UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE ȘTIINȚELE COMUNICĂRII ȘI RELAȚII

INTERNAȚIONALE
SPECIALIZAREA
RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. Univ. dr. Teodor Frunzeti
ABSOLVENT:
Andrei Crăciunescu

2023
 UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
FACULTATEA DE ȘTIINȚELE COMUNICĂRII ȘI RELAȚII
INTERNAȚIONALE
SPECIALIZAREA
RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

ACTUALITATEA TEORIEI REALISTE

ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:
Prof. Univ. dr. Teodor Frunzeti
ABSOLVENT:
Andrei Crăciunescu

2023
 CUPRINS

INTRODUCERE......................................................................................................................1

CAPITOLUL 1. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE TEORIEI REALISTE ALE

RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE....................................................................................3
1.1 Fundamentele teoriei realiste............................................................................................3
1.2 O perspectivă contemporană asupra realismului..............................................................7
1.3 Realismul și Grupul Stat Islamic....................................................................................12
1.4 Perspective clasice realiste asupra crizei migrației europene.........................................14
1.5 Scurte concluzii..............................................................................................................17

CAPITOLUL 2. SECURITATEA EUROPEANĂ ACTUALĂ PRIN PRISMA

TEORIEI REALISTE...........................................................................................................18
2.1 Realismul și securitatea europeană.................................................................................18
2.2 Sfârșitul Pax Europaea: Relațiile internaționale și agresiunea Rusiei în Ucraina..........22
2.3 O analiză critică a situației actuale.................................................................................26
2.4 Opinia publică știrile false și războiul informațional.....................................................36
2.5 Scurte concluzii..............................................................................................................41

CAPITOLUL 3 - STUDIU DE CAZ. POLITICILE EXTERNE ȘI DE SECURITATE

ALE FEDERAȚIEI RUSE....................................................................................................42
3.1 Politica externă a Rusiei din prespectiva realismului neoclasic.....................................42
3.2 Conceptualizarea politicii externe a Rusiei în raport cu Occidentul..............................44
3.3 Plimbare cu rollercoaster ruso-vestic și schimbarea „Contextului de acțiune”..............50
3.4 Relaţiile ruso-occidentale la nivelul instituţiilor............................................................55
3.5 Mearsheimer, realismul și războiul din Ucraina.............................................................58
3.6 Mearsheimer și hegemonia realismului structural în discursurile IR.............................60
3.7 Realismul structural și limitele sale în explicarea războiului din Ucraina.....................63
3.8 Factori ideatici și psihologici în invazia Ucrainei de către Rusia..................................66
3.9 Relații realiste clasice și neoclasice ale războiului din Ucraina.....................................71

CONCLUZII...........................................................................................................................81
BIBLIOGRAFIE....................................................................................................................86
 INTRODUCERE

Există multe controverse între cercetători și factorii de decizie occidentali cu

privire la politica externă a Federației Ruse (RF). Pe de o parte, politica externă a
Rusiei este adesea descrisă ca fiind volatilă, cu treceri de la cooperare la non-
cooperare și - până la recenta „resetare” ruso-occidentală - chiar la anti-occidentalism
și un nou război rece1. Potrivit lui Legvold, „Politica externă a Rusiei a trecut prin
multe faze diferite – adesea radical diferite. Schimbările de această amploare și
viteză nu sunt o caracteristică normală a politicii externe a unei țări” 2. Din cauza
acestor factori, unii specialiști în domeniu chiar au diagnosticat Rusia drept o
„personalitate problematică”3. Factorii politici occidentali se plâng de
imprevizibilitatea și iraționalitatea Rusiei4 și sugerează că „Moscova își interpretează
interesele într-un mod greșit”5.
În schimb, alți specialiști în domeniu găsesc atât schimbări, cât și
continuitate6 sau chiar o preponderență a continuității. De exemplu, Richard Pipes
argumentează: „În ciuda reputației sale de imprevizibilitate, Rusia este o națiune
remarcabil de conservatoare a cărei mentalitate și comportament se schimbă lent,
dacă nu chiar deloc”.7 Sau conform lui Allen Lynch: „... viziunea predominantă a
politicii externe ruse contemporane este relativ incoerentă și ineficientă și, acolo
unde poate fi coerentă, este unilaterală și anti-occidentală...” 8. Mark Webber remarcă
continuitate „în favoarea angajamentului cooperant, dar condiționat cu Occidentul”
și, spre deosebire de cei care vorbesc despre inconsecvența comportamentului rusesc,
observă „un grad de ezitare, incertitudine și inconsecvență” în politica Occidentului

1
Bugajski J., Cold peace: Russia’s new imperialism. Washington: Center for Strategic and
International Studies, 2004; Lucas E., The new Cold War. How the kremlin menaces both Russia and
the West, London, Bloomsbury, 2008; McKinnon, The new Cold War. Revolutions, rigged elections,
and pipeline politics in the former Soviet Union, Random House Canada, 2007; Scholl- Latour P.,
Russland im Zangengriff. Putins Imperium zwischen NATO, China und Islam, 2006.
2
Legvold R., Introduction. In R. Legvold (Ed.), Russian foreign policy in the Twenty-first century and
the shadow of the past, Columbia University Press, 2007, pp. 3 – 10.
3
Arias-King, de Arias și de La Canal, Russia’s borderline personality. Demokratizatsiya (Spring),
2008, p. 117-129.
4
Miliband D., Ukraine, Russian and European security, Kiev, 2008;
5
Arbatov A., Is a new world war imminent? Russia in Global Affairs,
http://eng.globalaffairs.ru/number/n_9127, 2007
6
Thorun C., Explaining change in Russianforeign policy. The role ofideas in post-Soviet Russia's
conduct towards the West. Palgrave Macmillan, 2009
7
Pipes R., Flight from freedom: what Russians think and want. Foreign Affairs, 2004, p. 9.
8
Lynch A., The realism of Russia’s foreign policy, Europe-Asia Studies, 2001, p. 8.

1
în Rusia9. Cercetătorii ruși descriu conduita Rusiei față de Occident în termeni de „un
parteneriat și o rivalitate simultană”10, o „paradigmă confruntațional-
integraționistă”11 și „apeluri la pace combinate cu „ostilități”.”12
Pe lângă această discuție despre (im-)predictibilitate/ (dis-)continuitate și
(non-) cooperare în politica externă a Rusiei, se pune întrebarea cum să o
interpretăm. Unii specialiști susțin că Rusia acționează rațional, în special, pe baza
calculelor realiste ale balanței puterii 13. Alții îl prezintă ca un jucător de rol,
comportându-se în conformitate cu identitatea sa, normele și percepțiile de sine/altor
persoane14.
Scopul acestei lucrări este de a contribui la această analiză în jurul politicii
externe a Rusiei, luând în considerare trei întrebări: este (in)consecventă și
(im)previzibilă politica externă a Rusiei; este predominant necooperantă în raport cu
Occidentul în domeniul securității europene; și, în sfârșit, care cadru teoretic poate
face mai ușor de înțeles politica externă a Rusiei? Prima secțiune a părții analitice
explică oportunitatea utilizării perspectivei realiste neoclasice. A doua secțiune
prezintă atitudinea Rusiei față de Occident, așa cum este exprimată în principalele
sale concepte de politică externă și de securitate. A treia secțiune tratează schimbările
în „contextul acțiunii” în relațiile ruso-occidentale, cu accent pe anii 2007-2010. În a
patra secțiune, Occidentul este „destrămat”, iar accentul este pus pe modelele Rusiei
de angajament cu organizațiile guvernamentale internaționale (IGO) occidentale
(dominate) relevante în domeniul securității europene: Uniunea Europeană (UE),
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și Organizația pentru Securitate
și Cooperare în Europa (OSCE).15 În final se evidențiază câteva concluzii despre cele
trei întrebări analizate în această lucrare.

