/JamesI.htm
l.
235 Hill, The Century of Revolution, p. 9.
78
în 1618 nu l-a sprijinit activ pe ginerele său, preferând

rolul de mediator în războiul de 30 de ani.236
În timpul domniei fiului său, Carol I Stuart (r. 1625-
1649), puritanii au fost cei îngrijorați, deoarece măsurile
penale împotriva catolicilor fuseseră relaxate, pentru a
face pe plac soției catolice a regelui, Henrietta Maria a
Franței (1609-1669). Căsătoria fusese negociată de
George Villiers, Duce de Buckingham (1592-1628). Prețul
acestui mariaj politic a fost ajutorul pe care Carol a fost
nevoit să-l acorde lui Richelieu, pentru a suprima
rezistența hughenotă din La Rochelle.237
Prudența lui Carol I a fost interpretată drept
favoritism pentru catolici; în consecință, regele nu s-a
putut baza pe Parlament pentru a mări taxele. Carol a
reușit să-și supere și supușii scoțieni în 1637, când a
încercat să impună presbiterienilor folosirea cărților de
rugăciune în stil anglican. Acest fapt a dus la ‘Războiul
episcopilor’ (1637-1642).238
Conflictele religioase erau însă, în același timp,
politice, sociale și economice. De exemplu, (1) deoarece
avea nevoie de bani, Carol a preferat pacea în afacerile
externe, la fel ca tatăl său, fapt ce a displăcut unei părți a
populației care ar fi preferat lupta împotriva catolicilor.
Din cauza pacifismului promovat de rege, aparatul
represiv al statului era destul de slăbit. (2) Ignorând
Petitiția Drepturilor (1628)239, Carol a domnit fără
236 Ibidem, pp. 10-11.

237 Ibidem, p. 11.
239 Documentul îi amintea regelui de drepturile pe care
supușii săi le primiseră prin ‘Magna Carta’. Vezi The
Petition of Right (1628),
http://odur.let.rug.nl/~usa/D/1601-
1650/england/por.htm.
79
Parlament, a impus taxe și a vândut monopolurile unor

bunuri ca sarea, săpunul, fierul, vinul, sticla și praful de
pușcă. A scos, de asemenea, la vânzare titluri nobiliare și
funcții, urmând un vechi obicei de-al tatălui său. Aceste
improvizații au dus în cele din urmă la falimentul
guvernării sale.240
Din (1) și (2) putem conchide că, în ciuda calităților
sale personale (a fost considerat superior tatălui său),
Carol a fost un tiran slab, o țintă ușoară pentru
contestatari. Opinia publică s-a axat însă pe influența
nefastă a consilierilor săi. După asasinarea lui
Buckingham (1628), regina Henrietta Maria a devenit
„geniul rău” 241 din spatele regelui. Unii istorici au numit
această perioadă ‘cei 11 ani de tiranie’ (1629-1640); alții
au numit-o ‘reformă creativă’, din cauza măsurilor de
restructurare pe plan intern luate de Carol. Acesta
urmase moda ‘modernă’ a Europei din acele vremuri,
adică consolidarea unui stat mai unitar din punct de
vedere religios, juridic sau al impozitării. Dar
‘modernizarea’ a intrat în conflict direct cu Parlamentul,
stările și orașele, care-și apărau drepturile feudale și
integritatea.242
Englezii au preferat să-și justifice atitudinile politice
în termeni religioși, considerând că duc o bătălie sfântă,
în numele lui Dumnezeu. De exemplu, unor gentlemeni
le-au fost tăiate urechile243 (1637) pentru că au scris
240 Hill, The Century of Revolution, pp. 54-56.

241 Ibidem, p. 12.
242 Porfirio Sanz, ‘England and Spanish Foreign Policy
during the 1640s’, European History Quarterly, 28 (1998),
p. 291.
243 John Bastwick, Henry Burton and William Prynne –
ultimul dintre aceștia avea deja o ureche tăiată
80
pamflete împotriva politicii religioase a regelui, care era

considerată ‘catolicizantă’. Tăierea urechilor putea fi
interpretată atât ca prigoană religioasă cât și ca o
manifestare a tiraniei. Totuși, la vremea respectivă,
chestiunea a fost înțeleasă în termeni religioși, deoarece
religia acoperea o arie mult mai largă decât în ziua de
azi și pentru că „religia era subiectul principal de
discuție în fiecare tavernă sau berărie”244. Înainte de era
mass-mediei și a dezvoltării învățământului, biserica era
principalul canal de diseminare a ideologiilor, iar
„predica era principala sursă de informații despre
evenimentele și problemele curente, dar și de ghid al
comportamentului economic”245.
Christopher Hill remarca faptul că, în secolul al XVII-
lea, limbajul religios era principala sursă a contestărilor
de natură politică, dar, cu timpul, după dezvoltarea a
ceea ce am putea numi drept o tradiție a contestării,
politica a devenit ceva asemănător cu ceea ce este azi,
adică „un tip de problematizare rațională, în termeni de
utilitate, experiență, simț comun și nu mai era exprimată
în termenii dreptului divin și ai textelor sfinte”246.
Putem spune că religia genera controverse, politica

dădea naștere la abuzuri, iar abuzurile duceau la revolte.
Dar în etapa timpurie a opoziției față de absolutismul
din Anglia, religia a fost elementul cheie în (1)
organizarea, în (2) diseminarea ideologiei și chiar în (3)
deoarece îndrăznise să critice abilitățile actoricești ale

reginei (Hill, The century of Revolution, p. 13).
244 Hill, apud Judy Sproxton, ‘From Calvin to Cromwell
through Beard’, Journal of European Studies, 25 (1995),
pp. 17-18.
245 Hill, The English Revolution, loc. cit.
246 Idem, The Century of Revolution, p. 3.
81
producerea ideologiei – doctrina rezistenței legitime a

creștinilor împotriva magistraților a fost enunțată
deschis pentru prima dată de un puritan, în 1640.247
2.3.3. Religie, război civil și revoluție
Sfârșitul guvernării independente a lui Carol a venit

odată cu ‘Războaiele episcopilor’, deoarece Carol a fost
forțat să caute noi surse de bani pentru a plăti o
despăgubire datorată scoțienilor care i-au învins armata.
Astfel, în 1640, Parlamentul n-a mai putut fi evitat.
Chiar dacă Carol a dizolvat Parlamentul după trei
săptămâni (‘Parlamentul cel scurt’), un nou parlament a
fost instituit ‘Parlamentul cel lung’ (1640-1660), căruia
Guvernul a trebuit să i se supună. Acest Parlament a
supraviețuit chiar și după moartea regelui, deoarece
membrii săi au evitat o nouă dizolvare, emițând o lege
care prevedea că Parlamentul poate fi dizolvat numai cu
acordul membrilor. Conform lui Christopher Hill,
deciziile finale au fost: (1) distrugerea mașinăriei
birocratice prin care Guvernul putuse să decidă în
contradicție cu dorințele majorității indivizilor influenți
politic; (2) prevenirea formării unei armate permanente
controlate de rege; (3) abrogarea ajutoarelor financiare
acordate recent; (4) controlul Parlamentului asupra
Bisericii, astfel încât aceasta să nu mai poată fi folosită
ca mediu de difuzare a propagandei reacționare.248
Evenimentul care a declanșat războiul civil a fost
încercarea eșuată de a aresta cinci membri ai Camerei
Comunelor. În 1642, Carol a părăsit Londra. La debutul
conflictului, Flota Regală și majoritatea orașelor bogate
247 Idem, The English Revolution, loc. cit.

82
și populate erau de partea Parlamentului, în timp ce

regele a găsit sprijin considerabil în majoritatea
comunităților rurale, care contribuiau cu trupe. La
început, numărul total al oamenilor sub arme era de
aproximativ 15.000. Multe zone au încercat să rămână
neutre, unii au format grupări de apărare, prost armate,
pentru a împiedica violurile asupra nevestelor și fiicelor
de către soldați sau dezertori din ambele părți. La
început, balanța era oarecum echilibrată, cu un mic
avantaj pentru rege. Însă regele nu a profitat de acest
avantaj, iar după 1643 a fost prea târziu, deoarece
armata scoțiană a intrat în război de partea
parlamentului.249
Oliver Cromwell (1599-1658), după spusele lui

Cristpher Hill, a arătat că un război revoluționar trebuie
organizat într-o manieră revoluționară, printr-o metodă
democratică de recrutare și organizare. Abandonarea
dreptului tradițional al nobililor de a comanda forțele
armate ale țării a fost o mică revoluție socială în sine.
Filosofia Armatei Noului Model a fost aplicată mai târziu
(1648) în educație, specificând ca nimeni „nu va fi
respins pe motiv de sărăcie sau al lipsei de mijloace a
părinților săi”.250
Armata Noului Model a fost organizată la nivel
național – și finanțată printr-o nouă taxă. Însă, această
armată era mai ieftină și mai numeroasă decât cele de
până atunci, datorită noii metode de recrutare și
motivare (prin promovarea egalității și intonarea
imnurilor religioase). De asemenea, artileria și cavaleria
lui Cromwell au jucat un rol important în desfășurarea

83
ostilităților. După bătăliile de la Marston Moor (1644), de

la Naseby și Langport (1645) parlamentarii au distrus
armata lui Carol.251
Carol s-a predat scoțienilor (1646), care l-au predat
Parlamentului în anul următor. În timp ce regele era
întemnițat, a început o dezbatere generală privind
utilitatea lui, dar nu s-a ajuns la nicio înțelegere privind
termenii reînscăunării.252
Majoritatea prezbiteriană din Parlament era de acord
cu repunerea în drepturi a lui Carol, cu condiția ca
acesta să accepte cultul prezbiterian în Anglia.
‘Independenții’, care controlau armata, își doreau un
aranjament religios care să includă tolerarea diferitelor
tipuri de puritanism.253
În timp ce armata și Parlamentul își continuau
controversa, regele încheia un acord cu scoțienii.
Războiul care a rezultat, deseori numit Al Doilea Război
Civil (1648), s-a sfârșit în curând. Victorios, Cromwell a
început demersurile pentru înlăturarea membrilor
prezbiterieni din Parlament, forțând limitele cadrului
legal.254
După înlăturarea a 150 de membri, Parlamentul a
creat o instanță de judecată pentru procesul lui Carol.
Era acuzat că sfidase Parlamentul și încurajase și cel de-
al doilea Război Civil. Ideea de a judeca un rege era o
noutate; existaseră cazuri de monarhi destituiți, dar
niciodată nu se auzise de cazul unui monarh judecat.
Carol susținea că nicio curte nu avea dreptul de a judeca
un monarh, întrucât autoritatea de a domni îi era dată

253 Ibidem, p. 397.
254 Ibidem, p. 398.
84
de Dumnezeu. Instanța însă era de părere ca niciun om

nu se află deasupra legii.255
După un proces expeditiv, Carol al II-lea al Angliei a
fost executat (1649), ca ‘inamic public al oamenilor
acestei națiuni’. Pe lângă executarea regelui, noua
guvernare a eliminat majoritatea instituțiilor care erau
un obstacol în calea noului curent: (1) Deoarece Camera
Lorzilor a refuzat să participe la procesul regelui, această
instituție a fost desființată ca fiind ‘nefolositoare și
periculoasă’. (2) Monarhia a fost declarată ‘inutilă,
împovărătoare și periculoasă pentru libertatea, siguranța
și interesul public al poporului’ și a fost eliminată. S-a
proclamat Republica.256
În Europa, execuția regelui englez a fost privită cu
ostilitate. Ambasadorii englezi din Provinciile Unite și
din Spania au fost uciși de simpatizanți ai regalității, iar
cei din Rusia au fost alungați de la curte. Dar, datorită
oboselii generale care a urmat războiului de 30 de ani,
nicio națiune n-a îndrăznit să facă mai mult decât să
protesteze simbolic pentru a sprijini cauza Stuarților.257
A existat totuși un motiv serios de război: Actul de
Navigație (1651) care stipula obligativitatea desfășurării
comerțului englez numai cu nave engleze; de asemenea,
nicio marfă nu mai avea să fie importată în
dominioanele engleze decât dacă se făcea pe nave
engleze sau în navele țării care a produs marfa. În
războiul care a urmat, navele olandeze și cele engleze au
dus bătălie după bătălie, fără a se ajunge la un rezultat
decisiv. Dar, atât olandezii care transportau mărfuri, cât
și navele de pescuit olandeze au suferit pierderi severe.
În cele din urmă, datorită epuizării, olandezii au cerut
255 Ibidem, p. 398.
85
încetarea războiului în 1654. Acest război a marcat

ieșirea Angliei din izolarea pașnică din timpul domniei
Stuarților.258
În Anglia, o bună parte dintre cetățeni își dorea
revenirea la vechiul regim. De asemenea, era un curent
puternic condus de Levellers care doreau adâncirea
democrației promise în timpul războiului. Cromwell, în
calitate de lider al armatei, adică în calitate de
conducător al Angliei, a decis să-i nemulțumească pe
toți, adăugând astfel noi probleme de rezolvat cu forța.
Marea amenințare internă la stabilitatea noii guvernări
era situația (1) Irlandei, (2) Scoției și (3) ceea ce am putea
numi drept ‘structura puterii’.
(1) Situația din Irlanda era cea mai urgentă. O parte a
problemei consta în faptul că unii regaliști s-au regrupat
în Irlanda, unde au semnat un tratat cu catolicii irlandezi.
Cromwell, cu o armată de 15.000 de oameni, a invadat
Irlanda, lasând în urmă jale. El a considerat masacrul
băștinașilor ca pe o ‘justă pedeapsă’ pentru revolta din
urmă cu opt ani, când o armată a catolicilor irlandezi
atacase protestanții din Ulster, masacrând un mare
număr de oameni (10.000-15.000). Aproximativ 1.000 de
preoți catolici au fost expulzați din Irlanda. O mare parte
a pământurilor irlandeze a fost confiscată și împărțită
adepților lui Cromwell, deoarece Parlamentul nu avea
bani pentru a plăti pentru serviciile acestora.
Pământurile au fost date finanțatorilor care
împrumutaseră bani Parlamentului și unui număr de
12.000 de veterani ai Armatei Noului Model, care
serviseră în Irlanda.259
258 Ibidem, p. 402.

259 Ibidem, p. 400.
86
Actul de pacificare a Irlandei (1652) a conferit forma

legală pentru expropriere: toți cei care nu ‘manifestaseră
o constantă afecțiune pentru interesele Commonwealth-
ului’ au pierdut o treime din pământurile lor. Treptat,
s-a văzut o schimbare în regimul general de proprietate
și, drept consecință, în puterea politică. Conform lui
Christopher Hill, soluția la ‘problema irlandeză’ a
reprezentat „prima mare victorie a imperialismului
englez și prima mare înfrângere a democrației
engleze.”260
Cromwell credea că severitatatea își avea rostul în
prevenirea unui război îndelungat și în stoparea vărsării
de sânge. Însă aceasta a constituit sursa ‘problemei
irlandeze’, care durează și azi. Chiar dacă cele mai mari
atrocități comise în Irlanda au fost îndeplinite sub
comanda altor generali, Cromwell a rămas o figură
extrem de urâtă în Irlanda, numele său fiind asociat cu
masacrul, persecuția religioasă și exproprierea în masă a
catolicilor. ‘The curse of Cromwell upon you’ a devenit
un blestem tradițional în Irlanda. 261
(2) Cucerirea Scoției de către Cromwell n-a provocat
motive semnificative de amărăciune în rândul
scoțienilor; în principal pentru că omorurile, deportările
și jafurile n-au fost urmate de confiscări ale
proprietăților. Problema scoțiană consta în faptul că
scoțienii îl proclamaseră pe Carol al II-lea rege. Prințul
Carol abia a scăpat, fugind în Franța.262
(3) Pe de-o parte, o restaurare a vechii ordini a
devenit imposibilă ca urmare a demolării fortărețelor și
a abolirii drepturilor feudale. Dar, conform lui
Christopher Hill, abolirea drepturilor feudale însemna că
262 Ibidem, p. 401.
87
nobilii deveneau proprietari absoluți ai pământurilor

regelui avute în posesie (regele fusese proprietarul de
drept al tuturor pământurilor). Însă abolirea drepturilor
feudale s-a oprit aici, fără să includă relația nobili-supuși.
Oamenii de rând care aveau în posesie pământurile
nobililor (copyholders) au devenit simpli chiriași.263
Pe de altă parte, adâncirea revoluției a fost stopată
prin eliminarea facțiunii așa-numiților Levellers, după
victoria de la Burford (1649). Aceștia, interpretând Biblia,
au ajuns la concluzii egalitariste periculoase, precum
ideea sufragiului universal. Entuziasmul lor a fost util
până la înfrângerea regelui, dar a devenit periculos după.
Aceeași Biblie a fost folosită pentru a aduce argumente
împotriva ideilor lor, catalogate ca ‘democrație
eretică’.264
Imaginea lui Oliver Cromwell a fost și a rămas

contradictorie. Este ținut minte ca un lider militar de
succes și ca un despot care a distrus începuturile unei
guvernări democratice. Inamicii săi l-au comparat cu
Machiavelli; adepții l-au comparat cu Moise.265
Totuși, conform lui Judy Sproxton, Cromwell își
interpreta acțiunile în termeni religioși; „cea mai mare
frică a sa, pe toată durata vieții, a fost să nu interpreteze
greșit voința lui Dumnezeu”. 266
Urmând voința lui Dumnezeu, și folosind armata, din
când în când, Cromwell obișnuia să dizolve Parlamentul
sau să-i reducă numărul de membri, în funcție de
necesitățile politice curente. Partea interesantă a acestui
demers este că a reușit să producă două constituții.

264 Baxter, apud, Hill, The Century of Revolution, p. 130.
265 Sproxton, op. cit., p. 32.
266 Ibidem, p. 32.
88
The Instrument of Government (1653)267 a fost baza

primei constituții scrise din lume. Avea jurisdicție peste
‘Commonwealth-ul Angliei, Scoției și Irlandei’ (art. I).
Documentul elimina drepturile politice ale celor care
„profesau religia Romano-catolică” (art. XV) și ale celor
care „ajutaseră, sfătuiseră, asistaseră sau instigaseră în
orice război împotriva Parlamentului, începând cu prima
zi din ianuarie 1641” (art. XIV). Drepturile politice (de a
alege sau a fi ales) le erau recunoscute doar acelora ce se
bucurau de o integritate recunoscută, erau cu frică de
Dumnezeu și aveau 21 de ani împliniți. În plus, trebuiau
să „aibă 200 de lire” (art. XVIII). Oliver Cromwell a fost
declarat „Lord Protector” (art. XXXIII). Documentul
garanta putere executivă a Lordului Protector, „asistat
de un consiliu” (art. II). De asemenea, Lordul Protector
împărțea autoritatea legislativă supremă cu
„reprezentanții națiunii reuniți în Parlament” (art. I). În
ciuda faptului că poziția era ocupată în urma unei
alegeri și nu era moștenită, era totuși pe viață.
Documentul garanta și o formă de control al puterii prin
convocarea Pralamentului o dată la trei ani (art. VII).
The Humble Petition and Advice of the Knights,
Citizens and Burgesses (1657) 268 a fost a doua și ultima
constituție a Angliei. Per ansamblu, a fost destul de
asemănătoare cu prima. Schimbările care merită
pomenite sunt revenirea la Parlamentul bicameral (art.
V), respectiv transformarea poziției de Lord Protector
(art. I).
267 ‘Commonwealth Instrument of Government’, 1653,

http://www.fordham.edu/halsall/mod/1653
intrumentgovt.html.
268 ‘The Humble Petition and Advice’, May 25, 1657,
http://www.constitution.org/eng/conpur102.htm.
89
Această constituție i-a oferit lui Cromwell

posibilitatea de a numi următorul Lord Protector. Acesta
și-a numit fiul, apoi a murit. După moartea lui Oliver, în
1658, Richard Cromwell ajunge Lord Protector, însă,
deoarece era bun la suflet, după nouă luni se vede
obligat să demisioneze (1659), provocând sfârșitul
Protectoratului. În perioada imediat următoare abdicării
sale, liderul armatei, George Monck, a preluat puterea
pentru mai puțin de un an.
La finele acestei perioade tulburi, Parlamentul îl
reinstaurează ca rege pe Carol al II-lea. Totuși, potrivit
lui Christopher Hill, Restaurația n-a însemnat
reinstaurarea vechiului regim, fiind mai degrabă un
semn al vitalității noului sistem de putere, decât un
semn al slăbiciunii. Cea mai importantă schimbare a
constat în reducerea rolului armatei. Deoarece sfârșitul
guvernării lui Cromwell îi convinsese pe englezi că o
armată permanentă nu mergea prea bine cu libertatea,
Parlamentul demobilizează toate trupele cu excepția a
trei regimente. Astfel ia sfârșit Armata Noului Model a
lui Cromwell.269
Carol al II-lea Stuart (1630-1685) revine la putere și,
în mod simbolic, execută cadavrul lui Oliver Cromwell,
în acealași fel în care fusese executat tatăl său – însă îi
iartă pe toți cei care se opuseseră regelui în timpul
Războiului Civil. A mai executat nouă regicizi și a exclus
alți foști rebeli din funcții administrative. Totuși, Carol
al II-lea nu este reinstaurat ca monarh cu putere deplină,
neavând autoritate executivă independentă. Executivul
rămâne să fie controlat de Parlament prin procedura de
impeachment.270

90
Cu ocazia acestor schimbări, Thomas Hobbes (1588-

1679), tutorele regelui, se întoarce din exilul de la Paris
cu al său Leviathan (1651), care poate fi privit ca o formă
de absolutism contractual. Se întorc din exil și numeroși
clerici și nobili, dar nu toți ajung să revină la bunăstarea
și influența de odinioară. Pământurile Bisericii și ale
Coroanei au fost retrocedate. Unii dintre regaliștii bogați
și-au răscumpărat pământurile, adaptându-se noilor
condiții libere de piață. Regelui i s-a stabilit un venit
anual fix ca o compensație pentru dările feudale, care
fuseseră eliminate. Doar în ultimii patru ani ai vieții sale,
Carol a guvernat fără Parlament datorită unei însemnate
subvenții acordate de Ludovic al XIV-lea. În ciuda
dorinței sale de a restabili Biserica Romano Catolică în
Anglia, Carol nu s-a declarat Romano-catolic decât pe
patul de moarte.271
Iacob al II-lea Stuart (1633-1701) era fratele mai
tânăr al lui Carol al II-lea. A domnit numai trei ani
(1685-1688), deoarece era mai catolic decât fratele său.
Încă din timpul domniei fratelui său, partidul Whigs a
încercat să-l excludă pe Iacob din linia de succesiune
(pentru că era catolic), însă partidul Tories l-a sprijinit
pe Iacob pentru că era succesorul legitim, în ciuda
catolicismului său. După nașterea primului său fiu
(Iacob Francisc Eduard), Iacob al II-lea a pierdut coroana,
deoarece Parlamentul dorea să prevină urcarea pe tron a
unei dinastii catolice și pentru că ginerele său, Wilhelm
de Orania, dorea să prevină o alianță anglo-franceză.
Armata olandeză a lui Wilhelm și un mare număr de
dezertori englezi l-au forțat pe Iacob să se refugieze în
Franța. În 1690, a încercat pentru ultima dată să
recâștige puterea, folosindu-se de trupele franceze,

91
loialiștii englezi și catolicii irlandezi. Încercarea a eșuat

în urma bătăliei de la Boyne.272
‘Revoluția Glorioasă’ din 1688 l-a adus din Olanda pe
tron pe Wilhelm al III-lea, un rege protestant. Cu această
ocazie a revenit și un filosof, John Locke (1632-1704),
care, prin scrierile lui, a dat o formă aleasă noului regim.
Wilhelm al III-lea de Orania (1650-1702) a domnit
peste Anglia și Irlanda ca Wilhelm al III-lea și peste
Scoția ca Wilhelm al II-lea. Wilhelm a fost acceptat ca
rege pentru că era protestant, era fiul Mariei Henrietta
Stuart (1647-1650, fiica lui Carol I Stuart) și era căsătorit
cu Maria Stuart (1662-1694, fiica lui Iacob al II-lea
Stuart).
În 1689, Parlamentul a elaborat unul din cele mai
importante documente constituționale din istoria
Angliei – Declarația drepturilor273. Aceasta garanta
convocarea regulată a Parlamentului, libertatea
dezbaterilor și a drepturilor în materie fiscală. Atribuțiile
regelui erau restrânse, deși el rămânea șeful Bisericii
anglicane și se bucura de onoruri. Regele nu putea
suspenda sau abroga vreo lege, iar dreptul de a convoca
armata era condiționat de aprobarea Parlamentului.
În ceea ce privește politica externă, Wilhelm a dus
Anglia în război. Încă de la începutul carierei sale
politice, s-a luptat cu Ludovic al XIV-lea. Flota olandeză
era mai mare decât Invincibila Armada. Iar schimbarea
de carieră nu i-a schimbat obiectivele.274 Conform lui
Henry Kissinger, Wilhelm a făcut ca Anglia să devină
arbitrul echilibrului european, mai întâi din inerție, mai

273 ‘An Act Declaring the Rights and Liberties of the
Subject and Settling the Succession of the Crown’, 1689,
http://avalon.law.yale.edu/17th_century/england.asp.
274 Kissinger, op. cit., p. 61.
92
apoi prin strategie conștientă.275 Pe de-o parte, această

strategie a inaugurat cel de-al doilea Război de 100 de
ani (1689-1815) cu Franța și, pe de altă parte, a lansat o
nouă eră în istoria impozitării din Angliei. Anglia a
dezvoltat un sistem fiscal asemănător cu cele ale celor
mai puternice state din Europa.276
2.3.4. Înspre o monarhie constituțională
Wilhelm moare de pneumonie (1702) și este urmat de

Regina Anna (1665-1714) – o altă fiică protestantă a lui
Iacob al II-lea. În timpul domniei Annei, Anglia și Scoția
au devenit un singur regat numit ‘Marea Britanie’ (1707).
George I (1660-1727) a devenit rege al Marii Britanii
și al Irlandei (1714) deoarece era protestant, iar mama sa,
Sofia de Hanovra (1630-1713) era fiica Elisabetei Stuart
(1596-1662) – fiică a lui Iacob I Stuart. Această
succesiune a fost stabilită încă din 1701, anticipându-se
absența descendenților protestanți ai Casei regale Stuart.
Christopher Hill a remarcat o schimbare radicală în
logica succesiunii la tronul Angliei, o schimbare care
reflectă transformarea generală a statului în timpul
secolului al șaptesprezecelea.277
Trendul ‘constituțional’ a continuat să se manifeste
grație unor evenimente particulare sau chiar unor
idiosincrazii ale regilor. De exemplu, deoarece George
nici măcar n-a încercat să învețe engleza (comunica cu
miniștrii săi doar în franceză sau latină) și petrecea mult
timp la Hanovra (unde era monarh absolut), puterea
275 Ibidem, p. 63.

276 John Brewer, ‘The English State and Fiscal
Appropriation, 1688-1789’, Politics Society, 16 (1988), p.
336.
93
monarhiei britanice a continuat să scadă. Aceste

particularități ale guvernării sale au încurajat
dezvoltarea sistemului modern de guvernare prin
intermediul Cabinetului condus de un Prim Ministru. Sir
Robert Walpole (1676-1745) a fost primul Prim Ministru
al Marii Britanii. Guvernarea lui Walpole (c.1721-1742) a
fost susținută de partidul Whig, care era majoritar și a
fost cea mai lungă administrație din istoria britanică.278
George al II-lea (r. 1727-1760) a urmat la tron după
moartea tatălui său. Pe plan intern, George al II-lea s-a
confruntat cu ultima încercare a mișcării Iacobite, care
dorea reinstaurarea Stuarților ‘legitimi’ pe tron. Armata
regelui a învins în 1746 armata susținătorilor lui Carol
Eduard Stuart (1720-1788), fiul lui Iacob Francisc Eduard
Stuart (1688-1766). Pe plan extern, George s-a confruntat
cu o serie de conflicte care treptat au transformat Marea
Britanie într-o mare putere. După 1757, William Pitt a
devenit liderul guvernului, implicând Marea Britanie
într-o serie de războaie, de obicei împotriva Franței.
Chiar dacă iluminiștii francezi precum Voltaire
admirau libertatea conferită de regimul englez, sistemul
nu era încă o adevărată ‘monarhie constituțională’.
Separarea puterilor era mai degrabă o expresie decât o
realitate, deoarece regele putea interveni în crearea
majorității parlamentare. De exemplu, George al II-lea
l-a ajutat pe Sir Robert Walpole să câștige o puternică
majoritate parlamentară, creând lorzi simpatizanți ai
membrilor Whig.279 Faptul că regele avea dreptul de a
‘produce’ lorzi pentru Camera Lorzilor, și putea dizolva
278 Ergang, op. cit., pp. 546-549.

279 Marc Nikitin, ‘The birth of a modern public sector
accounting system in France and Britain and the
influence of Count Mollien’, Accounting History, 6
(2001), pp. 88-89.
94
Camera Comunelor dezvăluie că puterea regelui era

limitată doar de teama unei posibile revoluții, în cazul în
care ar fi mers prea departe.
Treptat, pe parcursul secolului următor, Marea
Britanie a devenit mai constituțională, prin crearea unei
distribuții mai democratice a circumscripțiilor
parlamentare, datorită ideilor venite din America, după
anul 1776 sau din Franța, în ultima decadă a secolului.280
280 Ibidem, p. 89.

95
3. Cetățenie, rațiune, standardizare
3.1. Critica raționalistă și Iluminismul
Azi, istoricii și filosofii folosesc termenul Iluminism

pentru a se referi la perioada din istoria europeană
cuprinsă între 1680 și 1780,281 perioadă care a dat un
sens aproape magic cuvântului ‘modern’.282 În linii și
mai largi, termenul este folosit pentru a desemna
trasformarea discursului european, începând de la
Descartes (1596-1650) până la Hegel (1770-1831).
Tradiția aplicării termenului pentru desemnarea unei
perioade istorice specifice și a unui discurs specific
începe cu Kant și Hegel. Immanuel Kant a descris
această perioadă ca „epocă a iluminării”, nu ca „epocă
iluminată”.283 Cu alte cuvinte, încă de la început,
fenomenul n-a fost văzut ca rezultat al difuziunii
culturale, ci ca atenție acordată difuziunii culturale.
Începând cu secolul al XVII-lea, putem spune că elita
culturală europeană începe să internalizeze noutățile
apărute odată cu modernitatea. Atenția acordată
difuziunii acestor realizări ar putea fi privită ca un
aspect politic al procesului. Discursul iluminist a oferit
publicului o alternativă ideologică la discursul religios,
atât în ceea ce privește fundamentarea cunoașterii
281 Pierre Chaunu, Civilizația Europei în Secolul Luminilor,

Meridiane, București, 1986, p. 23.
282 Paul Hazard, Criza conștiinței europene. 1680-1714,
Humanitas, 2007, p. 37.
283 Immanuel Kant, ‘An Answer to the Question: ‘What is
Enlightenment?’’, Konigsberg, September 30, 1784,
www.bsos.umd.edu/gvpt/Theory/kant-
enlightenment.pdf.
96
(studiul umanității – nu al lui Dumnezeu)284, cât și în

ceea ce privește judecățile normative (credința în puterea
rațiunii, în progres și în ordine naturală – nu în cea
divină). Iar, odată cu punerea sub semnul întrebării a
ordinii divine, au fost supuse examinării critice și
ordinea socială, economică și politică.
Totuși, acest proces de transformare ideologică a fost
unul mai degrabă contingent decât unul urmărit în mod
conștient. Iluminismul nu trebuie văzut ca o mișcare
monolitică, ci, mai degrabă, ca o rețea de indivizi
aparținând elitei culturale, plus câteva instituții
(academii științifice, societăți secrete, cafenele și
saloane), urmărind diferite agende, în funcție de
contextele locale sau de preocupările și angajamentele
specifice.285 Singurul lor punct comun era spiritul critic.
Ironia și examinarea critică a poziției ‘inamicului’ erau
folosite atât împotriva ‘superstiției tradiționale’, cât și
împotriva ‘scepticismului modern’. După cum remarcă
Bossuet, în 1692, critica devine „boala și tentația zilelor
noastre”286. Descartes devine un fel de punct de referință,
fie ca model, fie ca inamic; iar rațiunea devine treptat
terenul comun pentru aceste dispute.
Putem vedea controversele Epocii Luminilor ca
începutul unui puternic pluralism ideologic european,
bazat pe diversificarea mijloacelor de distribuție
ideologică.
284 Alexander Pope, apud Davies, op. cit.,p. 597.

285 James Schmidt, ‘Enlightenment’, in Donald Borchert
(ed.), Encyclopedia of Philosophy, 2nd edition,
Macmillan, 2006, passim; Idem, ‘What Enlightenment
Was, What It Still Might Be, and Why Kant May Have
Been Right After All’, American Behavioral Scientist,
Volume 49 Number 5 (2006), pp.656- 657.
286 Hazard, op. cit., p. 223.
97
Prin diversificarea mijloacelor de distribuție ideologică

înțeleg procesul care include: faptul că, în secolul al
XVIII-lea, procentul de oameni educați era de zece ori
mai mare decât în secolul al XVI-lea; faptul că Societățile
sau Academiile Regale începeau să se răspândească în
toată Europa; sau faptul că au început să apară, mai ales
în Olanda, jurnalele independente și aproape
internaționale, precum Nouvelles de la République des
Lettres (1683), Bibliothèque universelle (1686), L’Histoire
des ouvrages des savants (1687). Această diversificare
este responsabilă pentru producerea a ceea ce Paul
Hazard numește „voci ale heterodoxiei”287.
Prin pluralism ideologic înțeleg procesul care a
produs vederi și interpretări diferite și uneori
conflictuale ale problemelor religioase, sociale sau
politice.
Acest proces a fost influențat de: (1) descoperirea
altor civilizații, (2) Renaștere și (3) Reformă.
(1) Indiferent de originea puterii coloniale, se pot

observa câteva modele care au apărut din contactul
europenilor cu ‘ceilalți’. Conform lui Michael Stevenson,
întâlnirea dintre oamenii Lumii Noi și ai celei Vechi a
ridicat o serie de probleme legale, peste care se
suprapuneau aspecte etice și politice.288 Prin urmare, au
fost produse argumente ‘religioase’ pentru justificarea
segregării și a exploatării indigenilor. De exemplu:
Dumnezeu a făcut cafeaua, tot el a făcut și laptele, dar n-
a făcut cafeaua cu lapte.289
287 Hazard, op. cit., p. 86-105

288 Michael Stevenson, ‘Columbus and the war on
indigenous peoples’, Race & Class, 33 (1992), p. 29.
289 Léon Poliakov, Istoria Antisemitismului. De la Mahomed
la marani.,vol. II, Hasefer, București, 1999, p. 259.
98
Pe de altă parte, imaginea ‘celuilalt’ a devenit (și

transformat) o parte componentă a culturii europene.
Romanul de călătorii, prezentând oameni și locuri
exotice, a devenit foarte popular în majoritatea țărilor
europene. Conform lui Paul Hazard, aventurierii englezi
nu s-au mulțumit doar să-și fluture steagul în briza
fiecărei mări, ci au publicat cea mai vastă literatură de
călătorii.290 Aceasta a avut două efecte diferite asupra
Iluminismului.
(1.1) Pe de-o parte, vagile argumente teologice, care
justificau cuceririle și sclavia, au devenit argumente ‘pur
științifice’ după ce au fost traduse în limbajul ‘iluminat’.
Cuvântul ‘rasă’, care a apărut în secolul al XVI-lea,291 a
început să fie utilizat ca și concept științific. Istoria
rasismului a trebuit să ia în calcul faptul că, în timpul
Iluminismului, prejudecățile privitoare la ierarhiile
socio-politice umane au primit o ‘aură’ științifică sau
intelectuală. Atenția specială acordată populației a
favorizat dezvoltarea unui discurs care justifica de ce
unele grupuri trebuiau să beneficieze de drepturi
speciale. Noutatea discursului consta doar în abordarea
metodologică: teologia este înlocuită de istorie și
biologie; dar structura privilegiilor a rămas o oglindă a
structurii puterii. De exemplu, Buffon (1707-1788) a
reunit o serie de povestiri de călătorii și a produs o
argumentație ‘științifică’ în ceea ce privește caracterul
animalic al non-europenilor. În Histoire naturelle,
générale et particulière (1749-1778), îi descrie pe nativii
americani ca animale de primă clasă, iar pe africani ca

291 Ruth Wodak and Martin Reisigl, ‘Discourse and Racism:
European Perspectives’, Annual Review of Anthropology,
Vol. 28. (1999), p. 176.
99
un tip anume de maimuțe.292 Iar Voltaire (1694-1778),

descrie statutul lor în mod ironic : ‘un soi de oameni
inferiori’ (Essai sur les mœurs, 1753-56).293
(1.2) Pe altă parte, conform lui Paul Hazard,
relativismul a fost cea mai importantă lecție a literaturii
de călătorie. Prin urmare, ‘bunul sălbatic’, ‘înțeleptul
egiptean’, sau ‘chinezul filosof’ au devenit figuri
importante ale imaginarului european.294 Destul de
devreme, după cum remarcă Tommaso Campanella
(1568-1639), descoperirea altor civilizații a produs o
‘nouă concepție asupra lumii’, demonstrându-se, de
exemplu, faptul că mulți alți oameni nu credeau în
Dumnezeu și o duceau bine.295
Dar, acest ‘relativism’ trebuie să fie relativizat,
deoarece descrierile altor culturi aproape că erau doar
proiecții ale dorințelor europene. Chiar și Rousseau a
remarcat că se vorbea mai degrabă despre cetățenii din
Europa decât despre sălbaticii de peste mări.296
292 Tzvetan Todorov, Noi și ceilalți, Institutul European

1999, pp. 145-150.
293 Voltaire, Essai sur les mœurs et l'esprit des nations,
Tome Premier, Treuttel et Wurtz, Paris, 1835, p. 107.
Stilul ironic al lui Voltaire nu ne lasă să înțelegem dacă
acesta era de acord (sau în ce măsură) cu noua ‘știință’
în ceea ce privește ierarhia; deoarece a arătat atât
simpatie cât și dispreț față de africani, evrei și alte
categorii considerate inferioare atât în tradiția creștină
cât și după noua ‘știință’.
294 Hazard, op. cit., pp. 19 sq.
295 Campanellla apud Hazard, op. cit., p. 16.
296 Jean-Jacques Rousseau, Discourse on the Origin and the
Foundations of Inequality Among Mankind in Rousseau,
The social contract; and The first and second discourses,
Yale University Press, 2002, p. 88.
100
Modelul era următorul: se folosea un personaj exotic,

care examinează sistemul religios, politic și social
european, pentru a demonstra că religia catolică este
barbară și absurdă, că monarhia este odioasă și injustă și
că societatea trebuie reformată. De exemplu,
Montesquieu a atins succesul literar cu publicarea
Scrisorilor persane (1721), o satiră bazată pe
corespondența imaginară a unui vizitator oriental la
Paris, scoțând în evidență absurditățile societății
contemporane. 297
(2) Deismul a fost una din cele mai importante

influențe ale ‘Renașterii’ asupra ‘Iluminismului’298.
Termenul deist apare, probabil, pentru prima oară în
opera lui Pierre Viret, Instruction chrétienne en la
doctrine de la Loi et de l'Évangile (1564), care privea
deismul ca o nouă formă de erezie italiană. Din Italia (la
începutul secolului al cincisprezecelea), deismul a fost
adus în Franța în secolul al șaptesprezecelea și mai
târziu în Anglia și în restul Europei.
Elemente ale gândirii deiste includeau: respingerea
dovezilor referitoare la miracole, profeții și ‘mistere’
religioase; respingerea tuturor religiilor bazate pe cărți
care susțin că revelează cuvântul lui Dumnezeu;
respingerea Genezei și a doctrinei păcatului originar etc.
Cu toate acestea, deiștii nu îl respingeau neapărat și
pe Dumnezeu.299 Conform lui Paul Hazard, deiștii erau
un fel de „raționaliști cu nostalgia religiei”300: Dumnezeu
există și a creat universul. Dumnezeu vrea ca oamenii să
fie morali, fiind răsplătiți în cursul aceleiași vieți.

298 Ibidem, p. 262.
299 Ibidem, pp. 159-188.
300 Ibidem, p. 266.
101
Dumnezeu a fost numit Ființa Supremă, Privitorul Divin,

sau Autorul divin al universului.
Această doctrină, care pornea de la adevărul rațiunii
în locul adevărului credinței, a prosperat în Anglia,
datorită lucrărilor lui John Toland (1670-1722).
Termenul ‘panteism’ a fost inventat de Toland pentru a
descrie filosofia lui Spinoza. Panteismul considera că
universul sau natura și Dumnezeu sunt echivalente.
Toland a produs și câteva polemici extrem de
controversate, în care creștinismul, iudaismul și islamul
sunt toate condamnate, întrucât toate trei sunt niște
mari fraude politice.301
Mai târziu, deismul s-a răspândit în Franța, mai ales
prin opera lui Voltaire, apoi în Germania și în America.
Printre deiștii francezi se numără Maximilien
Robespierre și Rousseau. Pentru o scurtă perioadă de
timp, în timpul Revoluției Franceze, Cultul Ființei
Supreme a fost religia de stat în Franța.
(3) ‘Reforma’ a influențat ‘Iluminismul’ într-un mod

mai subtil. Așa cum remarca Max Weber, calvinismul a
fost inamicul real al religiei creștine instituționalizate;
deoarece calvinismul a continuat să producă noi
controverse și noi secte. Mulți calviniști considerau că
trebuie să îl predice pe Cristos, în loc de Calvin. După
cum remarca Richard Simon (1638-1712), „Reforma a
continuat să se reformeze singură”302. Cele mai potrivite
regiuni pentru heterodoxie religioasă au fost Polonia,
Elveția, Anglia, Scoția și Țările de Jos.303 Însă, acest
proces n-a fost întotdeauna unul ușor, deoarece aceia
care erau obișnuiți să lupte pentru drepturile lor
301 Ibidem, pp. 159 sq.
302 Ibidem, p. 103.
303 Davies, op. cit., pp. 596-597.
102
religioase nu erau obișnuiți să tolereze pretențiile

similare ale celorlalți.304 Chiar și Țările de Jos, care au
oferit adăpost atâtor secte, au fost tolerante mai degrabă
din neputință decât din convingere.305 Pierre Bayle se
plângea că protestanții „au abuzat de timpul lor liber și
de ușurătatea tipografiilor”306 pentru a celebra excesele
protestanților din Anglia, în loc să promoveze toleranța.
Pierre Bayle a descris ambiguitatea procesului care a
crescut treptat toleranța:
„să ne păzească Dumnezeu de Inchiziția protestantă!

Încă alți cinci sau șase ani și va deveni atât de groaznic
că oamenii vor duce dorul catolicilor!”307
Chiar dacă au existat încercări de a opri acest proces

sau de a persecuta ‘ereticii’, heterodoxia a devenit un
fapt; pe de-o parte, din cauza dispersiei puterii între mici
grupuri; pe de altă parte, din cauza persecuției
protestanților în Franța (după 1685), fapt ce a devalorizat
intoleranța în general. Majoritatea argumentelor în
favoarea toleranței religioase au fost generate de aceia
care au fost acuzați de către contemporanii lor că ar fi
‘eretici’ și ‘schismatici’; apărătorii toleranței religioase
au replicat în mod explicit la aceste acuzații.
304 Pierre Bayle, ‘Avis important aux réfugiés sur leur

prochain retour en France’ (1690), in Pierre Bayle,
Pierre Jurieu, Răzbunare împotriva tiranilor : teoria
politică a protestantismului francez, antologie realizată
de Ovidiu-Victor Olar, Nemira, București, 2007, p. 230.
305 John Marshall, John Locke, Toleration and Early
Enlightenment Culture, Cambridge University Press,
2006, p. 3.
306 Bayle, op. cit., p. 224.
307 Bayle apud Geoffrey Treasure, The Making of Modern
Europe, 1648-1780, Routledge, 1985, p. 112.
103
Pierre Bayle (1647-1706), cel mai citit filosof al

vremii, a fost unul din apărătorii ‘ereticilor’, mai ales
pentru că, fiind un gânditor subversiv, Bayle însuși era o
victimă a semenilor săi protestanți. Niciun alt subiect nu
a fost dezbătut mai intens de Bayle decât toleranța – față
de toate formele de erezie, chiar și față de ateism. Pierre
Bayle a admirat câțiva atei onești și virtuoși care au fost
persecutați și au suferit pentru convingerile lor.
Indiferent care i-au fost intențiile, logica gândirii lui
Bayle a mers înspre ateism.308 Unele din ideile sale îi
păreau prea radicale până și lui Rousseau: de exemplu,
afirmația că nu există religie folositoare în activitatea
politică. 309
Critica subversivă a lui Pierre Bayle l-a influențat pe
filosoful englez John Locke, cu care a împărtășit statutul
de refugiat. După ce s-a întors din Olanda (1690), John
Locke a transpus în termeni politici aceste argumente
calviniste pentru ‘libertatea conștiinței’; parțial, din
cauza abuzului de putere (1685) care a fost justificat de
Ludovic al XIV-lea în numele dreptului divin al
regelui.310 Dar, conform lui Micah Schwartzman,
toleranța lui Locke a fost mai puțin generoasă decât cea
a lui Bayle; catolicii și ateii nu puteau fi tolerați deoarece
erau considerați amenințări la adresa stabilității
societății civile.311
308 Hazard, op. cit., pp. 105-123.

309 Bayle apud Jean-Jaques Rousseau, Despre contractul
social sau principiile dreptului politic, Ed. Nemira,
București, 2008, pp. 202-203.
310 Ibidem, pp. 249-261, pp. 289-292.
311 Micah Schwartzman, ‘The Relevance of Locke’s
Religious Arguments for Toleration’, Political Theory,
33 (2005), p. 695.
104
Un alt efect secundar al ‘Reformei’ a fost examinarea

critică a Bibliei. Richard Simon (1638-1712), în Istoria
critică a Vechiului Testament (1680), a dezvăluit că Biblia
a fost compilată de mai mulți indivizi, din diferite surse,
pentru a demonstra că tradiția nu era mai puțin
importantă, sau mai puțin inspirată de Dumnezeu, decât
textul Bibliei. Ca un bun catolic, Richard Simon a
încercat să demonstreze că protestanții greșeau când
spuneau că tradiția era mai puțin fiabilă decât Biblia.
Această carte a produs peste 40 de replici date de către
protestanți și a devenit un izvor de argumente ușor
accesibile ateilor.312
Heterodoxia, care a diminuat influența ideologică a

bisericii, a pus sub semnul întrebării și drepturile divine
ale regilor.
Baruch de Spinoza (1632-1677) a devenit cunoscut în
comunitatea evreiască din Olanda datorită criticilor sale
îndreptate asupra Talmudului. În 1656, a fost
excomunicat. Tractatus Theologico-Politicus (1670) a fost
critica sa cea mai sistematică a iudaismului (și a tuturor
religiilor organizate, în general). Spinoza afirma că regii
erau impostori care se foloseau de religie pentru a-și
legitima poziția nemeritată.313
John Locke (1632-1704) a produs o critică coerentă a
fundamentelor statului și societății. În Două tratate
despre guvernare (1689), Locke afirmă că ‘dreptul divin al
regilor’ este doar o invenție recentă a teologiei și că
‘drepturile feudale’, bazate pe cucerire, ar putea fi
considerate fundament al statului tot atât cât „demolarea
unei case ar putea fi motivul construirii uneia noi”.314
312 Hazard, op. cit., pp. 189-206.
313 Ibidem, p. 283.
314 Ibidem, p. 291.
105
Locke credea că relația dintre stat și cetățenii săi

trebuie să aibă forma unui ‘contract’ prin care cei
guvernați erau de acord să renunțe la anumite libertăți
pentru ordinea și protecția oferite de stat, exercitate în
conformitate cu legea. Cea mai importantă diferență
dintre teoria lui Locke și cea a lui Hobbes este accentul
pus pe controlul puterii. Puterea trebuie să fie separată
(legislativă și executivă), pentru a putea fi controlată.
Totuși, dacă statul își depășește limitele și începe să
exercite arbitrar puterea, contractul devine nul și
cetățenii au dreptul de a răsturna regimul.
Montesquieu (1689-1755) a fost, conform lui Pierre
Chaunu, un fel de John Locke care și-a extins câmpul
vizual asupra întregii istorii și a întregului univers.315 și-
a petrecut 20 de ani făcând cercetări și scriind Despre
spiritul legilor (1748), acoperind o gamă largă de subiecte
din politică, drept și sociologie. Cartea reflectă spiritul
rațional și relativist al epocii; legile nu sunt arbitrare, ci
logice; și fiecare tradiție legislativă depinde de diferitele
caracteristici ale oamenilor, regiunii, istoriei locale și așa
mai departe.316
Pornind de la (și revizuind) o dezbatere a lui John
Locke din cel de-al doilea Tratat despre guvernare,
Montesquieu susține că funcțiile de guvernare executivă,
legislativă și juridică ar trebui să fie atribuite unor
organisme diferite, astfel încât, dacă unul din ele
încearcă să violeze libertatea politică, să poată fi
împiedicat de celelalte două. Într-o lungă discuție despre
sistemul politic englez, încearcă să arate cum se poate
garanta libertatea, chiar și într-o monarhie. Observă, de
315 Chaunu, op. cit., p. 262.

316 Hazard, La pensée européenne au XVIIIe siècle. De
Montesquieu à Lessing, Librairie Arthème Fayard, Paris,
1979 (1e édition : Boivin et Cie, Paris, 1946), p. 158.
106
asemenea, că libertatea nu poate fi garantată dacă nu

există separarea puterilor, chiar și într-o republică.
Potrivit lui Paul Hazard, Montesquieu a imortalizat o
imagine a sistemului britanic care putea să asigure un
maximum de libertate și un maximum de securitate.317
Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) credea că
originile unei ordini sociale se bazează pe ‘contractul
prost’ al inegalității: „L'homme est né libre, et partout il
est dans les fers” (omul se naște liber, și peste tot se află
în lanțuri).318
Acest ‘contract injust’ pretindea că „garantează

împiedicarea oprimării celui slab, înfrânarea celui
ambițios și siguranța posesiunilor fiecăruia”, dar de
fapt „îl înrobea mai mult pe cel slab, creștea puterea
celui bogat, distrugea ireversibil libertatea naturală și
fixa pentru totdeauna legea proprietății și
inegalității”.319
Potrivit lui Rousseau, revoluția agrară și consecințele

sale, precum invenția dreptului de proprietate,320 au
distrus starea naturală a omului și au creat, prin
contracte sociale proaste, condițiile sociale ale
inegalității: „cerealele și fierul [...] au civilizat omul, și au
ruinat umanitatea”321.
Contractul Social (1762) expune teoria ‘contractului
bun’ între individ și comunitate, care consta în
317 Ibidem, p. 184.

318 Rousseau, Despre contractul social..., p. 48.
319 Timothy O’Hagan, ‘ Rousseau: Conservative or
Revolutionary’, Critique of Anthropology, 11 (1978), p.
21.
320 Rousseau, Discourse on the Origin and the Foundations
of Inequality..., p. 113.
321 Ibidem, p. 120.
107
supunerea în fața autorității ‘voinței generale a

oamenilor ca întreg’, care poate obține mai multă
libertate decât s-ar putea obține în ‘stare naturală’. De ce?
Pentru că, în loc să i se supună unui alt om, individul
trebuie să accepte supunerea totală în fața voinței
generale, ceea ce-i permite individului să-și exercite
puterile mai deplin, să obțină mai multă libertate.322
Ar putea părea că nu există idei noi in versiunea lui
Rousseau despre contractualism, poate doar noi formule
paradoxale, deoarece acest autor bizar a încercat să
imagineze și să descrie realități fără a avea limbajul
adecvat;323 deoarece acel limbaj încă nu fusese inventat.
La un moment dat, Rousseau deplânge ‘sărăcia
limbajului’ și se chinuie să explice ce ar putea fi ‘voința
generală’: pe de-o parte, este voința majorității (dacă
toată lumea ar fi prezentă la vot);324 pe altă parte,
majoritatea (voturilor) ar trebui să fie mai puțin
importantă decât ‘interesul comun’.325 Această
ambiguitate a produs o serie de probleme mai târziu.
Rousseau a încercat să explice că ‘voința generală’
este ceea ce azi numim ‘corp legislativ’ sau ‘puterea
legislativă’ în acțiune.326 Legea este expresia voinței
generale, iar legea ar trebui să opereze numai cu
abstractizări generale, care trebuie să fie aplicabile
tuturor. Dacă eșuează să facă asta, și dacă are de-a face
doar cu chestiuni sau interese particulare (oricât de larg
ar fi acestea împărtășite), legea nu reușește să fie
322 Rousseau, Despre contractul social..., p. 67.

323 Ibidem, p. 215, nota 8.
324 Ibidem, p. 215, nota 5.
325 Ibidem, p. 82.
326 Ibidem, p. 122.
108
expresia voinței generale și, ca urmare, nu are

legitimitate.327
De asemenea, voința generală nu este aplicabilă
guvernului. Guvernul sau Principele (o altă utilizare
înșelătoare a unui cuvânt) este doar un corp politic ales,
care execută și consolidează legile, și administrează
țara.328 Contractul social nu este un contract între
guvern și indivizi, deoarece oficialii din guvern sunt
doar niște angajați temporar.329
Contractul social este actul fondator al unei
comunități politice; este constituția unei țări (dacă luăm
în considerare multiplele sensuri ale termenului
‘constituție’). Această comunitate acționează ca un
Suveran (direct), când ia decizii generale sau face legi
generale votate de majoritate, și acționează ca un
Principe (prin reprezentanți), când guvernează. Deci, pe
de-o parte, comunitatea are voință, dacă este privită în
calitatea sa de Suveran; pe altă parte, comunitatea are
forță, dacă este privită în calitatea sa de Principe.
Aceeași dihotomie referitoare la cele două calități
este prezentă în felul în care Rousseau vede individul:
fiecare individ, pe de-o parte, este un cetățean, ca
participant la puterea Suveranului (prin vot) și, pe altă
parte, este un supus, ca individ care se supune legilor.330
Trăsătura revoluționară care evidențiază teoria lui
Rousseau este afirmația că poporul este autorul (și
singurul autor) al legitimității. Suveranitatea poporului
este singurul fundament al libertății și libertatea
poporului este singurul fundament legitim al unui stat.
327 Ibidem, p. 82.