9
Webber M., Russia and Europe: Conflict or cooperation?, Palgrave Macmillan, 2000, p. 147 și 148.
10
Shevtsova L., BürokratischerAutoritarismus - Fallen und Herausforder¬ungen, 2006, p. 11.
11
Entin M. și Zagorskij A. V., Should Russia leave the OSCE? How to revive the Helsinki process,
Russia in Global Affairs, 2008.
12
Bordachev T., The limits of rational choice. Russia in Global Affairs, 4(October)
http://eng.globalaffairs.ru/number/n_11896, 2008.
13
Averre D, From Pristina to Tskhinvali: the legacy of operation allied force in Russia’s relations
with the West, International Affairs, 2009.
14
Feklyunina V., Battle for perceptions: projecting Russia in the West. Europe-Asia Studies, p. 2008.
15
Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) a fost instituționalizată în OSCE printr-
o decizie a Summit-ului de la Budapesta din decembrie 1994.

2
 CAPITOLUL 1. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE TEORIEI
REALISTE ALE RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE

În disciplina Relații Internaționale (RI), realismul este o școală de gândire

care pune accent pe latura competitivă și conflictuală a relațiilor internaționale.
Deseori se spune că rădăcinile realismului se găsesc în unele dintre cele mai vechi
scrieri istorice ale omenirii, în special în istoria Războiului Peloponezian a lui
Tucidide, care a avut loc între 431 și 404 î.Hr. Tucidide, scriind cu peste două mii de
ani în urmă, nu a fost un „realist”, deoarece teoria IR nu a existat sub forma numită
până în secolul la XX-lea. Cu toate acestea, când privesc înapoi dintr-un punct de
vedere contemporan, teoreticienii au detectat multe asemănări în tiparele de gândire
și comportament ale lumii antice și ale lumii moderne. Apoi s-au bazat pe scrierile
lui și ale altora, pentru a sprijini ideea că a existat o teorie atemporală care acoperă
toată istoria umană înregistrată. Acea teorie a fost numită „realism”.

1.1 Fundamentele teoriei realiste

Prima presupunere a realismului este că statul-națiune (de obicei prescurtat la

„stat”) este actorul principal în relațiile internaționale. Există și alte organisme,
precum indivizi și organizații, dar puterea lor este limitată. În al doilea rând, statul
este un actor unitar. Interesele naționale, mai ales în timp de război, conduc statutul
să vorbească și să acționeze cu o singură voce. În al treilea rând, factorii de decizie
sunt actori raționali în sensul că luarea deciziilor raționale duce la urmărirea
interesului național. Aici, luarea unor acțiuni care ar face statul tău slab sau
vulnerabil nu ar fi rațional. Realismul sugerează că toți liderii, indiferent de ideologia
lor politică, recunosc acest lucru în timp ce încearcă să gestioneze afacerile statului
lor pentru a supraviețui într-un mediu competitiv. În cele din urmă, statul este
constituit într-un context de anarhie – adică în absența cuiva să fie la conducere la
nivel internațional. Deseori folosită analogie a faptului că nu există „nimeni la care

3
se poate apela” într-o situație de urgență internațională ajută la sublinierea acestui
punct. În propriile noastre state avem de obicei forțe de poliție, armate, instanțe, etc.
Într-o situație de urgență, se așteaptă ca aceste instituții „facă ceva” ca răspuns. Pe
plan internațional, nu există o așteptare clară ca cineva să „facă ceva”, deoarece nu
există o ierarhie stabilă. Prin urmare, statele se pot baza în cele din urmă doar pe ele
însele.
Deoarece realismul se bazează frecvent pe exemple din trecut, se pune mult
accent pe ideea că oamenii sunt, în esență, ostatici ai modelelor repetitive de
comportament determinat de natura lor. În centrul acestei presupuneri este punctul de
vedere conform căreia ființele umane sunt egoiste și doresc putere. Realiștii cred că
egoismul nostru, apetitul nostru pentru putere și incapacitatea noastră de a avea
încredere în alții reprezintă factori ce determină rezultate previzibile. Poate de aceea
războiul a fost atât de comun de-a lungul istoriei noastre. Deoarece indivizii sunt
organizați în state, natura umană are un impact asupra comportamentului statului. În
acest sens, Niccolo Machiavelli s-a concentrat asupra modului în care caracteristicile
umane de bază influențează securitatea statului. Și pe vremea lui, liderii erau de
obicei bărbați, ceea ce influențează și relatează latura realistă a politicii. În Prințul 16,
Machiavelli a subliniat că preocuparea principală a unui lider este promovarea
securității naționale. Pentru a îndeplini cu succes această sarcină, liderul trebuie să
fie alert și să facă față eficient amenințărilor interne și externe la adresa guvernării
sale; el trebuie să fie un leu și o vulpe. Puterea (Leul) și înșelăciunea (Vulpea) sunt
instrumente cruciale pentru conducerea politicii externe. În viziunea lui Machiavelli,
conducătorii se supun „eticii responsabilității” mai degrabă decât moralității
religioase convenționale care ghidează cetățeanul obișnuit – adică ar trebui să fie
buni atunci când pot, dar trebuie să fie dispuși să folosească violența atunci când este
necesar pentru a garanta supraviețuirea sa ca stat.
După cel de-al Doilea Război Mondial, Hans Morgenthau 17 a căutat să
dezvolte o teorie internațională cuprinzătoare, deoarece credea că politica, ca și
societatea în general, este guvernată de legi care au rădăcini în natura umană.
Preocuparea lui a fost să clarifice relația dintre interese și moralitate în politica

16
Machiavelli N., The Prince, The Harvard Classics, vol. XXXVI, 1532, Available at
www.bartleby.com/36/1/prince.pdf
17
Morgenthau H. J., Politics Among Nations: The Struggle for Power and Peace. 7th edition. New
York: McGraw-Hill, 1948.