328 Ibidem, pp. 112-113.
329 Ibidem, p. 163.
330 Ibidem, p. 63.
109
Suveranitatea trebuie exercitată în mod direct, nu prin

reprezentanți.
Contractul Social a dezvoltat unele idei din articolul
lui Rousseau, Economia Politică, care a apărut în
Enciclopedia lui Diderot. A devenit una din cele mai
influente lucrări de filosofie politică din tradiția vestică.
Enciclopedia (1751-1766). Numele întreg era
Enciclopedia, sau dicționarul lămurit al științelor, al
artelor și al meseriilor. Inițial, Enciclopedia trebuia să fie
o simplă traducere în franceză a Cyclopaedia-ei (1728) lui
Ephraim Chambers. Dar, noii editori, Denis Diderot și
Jean d'Alembert, și-au făcut un scop de căpătâi din a
‘schimba modul de gândire al oamenilor’. A devenit un
vast compendiu de cunoștințe politice, morale, științifice
și tehnologice ale epocii, descriind teorii controversate
despre orice; de asemenea, conținea informații despre
unelte și procedeurile tradiționale. Enciclopedia a reușit
performanța de a fi coerentă, aproape ideologică, fiind
subversivă chiar și în articolele tehnice.331
A fost considerată o formulă de organizare
revoluționară a cunoașterii, deoarece, de exemplu,
‘Cunoașterea lui Dumnezeu’ era doar la câțiva pași de
Divinație și Magie neagră. Filosofia venea înaintea
Teologiei. Potrivit lui Robert Darnton, această
categorizare a religiei ca subiect al cunoașterii și rațiunii
umane a contribuit la controversa din jurul lucrării,
deoarece, până atunci, religia era considerată ca o sursă
a cunoașterii în sine.332
331 Robert Darnton, The Business of Enlightement. A

Publishing History of the Enciclopedie 1775-1800,
Harvard University Press, 1979, pp. 539-540.
332 Idem, Marele masacru al pisicii și alte episoade din
istoria cultural a Franței, Polirom, 2000, pp. 167-185.
110
Enciclopedia a fost interzisă printr-un decret regal și

retrasă după primele șapte volume, în 1759; însă, fiind o
afacere foarte profitabilă și bucurându-se de mulți adepți
influenți, printre aceștia chiar Madame de Pompadour,
munca a continuat. Multe dintre cele mai vestite figuri
ale iluminismului francez au contribuit la elaborarea ei,
inclusiv Voltaire, Rousseau, Montesquieu sau François
Quesnay.
Cum anume s-au difuzat aceste idei în societate?
Pornind de la tiparele de exprimare, tiraje și alte
simptome, Robert Darnton a ajuns la concluzia că
‘etosul contestatar’ nu s-a răspândit datorită autorilor
mai sus menționați, nici datorită Enciclopediei, ci la
mâna a doua, prin intermediul unei literaturi ilegale,
constând în pamflete socio-politice sau religioase,
pornografie și alte bestseller-uri care circulau sub
eticheta de livres philosophiques.333 Piața cea mai
generoasă pentru o astfel de literatură era înșăși elita
care era ironizată.334 De asemenea, mulți aristocrați îi
citeau pe Voltaire și pe Rousseau „cu religiozitate”335.
Cel mai subversiv efect al literaturii iluministe a fost
nemulțumirea generală privind regimul și alienarea
elitei, care își contesta astfel propria poziție și, în
consecință, legitimitatea. Simptomele acestei alienări pot
fi găsite în similaritățile, indiferent de categoria socială,
regăsibile în așa-numitele cahiers de doléances ale
parlamentelor locale.336
333 Idem, The Forbidden Best-Sellers of Pre-Revolutionary

France, W. W. Norton & Company, 1996, pp. 169-196.
334 Ibidem, p. 192.
335 Ibidem, p. 193.
336 Ibidem, p. 195.
111
3.2. Revoluția Franceză
Enciclopedia definea revoluția drept „o schimbare

considerabilă ce intervine în guvernarea unui stat.
Acest cuvânt provine din latinescul revolvere, a
întoarce. Nu există nici un stat care să nu fi trecut prin
revoluții, mai multe sau mai puține.”337
Revoluția Franceză a dat termenului sensul său

modern, neavând nici o altă competitoare care să
‘merite’ acest titlu.338 În ciuda diferitelor transformări
structurale, violente sau nu, care au avut loc în momente
și țări diferite, Revoluția Franceză a ajuns să fie
cunoscută drept revoluția în sine, punctul de referință al
schimbărilor structurale ale politicii, deoarece cazul
francez a subminat simbolul european al puterii
monarhice absolute, dar și datorită nenumăratelor
controverse pe care le-a declanșat.
Peste tot în Europa, atât autorii progresiști cât și cei
conservatori, inspirați de revoluția franceză au început o
dezbatere pasională asupra idealurilor Iluminismului.
După cum remarca Thomas Malthus, „Revoluția

Franceză […] la fel ca o cometă strălucitoare pare
destinată fie să insufle o nouă viață și vigoare, fie să
zdrobească și să distrugă umanitatea”.339
337 ‘Révolution’, in L'Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné

des sciences, des arts et des métiers,
http://diderot.alembert.free.fr/R.html.
339 Thomas Malthus, An Essay on the Principle of
Population, as it Affects the Future Improvement of
Society with Remarks on the Speculations of Mr. Godwin,
M. Condorcet, and Other Writers, Printed for J. Johnson,
in St. Paul’s Church-Yard, London, 1798, p. 1.
112
Se poate spune că Revoluția Franceză a pus capăt

„vieții fermecate a Iluminismului”340, pentru că a dat
naștere unei reacții conservatoare. Cele mai celebre
lucrări reacționare sunt Reflecții asupra Revoluției
Franceze, a lui Burke (1790), Considerații despre Franța, a
lui de Maistre (1797) și Eseu asupra principiului
populației a lui Malthus (1798). De cealaltă parte a
baricadei, după înfrângerea lui Napoleon, au început să
apară numeroase memorii și texte cu relatări despre
evenimente. Imaginea unei revoluții ‘întrerupte’ a făcut
din Revoluția Franceză ‘un proiect curs’, dar fără a
exista un consens cu privire la momentul în care
revoluția a fost ‘întreruptă’ sau cu privire la identitatea
celui care i-a săpat mormântul, Robespierre sau
Napoleon.341
Au existat și aspecte militare și strategico-ideologice
care au făcut ca Revoluția Franceză să fie considerată
revoluția prin excelență. Intelectuali ca Hegel sau
Goethe descriau modul Franței revoluționare de a purta
războaie ca pe începutul unei noi ere. La Valmy, în 1792,
Goethe credea că asistă la începtul unei noi epoci din
istoria omenirii, iar în 1806, la Jena, Hegel considera că
armatele lui Napoleon erau instrumentul istoric al
spiritului unei lumi noi.342 Spiritul acestei lumi noi a fost
purtat în întreaga Europă, modelând harta continentului
și mințile europenilor.
340 David C. Stove, On Enlightenment, (ed. Andrew D.

Irvine) Transaction Publishing, 2003, p. 57.
341 Bronislaw Baczko, ‘Revoluționarul’, in François Furet
(ed.), Omul romantic, Polirom, 2000, pp. 262-266.
342 Philip K. Lawrence, ‘Enlightenment, modernity and
War’, History of the Human Sciences 12 (1999), p. 10.
113
„De la sfârșitul Războiului de 30 de ani (1648) până la

Revoluția Franceză (1789), războaiele din Europa erau
hobby-ul aristocraților. Armatele erau jucăriile scumpe
ale monarhilor ce se jucau de-a diplomația interstatală,
după niște reguli recunoscute reciproc. Toate acestea
s-au schimbat decisiv odată cu Revoluția.”343
Generalii francezi, în special Napoleon, au

implementat lecțiile învățate în timpul ultimului război
de modă veche – Războiul de de șapte ani (1756-1763)344.
Începând cu războaiele revoluționare și cele
napoleoniene, statele occidentale au pus în practică un
nou tip de violență organizată pe scară largă, care,
începând cu Napoleon, va include „o nouă cultură a
naționalismului”345. Un element cheie al noii gândiri a
fost urmărirea „victoriei decisive” și „completa
distrugere a forțelor inamice”346: „Folosiți baioneta
oricând aveți ocazia”347.
„Pentru prima dată, Europa era martora efectelor

ideologice ale naționalismului ca instrument militar.
Războaiele de manevră purtate după niște reguli
civilizate au fost înlocuite cu războaiele purtate cu zel
ideologic”348.
343 Ibidem, pp. 7-8..

344 „Războiul de șapte ani” a fost purtat între Franța și
Marea Britanie și a fost provocat de tentativa
Habsburgilor austrieci de a recupera Silezia, ocupată de
Frederick al II-lea cel Mare al Prusiei în timpul
Războiului de succesiune austriac (1740-1748).
345 Lawrence , op. cit., p. 4.
346 Ibidem, p. 9.
347 Ibidem, p. 10.
348 Ibidem, p. 10.
114
În ciuda imaginii ei retrospective, Revoluția Franceză

a însemnat altceva pentru o parte a celor ce au luat parte
la ea. Istoricii sunt conștienți de faptul că „originile sunt
întotdeauna construite retrospectiv, multe din ele
scăpând înțelesului celor ce le-au fost contemporani”349.
După părerea lui John McManners, pentru mulți
participanți, Revoluția a însemnat o implicare aproape
involuntară într-o serie de evenimente întâmplătoare.350
O anecdotă celebră povestește că Ludovic al XVI-lea
întrebase dacă asaltul asupra Bastilliei (14 iulie 1789)
fusese o revoltă, la care Ducele de Liancourt îi răspunse,
„Nu Sire, este o revoluție”.351
Pentru contemporani evenimentul fusese o revoltă.
Revoltele, în special răscoalele țărănești, cunoscute sub
numele de ‘la Grande Peur’ au pregătit terenul pentru
procesul revoluționar ulterior. ‘Marea frică’, care a
cunoscut intensitatea maximă între 20 iulie și 6 august,
explică parțial de ce nobilimea și clerul au renunțat la
privilegii în noaptea de 4 august.
Concomitența evenimentelor ar putea da impresia
unei relații de cauzalitate între revolte, pe de-o parte și
schimbările politice, pe de altă parte. Dar este vorba
doar de o speculație retrospectivă care nu ține cont de
relația spațiu-timp din acea vreme; de exemplu, vestea
căderii Bastilliei a ajuns mai repede la Madrid (după 13
zile) decât la 130 de kilometri de Paris (după 28 de
zile).352
349 Darnton, Forbidden Best-Sellers, p. 173.

350 John McManners, Men, Machines and Freedom.
Lecturers on European History, 1789-1914, Blackwell,
1974, p. 17.
351 Ibidem, p. 17.
352 Eric Hobsbawm, Era revoluției (11789-1848), Cartier,
Chișinău, 2002, p. 18.
115
Fundalul comun al revoltelor a fost criza economică,

cauzată mai ales de recoltele proaste din 1787 si 1788.
Așadar, țăranii, care constituiau 80% din plătitorii de
taxe, erau mult mai vulnerabili la mărirea taxelor și, în
consecință, mult mai furioși. În plus, recoltele proaste au
dus la mărirea prețului alimentelor, ceea ce i-a făcut
furioși și pe ‘sans-culottes’353 din orașe.
Plecând de la logica crizei economice drept cauză
principală, Hobsbawm considera, în mod ironic,
Revoluția Americană drept cauza celei franceze,
deoarece impactul economic al implicării militare a
francezilor a depășit succesul politic. Revoluția
Americană a constituit cea mai mare victorie a Franței
împotriva Marii Britanii, dar a fost și cauza falimentului
statului francez.354
Criza economică sau nemulțumirea generală putea
duce la criza politică, dar nu în mod automat. Pasul
politic a fost făcut de aristocrație, prin ceea ce azi ar
putea fi văzut drept o eroare strategică. Există un adevăr
paradoxal într-o altă afirmație ironică a lui Eric
Hobsbawm: Revoluția a izbucnit ca o reacție feudală
împotriva politicii de centralizare.355 Încercând să
exploateze slăbiciunile autorității centrale, aristocrația a
neglijat alte aspecte ale crizei generale, forțându-l pe
rege să convoace Stările Generale.356 Slăbiciunile statului
353 ‘Sans-culottes’ este un termen ce începe să fie folosit în

intervalul 1790 - 1792 pentru a-i desemna pe cei mai
săraci membri ai celei de-a Treia Stări, pentru că
obișnuiau să poarte pantalons în loc de culotte
(pantaloni până la genunchi).
354 Hobsbawm, op. cit., p. 73.
355 Ibidem, p. 72.
356 Stările Generale era un corp tri-cameral ce reprezenta
stările tradiționale din Franța. Prima Stare era clerul, a
116
erau însă prea profunde pentru a fi exploatate într-un

mod controlat, lăsând locul altor competitori pentru a
culege roadele. A Treia Stare s-a autoproclamat Adunare
Națională (17 iunie 1789), iar mai târziu Adunare
Constituantă Națională (9 iulie 1789), o adunare care nu
mai era a stărilor, ci ‘a poporului’.
Adunarea Națională Constituantă (1789-1791).

Adevărata revoluție n-a fost produsul unor jocuri
politice, nici rezultatul violenței de stradă, ci o
consecință firească a limbajului ideologic care a permis
înțelegerea acelor evenimente. Faptul că toate
insatisfacțiile divergente au dus la o singură revoluție se
datorează acelor ‘philosophes’ care au oferit ideologia
care a dat sens revoluției.357 Folosind limbajul filozofilor
drept un instrument legitim ce le conferea „un pedigree
intelectual respectabil”358, conducătorii Revoluției au
produs o transformare structurală a sistemului socio-
politic. De fapt, aceasta a făcut diferența între
distrugerea Vechiului Regim și construcția rapidă a
unuia nou.
Primele produse vizibile ale Revoluției, care a oferit o
soluție ideologică generală în loc de compensații parțiale,
au fost abolirea sistemului feudal în urma Decretului din
august (4 august 1789) și Declarația drepturilor omului și
cetățeanului (26 august 1789). Inspirându-se din
revoluțiile americană și engleză și din gândirea radicală
a lui Jean-Jacques Rousseau, Adunarea Constituantă
Națională a produs infrastructura unui ‘bun contract
Doua Stare aristocrația, iar în a Treia Stare era inclus

restul populației.
357 Hobsbawm, op. cit. p. 74.
358 Roger Chartier, apud Darnton, Forbidden Best-Sellers, p.
173.
117
social’ între indivizi abstracți ce își propun să creeze o

organizație politică. Baza noului contract social a
constituit-o Declarația drepturilor omului și cetățeanului.
Declarația drepturilor omului și cetățeanului 359 a
fost aprobată de Adunarea Constituantă Națională „în
prezența și sub auspiciile Ființei Superioare”.
Articole: (art. 1) Oamenii se nasc și rămân liberi și egali

în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate
decât pe utilitate publică.
(art. 3) Principiul oricărei suveranități rezidă în
principal în națiune; nici o entitate, nici un individ nu
pot exercita o autoritate care nu emană în mod explicit
de la ea.
(art. 4) Libertatea constă în a face tot ceea ce nu face
rău altora: astfel, dreptul fiecărui om nu are limite, cu
excepția acelora care asigură celorlalți membri ai
societății exercitarea acelorași drepturi. Aceste limite
pot fi determinate numai prin lege.
(art. 6) Legea este o expresie a voinței generale. Toți
cetățenii au dreptul de a participa personal sau prin
reprezentanții lor la formarea sa. Aceasta trebuie să fie
aceeași pentru toată lumea, indiferent dacă protejează
sau pedepsește. Toți cetățenii, fiind egali în ochii legii,
sunt la fel de eligibili pentru toate demnitățile, locurile
și slujbele publice, în funcție de capacitatea lor și fără a
face altă distincție decât cea privitoare la virtuțile și
talentele lor.
(art. 9) Orice om este presupus nevinovat, până în
momentul în care a fost declarat vinovat; dacă se
consideră necesar să fie arestat, orice act de
359 ‘Declaration des droits de l'homme et du citoyen’, 26

August 1789, http://www.conseil-
constitutionnel.fr/conseil-
constitutionnel/root/bank_mm/anglais/cst2.pdf.
118
constrângere, în afara celor necesare pentru reținerea

lui, trebuie să fie aspru pedepsit de lege.
(art. 11) Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor
este unul din drepturile cele mai de preț ale omului;
orice cetățean poate deci să vorbească, să scrie și să
tipărească liber, în afara cazurilor prevăzute prin lege,
în care va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a
acestei libertăți.
(art. 13) Pentru întreținerea forței publice și pentru
cheltuielile administrative, o contribuție comună este
indispensabilă. Aceasta trebuie să fie distribuită egal
între toți cetățenii, în funcție de posibilitățile fiecăruia.
(art. 15) Societatea are dreptul să ceară socoteală
oricărui funcționar public pentru modul în care își
îndeplinește funcția.
(art. 17) Proprietatea fiind un drept inviolabil și sacru,
nimeni nu poate fi privat de ea, cu excepția cazurilor în
care necesitatea publică, legal constatată, pretinde în
mod evident acest lucru, și cu condiția unei juste
despăgubiri prealabile.
Adunarea Națională Constituantă și-a continuat

activitatea ideologică (și practică) luînd în vizor biserica.
Pe de-o parte, era nevoie ca relația dintre biserică și stat
să fie redefinită, proiect ce era susținut de intelectualitate
încă din vremea Edictului de la Fontainebleau (1685).360
Pe de altă parte, era nevoie de resurse financiare pentru
sprijinirea guvernului revoluționar. Adunarea a abordat
criza financiară transferând națiunii proprietatea Bisericii
(decembrie 1789). Fiind în criză de lichidități, guvernul a
introdus o nouă bancnotă, assignat, cu acoperire în
360 François Furet, Revoluția în dezbatere, Polirom, Iași,

2000, p. 108.
119
terenurile confiscate de la biserică. Ulterior, s-au abolit și

jurămintele monastice (februarie 1790). Constituția
Civilă a Clerului (iulie 1790) i-a transformat pe prelați în
simpli slujbași ai statului.361
Pe lângă redefinirea rolului politic al Bisericii, au fost
făcute diverse reforme de politică economică, care au
ajutat atât la consolidarea guvernării cât și la adâncirea
procesul revoluționar. Vânzarea funcțiilor a fost abolită.
Au fost abolite toate barierele comerciale interne, breslele,
sistemul de ucenicie și organizațiile profesionale. Orice
individ avea dreptul de a practica o meserie prin achiziția
unei licențe.362
Ludovic al XVI-lea și soția sa Maria Antoinetta au
încercat să fugă din Paris, dar au fost prinși și aduși
înapoi, deghizați în aceleași haine pe care le folosiseră ca
să scape (21 iunie 1791). Îmbrăcat ca un servitor, regele a
ajuns în cele din urmă să joace rolul de servitor al
poporului. Chiar dacă ar fi preferat să fie oriunde
altundeva decât în Paris, Ludovic a trebuit să rămână și
să-și facă datoria de monarh constituțional.
Conform primei Constituții363, promisă în 1789, dar

finalizată în septembrie 1791, Franța era o monarhie
constituțională. Regele împărțea puterea cu o Adunare
Legislativă, dar păstra veto-ul și prerogativul de a
desemna miniștri. Adunarea Legislativă era aleasă prin
361 Ergang, op. cit., pp. 663-364.

362 Ibidem, p. 663.
363 ‘Constitution de 1791’, 3 September, 1791,
http://www.conseil-constitutionnel.fr/conseil-
constitutionnel/francais/la-constitution/les-
constitutions-de-la-france/constitution-de-
1791.5082.html.
120
vot cenzitar. Contrar Declarației Drepturilor Omului și

Cetățeanului, sufragiul aparținea doar cetățenilor ‘activi’.
Cu privire la această îngrădire a drepturilor cetățenești,
Constituția prescria următoarele:
„Pentru ca un cetățean să fie considerat activ trebuie să:

fie născut sau naturalizat francez, să fi împlinit vârsta
de 25 de ani, să aibă domiciliul în orașul sau cantonul
respectiv pentru perioada prescrisă de lege, să
plătească în orice parte a regatului o taxă egală cu
valoarea a trei zile de muncă și să prezinte chitanța
aferentă plății, să nu fie angajat ca servitor, să fie luat
în evidența Gărzii Naționale în municipiul de domiciliu
și să fi depus jurământul civil de credință.” (Titlul III,
Capitolul I, Secțiunea II, art. 2).
Cei care nu îndeplineau aceste condiții erau

desemnați drept ‘cetățeni pasivi’. Camille Desmoulins
sublinia faptul că Jean-Jacques Rousseau ar fi fost
desemnat drept „cetățean pasiv”.364 În plus, cetățenii
activi aveau puteri foarte limitate. Ei puteau să participe
doar la alegerea electorilor, care trebuiau să fie și ‘mai
activi’. Nimeni nu putea fi ales elector dacă, pe lângă
condițiile necesare pentru desemnarea ca cetățean activ,
nu îndeplinea următoarele condiții:
„În orașe cu peste 6 000 de locuitori, să fie proprietari

sau să dețină uzufructul corespunzător unei taxe pe un
venit egal cu valoarea locală a 200 de zile de muncă.”
(Titlul III, Capitolul I, Secțiunea II, art. 7).
În final, electorii îi aleg pe reprezentanți. Oricare

cetățean activ, indiferent de poziția, profesia sau venitul
364 Desmoulins, apud Ergang, op. cit., p. 662, nota 1..

121
lui, poate fi ales să fie reprezentantul națiunii. (T III, C I,

S III, art. 3).
Adunarea legislativă (1791-1792) s-a întâlnit pentru

prima dată pe 1 octombrie, ca o consecință a faptului că
Adunarea Constituantă și-a încheiat misiunea
(realizarea constituției). Adunarea Legislativă a fost
formată din aproximativ 165 Feuillants365 (monarhiști) în
aripa dreaptă, aproximativ 330 Girondini366 (liberali) și
Iacobini367 (radicali) în aripa stângă, plus încă
aproximativ 250 de deputați independenți. Această
perioadă a consemnat ascensiunea ‘cluburilor’ politice
în Franța, dintre care se remarcă Clubul iacobinilor.
Girondinii dominau puterea executivă (ca miniștri
numiți de către rege).
Politica vremii a condus Franța în război cu Austria și
aliații ei. Împăratul habsburg al Sfântului Imperiu
Roman, Leopold al II-lea368 (1747-1792), împreună cu
365 Gruparea se întrunea într-o fostă mănăstire a Feuillants,

aflată pe Rue Saint-Honoré, de aici numele de Club des
Feuillants. Membrii clubului se auto-intitulau Amis de
la Constitution.
366 Girondinii erau mai degrabă un grup ce împărtășea
anumite principii decât un partid politic. Numele le
vine de la faptul că cei mai importanți exponenți ai
grupului erau deputați din Gironde.
367 Numele de iacobini a fost dat inițial dominicanilor, care
și-au avut prima reședință din Paris pe Rue St Jacques.
Iacobinii din timpul revoluției au fost numiți așa, în
batjocură, de către oponenții lor politici, dar denumirea
a fost asumată de grup. După promulgarea constituției
din 1791, s-au numit Société des amis de la constitution
séants aux Jacobins a Paris, iar după căderea monarhiei
Société des Jacobins, amis de la liberté et de l'égalité.
368 Leopold era fratele fostului împărat Iosif al II-lea și
fratele reginei Maria Antoinetta.
122
regele prusac, Frederick Wilhelm al II-lea (1744-1797), au

emis Declarația de la Pilnitz, prin care declară că
interesul monarhilor din Europa este legat de bunăstarea
lui Ludovic și a familiei sale. Regele Ludovic al XVI-lea
(precum și numeroși Feuillants) și Girondinii doreau
război. Numai câțiva dintre Iacobinii radicali se opuneau
războiului, preferând să consolideze și să extindă
Revoluția în interior, pentru că, de exemplu, țăranii
catolici din Vendée s-au revoltat împotriva guvernului
îndreptându-se spre Paris.369
Așadar, confruntați cu criza internă și invazia

prusaco-austriacă, Iacobinii au organizat o revoltă
populară, au răsturnat guvernul (august, 1792). În timpul
insurecției din august, Adunarea Legislativă a decretat
suspendarea temporară a regelui Ludovic al XVI-lea și
convocarea unei Convenții Naționale care trebuia să
elaboreze o nouă constituție. Bătălia de la Valmy (20
septembrie 1792) a rezolvat problema externă. Este
cunoscută sub numele de ‘canonada de la Valmy’,
deoarece francezii au tras 20.000 de focuri de tun, cel
mai mare bombardament văzut până atunci.370
Convenția națională (1792–1795). Ce a rămas din

guvernul național depindea de sprijinul Comunei
insurecționale. Convenția însărcinată să scrie noua
constituție s-a întrunit pe data de 20 septembrie 1792 și
a devenit noul guvern (de facto) al Franței. Spre
deosebire de Adunarea Națională, care avea doar putere
legislativă, Convenția Națională îmbina puterea
369 Ergang, op. cit., p. 667-669.

370 Lawrence, op. cit., p. 9.
123
legislativă cu cea executivă și guverna printr-o rețea de

comitete subordonate Comitetului de Salvare Publică.
În ziua următoare, convenția a abolit monarhia și a
declarat Republica. Regele a fost judecat pentru trădare
și decapitat (1793); după câteva luni, regina a fost și ea
decapitată. Execuția lui Ludovic a avut un efect
zdrobitor asupra atitudinii majorității țărilor europene
față de Franța. Convenția a început un război preemptiv
împotriva Angliei și Olandei. Au urmat confruntări cu
alte state, astfel că, până în primăvara anului 1793,
coaliția împotriva Franței era formată din Austria, Prusia,
Spania, Portugalia și Napoli, pe lângă Anglia și Olanda.
În noua Adunare, aripa dreaptă era acum formată din
Girondini în timp ce aripa stângă era dominată de
Iacobini. Deputații girondini tindeau din ce în ce mai
mult să reprezinte interesele înaltei burghezii, în timp ce
Iacobinii deveniseră susținătorii clasei muncitoare.371
Sprijiniți de parizienii sans-culottes și de un mare
număr de membri ai Gărzii Naționale, iacobinii au
alungat 24 de membri girondini din Convenție. Pentru a
rezolva criza generală, iacobinii au introdus un nou tip
de strategie militară, care includea populația civilă în
procesul de război.372
Au realizat și o nouă Constituție373 (iunie 1793).
Această (a doua) Constituție este importantă, deoarece
întruchipa teoria controlului direct al poporului în
guvernare. Această constituție democratică a fost
371 Ergang, op. cit., pp. 677-680.

372 Ibidem, p. 681.
373 ‘Acte constitutionnel du 24 juin 1793’,
constitutions-de-la-france/constitution-du-24-juin-
1793.5084.html.
124
ratificată prin referendum public, dar niciodată aplicată,

din cauza stării excepționale.
Între timp, începuse Domnia Terorii (‘La Terreur’
septembrie 1793 - iulie 1794), cauzată de criza internă și
cea internațională, în special de războiul în derulare.
Guvernul inaugurat mai devreme de Convenție a rămas
în vigoare. În fruntea lui era comitetul executiv, sau
Comitetul de Salvare Publică. Acest comitet era format
din nouă membri, iar mai târziu din doisprezece. Acesta
numea și demitea miniștri, administra finanțele,
organiza armata, selecta generalii, planifica operațiunile
militare și căuta să păstreze legea și ordinea în Franța.
Doi dintre cei mai de seamă membri ai comitetului au
fost Robespierre (1758-1794) și Saint-Just (1767-1794).
Subordonate Comitetului de Salvare Publică, erau
Comitetul pentru Securitatea Generală și Tribunalul
Revoluționar. Primul servea controlului general
polițienesc; cel de-al doilea era o Curte extraordinară
instituită pentru a-i judeca pe cei care se făceau vinovați
de activități contra-revoluționare.374
Legea Suspecților375 (septembrie, 1793) a fost una din
cele mai dezbătute acte Revoluționare, „piatra de hotar a
terorii ca sistem”376, care a permis Tribunalului
Revoluționar să confunde politica cu justiția în așa
măsură încât teroarea devenise „singurul mecanism
regulator al vieții politice”377. Orice inamic real sau
închipuit al guvernului putea fi închis ca suspect.
374 Ergang, op. cit., pp. 681-682.