4
internațională, iar munca sa s-a bazat în mare măsură pe intuițiile unor personaje
istorice precum Tucidide și Machiavelli. Spre deosebire de idealiștii cu o minte mai
optimistă care se așteaptă ca tensiunile internaționale să fie rezolvate prin negocieri
deschise marcate de bunăvoință, Morgenthau a propus o abordare care a subliniat
puterea asupra moralității. Într-adevăr, moralitatea a fost înfățișată ca ceva care ar
trebui evitat în elaborarea politicilor. În relația lui Morgenthau, fiecare acțiune
politică este îndreptată spre păstrarea, creșterea sau demonstrarea puterilor. Gândirea
este că politicile bazate pe moralitate sau idealism pot duce la slăbiciune – și,
eventual, la distrugerea sau dominarea unui stat de către un concurent. În acest sens,
urmărirea interesului național este „amorală” – adică nu este supusă calculelor
morale.
În Theory of International Politics18, Kenneth Waltz a modernizat teoria IR,
îndepărtând realismul de natura umană. Contribuția sa teoretică a fost numită
„neorealism” sau „realism structural”, deoarece a subliniat noțiunea de „structură” în
explicația sa. Mai degrabă decât deciziile și acțiunile unui stat să se bazeze pe natura
umană, se ajunge la ele printr-o formulă simplă. În primul rând, toate statele sunt
constrânse de existență într-un sistem anarhic internațional (aceasta este structura). În
al doilea rând, orice curs de acțiune pe care îl urmăresc se bazează pe puterea lor
relativă atunci când este măsurată față de alte state. Așadar, Waltz a oferit o versiune
a realismului care a recomandat teoreticienilor să examineze caracteristicile
sistemului internațional pentru răspunsuri, mai degrabă decât să se adâncească în
defectele naturii umane. Făcând acest lucru, el a declanșat o nouă eră în teoria IR
care a încercat să folosească metode științifice sociale mai degrabă decât metodele
teoriei politice (sau filozofice). Diferența este că variabilele lui Waltz (anarhia
internațională, câtă putere are un stat, etc.) pot fi măsurate empiric/fizic. Ideile
precum natura umană sunt presupuneri bazate pe anumite vederi filozofice ce nu pot
fi măsurate în mod similar.
Realiștii cred că teoria lor descrie cel mai îndeaproape imaginea politicii
mondiale deținută de practicieni ai politicii. Din acest motiv, poate mai mult decât
orice altă teorie IR, realismul este folosit în lumea politicilor – venind în sprijinul
dorinței lui Machiavelli de a scrie un manual care să-i ghideze pe lideri. Cu toate
acestea, criticii realismului susțin că realiștii pot contribui la perpetuarea lumii

18
Waltz K. N., Theory of International Politics, Mc Graw-Hill Publishing Company, 1979.

5
violente și confruntaționale pe care o descriu. Asumând natura necooperantă și
egoistă a omenirii și absența ierarhiei în sistemul de stat, realiștii încurajează liderii
să acționeze în moduri bazate pe suspiciune, putere și forță. Realismul poate fi văzut
astfel ca o profesie care se împlinește de la sine. Mai exact, realismul este adesea
criticat ca fiind excesiv de pesimist, deoarece vede natura conflictuală a sistemului
internațional ca fiind inevitabilă. Cu toate acestea, potrivit realiștilor, liderii se
confruntă cu constrângeri nesfârșite și cu puține oportunități de cooperare. Cu alte
cuvinte, pentru un realist, a face față realității problemei nu este pesimism - este
prudență. Raportul realist al relațiilor internaționale subliniază că posibilitatea unei
modificări pașnice, sau de fapt orice tip de schimbare, este limitată. Pentru un lider să
se bazeze pe un astfel de rezultat idealist ar fi o mare greșeală.
Pentru că este conceput pentru a explica repetiția și un model atemporal de
comportament, realismul nu a fost capabil să prezică sau să explice transformarea
recentă majoră a sistemului internațional: sfârșitul Războiului Rece dintre Statele
Unite ale Americii (SUA) și Uniunea Sovietică în 1991. Când s-a încheiat Războiul
Rece, politica internațională a suferit schimbări rapide care au indicat o nouă eră a
competiției limitate între state și oportunități abundente de cooperare. Această
transformare a determinat apariția unei viziuni optimiste a politicii mondiale care a
renunțat la realism ca „gândire veche”. De asemenea, realiștii sunt acuzați că se
concentrează prea mult pe stat ca unitate solidă, trecând în cele din urmă cu vederea
alții actori și forțe din cadrul statului și, de asemenea, ignorând problemele
internaționale care nu au legătură directă cu supraviețuirea statului. De exemplu,
Războiul Rece s-a încheiat deoarece cetățenii obișnuiți din națiunile Europei de Est
controlate de sovietici au decis să se revolte împotriva structurilor de putere
existente. Această rebeliune s-a propagat dintr-o țară în alta în vastul imperiu al
Uniunii Sovietice, ducând la prăbușirea sa treptată între 1989 și 1991. Setul de
instrumente al realismului nu a luat în considerare și nu ține seama de astfel de
evenimente: acțiunile cetățenilor obișnuiți (sau organizații internaționale, de altfel)
nu au un rol important în calculele sale. Acest lucru se datorează naturii centrate pe
stat a gândirii pe care se construiește realismul. Această ideologie face o analogie
între state și bilele de biliard care sar în jurul unei mese și nu se opresc niciodată să
se uite în interiorul fiecărei mingi de biliard pentru a vedea ce cuprinde ea și de ce se
mișcă așa cum o face. Realiștii recunosc importanța acestor critici, dar tind să vadă

6
evenimente precum prăbușirea Uniunii Sovietice ca excepții ale tiparului normal al
lucrurilor.
Mulți critici ai realismului se concentrează pe una dintre strategiile sale
centrale în gestionarea afacerilor mondiale – o idee numită „balanța puterii”. Aceasta
descrie o situație în care statele fac continuu alegeri pentru a-și crește propriile
capacități, subminând în același timp capacități altora. Acest lucru generează un fel
de „echilibru”, deoarece (teoretic) niciun stat nu are voie să devină prea puternic în
cadrul sistemului internațional. Dacă un stat căuta să-și împingă norocul și să crească
prea mult, cum ar fi Germania nazistă în anii 1930, va declanșa un război pentru că
alte state vor forma o alianță pentru a încerca să-l învingă – adică să restabilească un
echilibru. Acest sistem de echilibru al puterii este unul dintre motivele pentru care
relațiile internaționale sunt anarhice. Niciun stat nu a reușit să devină o putere
globală și să unească lumea sub conducerea sa directă. Prin urmare, realismul
vorbește frecvent despre importanța alianțelor flexibile ca modalitate de
supraviețuire. Aceste alianțe sunt determinate mai puțin de asemănări politice sau
culturale dintre state și mai mult de nevoia de a găsi prieteni pe vreme bună, sau
„dușmani ai inamicului meu”. Acest lucru poate ajuta la explicarea lui SUA și
Uniunea Sovietică au fost aliate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939–
1945): ambii au văzut o amenințare similară din partea unei Germanii în ascensiune
și au căutat să o echilibreze. Cu toate acestea, câțiva ani de la încheierea războiului,
națiunile devenise dușmani înverșunați și echilibrul de putere la început să se
schimbe din nou pe măsură ce s-au format noi alianțe în timpul a ceea ce a devenit
cunoscut sub numele de Războiul Rece (1947–1991). În timp ce realiștii descriu
echilibrul de putere ca pe o strategie prudentă de a gestiona o lume nesigură, criticii
îl văd ca pe o modalitate de legitimare a războiului și a agresiunii.
În ciuda acestor critici, realismul rămâne central în domeniul teoriei IR. În
plus, această ideologie continuă să ofere multe perspective importante despre lumea
elaborării politice datorită istoriei sale de a oferi diverse instrumente factorilor de
decizie politică.