375 ‘Law of Suspects’ (September, 1793),
http://sourcebook.fsc.edu/history/lawofsuspects.html.
376 Baczko, Baczko, Comment sortir de la terreur.
Thermidor et la Révolution, (Crimele revoluției franceze),
Editura Humanitas, București, 2007, p. 77.
377 Ibidem, p. 154.
125
Suspecții arestați, care erau judecați de Tribunalul

Revoluționar, sfârșeau de obicei la eșafod. Prin urmare,
ghilotina a devenit simbolul perioadei, făcând zeci de
mii de victime, fără discriminare în funcție de clasă sau
categorie socială.
În final, printre cei care și-au pierdut astfel viața au
fost organizatorii Terorii (Robespierre și Saint-Just).
După victoria de la Fleurus (26 iunie, 1794) primejdia
externă dispăruse și, odată cu ea, dispăruse și nevoia
salvatorilor sau a măsurilor extreme.
Aripa stângă i se opunea lui Robespierre pe motiv că
respingea ateismul și nu era destul de radical (egalitarist)
– iar dreapta pe motiv că era prea radical. Însă grupurile
conspirative care l-au răsturnat nu erau ideologice în
motivația lor; majoritatea celor care au conspirat
împotriva lui Robespierre au făcut-o din motive practice
și personale, în special din dorința de auto-conservare.
Frica liderilor politici generată de unele acte arbitrare
ale lui Robespierre a fost tradusă în limbajul mulțimii
prin zvonul care sugera că tiranul republican dorea să
devină rege. Zvonul s-a extins rapid prin ziare, broșuri și
alte materiale de difuzare.378
Regimul Termidorian379 (iulie 1794 - octombrie 1795)

îi exclude de la putere pe iacobini, inclusiv pe câțiva din
cei care au conspirat împotriva lui Robespierre și Saint-
Just. Teroarea Albă a avut ca rezultat numeroase
întemnițări și câteva sute de execuții, aproape exclusiv
ale oamenilor politici de stânga. Conform lui Martyn
Lyons, regimul Termidorian a continuat atât atitudinile
lui Robespierre față de clasa de jos, cât și
378 Ibidem, p. 31.
379 ‘Termidor’ era numele lunii iulie în calendarul
revoluționar produs de iacobini.
126
constituționalismul Adunării Constituante. Cel mai

izbitor aspect al lui 9 Termidor este tocmai absența
intervenției populare, inerția parizienilor și, în cele din
urmă, loialitatea liderilor săi față de guvernarea
existentă. 380
Acest regim a fost nevoit să se bazeze din ce în ce
mai mult pe armată. De exemplu, Napoleon Bonaparte a
pus capăt gustului parizienilor pentru Revoluție,
folosind artileria împotriva lor.
După elaborarea celei de-a treia Constituții (1795)381,
regimul a rămas în istorie sub numele de „Directorat”.
Directoratul Executiv (în franceză, Directoire exécutif),
format din cinci directori aleși pe cinci ani a deținut
puterea executivă în Franța, din noiembrie 1795 până în
noiembrie 1799. Perioada Directoratului a fost centrată
pe un sistem parlamentar format din Consiliul celor
Cinci Sute (art. 44) și Consiliul Bătrânilor, 250 la număr
(art. 82). Membrii Celor Cinci Sute trebuia să fi împlinit
treizeci de ani (art. 74), membrii Bătrânilor să fi împlinit
cel puțin patruzeci de ani (art. 83). Sistemul de alegeri
indirecte ale perioadei Convenției a continuat (art. 33),
însă constituția a adoptat votul secret (art. 31) și a
abandonat sufragiul universal (art. 35).
Renunțarea la sufragiul universal a fost, în teorie, o
deviație de la traseul democratic al republicii, dar, în
practică, n-a produs nicio reacție semnificativă, deoarece
380 Martyn Lyons, ‘The 9 Thermidor: Motives and Effects’,

European History Quarterly 5 (1975), p. 125.
381 ‘Constitution du 5 Fructidor An III’, 22 August 1795,
constitutions-de-la-france/constitution-du-5-fructidor-
an-iii.5086.html.
127
majoritatea oamenilor (90%) nu obișnuiau să voteze,

indiferent de regimul electoral.382
3.3. Războaiele Napoleoniene
Eric Hobsbawm consideră că armata franceză a fost

„copilul formidabil al republicii”383; deoarece în timpul
lungilor perioade de război împotriva Primei Coaliții
(1792-1797) i-a selectat pe cei mai potriviți pentru
această treabă, devenind o armată profesionistă și
curajoasă. După căderea iacobinilor, armata a devenit
tot mai importantă pentru soluționarea problemelor și
păstrarea puterii politice. Preluarea puterii a devenit
astfel doar o chestiune de timp. Napoleon a rezolvat
această ambivalență. Punctul de cotitură din cariera sa a
fost perioada Directoratului.Un plan de campanie bine
făcut împotriva Austriei, i-a convins pe Directori că era
omul potrivit. Ca urmare, în martie 1796, a fost numit
comandant suprem al armatei din Italia. La Lodi și-a
câștigat porecla ‘micul caporal’, apelativ izvorât din
simpatie și admirație din partea soldaților săi, din care
multora le știa numele. I-a izgonit pe austrieci din
Lombardia și a învins armata Statului papal. A rezultat
Tratatul de la Campo Formio (1797), care a pus capăt
Primei Coaliții, i-a conferit Franței control asupra
Renaniei, asupra unei părți din nordul Italiei și asupra
unei părți din țările de Jos (Belgia).384
În Egipt (1798), Napoleon a luptat împotriva Marii
Britanii și aliaților săi din motive strategice și
propagandiste. Între timp, poziția Franței în războiul cu
Prusia și Austria devine tot mai slabă. Napoleon se
382 Baczko, Comment sortir de la terreur..., p. 350.
384 Ergang, op. cit., pp. 697-700.
128
întoarce în Franța și se folosește de situație pentru o a da

o lovitură de stat.385
9 noiembrie (18 Brumar) marchează începutul unui
nou regim, cunoscut drept Consulat (1799-1804).
Bonaparte, cel care a elaborat Constituția din anul VIII
(1799)386, și-a asigurat alegerea în poziția de prim consul,
fapt ce l-a transformat în cea mai puternică persoană din
Franța. Puterea i-a crescut și mai mult prin Constituția
din anul X (1802)387, când ajunge Prim consul pe viață.
În pofida faptului că Napoleon a introdus numeroase
reforme interesante, cum ar fi Concordatul din 1801,
care a pus capăt conflictului religios intern, sau Codul
Napoleonian, care punea bazele birocratice ale statului
modern francez,388 el și-a câștigat notorietatea grație
calităților sale militare. A devenit figura cea mai notorie
a secolului al nouăsprezecelea datorită războaielor pe
care le-a purtat împotriva celei de-a Doua Coaliții (1799-
1802) și împotriva celorlalte (5) care au urmat, până la
385 Ibidem, pp. 701-703.

386 ‘Constitution du 22 Frimaire An VIII’, 13 Decembre
1799, http://www.conseil-constitutionnel.fr/conseil-
constitutions-de-la-france/constitution-du-22-frimaire-
an-viii.5087.html.
387 ‘Constitution du 16 termidor An X’, 4 August 1802,
constitutions-de-la-france/constitution-du-16-
termidor-an-x.5088.html.
388 Codul Civil (1800, 1804) a fost doar primul dintr-o serie
de coduri. A fost urmat de Codul de procedură civilă
(1806), Codul comercial (1807), Codul de procedură
penală, (1808) și Codul penal (1810). Robert Ergang este
de părere că cele din urmă coduri reflectau și sprijineau
din ce în ce mai mult despotismul crescând al lui
Napoleon (Ergang, op. cit., p. 718).
129
ultima înfrângere (1815). Napoleon a revoluționat arta

războiului și logistica, a creat state noi și a redesenat
harta Europei pentru a servi intereselor franceze. A
introdus sistemul de guvernare francez în țările satelit,
unde a rămas în vigoare chiar și după înfrângerea sa. În
concluzie, putem spune că, chiar dacă „la început
armatele lui Napoleon au folosit muschetele pentru a
câștiga inimile” vecinilor, „ideologia republicană s-a
dovedit în final mai de succes”.389
Războaiele au continuat după sfârșitul celei de-a
Doua Coaliții, în principal datorită Marii Britanii. Spre
deosebire de partenerii săi din coaliție, Marea Britanie a
rămas în război pe durata întregii perioade a războaielor
napoleoniene. Tratatul de la Amiens (1802) a oferit doar
un an de pace, interval nesatisfăcător pentru ambele
părți implicate în conflict. Conflictul dintre cele două
națiuni a atins punctul culminant prin seria de Decrete
de la Berlin, care au introdus în vigoare Blocada
Continentală (1806), prin care se urmărea să se sufoce
economic Marea Britanie, interzicându-i comerțul pe
teritoriile controlate de francezi. Dar, în ciuda blocadei
continentale, exporturile britanice de bumbac, lână și
metale au crescut de la 8% (1793) la 13% (1821) din
venitul național, deoarece noi piețe ca Portugalia, Spania
și coloniile lor au înlocuit vechile piețe.390
Pe continent, Napoleon câștiga bătălie după bătălie,
reconfigurând coalițiile anti-franceze. Marea Britanie a
convins Rusia, Suedia și Austria să i se alăture în 1805
389 Robert J. Richards, The tragic sense of life: Ernst Haeckel

and the struggle over evolutionary thought, The
University of Chicago Press, 2008, p. 25.
390 Yves Charbit, Economic, Social and Demographic
Thought in the XIXth Century. The Population Debate
from Malthus to Marx, Springer Verlag, 2009, p. 29.
130
într-o a Treia Coaliție împotriva Franței; Napoleon

folosise forța pentru a convinge puterile continentale că
interesele lor se opun intereselor Marii Britanii. Austria
reintră în război împotriva Franței. Napoleon îi învinge
pe austrieci la Ulm (1805) și în bătălia de la Austerlitz, în
2 decembrie 1805, cunoscută ca ‘bătălia celor trei
Împărați’391. Prusia se alătură Marii Britanii în 1806.
Napoleon învinge o armată prusacă la Jena (14
octombrie 1806), iar mareșalul Davout învinge o altă
armată prusacă la Auerstädt în aceeași zi. Prusia și Rusia
schimbă tabăra în 1807.392 Austria reintră în război
împotriva Marii Britanii, iar în 1809 împotriva Franței.
Napoleon i-a învins pe austrieci la Wagram (iulie 1809).
Tratatul de la Schönbrunn (octombrie 1809) pune
bazele unei noi alianțe franco-austriece. Nou numitul
ministru de externe Metternich și-a concentrat eforturile
să întărească noua alianță (scopul său era să folosească
Franța împotriva Rusiei). Ca urmare, Napoleon s-a
căsătorit cu Marie-Louise, o arhiducesă austriacă.
În 1812, Napoleon a invadat Rusia, căutând să-l
oblige pe Alexandru I să respecte Blocada Continentală.
Problema a fost că logistica sa, care se baza pe proviziile
locale (jefuirea zonelor bogate), nu era fezabilă în Rusia,
aceasta fiind vastă, săracă și acoperită de zăpadă.
Napoleon capturează Moscova, un oraș incendiat și
abandonat, însă nu obține tratatul de pace. Napoleon își
pierde cea mai mare parte din armata de 400.000 de
391 Napoleon I, Franz al II-lea și Alexandru I. Franz al II-lea

a fost ultimul împărat al Sfântului Imperiu Roman
(1792-1806) și primul împărat austriac, ca Franz I (r.
1804-1835). Alexandru I al Rusiei (r. 1801-1825) n-a
urmat politica lui Pavel I (r. 1796- 1801), care încercase
să stabilească relații mai bune cu Napoleon.
392 Ergang, op. cit., p.727.
131
oameni cu care invadase Rusia, din cauza frigului,

foamei și atacurilor de gherilă rusești.393
Până în 1813, Napoleon avea din nou o armată de mai
mult de 300.000 de soldați – însă slab antrenați.
Întrezărind o ocazie de a-l învinge pe Napoleon, Prusia,
Suedia, Austria394 și câteva din statele germane reintră
în război. Însă armata franceză, deși slab pregătită, a
produs pierderi de 40.0000 aliaților la Lützen (mai 1813)
și Bautzen (mai 1813). Înainte ca forțele aliate să se
apropie mai tare, Napoleon a mai avut o victorie la
Dresda (august 1813), însă la Leipzig (octombrie 1813)
lucrurile au luat o întorsătură nefericită. În această
bătălie, uneori numită ‘Bătălia Națiunilor’, care a durat
trei zile, a pierdut o bună parte din armată.395
Totuși, nici Austria, nici Marea Britanie nu doreau să
încurajeze Rusia, slăbind Franța prea tare. Prin urmare,
Metternich l-a înștiințat pe ambasadorul Franței că s-ar
putea lua în considerare menținerea granițelor naturale
ale Franței (Rinul, Alpii și Pirineii) ca bază pentru pace.
În ciuda faptului că era amenințat cu prăbușirea
completă, Bonaparte a ezitat.396
În Campania de șase zile care a urmat, Napoleon a
câștigat câteva bătălii împotriva forțelor inamice care
avansau înspre Paris. Cu toate acestea, pe data de 30
martie 1814, forțele unite ale comandantului austriac
393 David S. Mason, A Concise History of Modern Europe:

Liberty, Equality, Solidarity, Third Edition, EPUB,
Rowman & Littlefield, 2015, pp. 77-80.
394 In August, 1813, socrul lui Napoleon, Împăratul Franz I,
a trecut de partea aliaților, după ce Napoleon
respinsese termenii de pace care-i fuseseră prezentați
de către ministrul austriac Metternich.
395 Ergang, op. cit., p.743.
396 Ibidem, p.744.
132
Schwarzenberg și cele ale comandantului prusac Blücher

au cucerit Parisul. O săptămână mai târziu, Napoleon a
semnat abdicarea sa și accepta exilul pe insula Elba, iar
dinastia de Bourbon a fost reinstaurată.397
Însă aventura lui nu se încheiase. Însoțit de câteva
trupe loiale, Napoleon a recâștigat ușor tronul de la
Ludovic al XVIII-lea. Napoleon a condus în jur de
130.000 de oameni din Armata nordului într-o bătălie
preemtivă împotriva Aliaților, în Belgia. Intenționase să
atace forțele Coaliției înainte ca acestea să se reunească.
Napoleon l-a forțat pe Blücher să lupte la Ligny (16 iunie
1815), de unde prusacii învinși s-au retras în dezordine.
După două zile, a încercat aceeași strategie împotriva lui
Wellington la Waterloo (18 iunie 1815). Dar la Waterloo,
strategia lui Bonaparte a eșuat. În iulie 1815, Napoleon
s-a predat la Rochefort. Aliații l-au exilat pe îndepărtata
insulă Sf. Elena, unde a a rămas până la moarte (1821).398
3.4. Revoluția Industrială
Revoluția Industrială a produs sau, cel puțin, a

contribuit în mod decisiv la crearea modului de
producție capitalist. În cuvintele lui David Landes,
Revoluția Industrială a deschis o nouă epocă a
promisiunilor, a transformat echilibrul puterii politice,
atât în cadrul națiunilor, cât și între națiuni și, treptat, a
schimbat felul oamenilor de a gândi și de a acționa.399
397 Ibidem, pp.744-745.

398 Ibidem, pp.747-749.
399 David S. Landes, The Unbound Prometheus.
Technological change and industrial development in
Western Europe from 1750 to present, Cambridge
University Press, 2003, p. 41.
133
Prin ‘mod de producție capitalist’ înțeleg un sistem

social și politic specific care se bazează pe economia
capitalistă. Fiecare tip de economie (culesul și
vânătoarea, agricultura și zootehnia, respectiv industria
și comerțul) favorizează un tip specific de structură
socială și politică și, în cele din urmă, un tip specific de a
face și înțelege lucrurile.400
Prin ‘capitalism’ înțeleg logica capitalului, care era
produsă de logica investiției. Investiția în mijloace de
producție a extins și a universalizat logica comerțului și
în planul relațiilor interpersonale, producând treptat un
soi de comodificare a realității, o realitate construită
preponderent din resurse și mijloace de producție. În
cuvintele lui Martin Heidegger, tehnica modernă a
favorizat o privire specifică asupra lumii, în care toate
obiectele sunt văzute ca resurse aflate la îndemână,
lăsând deoparte toate celelalte sensuri pe care obiectele
le pot primi.401 În cuvintele lui Karl Marx, tehnica
industrială și logica schimbului au favorizat un tip
specific de relaționare, în care persoanele întrețin relații
obiectuale, în timp ce obiectele întrețin relații sociale,
deoarece mărfurile acționează ca mediator între
diferitele tipuri de muncă încorporate în obiecte,
egalizându-le.402 Universalizarea mărfii favorizează
ignorarea condițiilor specifice în care obiectul a fost
produs, topind în prețul de pe etichetă toată istoria
producerii lui.
400 Wolf, op. cit., pp. 72-99.

401 Martin Heidegger, ‘Întrebare privitoare la tehnică’, în
Originea operei de artă, Univers, 1982, pp. 106-146.
402 Karl Marx, Capitalul, volumul I, în Karl Marx &
Friedrich Engels, Opere, Vol. 23, Editura Politică,
București, 1966, p. 87.
134
În ce fel s-a generalizat această logică bizară, care în

trecut afecta doar o mică parte a populației (comercianți,
finanțiști și, poate, câțiva meșteri și inventatori)?
Pe de-o parte, continua reinvestire a capitalului a tins
să subordoneze celelalte sisteme de producție, făcând
unele regiuni să decadă și forțându-le pe altele să se
adapteze la noua logică. Spre deosebire de logica
comerțului sau de logica bancară, care a afectat mai ales
statutul antreprenorului de succes, logica investiției în
mijloace industriale de producție a afectat baza de
producție a sistemului social european, eliminând
treptat concurența celor care nu urmau această logica.
Pe de altă parte, logica investiției a diminuat
flexibilitatea strategiilor de producție astfel că, după cum
remarcă și David Landes, antreprenorul a devenit un
„prizonier al investiției sale”403. Nevoia de amortizare a
investiției îl obligă pe antreprenor să intrepreteze
procesul de producție și muncitorul, sau ‘mâna de lucru’,
în termeni de costuri și productivitate și să ignore alte
aspecte ale relației. Antreprenorul trebuie să urmeze
numai această logică, pentru a evita falimentul. Astfel că,
fabrica a devenit „un nou tip de închisoare, ceasul un
nou fel de temnicer”404.
Cum? A fost un proces treptat și dureros care a
adaptat societatea la noul ritm. Conform lui Sidney
Pollard, ritmul industrial era complet diferit de cel
tradițional. Patronii de obicei se plângeau de lenea
muncitorilor, care erau obișnuiți să lucreze din greu și
cu entuziasm pe perioade limitate, urmând un ritm al
anotimpurilor și sărbătorilor tradiționale.405 Chiar și
403 Landes, op. cit., p. 41.

404 Ibidem, p. 43.
405 Sidney Pollard, ‘Muncitorul’, in François Furet (ed.),
Omul romantic, Polirom, 2000, p. 85.
135
creșterea salariilor nu era considerată o motivație

suficientă; frecvent, după ce câștigau destul pentru a trăi,
muncitorii englezi sau germani își luau o pauză.
Această problemă era, în general, rezolvată prin
mijloace (1) economice și (2) legale.406
(1) Cea mai bună soluție pentru a rezolva problema
motivației muncitorului a fost să i se dea cel mai mic
salariu posibil, care îl obliga să fie la lucru în fiecare zi.
(2) The Master and Servant Acts erau legi menite să
reglementeze relațiile dintre angajatori și angajați,
începând cu secolul al XVIII-lea. Aceste legi solicitau
supunere și loialitate din partea servitorilor față de
angajatorul lor legal, iar încălcarea contractului era
deseori pedepsită cu muncă silnică. Erau, de asemenea,
folosite împotriva muncitorilor care intrau în sindicate,
fapte văzute ca activități criminale.
Alte metode pentru a rezolva probleme similare
constau în a folosi femei și copii, care erau mai ‘docili’.
Aceste categorii de muncitori acceptau și (sau cel puțin
erau forțați să accepte) salarii mai mici, deoarece se
considera că lucrează doar pentru a suplimenta venitul
familiei.
Exploatarea copiilor exista dinainte de Revoluția
Industrială, doar că acum devenise mai vizibilă, în
principal datorită centralizării și concentrării procesului
de producție. Abuzurile petrecute, mai ales în minele de
cărbuni și fabricile de textile, au făcut subiectul a
numeroase relatări, acestea ajutând la popularizarea
problemei.407 Astfel, politicienii au încercat să limiteze
prin lege exploatarea copiilor, cu toate că proprietarii
fabricilor s-au opus. Primele legi englezești împotriva
406 Hobsbawm, op. cit., pp. 61-62.

407 Pollard, op. cit., p. 84.
136
exploatării copiilor au fost emise în 1833 și 1844. Aceste

Factory Acts stipulau că era interzisă munca copiilor pe
timp de noapte, iar ziua de lucru pentru cei sub 18 ani
era limitată la doisprezece ore, săptămâna de lucru
pentru un copil sub 11 ani era limitată la 48 de ore, dar
nu mai mult de 9 ore pe zi.408
Preferința patronilor pentru femei și copii, în special,
și pentru muncitori înfometați și disperați, în general, a
devalorizat locul fabricii pe lista locurilor preferate de
muncă. A devalorizat, de asemenea, și imaginea
Revoluției Industriale, oferind argumente solide pentru a
critica noul sistem. Urâțenia noilor orașe industriale a
fost un alt motiv pentru a critica noua epocă care s-a
născut la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cel mai
reprezentativ oraș pentru urâțenia sa a fost Manchester,
supranumit ‘Cottonopolis’, primul oraș industrial din
lume. Sistemul de fabrici a fost în mare măsură
responsabil pentru apariția orașului modern, întrucât un
mare număr de muncitori a migrat înspre orașe, în
căutarea locurilor de muncă în fabrici.
Vechii conservatori și noii socialiști au fost campionii
criticii noului sistem. Apoi, în corul criticilor, s-au
adăugat și iubitorii naturii, artiștii, scriitorii și filozofii,
care au început să descrie noua lume ca fiind una
mediocră și urâtă. Dincolo de motivele obiective care
justificau asemenea descrieri, putem adăuga și ritmul
alert al transformărilor impus de noile tehnologii – de la
materialele și tehnicile de construcție, până la
organizarea activităților și tot ceea ce ține de
408 ‘Extracts from The Factory Act of 1833’,

http://www.historyhome.co.uk/peel/factmine/factact.ht
m.
137
planificarea urbană.409 Acest ritm nu le-a permis

arhitecților, scriitorilor și altor creatori să internalizeze
imperativele vieții cotidiene, lăsându-i cu privirea
orientată fie spre trecut, fie spre natură. Un singur
element al noii lumi a fost valorizat pozitiv și imediat:
trenul. Locomotiva cu aburi, gonind prin câmpiile verzi
precum un dragon al tehnicii, a intrat foarte ușor, și
foarte firesc, în imaginarul și obișnuințele vremii.410
„Revoluția Industrială a fost un eveniment englez.”411

A început probabil în cea de-a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea, în Marea Britanie, și a fost rezultatul unui
concurs de împrejurări:
(1) Etica protestantă. Legătura dintre ‘etica

protestantă’ și ‘spiritul capitalismului’ trebuie găsită nu
atât în dedicarea pentru muncă, văzută ca un fenomen
sociologic, cât în strategiile de consum ale englezilor
bogați, în tensiunea dintre creșterea profitului și
limitarea cheltuielilor. În ceea ce privește dedicația
pentru muncă a protestanților, e suficient să amintesc
doar lamentările patronilor din Germania și Marea
Britanie vizavi de lenea și dezinteresul muncitorilor
(citate anterior). Pe de altă parte, predispoziția
‘protestantă’ față de limitarea consumului și investiție a
generat transformarea averii în capital, prin continuă
409 Carl E. Schorske, Viena fin-de-siècle: politică și cultură,

Polirom, Iași, 1998, pp. 59-108.
411 Karl Polanyi, Marea transformare. Originile politice și
economice ale epocii noastre, Editura Tact, Cluj-Napoca,
2013, p. 91.
138
investire și reinvestire. În acest sens, putem menționa

faptul că, fără a lua în calcul această predispoziție, nu
putem să explicăm în mod rațional cum au fost posibile
investițiile compulsive și de mare risc făcute în căile
ferate la începutul secolului al XIX-lea.412
(2) Demografia. Marea Britanie avea o densitate mare

a populației raportat la dimensiunea sa geografică
relativ mică. Politica împrejmuirilor pământurilor
comunale și Revoluția agricolă legată de aceasta, care a
precedat Revoluția industrială, a produs o rezervă de
forță de muncă disponibilă pentru noul mod de
producție.413
(3) Colonialismul. Faptul că Marea Britanie a fost o

mare putere colonială a influențat acest proces în
diferite feluri.
În primul rând, dispunând de modul cel mai ieftin și
răspândit de distribuție, comerțul maritim britanic cu
coloniile a favorizat producția în masă. Comerțul
internațional era mai convenabil decât cel local. De
exemplu, costa mai mult să transporți bunuri de la
Londra la Norwich decât de la Londra la Lisabona.414
În al doilea rând, colonialismul a favorizat
dezvoltarea unei noi perspective în economia politică.
Datorită acestei nou descoperite libertăți, Parlamentul a
devenit mai deplin conștient de restricțiile locale și,
treptat, a început să atace monarhia și încercarea
acesteia de a reglementa viața economică a țării.415 Mai
412 Hobsbawm, op. cit., pp. 56-59.

413 Hill,, The English Revolution, loc. cit.
414 Idem, The Century of Revolution, p. 15.
139
târziu, filosoful iluminist scoțian, Adam Smith (1723-

1790) avea să emită cea mai celebră teorie care a
susținut ideea unui sistem condus de o mână invizibilă.
În timpul vieții lui Smith, au fost publicate cinci ediții
din Avuția Națiunilor (1776), lucrare ce a pus bazele
economiei moderne. Cei mai faimoși gânditori francezi
care au produs o doctrină asemănătoare, laissez-faire, au
fost fiziocrații Anne-Robert-Jacques Turgot (1727-1781)
și François Quesnay (1694–1774).
(4) Napoleon. Blocada Continentală impusă de

Napoleon ca un embargo împotriva Marii Britanii a
încurajat comerțul intercontinental britanic. Marea
Britanie a ieșit din Războaiele napoleoniene ca singura
națiune europeană nedistrusă de colapsul economic și
având singura flotă comercială cu adevărat utilizabilă.
De asemenea, Războaiele Napoleoniene au produs așa-
numitul ‘profit de inflație’: tendința inflaționistă a
favorizat investițiile, diminuând în timp valoarea reală a
sumei care trebuia amortizată.416
(5) Bumbacul. Spre deosebire de cămășile de in, care

pot fi ușor produse în casă, cele de bumbac, pentru a fi
rentabile, necesită un sistem de coordonare a muncii.
Într-o primă fază, comercianții au coordonat un fel de
diviziune a muncii orizontală, mediind între producătorii
de materii prime, trecând prin diferite stadii, și clientul
final. Mai târziu, din nevoia de de a controla procesul de
producție, pierderile de materiale, respectarea
termenelor limită etc. s-a produs o diviziune a muncii pe
verticală, concentrând muncitorii în sistemul de

140
fabrică.417 Deși demersul poate părea foarte complex,

investiția în industria bumbacului era relativ mică – iar
invențiile tehnologice ieftine și ușor de implementat. De
exemplu, Robert Owen a împrumutat 1000 de lire
sterline pentru a construi o asemenea fabrică în
Manchester (1789); după 20 de ani, și-a permis să
plătească (cash) 84.000 de lire sterline co-acționarilor săi
de la New Lanark Mills.418
Începând cu anii 1870, motorul cu aburi a început să
fie utilizat pentru a pune în mișcare diferite mașinării.
Acest lucru a impulsionat apariția rapidă a fabricilor
semi-automate. Materia primă, produsă de sclavii
americani (1790-1860), era, de asemenea, disponibilă.
Noile fabrici, bazate pe diviziunea muncii, nu
necesitau muncitori cu aptitudini speciale. Charles
Babbage (1791-1871) a descris avantajele diviziunii,
dincolo de alienarea și disciplinarea forței de muncă: în
acest sistem, muncitorii cu înaltă calificare și bine plătiți
nu mai sunt nevoiți să desfășoare sarcini care se află sub
nivelul calificării lor; dacă procesul muncii poate fi
divizat între mai mulți muncitori, este posibil să se
atribuie numai sarcinile ce necesită calificare specială
acelor muncitori bine plătiți și calificați, iar celelalte
sarcini să revină muncitorilor mai slab plătiți și mai
puțin calificați, astfel reducându-se costurile.
Dincolo de dezvoltarea în sine din interiorul ramurii,
industria bumbacului a produs o cerere derivată – pentru
clădiri industriale, iluminare industrială, mașinării,
produse chimice, transport etc. – care susținea
417 Ibidem, p. 49.

418 Ibidem, p. 47.
141
dezvoltarea economică generală a industriilor

adiacente.419
Pentru a înțelege mai bine impactul acestei industrii,
este suficient să menționăm faptul că exportul cămășilor
ieftine englezești a echilibrat pentru prima dată balanța
comercială a Europei cu Orientul. Dacă, până atunci,
deficitul era acoperit prin cuceriri și jaf, din secolul al
XIX-lea, imperialismul european devine preponderent
economic, și mai eficient.420
(6) Cărbunele. În plus, nordul și centrul Angliei,

sudul țării Galilor și Lowland-ul Scoțian erau bogate în
resurse naturale. Rezervele locale de cărbune, fier, aramă,
cositor, calcar și resursele hidrologice au fost condiții
excelente pentru dezvoltarea și expansiunea industriei.
Orașele în curs de dezvoltare, lipsa lemnului și iernile
grele au crescut cererea de cărbune, dezvoltându-se
astfel industria minieră. Particularitățile acestei industrii,
în care se lucra cu materiale grele, au forțat dezvoltarea
motorului cu aburi și a rețelelor de căi ferate. Prima
tentativă a utilizării motorului cu aburi a avut loc în
1698. Thomas Savery a produs un motor care genera un
cal-putere. În 1778, James Watt i-a îmbunătățit
substanțial eficiența, economisind 75% din
combustibil.421
(7) Căile ferate. Căile ferate au fost unul din factorii

decisivi care au consolidat Revoluția Industrială, datorită
cererii derivate generată pentru industria minieră și
metalurgică, și datorită uriașei forțe de muncă implicate
în construcția lor. După terminarea construcției căilor
419 Ibidem, p. 49.
420 Wolf, op. cit., p. 123.
142
ferate, mulți dintre muncitori nu s-au întors la viața

rurală, ci au rămas în orașe, fiind o sursă de forță de
muncă pentru fabrici. În cea de-a doua parte a secolului
al XIX-lea, efectele construcției de căi ferate au devenit
vizibile, adaptând distribuția continentală la noile
capacități de producție.422
Revoluția Industrială, care a devenit un fenomen

evident după 1780, și-a arătat efectele abia după 1848.
Bunăstarea relativă a produs ceea ce Eric Hobsbawm a
numit „hibernarea politicii”423. Peste tot în Europa,
guvernele au devenit mai puternice datorită creșterii
veniturilor și datorită absenței predispozițiilor
revoluționare.
Dezvoltarea educației maselor din cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea a produs, pe de-o parte, o
disciplinare eficientă a viitoarei forțe de muncă și, pe de
altă parte, ceea ce a fost numit „cea de-a doua Revoluție
industrială”424 Această fază a depins de aplicarea tehnică
a noilor descoperiri din chimie și fizică.
Caracteristica principală a acestei noi faze a fost
standardizarea:
(1) Standardizarea producției și managementul

științific din a doua jumătate a secolului nouăsprezece a
reprezentat aplicarea perfectă a „principiului lui
Babbage” în ceea ce privește adaptarea omului la ritmul
mașinii. Prima linie de asamblare a fost folosită în
abatoarele din Chicago (1860).425 Ideea standardizării
422 Ibidem, p. 56.

423 Idem, Era capitalului (1848-1875), Arc, Chișinău, 2002, p.
45.
424 Ibidem, pp. 55-63.
425 Ibidem, p. 60.
143
transportului materialelor de la o etapă de lucru la alta

s-a extins și în celelalte activități. Frederick Winslow
Taylor (1856-1915) a devenit cea mai faimoasă figură
care promova standardizarea. Ca „tată al
managementului științific”, Taylor a contribuit la
transformarea capitalismului: „mâna vizibilă a
organizării [...] a înlocuit mâna invizibilă a pieței
anonime a lui Adam Smith”426 . Taylor a urmărit, prin
descompunerea fiecărei operațiuni în mai multe sarcini,
să crească productivitatea muncitorului, diminuând
durata și dificultatea sarcinii. Introducerea acestui
sistem a sporit caracterul inuman al muncii industriale
și, ca reacție, a produs numeroase greve în semn de
protest.427
(2) Standardizarea distribuției a făcut posibil

consumul în masă. De exemplu, Sir Thomas Lipton a
făcut o avere din ambalarea ceaiului în unități
standard.428 Cele mai populare produse standardizate au
fost puștile, ceasurile, mașinile de cusut sau mașinile de
scris.
426 Idem, Era imperiului (1875-1914), Arc, Chișinău, 2002,

pp. 63.
427 Ibidem, pp. 62-63.
428 Ibidem, p. 73.
144
4. Popor, națiune, rasă
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, unele dintre

simptomele neplăcute ale celor două revoluții, Revoluția
Franceză și Revoluția Industrială, au produs noi subiecte
de discuție în câmpul politic, social și cultural. Putem
folosi termenul de Romantism pentru a acoperi tendința
generală a problematizării. De obicei, istoricii plasează
romantismul între 1815 și 1848; dar această perioadă
poate fi extinsă ca să cuprindă și formele sale de
manifestare timpurii și târzii.
Poate părea puțin reductiv să spunem că „revoluția
duală”429 a produs un soi de reacție numită Romantism;
totuși este ușor să remarcăm o preferință generală
pentru tot ce a precedat Iluminismul.
Poate este mai adecvat să vorbim despre un amestec
de raportări pozitive și negative, o continuitate
fracturată sau despre un început al competiției dintre
diferitele interpretări ale Iluminismului. În acest sens,
putem lua în calcul tendințele progresiste axate pe (1)
libertate sau egalitate, care au constituit germenii
liberalismului și socialismului. Putem lua în calcul, de
asemenea, și tendințe reacționare, considerate de obicei
mai romantice decât alte tendințe. În această categorie
am putea plasa trei reacții diferite: (2) naționalismul,
care s-a concentrat pe problema suveranității și
centralizării; (3) reacția romantică împotriva
raționalismului excesiv și împotriva industrializării
urâte; și (4) reacția greu de definit a politicienilor
precum Metternich, care, deși păreau ultra-reacționari,
pledau pentru valorile iluminismului precum rațiunea,
429 Hobsbawm, Era revoluției, p. 34.

145
legitimitatea, echilibrul și cosmopolitismul. Primele

două dintre aceste tendințe (1-2) s-au bazat pe progresul
vizibil al nivelului general de educație, care putea
garanta emanciparea maselor din punct de vedere
economico-politic, socio-politic sau cultural-național.
Ultimele două (3-4) se bazau pe dezamăgirea în ceea ce
privește aceeași problemă.
Dincolo de dezacorduri, se poate vedea un acord
implicit, care considera educația drept baza pentru orice
schimbare pozitivă sau negativă în ceea ce privește
suveranitatea. Ca urmare, majoritatea statelor au
început să ia în serios învățământul de masă. De aici
înainte, politica, cultura și bunăstarea au devenit mai
unite ca niciodată. Naționalismul a exploatat cel mai
mult acest cadru de discuție. Istoria, lingvistica și alte
discipline, care erau orientate înspre tradiție, și-au mărit
componenta politică.
Deși principiul naționalității n-a fost luat în
considerare de cei mai mulți dintre europeni până în cea
de-a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea,
„revoluția filologico-lexicografică” 430 a produs (cel puțin
pentru elita culturală europeană) baza pentru o nouă
legitimare a puterii, prin crearea sau consolidarea
granițelor culturale dintre sau în cadrul statelor. Prin
urmare, naționalismul a devenit o unealtă explozivă în
dinamica suveranității, ca fundament pentru crearea
Statului, sau pentru consolidarea lui.
Început în Europa de Vest, acest proces se răspândise
în toată Europa până la începutul secolului al
nouăsprezecelea. Cele mai problematice zone au fost
Statele Germane, peninsula Italică, teritoriile fostei
Polonii și Balcanii. De atunci încoace, Imperiul Austriac,
430 Anderson, op. cit., p. 83.

146
cel Otoman și cel Rusesc au devenit ținte favorite ale

noului discurs. Austria și-a făcut unul din scopurile
principale din menținerea unității Imperiului Otoman,
deoarece procesul de dezintegrare al Imperiului Otoman
ar fi putut să dea naștere naționalismelor printre
numeroasele grupuri etnice din zonă.
Mergând mai departe, am putea nota că (1) liberalii și
socialiștii împărtășeau cu inamicul lor, Metternich, o
preferință mai puțin romantică pentru rațiune; (2)
grupări mari, aparținând fiecărei direcții ideologice,
simpatizau cu naționalismul; și (3) aproape toate
grupările împărtășeau o puternică antipatie față de
Metternich, care devenise un simbol al unei continuității
nedorite cu vechiul regim.
4.1. State naționale și multinaționale
Metternich (1773-1859). Niciun alt nume nu este mai

îndeaproape asociat (negativ) cu esența Romantismului
decât cel al „Prințului Mitternacht”431 – cancelarul și
ministrul de externe al Austriei. Nu există niciun dubiu
cu privire la sentimentele sale față de de evenimentele
revoluționare. În anii 1770, familia lui și-a pierdut casa
strămoșească de pe malul stâng al Rinului.432 Metternich
a fost o victimă a Revoluției, iar anturajul său era format
în principal din victime similare. Din această perspectivă,
putem înțelege raportarea sa privitoare la schimbare:
431 Erich Zöllner, Istoria Austriei, vol I, Enciclopedică, 1997,

p. 431.
432 William D. Godsey, Jr., ‘‘La société était au fond
légitimiste’: Émigrés, Aristocracy, and the Court at
Vienna, 1789-1848’, European History Quarterly, 35
(2005), p. 64.
147
„Progresul rațiunii omenești a fost extrem de rapid în

ultimele trei secole […]; mult mai rapid decât progresul
înțelepciunii”. Ca urmare, fără forța constrângătoare a
tradiției și moralei, „societatea se va afunda într-un soi
de malaise care, în scurt timp, va sfârși în convulsii”.433
Totuși, Metternich nu era un politician conservator

orb. Din contră, un ministru de externe excelent, s-a
folosit de toate structurile de putere și discursurile
disponibile care garantau cea mai durabilă și cea mai
bună poziție posibilă a statului său în ordinea
internațională. 434
Stabilitatea Europei și existența Austriei ca imperiu
depindeau de legitimitate și echilibru, deoarece cel puțin
instituțiile informale ale vechiului regim aveau destulă
putere să riposteze și deoarece noile regimuri aveau
destule divergențe ca să facă imposibilă o dezvoltare de
durată. Haosul revoluționar și napoleonian au adus
argumente solide împotriva progresismului socio-politic.
În politica internă, Metternich a sprijinit autonomia
locală a aristocrației și biserica, care se dovedise unul
din cele mai importante canale de distribuție ideologică
până la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea. S-a folosit
de poliție pentru a împiedica revoluția pe plan intern,
așa cum s-a folosit de armată pentru a o preveni pe plan
433 From Prince Klemens von Metternich, Memoirs of

Prince Metternich, 1815-1829, ed. Prince Richard
Metternich (New York: Howard Fertig, 1970;
photoreprint of a Scribner and Sons 1881 edition), Vol.
3, pp. 456-463, 469-471, 473-476.
http://www.fordham.edu/halsall/mod/1820metternich.
html.
434 Kissinger, op. cit., pp. 71-75.
148
extern. Până în 1830, aproape că nu existau distincții

între politica sa externă și cea internă.435 Acest lucru a
cauzat o puternică opoziție liberală. Politicieni precum
Franz von Kolowrat (1778-1861) încercau constant să-i
diminueze influența asupra împăratului.436 În acest sens,
mai în glumă, mai în serios, Metternich spunea: „Uneori
am guvernat Europa, dar niciodată Austria”437.
În politica internațională, Metternich a exprimat
dorința Austriei de a fi considerată o putere europeană.
Sfătuit de Friedrich von Gentz (1764-1832), Metternich a
încercat să focalizeze atenția tuturor spre realizările
comune care ar putea rezulta din colaborarea marilor
puteri în a asigura status quo-ul. În această perspectivă,
războiul și expansiunea „nu erau profitabile nici măcar
pentru învingători”438, deoarece duceau la ruină
economică și la distrugerea patrimoniului comun
european.
Congresul de la Viena (1 noiembrie 1814 - 8 iunie

1815), care s-a încheiat cu câteva zile înainte de
înfrângerea finală a lui Napoleon, a făcut ca logica
legitimității și echilibrului să devină logica relațiilor
internaționale; iar „Sfânta Alianță” instrumentul său. Cei
care au decis soarta continentului au fost:
435 Jean Berenger, Istoria Imperiului Habsburgilor, 1273-

1918, Teora, București, 2000, p. 394.
436 Jean-Paul Bled, Franz Joseph, Trei, București, 2002, p.
44.
437 Ibidem, p. 44.
438 Gentz apud Ladislau Gyémánt, Preistoria construcției
europene / Prehistory of the European Construction,
EFES,, Cluj-Napoca, 1999, p. 28 / p. 243.
149
(1) Franz I (1768-1835) al Austriei, reprezentat de

Metternich și adjunctul său baronul Wessenberg. (2)
Frederick Wilhelm al III-lea (r. 1797-1840) al Prusiei,
reprezentat de cancelar, Prințul Karl August von
Hardenberg (1750-1822) și de diplomatul Wilhelm von
Humboldt (1767-1835). (3) Alexandru I (1777-1825) al
Rusiei în persoană. Inițial, fusese reprezentat de
ministrul său de externe, contele Karl Robert
Nesselrode (1780 -1862). (4) George al III-lea (1738-1820)
al Marii Britanii reprezentat la început de vicontele
Robert Stewart Castlereagh (1769-1822) și mai târziu de
Arthur Wellesley, Duce de Wellington (1769-1852). (5)
Ludovic al XVIII-lea (1755-1824) al Franței reprezentat
de ministrul său de externe, Charles Maurice de
Talleyrand-Périgord (1754-1838).
Folosindu-se de Sfânta Alianță, care n-avea nimic de-

a face cu numele, Metternich a reconfigurat politica
europeană pentru jumătate de secol, deoarece și-a
convins aliații să-și facă un scop din a împiedica o nouă
amenințare a echilibrului de putere din partea unei
Franțe renăscute (sau a oricărei alte surse revoluționare).
Istoricii naivi precum A. J. P. Taylor au considerat că
această strategie era greșită, deoarece adevărata
amenințare la adresa echilibrului european era
expansionismul rusesc.439 Dacă Taylor ar fi mers dincolo
de declarațiile lui Metternich, ar fi văzut că acesta se
temea mai mult de Rusia decât de Franța. De exemplu,
Congresul de la Viena n-a impus o pace punitivă
agresorului; Franței i s-a permis să facă parte din noul
sistem. Metternich a făcut tot ceea ce a putut, date fiind
slăbiciunile statului său: a determinat Rusia și pe ceilalți
439 Alan J. P. Taylor, Monarhia habsburgica..., p. 35.

150
actori politici europeni să acționeze în interesul Austriei,

transpunând interesele sale în termeni de interese
comune. Datorită abilității lui diplomatice, Metternich a
asigurat cu ușurință o stabilitate ce favoriza Austria,
care a putut acționa ca o mare putere, mult dincolo de
posibilitățile ei.
Până la moartea lui Alexandru I (1825), sistemul a
funcționat aproape perfect, prevenind sau zdrobind
revoluțiile din anii 1820 din Europa Centrală (mai ales
din Italia). Revoluțiile din 1830 au produs două breșe
majore în sistem, prin slăbirea Imperiului Otoman
(Grecia devenise independentă) și prin impunerea
liberalismului în Europa de Vest (Franța și Belgia
deveniseră mai constituționale).
Chiar și revoluțiile din 1848 nu au schimbat în mod
radical structura puterii. Revoluțiile au afectat toate
orașele importante ale continentului (Berlin, Budapesta,
Milano, Paris, Praga, Veneția și Viena) și au lăsat în
urmă mii de morți (mai puțin de 100.000).
Aspectul comic al ‘Primăverii Popoarelor’ a constat
în faptul că Ludovic-Filip, cel mai liberal dintre liderii
europeni, a fost înlocuit cu președintele Ludovic-
Napoleon. Acest „copil nelegitim al revoluției”440 s-a
proclamat împărat în 1852 sub numele de Napoleon al
III-lea.
Aspectul de durată al ‘Primăverii Popoarelor’ a fost
un confuz sentiment de libertate și justiție socială, care a
topit problemele sociale și naționale, și mult material de
propagandă, care a fost fructificat mai târziu, servind
diferite (uneori contradictorii) agende politice.
Tentativele eșuate de a crea un stat național de felul
440 Hobsbawm, Era capitalului, p. 46.

151
Germaniei sau Italiei au rămas un proiect posibil și

dezirabil pentru o mare parte a elitei liberale.
In ceea ce privește poziția lui Metternich, revoluția
de la 1848 a fost sfârșitul unei cariere politice.
Metternich a fost eliberat din funcție, dar puternica lui
moștenire conservatoare a supraviețuit mult după
plecarea lui, deoarece conservatorul Henry Bombelles s-
a ocupat de educația viitorului împărat Franz Josef
(1830-1916); pentru că întărirea contra-revoluției după
1848 a fost atribuită triumviratului conservator format
din Carl Grünne, Windischgrätz și Radetzky (1808-
1884)441; și, nu în ultimul rând, pentru că Nicolae I al
Rusiei (r. 1825-1855) a ajutat Austria să zdrobească
revoluția maghiară (1849).
Sfârșitul Europei lui Metternich a început abia în
1854. Războiul din Crimeea a fost primul rezultat al
acestei perturbări a sistemului internațional de putere.442
Diplomația imprevizibilă a lui Napoleon al III-lea a fost
una din cauze; schimbarea raportului de forțe în Europa
a fost altă cauză – iar politicieni precum Cavour și
Bismarck au profitat de ambele.
Războiul Crimeei (1854-1856) a fost un complex eșec
diplomatic determinat de conflictul privind autoritatea
asupra țării Sfinte. De fapt, Marea Britanie și Rusia
concurau pentru influența asupra teritoriilor otomane,
iar Franța a complicat jocul. În cele din urmă, Marea
Britanie, Franța și Imperiul Otoman au învins Rusia în
bătăliile purtate în zona Mării Negre și în zona Mării
Baltice, datorită superiorității tehnice. Piemont a câștigat
o alianță cu Franța, trimițând trupe împotriva Rusiei.
441 Godsey, op. cit.., p. 64. Un rol important a fost jucat și

de Jellacic.
442 Hobsbawm, Era capitalului, pp. 96-97.
152
Austria a pierdut o veche alianță cu Rusia, sprijinind

diplomatic Marea Britanie.
Cele mai importante schimbări ale tehnicii militare
au fost folosirea glonțului Minié, care avea o precizie
sporită la distanță, a puștilor cu percuție și a mijloacelor
de comunicare moderne, precum telegraful. Rușii încă
foloseau flintele, bazându-se mai degrabă pe baionete și
lupta corp la corp – au pierdut, astfel, 600.000 de
soldați.443
Negocierile de pace au început în 1856 sub domnia
lui Alexandru al II-lea (r. 1855-1881), fiul și succesorul
lui Nicolae I. Totuși, în afară de perturbarea ordinii
internaționale, n-au rezultat alte schimbări politice
importante după războiul din Crimeea.
Camillo di Cavour (1810-1861), prim-ministru al

Piemontului (din 1852), a fost primul politician care a
profitat de noua realitate politică. Alianța defensivă cu
Franța a fost primul său succes. Apoi, grație
incompetenței conjugate a lui Napoleon al II-lea și
Franz-Josef, Piemontul a început să colecteze teritoriile
italiene deținute de imperiul Austriac.
Conform lui Henry Kissinger, Napoleon al III-lea a
devenit „prizonierul crizelor pe care el însuși le
crease”444, văzându-se nevoit să intervină cu trupe în
sprijinul Piemontului, fără a urmări vreun câștig anume
pentru Franța. După lupte sângeroase și neconcludente
(Magenta, Solferino), implicând un număr impresionant
de soldați (peste 500.000), în care generalii ambelor părți
„s-au remarcat prin mediocritate”445, Piemont a câștigat
443 Landes, Avuția și sărăcia națiunilor.., p. 223.

445 Lucian Boia, Napoleon III cel neiubit, Editura Humanitas,
153
aproape toată Lombardia, mulțumită Tratatului de la

Villafranca (1859). Franța a fost răsplătită cu Savoia și
Nisa, pierzând Austria ca posibil aliat.
Cavour s-a folosit de componenta naționalistă a
zelului revoluționar a lui Garibaldi pentru a obține și
restul Italiei, cu excepția Romei (apărată de trupele
franceze) și Veneției (rămasă sub stăpânire austriacă). În
1861, Victor Emanuel al II-lea a fost proclamat Rege al
Italiei.
Otto von Bismarck (1815-1898), prim-ministru al

Prusiei (din 1862), a fost cel de-al doilea și cel mai de
succes politician care a profitat de noua realitate politică.
Asemenea lui Camillo Cavour, Bismarck s-a folosit de
tendința naționalistă pentru a subordona țării sale acele
regiuni care puteau fi văzute asemănătoare din punct de
vedere istoric sau lingvistic. S-a folosit și de lipsa de
abilitate politică a lui Franz Josef și a lui Napoleon al III-
lea.
Mai întâi, Bismarck l-a atras pe Franz Josef pentru a i
se alătura într-un război împotriva Danemarcei (1864),
cu scopul de a clarifica statutul provinciilor Schleswig și
Holstein. Apoi a declarat război Austriei, din același
motiv. După bătălia decisivă de la Sadowa (1866), care a
angrenat toate inovațiile militare moderne testate în
Războiul din Crimeea și Războiul Civil din America,
Pacea de la Praga (1866) i-a adus Prusiei Schleswig,
Holstein, Frankfurt, Hanovra, Hesse-Kassel și Nassau. În
anul următor, Wilhelm I al Prusiei (1797-1888) a devenit
Președinte al Confederației Germane de Nord – iar
Bismarck a fost numit Cancelar. Imperiul Austriac a
devenit Imperiul Austro-Ungar (1867). Italia a câștigat
Veneția de la Franța, deoarece Napoleon al III-lea
154
obținuse această regiune drept răsplată pentru

neutralitatea lui în războiul Austro-Prusac.446
Apoi, Bismarck l-a determinat pe Napoleon al III-lea
să declare război Prusiei, propunându-l, mai întâi, pe
Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen pentru tronul
Spaniei și modificând, mai apoi, o telegramă a lui
Wilhelm, suficient cât să pară înjositoare pentru
Napoleon.447 Răboiul Franco-Prusac (1870) s-a încheiat
după bătăliile de la Sedan și Metz. Scopul lui Bismarck
era să facă Franța să pară un agresor, iar Prusia un
protector puternic al statelor germane. Wilhelm a fost
proclamat Împărat German la Versailles (1871),
unificând Confederația Germană de Nord cu restul
statelor germane. Italia câștigă Roma.
Putem caracteriza strategia lui Bismarck drept o
politică (1) non-ideologică și (2) prudentă.
(1) A folosit forța naționalismului pentru a crește
puterea statului, unind majoritatea teritoriilor germane,
dar s-a opus pan-germanismului, întrucât ar fi putut să
câștige mai mulți inamici pentru Germania și să piardă
un aliat – Austro-Ungaria, care nu era puternică dar era
un aliat strategic.448 A fost un politician conservator,
însă a promovat votul universal (cu scopul de a-i atrage
pe liberali) și unele reforme sociale (cu scopul de a-i
slăbi pe socialiști).
(2) A încercat să nu umilească inamicul învins,
pentru a evita o permanentizare a dorinței acestuia de
revanșă.449 A limitat colonialismul german, pentru a
446 Berstein & Milza, op. cit., vol. IV, pp. 159-162.
448 Brigitte Hamann, Viena lui Hitler – Anii de ucenicie ai
unui dictator, Vivaldi, București, 2000, p. 410.
449 Franța a constituit excepția acestui demers, din cauza
anexării Alsaciei și Lorenei (Kissinger, op. cit., p. 114).
155
evita mai multe conflicte de interese cu aliații săi decât

și-ar fi putut permite.
Bismarck a folosit termenul de Realpolitik pentru a
descrie strategia sa generală. Realpolitik înseamnă un soi
de politică care consideră ideile drept convingeri
subiective; prin urmare, nu contează nimic altceva în
afara structurii de putere, așa cum este ea. Termenul a
fost inventat de August Ludwig Rochau (1810-1873),
pornind de la premisele că economia este cauza cea mai
importantă și mai obiectivă a politicii.
Congresul de la Berlin (1878), care a încheiat alt

război între Imperiul Rus și cel Otoman, a reprezentat
punctul culminant al carierei politice a lui Bismarck.
Conform lui Henry Kissinger, Bismarck a trebuit să
rezolve dilema unei Germanii care devenise „prea
puternică pentru a sta deoparte”450. Principiul
neutralității cu mai puțini inamici a fost preschimbat în
principiul de a-ți face mai mulți aliați decât ar putea
avea oricare inamic. Însă s-a dovedit o moștenire
împovărătoare pentru urmașii lui.451
Cei mai importanți participanți au fost:

(1) Wilhelm I (Wilhelm Friedrich Ludwig, r. 1861-1888)
al Germaniei reprezentat de Bismarck care a prezidat
întrunirile. (2) Alexandru al II-lea al Rusiei (r. 1855-
1881) reprezentat de Alexandru Mihailovici Gorchakov
(1798-1883). (3) Regina Victoria (Alexandrina Victoria, r.
1837-1901) a Regatului Unit reprezentată de Benjamin
Disraeli of Beaconsfield (1804-1881). (4) Franz Josef I (r.