1.2 O perspectivă contemporană asupra realismului

7
 De la sfârșitul Războiului Rece, realismul a revenit la rădăcini. Specialiștii
realiști arată un interes reînnoit față de gândirea lor de bază, înțelegerea lor tragică a
vieții și a politicii, preocuparea lor practică pentru etică și înțelegerea teoriei ca punct
de plecare pentru narațiunile explicative sau previziuni care sunt foarte dependente
de context. În ciuda perspectivelor lor diferite asupra politicilor mondiale, scrierile
lui Tucidide, Niccolò Machiavelli, Edward Hallett Carr, Reinhold Niebuhr, Arnold
Wolfers, John Herz, Hans Morgenthau și Hannah Arendt demonstrează o unitate de
gândire remarcabilă, deoarece au fost conduse de preocupări similare cu privire la
aceaste „probleme”19. Una dintre aceste probleme este depolitizarea societăților.
Realiștii erau îngrijorați de fapt că, în societățile moderne, oamenii nu își mai puteau
exprima liber interesele în mod public, pierzând capacitatea de a contribui colectiv la
societatea lor. În consecință, realismul poate fi perceput ca o critică „corectivă” 20 la
această evoluție.
Realiștii de la mijlocul secolului XX, numiți adesea realiști „clasici”, erau un
grup divers de cercetători. Deși centrul lor geografic se află în Statele Unite (cu unele
excepții), mulți dintre ei erau emigranți din Europa, care au fost forțați să plece din
cauza ascensiunii fascismului și comunismului în anii 1930. Deși împărtășeau sau
viziune umană comună asupra lumii, în sensul că au primit o școală secundară
extinsă similară în arte liberale și cred că oamenii se pot experimenta pe ei înșiși ca
ființe umane doar prin implicarea cu ceilați în sfera publică, diversitatea lor este, de
asemenea, evidențiată în gama largă a profesiilor lor. Având în vedere că IR a fost
instituționalizată doar treptat în Europa când prima catedra a fost înființată în lumina
orelor Primului Război Mondial la universitatea din Aberystwyth, în 1919, niciunul
dintre ei nu a fost instruit ca specialist în IR. În schimb, erau istorici, sociologi,
filozofi, avocați și chiar teologi. Chiar și Morgenthau, probabil cel mai cunoscut
realist, a ocupat o profesie de științe politice și istorie, nu de relații internaționale. Cu
toate acestea, în ciuda acestor diversități, realiștii de la mijlocul secolului al XX-lea
au convenit asupra unei viziuni tragice asupra vieții – o viziune pe care o împărtășesc
cu mulți dintre predecesorii lor21. Acest lucru se datorează faptului că oamenii, și mai

19
Morgenthau H. J., Politics in the Twentieth Century, Chicago, University of Chicago Press, 1962, p.
19.
20
Cozette M., Reclaiming the Critical Dimension of Realism: Hans J. Morgenthau and the Ethics of
Scholarship’, Review of International Studies, 2008, p. 12.
21
Lebow R., The Tragic Vision of Politics: Ethics, Interests, and Orders, Cambridge University Press,
2003.

8
ales liderii, trebuie să ia decizia pe baza unor informații incomplete, să se ocupe de
imprevizibilitatea acțiunilor lor și să facă față conflictelor de valori ireconciliabile în
cadrul și între societăți. Mai presus de toate, ei recunosc că liderii trebuie uneori să
recurgă la mijloacele lipsite de etică (cum ar fi violența) pentru a atinge scopurile
lăudabile – și fără a cunoaște prealabil că aceste mijloace vor atinge scopurile pe care
le urmăresc.
Această perspectivă tragică este de înțeles dacă luăm în considerare contextul
în care au scris acești realiști clasici. Tucidide a trăit în timpul Războiului
Peloponezian în care Atena și-a pierdut preeminența în lumea greacă antică. Viața lui
Machiavelli a fost influențată și de conflicte repetitive în care forțele papale,
franceze, spaniole și alte forțe au urmărit să preia controlul asupra Italiei de Nord în
timpul războaielor Renașterii (1494–1559). Realiștii moderni au experimentat în cele
din urmă odată cu ascensiunea ideologiilor punctul culminant al unei dezvoltări care
începuse cu aproape două sute de ani mai devreme. De la Epoca Iluminismului,
culminând cu Revoluția Franceză, oamenii au fost eliberați de doctrina religioasă.
Dar, în același timp, pierduseră simțul comunității pe care ideologii precum
naționalismul, liberalismul sau marxismul l-au putut restaura doar superficial – și
adesea doar cu prețul conflictelor violente. Realiștii au împărtășit sentimentele
publice că pierderea acestui simț al comunității a provocat un declin al valorilor
acceptate în mod obișnuit, așa cum este exemplificat în dezbaterea germană asupra
unei crize culturale din primele decenii ale secolului XX. Acest lucru a făcut mai
susceptibilități la tentațiile ideologiilor. Acest lucru se datorează faptului că
ideologiile oferă ceea ce Arendt 22 a numit „explicații ale lumii”, permițând oamenilor
să-și canalizeze impulsurile umane în ele.
John Herz23 a susținut că impulsul pentru autoconservare, care asigură
oamenii le pasă de supraviețuirea lor în lume căutând hrană și adăpost, provoacă sau
dilemă de securitate, deoarece oamenii nu pot fi niciodată siguri că vor evita atacurile
altora. Morgenthau24, dimpotrivă, a fost mai preocupat de impulsul de a se dovedi,
obținut prin contribuția la lumea social-politică a vieții cuiva. Succesul este dificil
deoarece oamenii au cunoștințe incomplete despre ei înșiși și despre lumea lor de
22
Arendt H., Between Past and Future: Six Exercises in Political Thought, London: Faber & Faber,
1961, p. 469.
23
Herz J. H., Political realism and Political Idealism, University of Chicago Press, 1951.
24
Morgenthau, H. J., Über die Herkunft des Politischen aus dem Wesen des Menschen, Library of
Congress, Washington, 1930.