451 Ibidem, pp. 134-141.
156
1848-1916) al Austro-Ungariei reprezentat de Gyula

Andrássy (1823-1890).
Tema congresului de la Berlin era limitarea

expansionismului rusesc, în vederea evitării unui nou
Război al Crimeei. Marea Britanie și Austro-Ungaria
erau cele mai îngrijorate din cauza expansionismului
rusesc. Compromisul a limitat unele avantaje câștigate
de Rusia, dar a fost nesatisfăcător pentru majoritatea
participanților.
Principalul efect politic al Congresului a fost punerea
în mișcare a naționalismului în Europa Centrală de Est;
deoarece, pe de-o parte, Muntenegru, Serbia și România
au devenit state independente, oferind un precedent
pentru situații similare și, pe de altă parte, anexarea
Bosniei-Herțegovinei (1907) de către Austria a
intensificat atât pangermanismul cât și panslavismul, pe
fondul unei veritabile curse a înarmării.
Cu toate acestea, perioada 1878-1914 a adus, în pofida
naționalismelor și înarmării continue, o liniște fără
precedent în Europa, deoarece, prin colonialism și
cucerirea de noi piețe, au fost exportate atât problemele
sociale, cât și rivalitățile dintre marile puteri.452 Pe plan
extern, capetele încoronate ale Europei, care formau „o
internațională a rudeniei”453, și marea finanță, care nu
agrea războaiele de lungă durată,454 au domesticit
politica internațională; iar, pe plan intern, viața politică
s-a democratizat treptat, tăind din avântul revoluționar,
prin înglobarea revendicărilor de stânga în jocul politic.
452 Hobsbawm, Era imperiului, pp. 18-19.

453 Polanyi, op. cit., p. 61.
454 Ibidem, pp. 62-74.
157
Invențiile perioadei, precum industria publicitară,

ziarul sau periodicul cu circulație de masă și filmul455 au
creat un nou tip de conexiune a omului de rând cu
lumea, iar călătoriile confortabile (pentru studiu, afaceri
sau distracție) au creat un nou tip de conexiune între
burghezii cosmopoliți. În contrast cu perioada
războaielor mondiale, această perioadă a rămas în
mintea contemporanilor ca o epocă a liniștii:
„Era o lume ordonată, cu delimitări clare și tranziții line,

o lume care nu cunoștea graba. Nimeni nu mai credea
în posibilitatea războaielor, revoluțiilor și răsturnărilor.
Orice radicalism, orice fel de violență păreau excluse
într-o epocă a rațiunii.”456
4.2. Știință versus democrație457
Îmblânzită la suprafață, politica s-a afundat în

biblioteci, producând o reacție cu totul aparte la valorile
Iluminismului. Reacția despre care voi vorbi avea în
vedere punerea sub semnul întrebării a chestiunii
egalității, propunând o viziune asupra distincțiilor
sociale, care traducea pe înțelesul noilor vremuri vechea
ideologie aristocratică bazată pe distincții de castă.
Reacția era cu atât mai bizară cu cât pare a fi mai
degrabă o continuitate decât o reacție, datorită faptului
că partizanii acestei mișcări au preluat și modificat
455 Hobsbawm, Era imperiului, p. 17.

456 Stefan, Zweig, Lumea de ieri, Editura Univers, București
1987, p. 23.
457 Capitolul este preluat (și modificat) din cartea mea Rasism
românesc. Componenta rasială a discursului antisemit din
România până la al II-lea război mondial, EFES, Cluj-
Napoca, 2010, pp. 35-43.
158
elemente esențiale ale Iluminismului, precum chestiunea

progresului sau critica laică bazată pe dovezi preluate
din natură și integrate în sisteme coerente.
În plus, preocupările pentru justificarea inegalității
sunt foarte vechi. Sporadic, putem întâlni chiar discuții
avant-la-lettre despre îmbunătățirea rasei umane, după
modelul zootehniei.458 Așa cum am arătat în capitolul
despre Iluminism, în secolul al XVIII-lea, au fost
numeroase voci care au combătut egalitatea, utilizând
ficțiuni care la vremea respectivă păreau a fi știință.
Dacă Buffon a legitimat științific inegalitatea între
europeni și non-europeni, Boulainvilliers (1658-1722) a
produs un model de problematizare pentru uzul local.459
Boulainvilliers opunea plebei galo-romanice sângele
nobil al francilor,460 în tentativa de a reîntemeia
privilegiile nobilimii franceze periclitate de vremurile în
schimbare. Ulterior, acest model, ca atare sau inversat, a
fost refolosit sistematic începând cu Revoluția Franceză
– de abatele de Siéyes, mai târziu de Guizot, Gobineau,
Gumplowicz,461 devenind un fel de motiv folcloric de
haute vulgarisation.
În ceea ce privește rezultatele strict politice ale celor
ce obișnuiau să relativizeze chestiunea egalități, putem
spune că, începând cu Revoluția Franceză, s-au găsit
458 Vezi Tommaso Campanella, La citta del Sole / Cetatea

Soarelui, Poesie filosofiche / Poezii filozofice, Editura
Humanitas, București 2006, p. 69.
459 Louis Dumont, Eseuri despre individualism, Editura Trei,
460 Michel Foucault, ‘Trebuie să apărăm societatea’. Cursuri
ținute la Collѐge de France (1975-1976, Editura Univers,
București, 2000, pp. 73-95.
461 Frank H. Hankins, The Racial Basis of Civilization. A
Critique of the Nordic Doctrine, New York & London,
Alfred A Knopf, 1926, p. 119.
159
numeroase argumente pentru a limita drepturile politice

ale diverselor categorii de oameni, astfel încât
conservatorii (care, pretutindeni, și-au menținut cel
puțin o parte din puterea economică) și noile elite să se
simtă în siguranță. Pe baza distincțiilor, pe care simțul
comun și nivelul de educație le certificau ca firești, au
fost adeseori înlăturați din rândul egalilor: săracii, cu
toate că reprezentau majoritatea supușilor statelor
europene; femeile, cu toate că reprezentau jumătate din
populație; și diverse minorități, devalorizate din cauza
religiei, culturii sau chiar originii lor.462
Totuși, indiferent de abilitatea în a eluda principiile
democratice generale folosind argumente pragmatice
referitoare la cazuri particulare, inconsecvența
ideologică a legislatorilor a fost nevoită să se corecteze
treptat, pe măsură ce respectivele grupuri s-au mobilizat
politic și ideologic pentru a-și promova interesele.
Franța, patria democrației, a cedat prima (1848),
eliminând votul cenzitar – dar păstrând, în schimb,
excluderea femeilor până în 1945. Spre sfârșitul secolului
al XIX-lea, monarhia constituțională din Marea Britanie
începea să semene cu un regim democratic, iar statele
central europene începeau (prin votul cenzitar-capacitar)
să facă concesii celor cu venituri mai mici, în măsura în
care acestea erau compensate prin educație. Dar abia în
prima jumătate a secolului al XX-lea se poate observa o
generalizare a votului universal – iar pe alocuri chiar
includerea femeilor.
Thomas Malthus, prin lucrarea An Essay on the

Principle of Population (1798), a pus piatra de temelie în
462 Gérard Noiriel, „Cetățeanul” în Ute Frevert, Heinz-
Gerhard Haupt (eds.), Omul secolului al XIX-lea,
Editura Polirom, Iași, 2002, pp. 176-194.
160
acest proces de transformare a ideologiei Iluminismului.

Comentând lucrarea respectivă, David C. Stove remarca:
„Efectul cărții a fost în același timp imediat și de durată:
a luat vântul din pânzele Iluminismului pentru cincizeci
de ani.”463 Succesul acestei abordări a constat în faptul
că, asemeni Iluminismului, teoria lui Malthus își avea
centrul de greutate în viitor – însă nu în varianta
optimistă a progresului general nelimitat, ci într-o
variantă pesimistă. Potrivit teoriei malthusiene,
bunăstarea adusă de progresul tehnologic produce
inevitabil o creștere a populației, fapt care reduce
bunăstarea generală. În parte, argumentele folosite de
Malthus nu erau noi. Ideea că totul se autoreglează era
preluată de la Adam Smith, iar constatarea faptului că
oamenii mănâncă, fac sex, se înmulțesc sau mor era o
chestiune de simț comun – la fel și ideea că sunt mai
multe guri de hrănit cu același venit, respectivii se vor
hrăni mai prost, până când o parte dintre ei vor muri.464
Noutatea teoriei consta, pe de o parte, în ideea că
surplusul de hrană se autoreglează prin creșterea
numerică a populației, iar, pe de altă parte, în faptul că
această tendință trebuia să fie una intenționată de
Dumnezeu în vederea motivării omului în a munci mai
creativ, pentru a forța progresul tehnologic prin care
puteau fi hrăniți numeroșii membrii ai societății. Așadar,
procreația și creativitatea mergeau mână în mână. Iar în
cazul în care creativitatea lăsa de așteptat, singura
soluție era abstinența – care era, oricum, pe placul lui
Dumnezeu. Efectul unei astfel de viziuni a constat în
faptul că a legitimat cruzimea în abordarea chestiunii
ordinii sociale. Karl Marx (1818-1883) a criticat teoria
463 David Stove, On Enlightenment, (ed. Andrew D. Irvine)
Transaction Publishing, 2003, p. 59.
464 Vezi Malthus, op. cit., pp. 3-5.
161
malthusiană deoarece aceasta făcea ca sărăcia să nu fie

privită precum o calamitate, ci mai degrabă precum o
crimă care trebuia să fie suprimată și pedepsită.465
Succesul teoriei malthusiene, dincolo de motivele mai
sus enunțate, poate fi explicat și de contextul în care
apăruse. Cititorii din secolul al XIX-lea erau
preponderent indivizi cu o situație materială bună – și
nu foarte mulțumiți de creșterea taxelor. Iar, în
momentul în care au fost publicate numeroasele ediții
ale lucrării lui Malthus taxele creșteau geometric,
datorită Poor Laws și răspândirii Speenhamland
System.466 De asemenea, numeroșii ani cu recolte slabe și
faptul că urbanizarea a făcut ca sărăcia să devină mai
vizibilă, păreau să-i dea dreptate. Iar faptul că săracii
erau responsabili pentru sărăcia lor suna cât se poate de
frumos și etic pentru cei care trebuiau să-i susțină prin
taxe.467
Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, biologia a
preluat acest discurs, iar sociobiologia i-a găsit utilitatea
politică. Traseul acestor idei prin biologie dezvăluie ceea
ce André Pichot numește „darwinizarea societății”468
occidentale. Așa cum observase Marx, biologia a preluat
(ca analogii) idei și teme folosite anterior în științele
465 Marx apud Yves Charbit, Economic, op. cit., p. 128.

466 Charbid, op. cit., p. 17.
467 În plus, dacă dorim să dăm un exemplu picant, am
putea adăuga faptul că Malthus însuși și-a urmat
preceptele: fiind urât și nu suficient de bogat, a decis să
nu se căsătorească, pentru a nu-și înrăutăți situația
materială. Interesant în cazul lui Malthus este tocmai
faptul că provenea dintr-un mediu în care Iluminismul
era la el acasă. Tatăl său îl chemase pe Rouseau pentru
a-i oferi o educație aleasă fiului.
468 André Pichot, La société pure. De Darwin à Hitler,
Champs-Flammarion, Paris, 2000, pp. 75-88.
162
sociale (de la Hobbes la Malthus), care, ulterior, s-au

reîntors biologizate în științele sociale cu un fel de aură
științifică.469 Cu această ocazie, ceea ce trecea drept
firesc din vocabularul ideilor de-a gata, va trece drept
natural, fie că era vorba despre inegalitatea dintre
europeni și non-europeni, fie că era vorba despre
inegalitatea dintre cei care erau înzestrați cu capital și
cei care nu. În secolul următor, întâlnim adeseori
expresia ‘capital biologic’.
Charles Darwin (1809-1882) a intrat adânc în
conștiința publicului, unele dintre ideile sale devenind
locuri comune ale imaginarului european, grație unei
difuziuni fără precedent pentru niște teorii științifice.
Probabil că succesul lui Darwin, inclusiv în biologie, a
fost asigurat de ceea ce a circulat sub numele de
‘darwinism’, grație unor polemiști precum Thomas H.
Huxley (1825-1895), unor autori de bestseller-uri precum
Ernst Haeckel (1834-1919), sau a unor filosofi precum
Herbert Spencer (1820-1903). Dacă polemica lui Huxley
a făcut respectabilă figura omului de știință,470 „știința
polemică”471 a lui Haeckel a devenit sursa de bază a
cunoștințelor generale despre darwinism.472 De exemplu,
doar ediția germană a mult tradusei opere a lui Haeckel,
Enigmele universului (1895-1899), s-a vândut în peste
400.000 de exemplare între 1900-1914.473 Iar acest succes
nu a fost un caz singular. Cât despre Herbert Spencer,
469 Marx apud André Pichot, op. cit., p. 79.

470 Kevin N. Laland and Gillian R. Brown, Sense and
Nonsense, Evolutionary Perspectives on Human
Behaviour, Oxford University Press, 2002, p. 30.
471 Richards, op. cit., p. 108.
472 Ibidem, p. 2, p. 223.
473 Howard K. Kaye, The Social Meaning of Modern Biology,
Yale University Press, 1986, p. 38.
163
deși era luat peste picior în lumea filosofilor (de exemplu,

de către Nietzsche), acesta a contribuit, prin spiritul său
sistemic și integrator, la transformarea evoluționismului
în bază de pornire pentru orice discuție științifică a
epocii sale. Mai mult, implicându-se în disputele politice,
prin vehemența sa împotriva oricăror forme de asistență
socială, a devenit un partizan al cinismului legitimat
științific.474 În dialogul bilateral profitabil cu Darwin,
Spencer a oferit formula de succes: supraviețuirea celui
mai adaptat.
Totuși, dacă dorim să găsim în Darwin un centru al
difuziunii ideologiei rasiste, nu vom reuși – chiar dacă îi
luăm în calcul și pe promotorii săi mai sus menționați.
Darwin nu a fost nici primul, nici cel mai important
promotor al acestor idei. A fost mai degrabă un moment
de cotitură, un moment în care prejudecățile și
interesele de clasă au devenit judecăți științifice. Așadar,
dacă ne referim în mod de-contextualizat la Darwin,
vom găsi doar idei implicite și câteva fraze mai
extravagante neutralizate de dubii serioase. În pofida
faptului că vedea în orice formă de asistență medicală
sau socială o sursă a degenerării rasei,475 Darwin
considera că neglijarea celor slabi sau neajutorați ar
plăti, cu certe și mari suferințe pentru prezent un mai
mult sau mai puțin probabil beneficiu pentru viitor.476
Dacă Darwin poate fi scuzat de responsabilitatea
promovării rasismului modern – darwinismul nu.
Plasată corect în context, adică ținând cont de dialogul
474 David C. Stove, On Enlightenment, (ed. Andrew D.

Irvine) Transaction Publishing, 2003, p. 120.
475 Charles Darwin, Descent of Man, and Selection in
Relation to Sex, With Illustrations. London: John
Murray, Albemarle Street, 1871, p. 168.
476 Ibidem, p. 169.
164
fructuos cu Francis Galton și Alfred R. Wallace (1823-

1913), chiar și interpretarea darwinismului lui Darwin
merită o reevaluare negativă. Prin lucrarea The Descent
of Man and Selection in Relation to Sex (1871), Darwin a
asimilat în biologia sa o serie de elemente eugeniste din
gândirea vărului său, Francis Galton.477 Prin acest dialog,
un nume girează un altul, dând ideilor mai multă forță.
Îngrijorările lui Galton privitoare la înmulțirea și
vigoarea celor inferiori sunt internalizate de Darwin și
explicate ca fiind urmare a faptului că nepăsarea îi face
pe defavorizații social să devină favorizați ai sorții, rasele
inferioare tinzând să le înlocuiască pe cele superioare
tocmai datorită defectelor morale care favorizează
căsătoriile timpurii și fecundările masive.478 Francis
Galton a îndrăznit să meargă ceva mai departe, atât din
punct de vedere teoretic cât și instituțional. Precauția lui
Galton avea în vedere cel mult „excesul de zel”479 care ar
fi putut discredita demersul eugenic.
Francis Galton (1822-1911), devenit celebru datorită
familiei sale ilustre, reușește să impună mediului
academic o nouă disciplină – eugenia. După 1865,
Galton și-a dedicat întreaga viață noii științe, al cărei
nume l-a inventat în 1883.480 Din punct de vedere
instituțional, putem menționa faptul că a adunat
entuziaștii noii discipline în cadrul Eugenics Education
477 Mike Hawkins, Social Darwinism in European and

American Thought, 1860–1945, Cambridge University
Press, 1997, pp. 216-217.
478 Darwin, op. cit., p. 174.
479 Francis Galton, „Eugenics: Its Definition, Scope and
Aims”, American Journal of Sociology, vol. X, No. 1, July
1904, p. 6.
480 Michael G. Bulmer, Francis Galton: Pioneer of Heredity
and Biometry, The Johns Hopkins University Press,
2003, p. 79.
165
Society (1907), deoarece era conștient și frustrat de

lentoarea cu care ideile își croiesc drum spre „mintea
oamenilor de rând”481. Din punct de vedere teoretic,
Galton l-a depășit în extravaganță pe Darwin până într-
acolo încât guvernul britanic a fost uluit la auzul unor
propuneri derivate din principiile galtoniene care,
traduse în limbajul politic, însemnau „redistribuirea
bogăției de la săraci la bogați”482. Prin măsurile negative,
care vizau descurajarea înmulțirii disgenicilor, și prin
măsurile pozitive, care încurajau înmulțirea eugenicilor,
eugenia se voia a fi o știință aplicată, care avea în vedere
„toate influențele care îmbunătățesc calitățile înnăscute
ale rasei”483. Eugenia, fiind cea mai respectabilă direcție
a curentului social-darwinist, a girat cu autoritatea sa
științifică o serie de „temeri sociale și panici morale”484,
pătrunzând în zonele în care alte produse ale bio-
sociologiei întâlneau reticențe.
Alfred R. Wallace (1823-1913), biologul care a
formulat concomitent cu Darwin o teorie similară, a
introdus, precum Galton, o serie de idei care au dat
accente extravagante darwinismului. Wallace, dorind să
elimine accentele eventual imorale ale doctrinei lui
Darwin, sublinia importanța altruismului în evoluția
grupului cultural. Prin altruism, fiecare individ,
indiferent de valoare trebuia să-și găsească locul său de
utilitate socială în grupul din care făcea parte. Pe această
portiță a intrat în istorie acea știință hibridă numită
481 Francis Galton, „Biometry”, în Biometrika, Vol. 1, No. 1,

1901, p. 8.
482 Bulmer, op. cit., p. 86.
483 Galton, „Eugenics…”, p. 1.
484 Frank Dikötter, „Race Culture: Recent Perspectives on
the History of Eugenics”, The American Historical
Review, Vol. 103, No. 2. (Apr., 1998), p. 468.
166
uneori sociobiologie, alteori biosociologie – sau purtând

alte nume mai mult sau mai puțin ezoterice. Altruismul a
fost conceptul care a asigurat rațiunea de a exista a
acestui mod de problematizare, deoarece abia prin
altruism a putut fi fundamentată conceptual o societate
pe baze biologice compatibile cu concurența și
selecția.485 și tot prin acesta lupta pentru supraviețuire
putea depăși lumea fizicului, pătrunzând în lumea
grupurilor culturale – iar cooperarea trebuia să asigure
succesul grupului altruist, eliminând „rasele
486
inferioare” , adică mai puțin altruiste.
Darwinismul social rezultat din acest dialog multiplu
a fost un mix științifico-popular care avea în centru
ideea spenceriană a supraviețuirii celui mai adaptat și
chestiunea selecției naturale propusă de Darwin. Aceasta
din urmă a fost punctul central al teoriilor reunite sub
numele de darwinism, fiind singurul punct asupra căruia
toate cădeau de acord și singurul care a fost exportat cu
succes în alte discipline.487 În plus, darwinismul social
pune punct dezbaterilor referitoare la originea și viitorul
raselor, aducându-i pe toți la un acord.488 Fie că erau
adepți ai monogenezei (divină ori ba) sau ai poligenezei,
fie că erau preocupați de puritate, fie că vedeau
puritatea ca improbabilă, pornind de la milioanele de
strămoși ai fiecărui individ, după Darwin, socio-biologii
încep să dea dreptate zootehniștilor: rasa pură (sau noua
specie de om) poate fi obținută prin continuă selecție
întru modelul dorit. În acest sens, afirmația lui Huston
Stewart Chamberlain, pe care Léon Poliakov o prezintă
ca motto pentru chestiuni mai mult sau mai puțin
485 Pichot, op. cit., p. 133.

486 Ibidem, pp. 94-97.
487 Ibidem, p. 71.
488 Georges Vacher de Lapouge apud Pichot, op. cit., p. 351.
167
mitologice, era cât se poate de științifică la vremea

respectivă: „la urma urmelor, chiar dacă s-ar dovedi că
în trecut n-a existat niciodată vreo rasă ariană, noi vrem
să existe una în viitor: iată punctul de vedere decisiv
pentru oamenii de acțiune”489.
Arthur de Gobineau (1816-1882) este considerat pe
nedrept părintele rasismului – nu pentru că nu era
suficient de rasist, ci pentru că nu prea a fost citit de
contemporani. Între 1853-1855, Eseul lui Gobineau a
avut un tiraj de 500 de exemplare. De asemenea, ediția
germană și-a găsit cu greu editor: după patru ani de
eforturi ale Gobineau-Vereiningung, eseul a fost publicat
în 1897, dar nu s-au vândut decât 4.000 de exemplare
până în 1934490. În schimb, așa cum am arătat,
darwinismul s-a vândut bine, iar eugenismul a fost
prolific. De exemplu, în domeniul eugeniei s-au scris
circa 7.500 de cărți și studii până în 1915, iar majoritatea
medicilor au îmbrățișat, cel puțin parțial, noua
„religie”491. Ann Oakley susține că, între 1910-1960, în
Marea Britanie, aproape orice personalitate relativ
cunoscută, de la medici la biologi, poate fi regăsită
printre membrii mișcării eugenice.492
Totuși, atât rasismul cât și eugenia, ca doctrine de

sinteză (mai mult sau mai puțin eclectice), nu s-au
limitat la dezvoltarea darwinismului social, ci au
489 Huston Stewart Chamberlain apud Léon Poliakov,

Istoria Antisemitismului. De la Voltaire la Wagner, vol.
III, Editura Hasefer, București, 2000, p. 311.
490 Pichot, op. cit., p. 346.
491 Ibidem, p. 179.
492 Ann Oakley, „Eugenics, Social Medicine and the Career
of Richard Titmuss in Britain 1935-50”, The British
Journal of Sociology, Vol. 42, No. 2, Jun., 1991, p. 168.
168
împrumutat din gândirea secolului al XIX-lea, de la

frenologie la literatură comparată, tot ceea ce nu le
punea în discuție fundamentul – și anume că producerea
unei populații viitoare ‘mai bune’ este posibilă,
dezirabilă și chiar etică. Folosindu-se de această știință
marginală, predată uneori sub acoperirea unor științe
precum economia, sociologia sau psihologia (forțând
puțin curicula), iar alteori ca știință propriu-zisă, deloc
marginală, sub denumirea de eugenie sau antropologie,
rasismul și antisemitismul rasial și-au lustruit
fundamentele teoretice.
Această viziune asupra omului și asupra societății a
pătruns adânc în conștiința și în viața cotidiană a
publicului cititor în cea de a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. Ca dovadă stă faptul recurent că, alături de
cunoscutele și blamatele considerente economice care
guvernau mariajele, apar și „tarele de pe piața
matrimonială”493. Considerentele eredo-biologice
precum și cele filantropico-culturale, spre deosebire de
cele economice, nu au devenit obiectul ironiei; din
contră, au devenit un fel de blazon al ‘noilor aristocrați’
și o ideologie exportată cu succes celorlalte clase,
devenind un bun comun, un de-la-sine-înțeles al
europenilor secolului al XIX-lea:
„Sângele i-a fost burgheziei propriul sex. și nu e vorba

aici de un joc de cuvinte; multe din temele specifice
manierelor de castă ale nobilimii se regăsesc la
burghezia secolului al XIX-lea, dar sub formă de
precepte biologice, medicale ori de eugenie;
preocuparea de ordin genealogic s-a transformat în
neliniște privind ereditatea; pentru căsătorii s-au luat
în considerare nu numai imperative economice și
493 John B. Haycraft apud Pichot, op. cit., p. 201.