9
viață. Orice decizie politică trebuie să fie întotdeauna temporară și supusă revizuirii
dacă circumstanțele se schimbă sau dacă cunoștințele sunt avansate. Înțelegând că
ambițiile lor sunt zadarnice, un alt aspect tragic al vieții iese în prim- plan. Pentru
Morgenthau, acceptă acest aspect tragic este un prim pas spre transcenderea lui;
oamenii pot reflecta critic asupra existenței lor și ajung să înțeleagă că numai prin
propriile eforturi pot deveni semnificativă. În modernitate însă, după ce și-au pierdut
valorile ca bază pentru a face judecăți în cunoștință de cauză, viețile oamenilor sunt
caracterizate de ceea ce Steven Toulmin 25 a numit o „căutare a certitudinii”, dar
foarte puțini reușesc să facă față greutăților autocritice. Cei mai mulți, după cum a
observat Nietzsche, se mulțumesc cu iluziile de a fi încorporați într-o formă de
comunitate. Prin urmare, la nivelul statelor-națiune, tragedia se profilează de
amploare, deoarece oamenii trăiesc în comunități politice care sunt caracterizate de
aceleași deficiențe care împiedică condiția umană.
Având în vedere că aceste impulsuri afectează oamenii la toate nivelurile,
realiștii nu fac distincție între politica internă și cea internațională. Mai degrabă, ei se
concentrează asupra comunităților politice, oricum ar fi ele concepute, deoarece
aceste impulsuri umane încep să afecteze politica prin relațiile dintre oameni. În
aceste relații, puterea joacă un rol decisiv. Datorită efortului de a se demonstra un
echilibru de putere ce evoluează în relațiile interpersonale, intergrupale și
internaționale pentru a contracara ambițiile actorilor politici de a câștiga capacitatea
de ai domina pe ceilalți. Acest echilibru de nu este stabil, ci evoluează puterea
deoarece actorii se confruntă cu o dilemă de, ceea ce înseamnă că, din cauza
incertitudinii, actorii trăiesc într-o frică constantă. Acest lucru îi obligă să acumuleze
putere suplimentară, provocând doar aceeași reacție în potențialii lor adversari. Prin
urmare, mai puține constrângeri fizice sau materiale duc la un echilibru de putere și
la mai multă nesiguranță emoțională. În mod ironic, așadar, echilibrul de putere
funcționează cel mai bine atunci când este nevoie de cel mai puțin, deoarece oamenii
și comunitățile împărtășesc o anumită formă de identitate comună, pot coopera mai
ușor și nu necesită un echilibru de putere.
Cu toate acestea, pulsiunile umane au un efect și mai dramatic asupra
societăților dincolo de evoluție a unui echilibru de putere, deoarece le pot depolitiza.
Această preocupare este centrală pentru gândirea realistă a lui Hans J. Morgenthau.
25
Toulmin S., Cosmopolis. The Hidden Agenda of Modernity, University of Chicago Press, 1990, p.
35.

10
El sa opus celui mai obișnuit prieten inamic/distincție și a definit politicul ca o forță
universală care este inerentă dreptul om și care se concentrează în mod necesar
asupra celorlalți, în timp ce în același timp ia ființă doar în relațiile interpersonale.
Discuții rezultate, în care oamenii exprimă interesele, creează o „arenă de
contestație”26. Realizând capacitățile lor individuale și experimentând puterea prin
acțiunea împreună, oamenii dezvoltă identitățile, pe măsura dobândesc despre ei
înșiși și despre lume lor de viață.
Tragedia imperfecțiunilor umane pune în pericol politic, deoarece favorizează
dezvoltarea ideologiilor. Având în vedere că majoritatea oamenilor nu pot face față
imperfecțiunilor, ideologiile oferă o anumită formă de ontologică. Aceasta înseamnă
că ideologiile oferă oamenilor un sentiment de ordine și îi ajută să ascundă lipsa de
sens în vieții, deoarece ideologiile oferă explicații evenimentelor socio-politice
istorice și actuale. În special fascismul și comunismul au ocupat mințile realiștilor
clasici, deoarece ei au fost cele mai violente ideologii din timpul vieții lor, dar au fost
și critici la adresa liberalismului american și a naționalismului în general.
Pentru realiști, ideologiile orientate propun să păstreze statusul quo-ul socio-
politic și orice activitate umană este susținerea acestei reificări. Realitatea socio-
politică actuală este percepută ca dată și nu poate fi alterată fundamentală. Deși
realiștii erau convinși că majoritatea oamenilor nu vor fi dispuși sau capabili să-și
asume responsabilitatea pentru viața lor, ei au susținut totuși o etică în care luarea
deciziilor este ghidată de „onestitatea intelectuală” 27. Gândurile și credințele trebuie
să fie contextualizate într-un proces autocritic care demonstrează empatie față de
locul celorlalți. „Etica discursului” rezultată, așa cum a numit-o Arendt, se poate
întâmpla numai în colectivitate. Reuniunile primăriei americane au oferit cadrul
perfect pentru Arend pentru a ilustra acest lucru, deoarece permit tuturor oamenilor
care își vor împărtăși un interes comun să se aducă. Ca o consecință, totuși, oamenii
trebuie să fie pregătiți să-și schimbe pozițiile și să fie dispuși să-și asume
responsabilitatea pentru dilemele morale ale politicii (inter)naționale.
Contrar presupunerilor comune, realiștii nu sunt apologeți ai statului-națiune,
ci critici față de acesta, urmărind să evite pericolele acestuia și să-i transcende
deficiențele prin investigarea potențialului unui stat-mond 28. Dintr-o varietate de
26
Galston W. A., Realism in Political Theory, European Journal of Political Theory, 2010, p. 391.
27
Sigwart H. J., The Logic of Legitimacy: Ethics in Political Realism, Review of Politics, 2013, p. 429.
28
Scheuerman W. E., Hans Morgenthau: Realism and beyond, Cambridge: Polity Press, 2009.

11
motive, realiștii clasici considerau că statele sunt „monștrii orbi și puternici” 29. Ei
sunt orbi pentru că globalizarea și progresele tehnologice nu numai că îi împiedică să
îndeplinească rolul de a oferi securitate, dar pun în pericol viața pe pământ. Versiuni
deosebit de puternice ale acestor critici pot fi găsite în Aron, Herz și Morgenthau.
Acesta din urmă a oferit o viziune dezamăgită asupra perspectivelor umanității într-
una dintre ultimele sale apariții publice, argumentând că trăim într-o „lume de vis”,
deoarece statele-națiune nu mai pot susține pretenția de a deține monopolul puterii
asupra unui anumit teritoriu datorită dezvoltării armelor nucleare. Mai mult, risipirea
resurselor naturale amenință mediul, conducând la o „societate a deșeurilor” 30. Cu
toate acestea, state-națiune sunt, de asemenea, puternice, deoarece, câștigarea
suveranității unui anumit teritoriu și a unui anumit grup de oameni, exercită violență
asupra acestor oameni și asupra altora. Statele-națiunea universalizează propriile
standarde și chiar căută să le impună altora, așa cum a demonstrat ascensiunea
fascismului la începutul secolului XX-lea în Europa. După ce au preluat puterea în
țări precum Italia, Germania, Spania și Croația, mișcările fasciste nu numai că au
purtat războaie la nivel internațional (au dus în cele din urmă la cel de-al Doilea
Război Mondial), ci au exercitat și violență pe plan intern prin ostracizarea
minorităților etice, religioase și socio-politice. Mai mult, progresele tehnologice
complică lumea vieții umane, accelerând procesele socio-politice de luare a
deciziilor. Acest lucru a beneficiat de dezvoltarea elitelor științifice, care nu sunt
responsabile în fața publicului, dar care, în încercarea lor de a planifica lumea
socială, afectează foarte mulți oameni în viața lor de zi cu zi.