169
reguli de omogenitate socială, nu numai speranțe de

moștenire ci și amenințări la adresa eredității: familiile
purtau și ascundeau un blazon răsturnat și sumbru ale
cărui simboluri infamante erau maladiile ori tarele
rubedeniilor.”494
Toate aceste „tehnologii ale mariajului sănătos”495 au

servit ca replică la metodele de conservare a sângelui
albastru folosite de nobilime; în cazul de față, însă, era
vorba de o perpetuă îmbunătățire a sângelui. Acest tip
de poziționare socială a grupului care în secolul al XIX-
lea era și principalul consumator de carte e atât simptom
cât și cauză a succesului „filozofiei veterinare”496 ca
discurs ce legitima și oferea suport teoretic respectivelor
practici. Acest discurs era livrat ca eugenie sau rasism,
în funcție de ponderea mai mică sau mai mare acordată
explicit etnicității. Totuși, trebuie menționat faptul că
rasismul dinamic (eugenia) punea un accent mai mic pe
depășirea barierelor rasiale în sine și un accent mai mare
pe individul care le depășea,497 adică pe calitățile rasiale
sau biologice ale individului concret. Ochiul selectiv își
mută atenția (sau o rafinează) de la grupuri mari de
populație la grupuri mai mici din interiorul unei
populații, îngrijorându-se de ratele diferite de
reproducere dintre grupuri întru popularea viitorului.498
În acest orizont, vulgarizatori mediocri, precum

bibliotecarul Georges Vacher de Lapouge, oameni de
494 Foucault, Istoria sexualității, Editura de Vest, Timișoara,
1995, p. 94.
495 Idem, Anormalii. Cursuri susținute la Collège de France
(1974-1975), Editura Univers, București, 2002, p. 352.
496 Poliakov, op. cit., p. 384.
497 Hankins, op. cit., p. 48.
498 Ibidem, p. 138.
170
litere mai mult sau mai puțin rafinați, precum Arthur de

Gobineau și somități academice, respectabile și în același
timp populare, precum Ernst Haeckel, Ludwig
Gumplowicz, Francis Galton, Oswald Spengler și mulți
alții produc (din rațiuni variate) un corpus de texte, cu
idei mai mult sau mai puțin redundante, care creează
impresia decadenței civilizației cosmopolite a burgheziei
secolului al XIX-lea.
4.3. Războaiele mondiale
După războiul franco-german, atât Franța, cât și

Germania au început o cursă a înarmării, favorizând
industria oțelului. După Congresul de la Berlin, Rusia le-
a urmat exemplul, iar Marea Britanie a făcut tot
posibilul pentru a-și menține avantajul (mai ales în
domeniul naval). Italia și Austro-Ungaria au încercat să
țină pasul. Astfel, după 1900, armatele marilor puteri
europene erau echipate cu nave de război blindate, puști
cu încărcare rapidă, care puteau ucide la o distanță de
jumătate de kilometru, mitraliere și tunuri pe măsură.
Numărul recruților a crescut de la an la an. În acest
context, companii precum Krupp, Löwe, Daimler,
Mauser, Schneider, Vickers, Nobel, Skoda etc. au început
să prospere, contribuind la prosperitatea generală a
epocii.499
Pe de altă parte, cursa înarmării a fost dublată de o
tatonare diplomatică, în vederea asigurării reciproce în
eventualitatea unui război. Astfel, Germania și Austro-
Ungaria au încheiat o alianță militară în 1879 – iar
Franța și Rusia în 1891. Din cauza politicii mai puțin
499 John T. Walton Newbold, How Europe Armed for War

(1871-1914), Blackfriars Press, London, 1916, pp. 13-48.
171
temperate a succesorilor lui Bismarck, Marea Britanie s-

a apropiat de Franța în 1904 – iar în 1907 de Rusia.500
Propaganda naționalistă și militaristă, menită să
justifice cheltuielile militare, s-a accentuat – mai ales în
Germania lui Wilhelm al II-lea (r. 1888-1918). Împărații
obișnuiau să pozeze în ținută militară și participau cu
încântare la parade și manevre militare. Pacifismul era
adeseori asociat cu trădarea și mulți începeau să
împărtășească opinia mareșalului Helmuth von Moltke
(1800-1891): „Pacea perpetuă este un vis, și nici măcar
unul frumos”.501 Cu alte cuvinte, marele public și, mai
ales, liderii erau pregătiți psihologic pentru război. Cu
toate acestea, „pacea a continuat să se târâie”502 până în
1914.
Războiul a început cu un pretext cât se poate de
minor. După asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand la
Sarajevo, Austro-Ungaria a făcut tot posibilul pentru a
putea declara război Serbiei, ceea ce s-a și întâmplat în
28 iulie 1914. Rusia, ca protector al slavilor de sud, a
început mobilizarea generală, ceea ce, pentru standardul
vremii era mai amenințător decât o declarație de
război.503 Ca urmare, Germania i-a declarat război. Iar,
pentru a evita un război pe două fronturi, Germania a
început războiul atacând Franța, prin Belgia, conform
vechiului plan conceput de generalul Alfred von
Schlieffen (1833-1913). Datorită faptului că opinia
publică era sensibilă vizavi de invazia Belgiei, guvernul
500 Michael Howard, The First Worl War, Oxford

University Press, 2002, pp. 12-16.
502 Polanyi, op. cit., p. 75.
172
britanic nu a avut dificultăți în a declara război

Germaniei.504
În cele din urmă, blocurile militare care s-au
confruntat au fost: pe de o parte, Imperiul German,
Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman, Bulgaria și, de
cealaltă parte, Imperiul Țarist, Franța, Imperiul Britanic,
Serbia, la care s-au adăugat pe parcurs Italia (1915),
România (1916) – deși formal acestea erau aliate ale
Austro-Ungariei și Germaniei – și Statele Unite ale
Americii (1917).
După cum era de așteptat, războiul a fost întâmpinat
cu entuziasm în multe dintre orașele europene.
Propaganda militaristă și darwinismul social reușiseră să
creeze contextul emoțional dorit pentru acceptarea
războiului ca test al bărbăției și ca antidot al decadenței
civilizației. În acest fel, armatele europene au reușit să
mobilizeze șase milioane de oameni. Germanii se vedeau
ajunși la Paris în șase săptămâni, iar englezii se vedeau
ajunși la Berlin până la Crăciun.505
Dar, după prima bătălie de la Marne (septembrie 1914)
și după primul masacru de la Ypres (octombrie 1914),
entuziasmul s-a prăbușit în tranșee și începea să devină
clar pentru toată lumea că războiul nu va fi „nici scurt,
nici glorios”506. Încercările de a deschide breșe în frontul
adversarilor au eșuat în primii doi ani de război, lăsând
un număr impresionant de victime. Rămân memorabile
îndelungatele bătălii de la Verdun (februarie-decembrie
1916) și Somme (iulie-noiembrie 1916), care au lăsat un
milion și jumătate de victime. Totuși, grație propagandei,
moralul soldaților rămâne ridicat. Moralul rămâne
ridicat și acasă. În fabrici, locul bărbaților plecați pe
504 Howard, op. cit., p. 31, p. 37.
505 Ibidem, pp. 32-35.
506 Mason, op. cit., p. 250.
173
front este ocupat de femei, fapt care a avut o oarecare

contribuție în lupta pentru emanciparea femeii.507
Pe frontul de est, războiul a fost puțin mai mobil și cu
rezultate ceva mai clare, iar generalii Paul von
Hindenburg (1847-1934) și Erich Ludendorff (1865-1937)
au reușit să respingă ofensiva rusească după bătăliile de
la Tannenberg (august 1914) și Lacurile Mazuriene
(septembrie 1914). Armata austro-ungară nu a a avut o
contribuție semnificativă pe acest front, deoarece șeful
ei, Conrad von Hötzendorf (1852-1925), era mai
preocupat de luptele cu sârbii, unde superioritatea
numerică și-a spus cuvântul, reușind să ocupe Belgradul
(octombrie 1915). Rușii au răspuns cu diverse atacuri,
eșuând în pofida superiorității numerice. Însă, în vara lui
1916, generalul Aleksei Brusilov (1853-1926), în una
dintre cele mai sângeroase ofensive ale războiului,
reușește să spargă frontul, luând jumătate de milion de
prizonieri. Evenimentele încurajează guvernul României
să intre în război împotriva Puterilor Centrale, pentru o
scurtă bucată de vreme.508
Pe fronturile secundare, englezii, ajutați de
australieni și neozeelandezi, suferă o înfrângere
costisitoare la Galipolli (1915), dar se descurcă mai bine
la periferia Imperiului Otoman, reușind să ocupe
Ierusalimul (1916) și Bagdadul (1917). Italienii reușesc să
pună probleme serioase austriecilor, dar cu costuri mari;
de exemplu, la Caporetto (1917), au murit jumătate de
milion de oameni.509
Anul 1917 aduce câteva schimbări de strategie: se
pune un accent mai mai pe mitraliere, pe precizia
artileriei, pe recunoașterea aeriană și începe să fie folosit
507 Berstein & Milza, op. cit., pp. 328-329.
508 Howard, op. cit., pp. 41-43, 79-80.
174
strămoșul tancului. Ofensivele, care mută linia frontului

cu câțiva kilometri înainte și înapoi, produc în
continuare sute de mii de victime. Totodată, anul aduce
și câteva vești bune: soldații ambelor tabere încep să se
revolte, susținerea populară a războiului scade dramatic
din cauza lipsurilor materiale și a inflației, partidele care
au votat bugetele de război cer tratative de pace,
diplomația secretă se tatonează reciproc pentru a încheia
eventuale acorduri de pace, iar, în Rusia, începe
revoluția. Însă, ieșirea Rusiei din război, în urma
Tratatului de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), a fost
compensată de intrarea Statelor Unite ale Americii (6
aprilie 1917). Germania pare să fi făcut tot posibilul
pentru a convinge publicul și liderii americani să
abandoneze neutralitatea: de la propuneri de pace
scandaloase, scufundarea unor vase în care și-au pierdut
viața cetățeni americani, până la încercări de alianță cu
Mexicul împotriva Statelor Unite ale Americii.510
În 1918, germanii au putut reloca pe frontul de vest o
parte din trupele folosite în luptele contra rușilor. Noua
tactică de atac consta în folosirea regulată a gazului
toxic, infiltrarea unor unități de elită dotate cu mitraliere
ușoare, grenade, aruncătoare de flăcări și mortare, după
care urmau trupele regulate care umpleau golurile
create. Însă, ofensiva a produs peste 300.000 de victime
de fiecare parte. În același timp, trupe americane
proaspete soseau, într-un ritm de 300.000 de soldați pe
lună. Răspunsul francez a constat în ‘apărarea flexibilă’,
care lăsa trupele inamice să ocupe o zonă populată de
sârmă ghimpată și câteva cuiburi de mitralieră, urmând
o contraofensivă pe flancuri. În vara anului 1918,
germanii erau deja în retragere, soldații Austro-Ungariei
510 Howard, op. cit., pp. 81-98.

175
dezertau în masă, iar, la finalul lui septembrie,

Ludendorff l-a informat pe împărat că războiul nu poate
fi câștigat. Atacați de sârbi, francezi, englezi și greci,
bulgarii au deschis seria capitulărilor (30 septembrie).
Au fost urmați de turci (30 octombrie) și austrieci (3
noiembrie). În 11 noiembrie, din cauza moralului scăzut,
a revoltelor soldaților și a mișcărilor sociale din țară,
Germania semnează Armistițiul la Compiègne. Pentru a
opri valul revoluționar, împăratul a abdicat, plecând în
exil în Olanda, iar social democrații conduși de Philipp
Scheidemann și Friedrich Ebert au transformat
Germania într-o republică, cu capitala la Weimar.511
Conferința de Pace de la Paris (1919-1920) a creat,

pe de o parte, Liga Națiunilor și a impus, pe de altă parte
o pace punitivă adversarilor învinși. Gremania trebuia să
returneze Franței Alsacia și Lorena, să returneze
Danemarcei părțile locuite de danezi din Schleswig-
Holstein (nordul provinciei Schleswig), să returneze
Poloniei, din nou independentă, estul Pomeraniei și
coridorul Danzig, să renunțe la imperiul colonial în
favoarea Marii Britanii și a Franței și, în plus, urma să
plătească reparații de 132 miliarde mărci (echivalentul
de astăzi a 442 miliarde dolari). Austro-Ungaria urma să
se desfacă, după principiul autodeterminării naționale,
în Austria, Ungaria, Cehoslovacia, iar o parte din
teritorii au fost cedate, după același principiu, Italiei,
Iugoslaviei, Poloniei și României. România, deoarece era
de încredere, având soldați odihniți în momentul în care
„revoluția a dat cu coasa prin Europa Centrală și de Sud-
Est”512, a primit toate teritoriile locuite de români.
511 Ibidem, pp. 115-135.
512 Hobsbawm, Era extremelor. O istorie a secolului XX,
Editura Cartier, Chișinău, 1999, p. 39.
176
Deciziile majore au fost luate de Woodrow Wilson

(1856-1924), David Lloyd George (1863-1945), Georges
Clemenceau (1841-1929) și, uneori, Vittorio Emanuele
Orlando ( 1860-1952).
Dată fiind rearanjarea radicală a hărții Europei, Pacea

de la Paris a lăsat mulți lideri politici dezamăgiți. Astfel
că, în următorii 20 de ani, disputele pentru teritorii,
imaginarea unor hărți alternative, discuțiile despre
procentele etnicilor de un anumit fel sau de altul,
îngrijorările vizavi de natalitatea unor grupuri,
controversele istorice despre cine are sau nu întâietate
asupra unui teritoriu etc. au crescut exponențial, în mod
natural. De asemenea, acestea au fost încurajate în mod
artificial, deoarece anumite guverne și anumite grupuri
de interese vedeau în proliferarea ideologiilor xenofobe
o formă utilă de combatere a comunismului, al cărui
spectru a bântuit pentru multă vreme Europa.
Revoluția comunistă. Toată lumea aștepta ca

revoluția comunistă să înceapă în Germania, însă, în
mod surprinzător, Rusia a cules roadele agitației
revoluționare. Incompetența conducerii țariste și, mai
apoi, a guvernului provizoriu condus de Alexander
Kerenski (iulie-noiembrie 1917), dezordinea din timpul
războiului, nemulțumirile populare și, nu în ultimul rând,
abilitățile unor lideri comuniști precum Vladimir Lenin
(1870-1924), Leon Troțki (1879-1940) sau Iosif Stalin
(1878-1953) au făcut posibilă schimbarea de regim și,
totodată, menținerea (relativă) a frontierelor. Lenin i-a
unit pe revoluționari în jurul unor idei, i-a momit pe
soldați cu pacea și pe țărani cu reforma agrară. Troțki i-a
anihilat pe contrarevoluționari folosindu-se de miliția
177
populară ‘gărzile roșii’, care a fost transformată ulterior

în Armata Muncitorilor și a Țăranilor, prin încorporarea
facțiunilor loiale din vechea armată țaristă. Iar Stalin, în
calitate de comisar pentru naționalități, a prevenit
separatismul în republicile emergente. Primele măsuri
ale noii conduceri (Consiliul Comisarilor Poporului) au
fost împărțirea pământului țăranilor (fără despăgubiri),
democratizarea întreprinderilor (controlul revenind
muncitorilor), naționalizarea utilităților publice și a
marilor întreprinderi, recunoașterea depturilor egale
tuturor naționalităților și Pacea de la Brest-Litovsk. Cu
prețul câtorva milioane de victime, armatele generalilor
neloiali noului regim (Alexander Kolceak, Nikolai
Judenici, Anton Denikin, Piotr Wrangel) și corpurile
expediționare trimise de englezi, francezi, americani și
japonezi au fost înfrânte până la mijlocul anului 1923.513
Revoluția s-a extins înspre vest, impulsionată de
succesele din Rusia, de nemulțumirile și de vidul de
putere de la finalul războiului și, nu în ultimul rând, de
nou înființata Comintern (Internaționala a III-a, 1919-
1943). Însă, în Germania, guvernul social-democrat și
ceea ce a mai rămas din armata germană lichidează
insurecția comunistă condusă de Spartakusbund; liderii
ei, Karl Liebknecht (1871-1919) și Rosa Luxemburg
(1871-1919), sunt uciși. Ungaria este ocupată de armata
română (1919), iar liderul comuniștilor maghiari, Béla
Kun, e nevoit să fugă în Rusia. În restul Europei, poliția
sau armata au rezolvat situația.514
Treptat, și în Rusia lui Lenin, revoluția victorioasă
bate în retragere (din punct de vedere ideologic),
nemulțumind stânga partidului comunist, anarhiștii,
513 Berstein & Milza, op. cit., vol. 5, pp. 15-20.

514 Ibidem, pp. 20-26.
178
sindicatele etc. – deoarece se instaurează cenzura și se

descurajează facționalismul, deoarece birocrația, care va
ajunge la 27.000 de funcționari,515 și poliția secretă își
extind atribuțiile și, nu în ultimul rând, deoarece se
instaurează capitalismul de stat. Prin Noile Politici
Economice se reintroduc salariile și ierarhiile la locul de
muncă, este reluat comerțul extern (uneori în
defavoarea populației), se încurajează inițiativa privată,
statul menținând, totuși, controlul asupra marilor
întreprinderi prin care putea dirija economia. După
moartea lui Lenin, această politică economică este
parțial abandonată (partea ce vizează inițiativa privată),
însă politica represivă se accentuează. Stalin, care a
câștigat bătălia de succesiune datorită șarmului și
încrederii pe care o inspira,516 a dus represiunea pe
culmi nebănuite, dând totodată senzația de moderație.517
De exemplu, doar între 1937-1938, au fost arestați 7
milioane de cetățeni incomozi, din care un milion au fost
executați și încă două milioane au murit în lagăre.518
Fascismul. Forma pe care a luat-o comunismul în

Rusia a fost, pentru toate tipurile de fascism, „în același
timp, o sperietoare și un model”519. Totuși, în timp ce
comuniștii ruși au abandonat, cu timpul, o parte din
idealurile iluministe din cauza războiului civil, a
515 Boris Souvarine, Stalin: studiu istoric al bolșevismului,

Editura Humanitas, București, 1999, p. 310.
516 Simon Sebag Montefiore, Stalin: curtea țarului roșu,
Editura Polirom, Iași, 2014, p. 60.
517 Robert Conquest, Marea teroare. O reevaluare, Editura
Humanitas, București, 1998, p. 84.
518 Ibidem, p. 574.
519 Ernst Nolte, Războiul civil european: 1917-1945:
Național-socialism și bolșevism, Editura Runa, București,
2005, p. 28.
179
pragmatismului și a luptelor pentru putere, pentru

fasciști, caracterul revoluționar și progresist a fost din
start doar o fațadă – oferind o revoluție celor care se
temeau de schimbare. Aceasta a fost caracteristica
principală a mișcărilor cărora le este atribuit numele
generic de fascism. Fasciștii au fost, spre deosebire de
ceilalți conservatori, „revoluționarii contrarevoluției”520;
s-au bazat pe mobilizarea maselor, pe manifestații și
propagandă bine regizate, folosindu-se de toate
chestiunile care puteau stârni emoții: de la glorificarea
trecutului până la glorificarea tehnicii moderne, de la
naționalism până la rasism și antisemitism. Ei aveau de
oferit ordine și revoluție în același timp, protejarea
muncitorilor concomitent cu protejarea patronilor.
Viteza cu care au reușit construirea conștientă și
consecventă a unei realități, oricât de aberante,
împărtășită de largi categorii sociale a făcut ca aceste
regimuri să merite eticheta de ‘totalitarism’.
Ideologic, fascismul a pornit de la întreg corpusul de
teorii anti-iluministe care circulau încă din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea,521 mixându-le potrivit
nevoilor locale și preferințelor ideologilor. Politic,
fascismul s-a inspirat din mișcările dreptei ‘socialiste’
încurajate de Biserica catolică în timpul Papei Leon al
XIII-lea (1810-1903).522
Prima mișcare de succes a fascismului a fost cea
italiană, care a dat și numele fenomenului.523 Liderul ei,
Benito Mussolini (1883-1945), a fost un ziarist socialist
oportunist, finanțat de serviciul britanic MI5 cu 100 de
520 Hobsbawm, Era extremelor, p. 128.

521 Vezi capitolul „Știință versus democrație”.
522 Hamann, op. cit., p. 485.
180
lire sterline pe săptămână.524 Mai mult de jumătate

dintre primii membri au fost soldați, întorși abrutizați
din primul război mondial.525 Aceștia, îmbrăcați în
cămăși negre, obișnuiau să se ia la harță cu anarhiștii,
comuniștii și socialiștii. În acest fel, și-au câștigat
suportul elitelor economice și militare. Acest fapt l-a
ajutat pe regele Vittorio Emanuele al III-lea (1869-1947)
să-l numească pe Mussolini în funcția de prim-ministru
după așa-numitul ‘Marș asupra Romei’ (1922). Treptat,
în 3-4 ani, Italia a devenit un regim cu partid unic.
Cea mai de succes mișcare fascistă a fost național-
socialismul german. Succesul acestuia s-a hrănit din
nefericirea și dezorientarea acelei părți a electoratului
german care se vedea pusă în genunchi de război și
răvășită de Marea Criză (1929-1933). Luând ca model
elemente din mișcarea comunistă (steag, nume, cântece,
organizare etc.)526 și punând accentul pe trupele
paramilitare, asemănătoare fasciștilor italieni, partidul
lui Adolf Hitler (1889-1945) a oferit votanților
dezorientați, liderilor armatei și marilor industriași
promisiunea unei revoluții de operetă, care putea să
prevină revoluția comunistă. Pasiunea sa pentru pictură
și arhitectură, precum și frecventarea asiduă a operelor
lui Wagner,527 l-au ajutat pe Adolf Hitler să pună în
scenă manifestații mult mai estetice decât cele ale
omologului său italian. Astfel, deși nu obținuse decât
33% din voturi (maximumul atins în mod natural a fost
524 Christopher Andrew, The Defence of the Realm. The

Authorized History of MI5, Penguin, EPUB, 2010, p. 304.
526 Martin Broszat, The Hitler State. The Foudation and the
Development of the Internal Structure of the Third Reich,
Longman, 1981, p. 19.
527 Hamann, op. cit., passim.
181
37,3%, în iulie 1932)528, președintele Hindemburg îl

numește pe Adolf Hitler cancelar (1933).
În scurt timp, regimul impus de Hitler lichidează
partidul comunist, apoi scoate în afara legii sindicatele și
restul partidelor, devenind un regim cu partid unic. Prin
ordonanța de urgență „privind protecția poporului și a
statului” (28 februarie 1933) suspendă autonomia
landurilor, libertatea de exprimare, de asociere și a
presei, secretul corespondenței și al convorbirilor
telefonice.529
Drumul spre dictatură totalitară a continuat an de an,
deși Hitler a încercat să păstreze aparența continuități
cu Republica de la Weimar. După moartea lui
Hindemburg (1934), atribuțiile președintelui au fost
preluate de către cancelar. Deși nivelul de trai a rămas în
continuare scăzut, popularitatea lui Hitler era în creștere
datorită reducerii șomajului prin intermediul
investițiilor publice masive în infrastructură și
armament. Iar, pentru a-i imprima un caracter
revoluționar regimului, Hitler a început o luptă reală cu
un dușman imaginar – antisemitismul fiind „principala
sa idee politică”530. Antisemitismul informal devine
politică și, mai apoi, lege. Prin Legile de la Nuremberg
(1935), care urmăreau ‘protecția sângelui german și a
onoarei germane’, se interzic căsătoriile mixte, iar evreii
germani rămân fără cetățenie. Apartenența ‘rasială’ a
unei persoane era stabilită după religia bunicilor.
În restul Europei, au apărut mișcări similare, precum
Garda de Fier (România), Crucile cu Săgeți (Ungaria)
fascismul clerical (Slovacia) etc. – dar fără succesul
528 Broszat, op. cit., p. XVII.

529 Ian Kershaw, Hitler, Editura Meteor, București, 2014,
pp. 281-282.
530 Ibidem, p. 346.
182
scontat (cel puțin până la începutul războiului).531 În

schimb, s-au consolidat și s-au multiplicat regimurile
autoritare. Regii autoritari și dictatorii încep să pozeze,
din nou, în uniforme militare, iar istoricii, etnologii și
statisticienii se războiesc cu hărți.
În acest context, începea să devină tot mai clar
pentru politicienii și formatorii de opinie că Europa se
află într-o perioadă interbelică. Astfel, bâlbâielile
diplomatice precum cele referitoare la plata datoriilor de
război ale Germaniei și Pactul de la Locarno (1925)532,
proiectele privind rezolvarea pașnică a disputelor,
precum Pactul Briand-Kellogg (1928) și proiectele
privind o viitoare unificare europeană, precum
Memorandumul Briand (1930)533 au devenit, treptat,
desuete.
Războiul a început lent; diverși agresori au testat
limitele pacifismului comunității internaționale. Japonia
a invadat Manciuria (1931); Italia a invadat Etiopia
(1935); Germania a remilitarizat Renania (1936), a anexat
Austria (martie 1938), a anexat regiunea Sudetă cu
acordul lui Neville Chamberlain, Benito Mussolini și
Édouard Daladier (München, 30 septembrie 1938), iar
mai apoi a invadat Cehoslovacia (martie 1939); URSS a
invadat Finlanda (1939). Toate aceste agresiuni s-au
531 Bela Vago, Umbra svasticii. Nașterea fascismului și

antisemitismului în bazinul Dunării (1936-1939), Editura
Curtea veche, București, 2003.
532 Aristide Briand, Austen Chamberlain (fratele lui
Neville) și Gustav Stresemann au decis să respecte
parțial prevederile tratatelor de pace semnate cu 6 ani
înainte. (Kissinger, op. cit., pp. 238-241).
533 ‘Mémorandum sur l'organisation d'un régime d'union
fédérale européenne’
http://www.europarl.europa.eu/100books/file/FR-N-B-
0014-Memorandum.pdf.
183
petrecut fără ca cineva să emită vreo declarație de război.

De asemenea, războiul civil din Spania (1936-1939) a fost
un bun prilej pentru a testa alianțele și forțele într-un
meci amical. URSS, sprijinind forțele revoluționare de
stânga, s-a văzut împotriva Germaniei și Italiei, care
sprijineau forțele contrarevoluționare de dreapta, iar
Franța a intervenit pe furiș de partea stângii, în timp ce
Marea Britanie a stat deoparte, neavând niciun interes
să apere un regim de stânga.534 Dreapta a câștigat.
Războiul a început oficial odată cu invadarea Poloniei
(1 septembrie 1939) și a devenit un război mondial total
în adevăratul sens al cuvântului. Dacă în Primul Război
Mondial au participat 28 de state, iar bătăliile și
victimele au fost preponderent europene, în cel de al
doilea, numărul statelor participante a ajuns la 61,535 iar
masacrele lui au constituit „pentru întreaga lume o
teribilă lecție de geografie”536. Numărul victimelor
(militari și, mai ales, civili) este estimat la 50-85 de
milioane – marja de estimare este de două ori mai mare
decât numărul total al victimelor războiului precedent.
În cele din urmă, blocurile militare care au dus greul
războiului au fost: pe de o parte, Germania, Italia,
Japonia și o serie de aliați mai mici, pe de cealaltă parte,
Marea Britanie, la care s-au alăturat URSS și SUA (1941).
În rândul marilor puteri combatante putem adăuga
China și Franța, deși au fost mai degrabă victime decât
participanți care să conteze la soarta războiului.
Datorită predispozițiilor revanșarde, războiul a fost
conceput într-o oarecare simetrie cu precedentul.
Diferența majoră a constat în lipsa entuziasmului
534 Pelz, op. cit., p. 148.

535 Joanna Bourke, The Second World War: A People’s
History, Oxford University Press, 2001, p. 2.
184
popular și în atitudinea față de agresor: mai puțină

atitudine cavalerească în diplomație și mai mult calcul
meschin. Dacă Franța și Marea Britanie sperau ca Hitler
să pună capăt bolșevismului cucerind sau slăbind URSS,
Stalin a sperat ca Hitler să slăbească Europa de Vest și să
recucerească teritoriile pierdute în războiul precedent.
Hitler a cules roadele ambivalenței, Stalin a refăcut,
pentru o vreme, granițele fostului imperiu.
Faptul că Stalin a respectat Pactul Ribbentrop-
Molotov (23 august 1939) și faptul că Franța și Marea
Britanie au rămas în expectativă chiar și după declararea
războiului i-a permis lui Hitler să își concentreze efortul
într-o serie de ofensive-fulger. Polonia a cedat într-o
lună (28 septembrie 1939), au urmat Danemarca (aprilie
1940), Norvegia, Belgia, Olanda (mai 1940) și, mai apoi,
Franța (22 iunie 1940). Marea Britanie a reușit să retragă
350.000 de soldați britanici și francezi la Dunkirk. Din
motive de simetrie revanșardă, Franța a trebuit să
semneze armistițiul în vagonul-muzeu de la Compiègne,
care celebra armistițiul din Primul Război Mondial.
Franța a fost divizată în două zone, una ocupată de
germani, incluzând Parisul, și una controlată de
guvernul colaboraționist al lui Philippe Pétain (1856-
1951), cu sediul la Vichy.537
În Europa de Vest, a început o scurtă perioadă de
pace sub ocupație. Francezii și-au plătit liniștea cu 400
de milioane de franci pe zi – cu suma aceasta, Germania
putea întreține 8 milioane de soldați. Economia
europeană a fost pusă, treptat, să lucreze pentru a
întreține mașina de război germană. În această
atmosferă de destindere sumbră, majoritatea evreilor din
Europa ocupată au ajuns în lagărele de concentrare.
537 Bourke, op. cit., pp. 26-38.

185
Bunurile și imobilele deținute au fost confiscate.

Majoritatea urmau să moară din cauza epuizării, a
bolilor și, în cele din urmă, a exterminării planificate.538
În Balcani, ofensiva a fost declanșată de Italia, dar
abia cu intervenția Germaniei aceasta a fost dusă la bun
sfârșit, ocupând Iugoslavia și Grecia (aprilie 1941).
Restul statelor din zonă erau deja, de voie de nevoie,
aliatele Germaniei. În nordul Africii, lucrurile s-au
petrecut în mod asemănător; Italia a început ofensiva,
dar greul a fost dus de Afrika Korps, condusă de
generalul Erwin Rommel (1891-1944), care au împins
armata britanică până la granița cu Egiptul, fără să poată
avansa mai mult. După bătăliile de la El Alamein (1942)
aventura africană a trupelor italo-germane era pe
terminate. Cu această ocazie, Hitler a pierdut 250.000 de
soldați.539
În 1941, în Europa, nu mai erau de cucerit decât
teritoriile URSS-ului. Disprețul față de slavi și ura față de
comunism nu puteau să-l lase prea mult timp liniștit pe
Hitler; mai ales că de asta a stârnit tot tărăboiul. În plus,
nici el, nici Stalin, nu puneau prea mare preț pe tratatele
semnate. Hitler a acționat primul, luându-l prin
surprindere pe Stalin. În 22 iunie 1941, Germania și
aliații săi au atacat URSS cu o forță de 4 milioane de
oameni, 5.000 de avioane și 3.000 de tancuri. Înainte de
venirea iernii, germanii erau la 25 de kilometri de
Moscova. În 1942, armata germană se afla în fața
Leningradului, Moscovei și a Stalingradului. Niciunul
din orașe nu a cedat.540
În Asia, unde războiul începuse încă din 1931 și
escaladase în 1937, chinezii au pierdut 2 milioane de
539 Bourke, op. cit., pp. 100-114.
540 Carpentier & Lebrun, op. cit., p. 407.
186
soldați (plus 1,7 milioane răniți) și 15 milioane de civili.