1.3 Realismul și Grupul Stat Islamic

Gruparea Stat Islamic (cunoscută și ca IS, Daesh, ISIS sau ISIL) este un grup
militant care urmează o doctrină fundamentalistă a islamului sunnit. În iunie 2014,
grupul a publicat un document în care susținea că a trasat descendența liderului său,
Abu Bakr al-Baghdadi, până la profetul Mahomed. Grupul și-a numit apoi pe al-
Baghdadi „califul” său. În calitate de calif, al-Baghdadi a cerut loialitatea
29
Morgenthau, H. J., Politics in the Twentieth Century, Chicago, University of Chicago Press, 1962, p.
61.
30
Idem, Science: Servant or Master?, New York, New American Library, 1972, p. 23.

12
musulmanilor devotați din întreaga lume, iar grupul și susținătorii săi s-au apucat să
desfășoare o serie de acte extreme și barbare. Multe dintre acestea au fost vizate de
orașe din țările occidentale, cum ar fi Melbourne, Manchester și Paris, ceea ce a făcut
ca problema să devină una globală. În cele din urmă, intenția este de a crea un Stat
Islamic (sau Califat) în termeni geopolitici, culturali și politici și de a descuraja (prin
utilizarea terorismului și acțiunilor extreme) puterile occidentale sau regionale să
interfereze în acest proces. Desigur, asta înseamnă că teritoriul statelor existente este
amenințat. Deși gruparea Stat Islamic se vede un stat, acțiunile sale au fost definite
ca o organizație teroristă de aproape toate statele și organizațiile internaționale ale
lumii. Liderii religioși islamici au condamnat, de asemenea, ideologia și acțiunile
grupului.
În ciuda faptului că nu era un stat recunoscut oficial, prin luarea și deținerea
de teritorii în Irak și Siria, gruparea Stat Islamic poseda în mod clar caracteristicile
unui stat. Cea mai mare parte a eforturilor de combatere a grupului Statul Islamic a
constatat în atacuri aeriene împotriva pozițiilor sale, combinate cu alte strategii
militare, cum ar fi folosirea forțelor locale aliate pentru a recuceri teritoriul (mai ales
în Irak). Aceasta sugerează că războiul este considerat cea mai eficientă aplicare de
contrabalansare a puterii tot mai mari a terorismului în Orientul Mijlociu și de
neutralizare a amenințării pe care gruparea Stat Islamic o aduce nu numai statelor
occidentale, ci și statelor din regiune. Așadar, în timp ce terorismul transnațional,
precum cel practicat de gruparea Stat Islamic, este o amenințare relativ nouă în
relațiile internaționale, statele s-au bazat pe strategii vechi în concordanță cu
realismul pentru a-i face față.
Statele se bazează în cele din urmă pe autoajutorare pentru a-și garanta
propria securitate. În acest context, realiștii au două strategii principale de gestionare
a insecurității: echilibrul de putere și descurajarea. Echilibrul de putere se bazează pe
alianțe strategice, flexibile, în timp ce descurajarea se bazează pe amenințarea (sau
utilizarea) unei forțe semnificative. Ambele sunt dovedite în acest caz. În primul
rând, coaliția liberă a statelor care au atacat gruparea Stat Islamic – state precum
SUA, Rusia și Franța – s-a bazat pe diverse alianțe pe vreme bună cu puteri regionale
precum Arabia Saudită, Turcia și Iran. În același timp, ei au minimizat rolul
organizațiilor internaționale, deoarece convenirea asupra acțiunilor precum Națiunile
Unite este dificilă din cauza rivalității statelor. În al doilea rând, descurajarea unui

13
inamic cu o forță copleșitoare și superioară (sau amenințarea acesteia) a fost
percepută ca cea mai rapidă modalitate de a recâștiga controlul asupra teritoriilor
aflate sub conducerea Statului Islamic. Disproporționalitatea evidentă a forțelor
militare ale Statului Islamic în comparație cu forțele militare ale SUA, Franței sau
Rusiei pare să confirme raționalitatea deciziei – care din nou duce la accentul
realismului pe importanța unor concepte precum descurajare, dar și asupra statelor ca
actori raționali. Totuși, abordarea actorului rațional presupune că inamicul – chiar
dacă este un grup terorist – este și un actor rațional care ar alege o cale de acțiune în
care beneficiile depășesc riscurile.
Prin acest punct de vedere se remarcă faptul că, deși acțiunile unui grup
terorist pot părea iraționale, ele pot fi interpretate altfel. Dintr-o perspectivă realistă,
gruparea Stat Islamic, prin răspândirea terorii, folosește mijloacele limitate de care
dispune pentru a contrabalansa influența occidentală în Irak și Siria.
Pagubele colaterale substanțiale ale unei ofensive militare complete nu
constituie o preocupare pentru comandanții grupului din două motive principale,
ambele putând contribui la sporirea puterii acestora. În primul rând, ar contribui la
alimentarea sentimentului anti-occidental în Orientul Mijlociu, pe măsură ce
populațiile locale devin ținta agresiunii străine. În al doilea rând, sentimentul de
nedreptate provocat de aceste atacuri creează o oportunitate pentru recrutarea
spontană a luptătorilor care ar fi dispuși să moară pentru a valida obiectivele grupului
– acest lucru este valabil pentru cei din regiunea imediată și pentru cei din întreaga
lume care cad pradă propagandei pe internet a Statului Islamic.
Din motive precum cele prezentate în acest caz, în regiunile precum Orientul
Mijlociu, realiștii recomandă prudență extremă în ceea ce privește utilizarea forței
militare. De exemplu, citind prima jumătate a paragrafului mai sus ați putea simți că
realismul ar sprijini un atac asupra grupării Stat Islamic. Dar când vei citi a doua
jumătate a paragrafului vei descoperi că aceeași teorie recomandă prudență extremă.
Punctul cheie în înțelegerea realismului este că reprezintă o teorie care susține
că acțiunile neplăcute precum războiul sunt instrumente necesare ale acțiunilor de
stat într-o lume imperfectă și liderii trebuie să le folosească atunci când este în
interesul național. Acest lucru este complet rațional într-o lume în care supraviețuirea
statului este preeminentă. La urma urmei, dacă un anumit stat încetează să existe din
cauza atacului sau colapsului intern, atunci toate celelalte obiective politice încetează

14
să mai aibă relevanță practică. Acestea fiind spuse, un lider trebuie să fie extrem de
precaut atunci când decide unde și când să folosească puterea militară.
Este demn de remarcat faptul că invazia SUA a Irakului din 2003, întreprinsă
ca parte a Războiului Global împotriva Terorii, a fost criticată de majoritatea
realiștilor și interpretată ca un abuz de putere care nu ar servi intereselor naționale ale
SUA. Acest lucru s-a datorat folosirii disproporționate a forței militare americane cu
riscul de a provoca resentimente și represalii în regiune. Într-adevăr, în acest caz,
realismul a dat rezultate puternice ca instrument de analiză, așa cum a demonstrat
ascensiunea grupării Stat Islamic în anii de după invazia Irakului.