Războiul a devenit unul de uzură, cu lupte de gherilă
conduse de comuniștii lui Mao Zedong (1893-1976) și
naționaliștii lui Chiang Kai-shek (1887-1975).
Represaliile japonezilor au fost neobișnuit de crude.
Treptat, ajutorul secret oferit de SUA devine tot mai
oficial, culminând cu embargoul impus Japoniei (iulie
1941). Spre sfârșitul anului 1941, Japonia a atacat
Malaysia, Thailanda, iar, mai apoi, Birmania (Myanmar),
Filipine, Singapore, Hong Kong și restul coloniilor
europene din vecinătate. Atacul de la Pearl Harbor (7
decembrie 1941) a convins publicul american că SUA nu
poate să nu ia parte la acest război. Deși, inițial, războiul
din Europa avea prioritate pentru americani, în Asia au
înaintat sistematic spre Japonia, mai întâi câștigând
bătălii pe apă, apoi pe plaje și, în cele din urmă, pe uscat.
Cele mai mari bătălii au fost cele de la Guadalcanal
(1942-1943), Insulele Mariane (1944), Iwo Jima și
Okinawa (1945).541
Anul 1943 înseamnă începutul sfârșitului pentru
Hitler. Armatele lui Gheorghi Jukov (1896-1974) au
reușit să încercuiască armata lui Friedrich Paulus (1890-
1957) la Stalingrad (februarie 1942). Cu această ocazie,
Hitler a pierdut 300.000 de soldați. După o ultimă
încercare ofensivă eșuată la Kursk (iulie-august 1943),
armata germană începea să bată în retragere,
abandonând Crimeea, Ucraina și Bielorusia (1943). Între
timp, americanii au fost primiți cu brațele deschise de
italieni. Mussolini a fost înlăturat în iulie 1943; dar
Germania a ocupat nordul Italiei, instituind un regim
marionetă la Salo, cu Mussolini în frunte. Totuși, la
finalul anului 1943, era destul de clar că Germania va
541 Bourke, op. cit., pp. 55-95.

187
pierde războiul; Roosevelt, Churchill și Stalin au început,

la Teheran, seria de întâlniri pentru a negocia împărțirea
sferelor de influență. Conform înțelegerii de la Teheran,
americanii și britanicii au deschis un nou front în
Europa de vest, debarcând în Normandia (6 iunie 1944).
Apoi au început înaintarea constantă spre Germania, în
timp ce orașele germane erau bombardate neîncetat.
Între timp, armatele rusești au forțat sateliții Germaniei
(Finlanda, România, Bulgaria, Ungaria) să încheie
armistițiu. În aprilie 1945, americanii care avansau spre
est s-au întâlnit pe Elba cu rușii care avansau spre vest.
Coșmarul european a luat sfârșit în 8 mai 1945, când
Germania a semnat capitularea necondiționată, iar în
Asia luptele încetează după bombardamentele nucleare
de la Hiroșima (6 august) și Nagasaki (9 august 1945).542
Liderii învingători s-au mai întâlnit de două ori
pentru a discuta detaliile ordinii postbelice – la Yalta, în
februarie 1945 și la Potsdam, în iulie-august 1945.543 În
urma negocierilor, URSS a câștigat țările Baltice,
teritoriile germane din jurul Königsbergului, Basarabia
și Nordul Bucovinei. Polonia a fost mutată mai spre vest.
Restul țărilor reveneau, în mare, la granițele de după
Primul Război Mondial. Estul Germaniei rămânea sub
administrare sovietică, iar țările din Europa de Est și
Balcani, cu excepția Greciei, urmau să intre sub
influența URSS.544

543 La Conferința de la Potsdam, Harry Truman l-a
înlocuit pe Roosevelt, care decedase în aprilie – și
Clement Attlee pe Churchill, care pierduse alegerile în
iulie.
188
Bibliografie
1. ‘Acte constitutionnel du 24 juin 1793’,

constitutions-de-la-france/constitution-du-24-juin-
1793.5084.html.
2. ‘An Act Declaring the Rights and Liberties of the
Subject and Settling the Succession of the Crown’,
1689,
http://avalon.law.yale.edu/17th_century/england.as
p.
3. ‘Commonwealth Instrument of Government’, 1653,
http://www.fordham.edu/halsall/mod/1653
intrumentgovt.html.
4. ‘Constitution de 1791’, 3 September, 1791,
constitutions-de-la-france/constitution-de-
1791.5082.html.
5. ‘Constitution du 16 termidor An X’, 4 August 1802,
termidor-an-x.5088.html.
6. ‘Constitution du 22 Frimaire An VIII’, 13 Decembre
1799, http://www.conseil-constitutionnel.fr/conseil-
frimaire-an-viii.5087.html.
7. ‘Constitution du 5 Fructidor An III’, 22 August 1795,
189
fructidor-an-iii.5086.html.
8. ‘Declaration des droits de l'homme et du citoyen’,
26 August 1789, http://www.conseil-
constitutionnel.fr/conseil-
constitutionnel/root/bank_mm/anglais/cst2.pdf.
9. ‘Extracts from The Factory Act of 1833’,
http://www.historyhome.co.uk/peel/factmine/factac
t.htm
10. ‘Law of Suspects’ (September, 1793),
http://sourcebook.fsc.edu/history/lawofsuspects.ht
ml.
11. ‘Mémorandum sur l'organisation d'un régime
d'union fédérale européenne’
http://www.europarl.europa.eu/100books/file/FR-N-
B-0014-Memorandum.pdf.
12. ‘Révolution’, in L'Encyclopédie ou Dictionnaire
raisonné des sciences, des arts et des métiers,
http://diderot.alembert.free.fr/R.html.
13. ‘The Humble Petition and Advice’, May 25, 1657,
http://www.constitution.org/eng/conpur102.htm.
14. ‘The Petition of Right’, 1628,
http://odur.let.rug.nl/~usa/D/1601-
1650/england/por.htm.
15. Anderson, Benedict, Imagined Communities.
Reflections on the Origin and Spread of Nationalism,
Verso, 1991.
16. Andrew, Christopher, The Defence of the Realm. The
Authorized History of MI5, Penguin Group, 2010.
17. Asch, Ronald G., ‘‘Wo der soldat hinkümbt, da ist
alles sein’: Military Violence and Atrocities in the
Thirty Years War Re-examined’, German History,
2000.
190
18. Bacon, Francis, ‘Aphorism 129’, Novum Organum,

1620,
http://history.hanover.edu/texts/Bacon/novorg.html.
19. Baczko, Bronislaw, Comment sortir de la terreur.
Thermidor et la Révolution, (Crimele revoluției
franceze) Humanitas, București, 2007.
20. Bayle, Pierre, Avis important aux réfugiés sur leur
prochain retour en France (1690), in Pierre Bayle,
Pierre Jurieu, Răzbunare împotriva tiranilor : teoria
politică a protestantismului francez, antologie
realizată de Ovidiu-Victor Olar, Nemira, București,
2007.
21. Berenger, Jean, Istoria Imperiului Habsburgilor,
1273-1918, Teora, București, 2000.
22. Bergvall, Ake, ‘Reason in Luther, Calvin, and
Sidney’, The Sixteenth Century Journal, Vol. 23, No.
1 (Spring, 1992).
23. Berstein, Serge & Milza, Pierre, Istoria Europei, vol.
III-V, Institutul European, Iași, 1998.
24. Biddiss, Michael D., „Gobineau and the Origins of
European Racism”, Race and Class, (7) 1966.
25. Bled, Jean-Paul, Franz Joseph, Trei, București, 2002.
26. Boia, Lucian, Napoleon III cel neiubit, Editura
Humanitas, București, 2014.
27. Bonney, Richard, ‘Cardinal Mazarin and his Critics:
The Remonstrances of 1652’, Journal of European
Studies, No. X (1980).
28. Bourke, Joanna, The Second World War: A People’s
History, Oxford University Press, 2001.
29. Braudel, Fernand, Mediterana și lumea
mediteraneană în epoca lui Filip al II-lea, Meridiane,
1986.
30. Brewer, John, ‘The English State and Fiscal
Appropriation, 1688-1789’, Politics Society, 16 (1988).
191
31. Broszat, Martin, The Hitler State. The Foudation and

the Development of the Internal Structure of the
Third Reich, Longman, 1981.
32. Burke, Jill, Changing Patrons: Social Identity and the
Visual Arts in Renaissance Florence, The
Pennsylvania State University Press, 2004.
33. Burke, Peter, Languages and Communities in Early
Modern Europe, Cambridge University Press, 2004.
34. Campanella, Tommaso, La citta del Sole / Cetatea
Soarelui, Poesie filosofiche / Poezii filozofice, Editura
Humanitas, București 2006.
35. Carpentier, Jean & Lebrun, François (eds.), Istoria
Europei, Editura Humanitas, București 1997
36. Castiglione, Baldesar, The Book of the Courtier,
Charles Scribner’s Sons, New York, 1903.
37. Charbit, Yves, Economic, Social and Demographic
Thought in the XIXth Century. The Population
Debate from Malthus to Marx, Springer Verlag, 2009.
38. Chaunu, Pierre, Civilizația Europei în Secolul
Luminilor, Meridiane, București, 1986.
39. Conquest, Robert, Marea teroare. O reevaluare,
Editura Humanitas, București, 1998.
40. Crimando, Thomas I., ‘Two French Views of the
Council of Trent’, The Sixteenth Century Journal,
Vol. 19, No. 2 (Summer, 1988).
41. Darnton, Robert, Marele masacru al pisicii și alte
episoade din istoria cultural a Franței, Polirom, 2000.
42. Darnton, Robert, The Business of Enlightement. A
Publishing History of the Enciclopedie 1775-1800,
Harvard University Press, 1979.
43. Darnton, Robert, The Forbidden Best-Sellers of Pre-
Revolutionary France, W. W. Norton & Company,
1996.
192
44. Darwin, Charles, Descent of Man, and Selection in

Relation to Sex, With Illustrations, London: John
Murray, Albemarle Street, 1871.
45. Das, Arvind Narayan, ‘Theories of State: Aristotle
to Marx’, Social Scientist, Vol. 3, No. 8 (1975).
46. Davies, Norman, Europe. A History, Pimlico, London,
1997.
47. Destombes, M., ‘A Panorama of the Sack of Rome
by Pieter Bruegel the Elder’, Imago Mundi, Vol. 14
(1959).
48. Dikötter, Frank, „Race Culture: Recent Perspectives
on the History of Eugenics”, The American
Historical Review, (103/2) 1998.
49. Dumont, Louis, Eseuri despre individualism, Editura
Trei, Bucuresti, 1996.
50. Elias, Norbert, „On the Sociology of German
Antisemitism”, Journal of Classical Sociology, (1)
2001.
51. Elias, Norbert, Procesul civilizării. Cercetări
sociogenetice și psihogenetice, Polirom, 2002.
52. Ergang, Robert, Europe from the Renaissance to
Waterloo, Heath & Company, 1939.
53. Foucault, Michel, „Trebuie să apărăm societatea”.
Cursuri susținute la Collège de France (1975-1976),
Editura Univers, București, 2000.
54. Foucault, Michel, Anormalii. Cursuri susținute la
Collège de France (1974-1975), Editura Univers,
București, 2002.
55. Foucault,Michel, Istoria sexualității, Editura de Vest,
Timișoara, 1995
56. Foucault, Michel, Istoria sexualității, Editura de Vest,
Timișoara, 1995.
57. Frevert, Ute & Heinz-Gerhard Haupt (eds.), Omul
secolului al XIX-lea, Editura Polirom, Iași, 2002.
193
58. Fulbrook, Mary, ‘Religion, Revolution and

Absolutist Rule in Germany and England’, European
History Quarterly, 12 (1982).
59. Furet, François (ed.), Omul romantic, Polirom, 2000.
60. Furet, François, Revoluția în dezbatere, Polirom, Iași,
2000.
61. Galton, Francis, „Biometry”, Biometrika, Vol. 1, No.
1, 1901.
62. Galton, Francis, „Eugenics: Its Definition, Scope and
Aims”, American Journal of Sociology, vol. X, No. 1,
July 1904.
63. Godsey, William D. Jr., ‘‘La société était au fond
légitimiste’: Émigrés, Aristocracy, and the Court at
Vienna, 1789-1848’, European History Quarterly, 35
(2005).
64. Le Goff, Jacques, Must we divide history into periods?,
Columbia University Press, 2015.
65. Guérard, Albert Leon, France in the Classical Age.
The Life and Death of an Ideal, Harper & Row,
Publishers, 1965.
66. Gyémánt, Ladislau, Preistoria construcției europene /
Prehistory of the European Construction, EFES, ,
Cluj-Napoca, 1999.
67. Hamann, Brigitte, Viena lui Hitler – Anii de ucenicie
ai unui dictator, Vivaldi, București, 2000.
68. Hamilton, Earl J., ‘The Foundation of the Bank of
Spain’, The Journal of Political Economy, Vol. 53, No.
2 (1945).
69. Hankins, Frank H., The Racial Basis of Civilization.
A Critique of the Nordic Doctrine, New York &
London, Alfred A Knopf, 1926.
70. Hawkins, Mike, Social Darwinism in European and
American Thought, 1860–1945, Cambridge
University Press, 1997.
194
71. Hay, Denys, ‘Europe and Christendom a Problem in

Renaissance Terminology and Historical Semantics’,
Diogenes, 5 (1957).
72. Hazard, Paul, Criza conștiinței europene. 1680-1714,
Humanitas, 2007.
73. Hazard, Paul, La pensée européenne au XVIIIe siècle.
De Montesquieu à Lessing, Librairie Arthème Fayard,
Paris, 1979 (1e édition : Boivin et Cie, Paris, 1946).
74. Heidegger, Martin, ‘Întrebare privitoare la tehnică’,
in Martin Heidegger, Originea operei de artă,
Univers, 1982.
75. Heins, Volker, ‘Civil Society’s Barbarisms’,
European Journal of Social Theory, 7(4).
76. Hill, Christopher, The Century of Revolution, 1603-
1714, W. W. Norton, 1966.
77. Hill, Christopher, The English Revolution 1640,
Lawrence and Wishart 1940, Transcribed by Andy
Blunden, 2002,
http://www.marxists.org/archive/hill-
christopher/english-revolution/#3.
78. Hobsbawm, Eric, Era revoluției (11789-1848), Editura
Cartier, Chișinău, 2002.
79. Hobsbawm, Eric, Era capitalului (1848-1875), Editura
Cartier, Chișinău, 2002.
80. Hobsbawm, Eric, Era imperiului (1875-1914), Editura
Cartier, Chișinău,2002.
81. Hobsbawm, Eric, Era extremelor. O istorie a secolului
XX, Editura Cartier, Chișinău, 1999.
82. Howard, Michael, The First Worl War, Oxford
83. James I, A speech to parliament (1610),
http://www.thenagain.info/Classes/Sources/JamesI.
html.
195
84. James I, True Law of Free Monarchies, (1598),

http://www.fordham.edu/halsall/mod/james1-
trew2.html.
85. Jászi, Oscar, ‘The Stream of Political Murder’,
American Journal of Economics and Sociology, Vol. 3,
No. 3, (1944).
86. Kant, Immanuel, ‘An Answer to the Question:
What is Enlightenment?’, Konigsberg, September
30, 1784, www.bsos.umd.edu/gvpt/Theory/kant-
enlightenment.pdf.
87. Kaye, Howard K., The Social Meaning of Modern
Biology, Yale University Press, 1986.
88. Kershaw, Ian, Hitler, Editura Meteor, București,
2014.
89. Kiermayr, Reinhold, ‘How Much Money was
Actually in the Indulgence Chest?’, The Sixteenth
Century Journal, Vol. 17, No. 3 (Autumn, 1986).
90. Kissinger, Henry, Diplomacy, Simon & Schuster,
1994, pp. 56-78.
91. Laland, Kevin N. & Brown, Gillian R., Sense and
Nonsense, Evolutionary Perspectives on Human
Behaviour, Oxford University Press, 2002.
92. Landes, David, The Unbound Prometheus.
Technological change and industrial development in
Western Europe from 1750 to present, Cambridge
93. Landes, David, Avuția și sărăcia națiunilor. De ce
unele țări sunt atât de bogate iar altele atât de sărace,
Polirom, Iași, 2013.
94. Lawrence, Philip K. ‘Enlightenment, modernity and
War’, History of the Human Sciences 12 (1999).
95. LeGates, Marlene, ‘Princes, Parliaments and
Privilege: German Research in European Context’,
European History Quarterly, 10 (1980).
196
96. Robert S. Lopez, The Commercial Revolution of the

Middle Ages, 950-1350, Cambridge University Press,
1976.
97. Lyons, Martyn, ‘The 9 Thermidor: Motives and
Effects’, European History Quarterly, 5 (1975).
98. Lukács, Georg, Istorie și conștiință de clasă, Cluj-
Napoca: Editura Tact, 2015.
99. MacCaffrey, James, History of the Catholic Church
from the Renaissance to the French Revolution,
Project Gutenberg Etext, 2000.
100. Malthus, Thomas, An Essay on the Principle of
Population, as it Affects the Future Improvement of
Society with Remarks on the Speculations of Mr.
Godwin, M. Condorcet, and Other Writers, Printed
for J. Johnson, in St. Paul’s Church-Yard, London,
1798.
101. Marou, Henri-Iréné, Sfîntul Augustin și sfîrșitul
culturii antice, Humanitas, București, 1997.
102. Marshall, John, John Locke, Toleration and Early
Enlightenment Culture, Cambridge University Press,
2006.
103. Marx, Karl, Capitalul, volumul I, în Karl Marx &
Friedrich Engels, Opere, Vol. 23, Editura Politică,
București, 1966.
104. Mason, David S., A Concise History of Modern
Europe: Liberty, Equality, Solidarity, Third Edition,
Rowman & Littlefield, 2015.
105. McManners, John, Men, Machines and Freedom.
Lecturers on European History, 1789-1914, Blackwell,
1974.
106. Metternich, Prince Klemens von, Memoirs of Prince
Metternich, 1815-1829, Howard Fertig, 1970,
http://www.fordham.edu/halsall/mod/1820metterni
ch.html.
197
107. Monheit, Michael L., ‘The Ambition for an

Illustrious Name Humanism, Patronage, and
Calvin's Doctrine of the Calling’, The Sixteenth
Century Journal, Vol. 23, No. 2 (Summer, 1992).
108. Montefiore, Simon Sebag, Stalin: curtea țarului roșu,
Editura Polirom, Iași, 2014.
109. Nikitin, Marc, ‘The birth of a modern public sector
accounting system in France and Britain and the
influence of Count Mollien’, Accounting History, 6
(2001).
110. Nolte, Ernst, Războiul civil european: 1917-1945:
Național-socialism și bolșevism, Editura Runa,
București, 2005.
111. O’Hagan, Timothy, ‘Rousseau: Conservative or
Revolutionary’, Critique of Anthropology, 11 (1978).
112. Oakley, Ann, „Eugenics, Social Medicine and the
Career of Richard Titmuss in Britain 1935-50”, The
British Journal of Sociology, (42/2) 1991.
113. Partee, Charles, ‘Calvin's Central Dogma Again’,
The Sixteenth Century Journal, Vol. 18, No. 2
(Summer, 1987).
114. Pelz, William A., A People’s History of Modern
Europe, Pluto Press, 2016.
115. Pichot, André, La société pure. De Darwin à Hitler,
Champs-Flammarion, Paris, 2000.
116. Poliakov, Léon, Istoria Antisemitismului. De la
Mahomed la marani, vol. II, Hasefer, București, 1999.
117. Poliakov, Léon, Istoria Antisemitismului. De la
Voltaire la Wagner, vol. III, Editura Hasefer,
București, 2000.
118. Richards, J. Robert, The tragic sense of life: Ernst
Haeckel and the struggle over evolutionary thought,
The University of Chicago Press, 2008.
198
119. Ross, Eva J., ‘The Social Theory of Jean Bodin’, The
American Catholic Sociological Review, Vol. 7, No. 4
(1946).
120. Rousseau, Jean-Jaques, Despre contractul social sau
principiile dreptului politic, Ed. Nemira, București,
2008.
121. Sanz, Porfirio, ‘England and Spanish Foreign Policy
during the 1640s’, European History Quarterly, 28
(1998).
122. Scott, Hamish (ed.), The Oxford Handbook of Early
Modern European History, 13501750: Volume II:
Cultures and Power, Oxford University Press, 2015.
123. Schmidt, James, ‘Enlightenment’, in Donald
Borchert (ed.), Encyclopedia of Philosophy, 2nd
edition, Macmillan, 2006.
124. Schmidt, James, ‘What Enlightenment Was, What It
Still Might Be, and Why Kant May Have Been Right
After All’, American Behavioral Scientist, Volume 49
Number 5 (2006).
125. Schorske, Carl E., Viena fin-de-siècle: politică și
cultură, Polirom, Iași, 1998.
126. Schwartzman, Micah, ‘The Relevance of Locke’s
Religious Arguments for Toleration’, Political
Theory, 33 (2005).
127. Sloterdijk, Peter, Critica rațiunii cinice, vol. II,
Editura Polirom, Iași, 2003.
128. Souvarine, Boris, Stalin: studiu istoric al
bolșevismului, Editura Humanitas, București, 1999.
129. Sproxton, Judy, ‘From Calvin to Cromwell through
Beard’, Journal of European Studies, 25 (1995).
130. Stevenson, Michael, ‘Columbus and the war on
indigenous peoples’, Race & Class, 33 (1992).
131. Stove, David C., On Enlightenment, (ed. Andrew D.
Irvine) Transaction Publishing, 2003.
199
132. Taylor, Alan J. P. , Monarhia habsburgica, 1809-1918.

O istorie a Imperiului Austriac si a Austro-Ungariei,
Allfa, Bucuresti, 2000.
133. Todorov, Tzvetan, Noi și ceilalți, Institutul
European 1999.
134. Vago, Bela, Umbra svasticii. Nașterea fascismului și
antisemitismului în bazinul Dunării (1936-1939),
Editura Curtea veche, București, 2003.
135. Voltaire, Essai sur les mœurs et l'esprit des nations,
Tome Premier, Treuttel et Wurtz, Paris, 1835.
136. Walton Newbold, John T., How Europe Armed for
War (1871-1914), Blackfriars Press, London, 1916.
137. Weber, Eugen, ‘Of Stereotypes and of the French’,
Journal of Contemporary History, Vol. 25, No. 2/3
(1990).
138. Weber, Max, The Protestant Ethic and the Spirit of
Capitalism, Routledge, 1996.
139. Wilson, Peter H. Heart of Europe. A History of the
Holy Roman Empire, Harvard University Presss,
2016.
140. Wodak, Ruth and Martin Reisigl, ‘Discourse and
Racism: European Perspectives’, Annual Review of
Anthropology, Vol. 28. (1999).
141. Wolf, Eric, Europa și populațiile fără istorie, ARC,
Chișinău, 2001.
142. Zöllner, Erich, Istoria Austriei, Ed. Enciclopedică,
1997.
143. Zweig, Stefan, Lumea de ieri, Ed. Univers, București
1987.

Istoria Europei 1500 1945 Note de Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Europei 1500 1945 Note de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Europei (1500-1945).

Istoria Europei (1500-1945)

2. State europene moderne...................................................... 38

3. Cetățenie, rațiune, standardizare.........................................95

Consider că o istorie a Europei ar trebui să înceapă

1 Denys Hay, ‘Europe and Christendom. A Problem in

unui mod de poziționare ideologică vizavi de trecut și

4 David S. Landes, Avuția și sărăcia națiunilor. De ce

marinarului,7 urmată de descoperirile geografice, „au

1.1. Revoluția Comercială

Revoluția Comercială s-a desfășurat lent, producând

7 Landes, op. cit., pp. 55-61.

toleranți vizavi de comercianții creștini.12 Aceasta

era un stat militaro-religios, bazându-se pe cucerirea și

ale economiei și societății europene. Aceasta a durat

1.2. Renașterea, tiparul și Reforma

Renașterea a fost o mișcare culturală, mai ales în

18 Robert Ergang, Europe from the Renaissance to Waterloo,

materiale și vizuale”19 – deoarece „frumusețea era

19 Jill Burke, Changing Patrons: Social Identity and the

1.2.1. Limba și tiparul

Unul din cele mai importante aspecte ale Erei

23 Benedict Anderson, Imagined Communities. Reflections

largă, tipărirea a devenit un factor al succesului

26 Ergang, op. cit., p. 75.

suficient de fragmentate pentru a mai putea controla

28 Landes, op. cit., pp. 59-60.

literară a fost stratul extins dar subțire de cititori

Antichitatea ca sistem cultural, asemenea altor

financiar de către Biserică; și unii au perceput

‘omului complet’, care era un individ laic, învățat să se

„Gentlemanul perfect ar trebui să știe latina și greaca;

Lorenzo Valla (c. 1407-1457) și-a câștigat o reputație

timpurile. Machiavelli își ia exemplele din observații

43 Ergang, op. cit., p. 37.

Asimilând „căutarea de piețe a negustorilor cu

„Principele a fost citit și recitit până ce declarațiile sale

Umanismul care s-a dezvoltat la nord de Peninsula

50 Arvind Narayan Das, ‘Theories of State: Aristotle to

socială și religioasă a vremii. Aceștia puneau accent pe

54 Ibidem, pp. 60-61.

În Imperiul German, au existat umaniști ca Rudolph

Mulți istorici au observat că există o puternică relație

înainte de a deveni reformatori. Reforma a fost un soi de

62 Ake Bergvall, ‘Reason in Luther, Calvin, and Sidney’,

Martin Luther (1483-1546) a studiat dreptul la

65 Bergvall, op. cit., p. 116.

fusese numit arhitect al noii basilici Sf. Petru. Luther a

69 Kiermayr, op. cit. pp. 303-304.

În timpul bătăliei cu Roma, tiparul a fost una din

73 Peter H. Wilson, Heart of Europe. A History of the Holy

adăpost în Wartburg. Aici, Luther și-a început

76 Ergang, op. cit., pp. 188-189.

patru luni de la moartea sa (1546), a izbucnit Războiul

Luther a creat un nou sistem în Biserică. Printre

80 Războiul și-a luat numele de la orașul Schmalkalden,

germani printre cele mai educate popoare, din punct de

Huldrych (Ulrich) Zwingli (1484-1531), studiind

Jean Calvin (1509-1564), ca reprezentant al celei de-a

84 Davies, op. cit., pp. 486-487.

Christianae Religionis Institutio (Institutele Religiei

88 Charles Partee, ‘Calvin's Central Dogma Again’, The

moarte pentru vrăjitorie în decurs de cinci ani. ‘Ereticii’,