1.4 Perspective clasice realiste asupra crizei migrației europene

Din 2011, milioane de persoane au fost strămutate din Siria din cauza
războiului civil de acolo. Acest lucru a fost exacerbat de fluxurile de migrație venite
din alte state din Africa și Orientul Mijlociu din cauza diverselor circumstanțe
politice și economice. În mai 2015, problema a fost declarată drept criză în Europa –
destinația multor migranți. Concentrarea asupra acestei crize ar putea să nu pară a fi
o alegere evidentă, dar mulți realiști au fost refugiați sau migranți înșiși. Într-adevăr,
Herz31 s-a caracterizat ca un „călător între toate lumile”, iar Morgenthau a fost chiar
un „dublu exilat”32 după expulzarea sa din Germania și mai târziu din Spania înainte
de a ajunge în Statele Unite în 1937. Dincolo de acest punct, realismul oferă
perspective utile asupra acestei crize, deoarece putem investiga condițiile unei
coexistențe pașnice a diferențelor. Acest lucru este important, deoarece problema
refugiaților a fost identificată drept unul dintre motivele pentru care publicul britanic
a votat pentru părăsirea Uniunii Europene (UE) în referendumul „Brexit” din 2016.
De asemenea, a fost implicat în ascensiunea partidelor de dreapta în toată Europa și
în victoria lui Donald Trump la alegerile prezidențiale din SUA din 2016. Refugiații
și migranții sunt în mod clar reprezentați în discursurile de securitate ca o amenințare
– și cu efecte măsurabile.

31
Giddens A., The Constitution of Society: Outline of the Theory of Structuration. Berkeley:
University of California Press, 1984, p. 9.
32
Frankfurter F., ‘Letter to Nathan Greene’, 9 December, Library of Congress, Washington, DC. 1937

15
 Relaționarea lucrărilor realiștilor „clasici” de la mijlocul secolului XX cu
această dezvoltare modernă permite cercetătorilor IR să înțeleagă că securitatea este
stabilită într-un context discursiv, făcând-o dependentă de condițiile spațio-
temporale. Aceasta înseamnă că securitatea are semnificații diferite în contexte
diferite și prin urmare, este transformativă33. Acest lucru pune gândirea realistă în
afinitate cu teoriile critice aparent opuse. Având în vedere că ambele grupări au găsit
stimulare în aceleași surse, dintre care una a fost Ideologia și utopia a lui Karl
Mannheim34, acest lucru nu este surprinzător. Unul dintre conceptele cheie din cartea
lui Mannheim este condiționalitatea cunoașterii, în sensul că aceasta este întotdeauna
legată de mediul socio-politic în care operează, subliniind că este imposibilă
cunoașterea universală. Aplicând această noțiune la criza actuală a refugiaților,
înțelegem că perceperea refugiaților ca o amenințare la adresa securității este
rezultatul voinței umane și al agendei politice.
Totodată, criza refugiaților a fost una dintre motoarele dominante ale
discursurilor Brexit, deși Marea Britanie a primit mai puțin de 40.000 de solicitanți
de azil în 2015. Prin comparație, aproximativ 890.000 de refugiați au ales Germania
ca destinație în același an, făcând Germania țara europeană care acceptă cei mai
mulți refugiați în raport cu populația totală. Iar realismul clasic ne poate ajuta să
înțelegem că oamenii sunt nu numai obiectele securității, ci și subiecții ei. În
discursurile publice, oamenii au capacitatea de a redefini substanța securității, în loc
să o lase în seama elitelor internaționale de politică externă. Aceste discursuri pot
evolua violent, deoarece includ interesele tuturor persoanelor implicate. Pentru a
evita acest pericol care se profilează, realiștii subliniază posibilitatea învățării
dialogului, așa cum o numesc studiile actuale, de a crește potențialul de a transforma
aceste discursuri într-un bine comun. Această formă de învățare se bazează pe
posibilități continue de schimb între refugiați, migranți și localnici și necesită ca toate
grupurile să demonstreze deschidere și empatie, precum și disponibilitatea de a-și
contesta propriile poziții. Ca urmare, securitatea poate fi redefinită și ceea ce este
perceput a fi o criză poate fi în cele din urmă înțeles ca o oportunitate de a crea ceva

33
Behr H., ‘Security Politics and Public Discourse: A Morgenthauian Approach’, in Interpreting
Global Security, edited by M. Bevir, O. Daddow, and I. Hall, London: Routledge, 2013, p. 169
34
Mannheim K., Ideology & Utopia: An Introduction to the Sociology of Knowledge. San Diego:
Harcourt, 1929

16
„care nu a existat înainte, care nu a fost dat, nici măcar ca obiect al cunoașterii sau al
imaginației”35.
Amintiți-vă că realiștii clasici au fost sceptici cu privire la promisiunile
statelor naționale moderne și au susținut stabilitatea unei comunități mondiale, care
să conducă în cele din urmă la un stat mondial. O astfel de comunitate globală ar
ajuta la transcenderea depolitizării din societățile moderne și chiar ar sprijini
„apărătorii statului global să rămână treji” 36. O astfel de sobrietate ar fi benefică
pentru a fi adăugată la dezbaterea academică și politică privind migrația. La urma
urmei, rădăcina crizei migrației din Europa a fost că anumite state și anumite grupuri
influente din interiorul lor au decis să impună zidurile metaforice și fizice ale
granițelor lor și să limiteze (sau să blocheze) intrarea migranților datorită perceperii
lor ca pe o amenințare la adresa securității națiunii lor.
Permițând oamenilor să se reunească la diferite niveluri, sferele politice pot
extrapola dincolo de granițele naționale, permițând oamenilor să-și schimbe
interesele la nivel global și să dezvolte treptat o identitate care o depășește pe cea a
statului. De asemenea, permit ca diferite imagini ale migrantului sau refugiatului să
câștige teren – pentru a le înlocui pe cele negative care s-au răspândit în Europa până
în 2015.
Flexibilitatea găsită în literatura realistă clasică permite oamenilor să se
adapteze diverselor interese umane. Auto-reflexivitatea și deschiderea minții ajută ca
traiectorii de viață influențate de diferiții factori istorici, culturali, sociopolitici sau
religioși să fie acceptate. În sferele politice, oamenii sunt recunoscuți pentru
diferențele lor și prin discuții se stabilește un teren comun care este cel puțin
acceptabil pentru cetățeni la un nivel de bază. Dacă acest lucru se poate face în
cadrul fiecărui stat, atunci este posibil să se poată face la nivel global. Dacă un astfel
de scop poate fi atins, atunci nu vor exista fenomene de migrație în viitor, deoarece
va exista un cetățean global. Realiștii clasici nu au ajuns imediat la această concluzie.
Mai degrabă, specialiști precum Morgenthau și Niebuhr au fost la început sceptici
față de organizațiile internaționale precum Națiunile Unite și formele timpurii ale
Uniunii Europene. Cu toate acestea, ei și-au dat seama imediat că oferă spațiul (dacă

35
Arendt H. op. cit. p. 151
36
Scheuerman W. E., op. cit., 2011, p. 150

17
sunt folosite așa cum au sperat) pentru ca politica să evolueze treptat, deoarece
diferiți actori se pot reuni pașnic și pot face schimb de idei la nivel internațional.

1.5 Scurte concluzii

În acest capitol am introdus o perspectivă asupra realismului care este

probabil diferită de ceea ce poate fi găsit în alte analize teoretice ale relațiilor
internaționale. Această scurtă analiză teoretică a avut scopul de a contura o
perspectivă mai nuanțată asupra realismului, deosebirea lui de neorealism și
demonstrarea faptului că realismul nu poate ajuta să dezvoltăm sau să conștientizăm
politicile internaționale. Realismul, în special în forma sa clasică, este, așadar,
departe de a fi eliminat din istoria teoriei IR – așa cum sugerează unii critici. El poate
servi ca o piatră de temelie pentru a pune sub semnul întrebărilor unele dintre
ipotezele comune susținute în disciplină, poate propune soluții la unele dintre
problemele contemporane din relațiile internaționale și ne arată cum putem crea
societăți mai inclusive.
De asemenea, realismul este o teorie care pretinde că explică realitatea
politicii internaționale. Ea subliniază constrângerile asupra politicilor care rezultă din
natura egoistă a omenirii și absența unei autorități centrale deasupra statului. Pentru
realiști, scopul cel mai înalt este supraviețuirea statului, ceea ce explică de ce
acțiunile de stat sunt judecate mai degrabă în funcție de etica responsabilităților decât
a principiilor morale. Dominația realismului a generat o serie semnificativă de
literatură de specialitate care critică principiile sale. Cu toate acestea, în ciuda valorii
criticilor, realismul continuă să ofere perspective valoroase și rămâne un instrument
analitic important pentru fiecare student interesat de Relațiile Internaționale.

CAPITOLUL 2. SECURITATEA EUROPEANĂ ACTUALĂ PRIN PRISMA

TEORIEI REALISTE

18
 2.1 Realismul și securitatea europeană

Căderea zidului Berlinului și prăbușirea ulterioară a Uniunii Sovietice au

schimbat dramatic ordinea internațională. Într-o perioadă relativ scurtă de timp,
ordinea mondială bipolară, dominată de Statele Unite pe de o parte și de Uniunea
Sovietică pe de altă parte, a luat sfârșit. Timp de aproape 50 de ani, SUA a ocupat un
rol clar definit – un contrabalans geopolitic și ideologic față de Uniunea Sovietică.
După ce s-au impus ca putere hegemonică, Statele Unite au fost acum nevoite să-și
reexamineze relațiile cu restul lumii. Relația lor cu Europa în special – fiind fosta
„linie a frontului” a războiului rece – a fost una de îngrijorare imediată.
Aceste evenimente dramatice nu numai că au schimbat politica globală în
sens practic, ci au schimbat și peisajul teoretic. În special, teoriile relațiilor
internaționale au trebuit să-și reexamineze propriile principii în lumina eșecului de a
prezice o astfel de schimbare majoră în ordinea internațională. Dintre acestea,
realismul, ca teorie dominantă a IR, s-a confruntat cu critici deosebite.
Realismul, ca teorie, a avut întotdeauna dificultăți în a explica integrarea
europeană. Disponibilitatea statelor de a-și eroda propria suveranitate și de a se
integra cu alte națiuni a contrazis în mod direct viziunea realistă asupra lumii – una a
statelor care maximizează puterea existentă în condiții de anarhie. „Aprofundarea și
extinderea” integrării europene după Războiul Rece nu a făcut decât să agraveze
problema pentru realiști. Domeniul integrării securității europene – securitatea fiind
un aspect cheie al suveranității – s-a dovedit a fi deosebit de problematică. Realiștii
au încercat totuși să reducă aceste lacune teoretice aparente.
Prin prisma integrării securității europene post-Război Rece, acest capitol va
(a) examina teoria neorealistă și în special două puncte de vedere concurente ale
integrării în cadrul paradigmei: bandwagoning (i.e., aliniere) și echilibrare și (b)
analizează ipotezele teoretice pe care se bazează. Înainte de a intra în profunzime
asupra acestor două concepte, acest subcapitol va reflecta pe scurt asupra relației
aparent nearmonioase care există între teoria realistă și integrarea europeană.
După cum s-a menționat anterior, teoria neorealistă a avut dificultăți în a
explica măsura în care statele europene s-au integrat. Este de la sine înțeles că
viziunea neorealistă a lumii concurenței neîncetate în domeniul securității nu reușește

19
să explice cu exactitate progresele înregistrate în UE în acest sens. Unii neorealiști au
totuși explicații avansate despre care susțin că păstrează valabilitatea teoriei realiste.
Sebastian Rosato37 a susținut că „anii de prosperitate” după prăbușirea ordinii
mondiale bipolare au mascat efectiv „motivele geopolitice convingătoare” pentru ca
statele europene să revină la competiția de securitate internă. Având în vedere
incertitudinea asupra viitorului economic al Europei, Rosato susține că este puțin
probabil ca UE să supraviețuiască în forma sa actuală. John J. Mearsheimer propune
o explicație la fel de neconvingătoare, care vede, de asemenea, un viitor precar
pentru unitatea europeană. El atribuie stabilitatea actuală a regiunii prezenței trupelor
americane pe continent care acționează ca un „paznic de noapte” și care mențin o
pace fragilă38.
Poate din cauza faptului că teoria neorealistă este preocupată de putere,
tocmai în domeniul securității39 neorealiștii oferă argumente mult mai convingătoare.
Poate cea mai răspândită dintre acestea este noțiunea de echilibrare, care susține că
statele „se vor alia în opoziție cu principala formă de pericol” 40. În contrast,
principiul bandwagoning susține că statele „se vor alia cu un stat care reprezintă o
amenințare majoră”41.
Teoria echilibrului puterii este una dintre pietrele de temelie ale
neorealismului. Dezvoltat de Kenneth Waltz în Theory of International Politics 42, se
presupune că procesul de echilibrare este un rezultat direct al sistemului anarhic de
stat. Într-un sistem fără autoritate centrală, un stat care acumulează prea multă putere
va obliga alte state să se alinieze și să creeze un echilibru de putere. După invadarea
Irakului de către SUA și tensiunile rezultate din relația transatlantică, această teorie a
fost privită de realiști drept cea mai convingătoare explicație pentru consolidarea
relațiilor inter-UE.

37
Rosato S., Europe's Troubles: Power Politics and the State of the European Project. International
Security, 2011, p.45-86.
38
Mearsheimer, J. J., Why is Europe Peaceful Today? European Consortium for Political Research,
2010, p. 388.
39
În Europa, integrarea apărării ia forma cea mai tangibilă în ceea ce este acum cunoscut sub numele
de Politica de securitate și apărare comună (PSAC, anterior PESA). Politica a fost un rezultat direct al
Tratatului de la Lisabona și vizează integrarea forțelor europene de apărare și extinderea rolului UE ca
actor global de securitate.
40
Walt S. M., Alliance Formation and the Balance of World Power . International Security, 1985, p. 4.
41
(ibid.)
42
Waltz K. N., Theory of International Politics. New York: Random House, 1979, p. 126-6

20
 O nuanță importantă a acestei teorii este distincția dintre echilibrarea „soft” și
„hard”. Pur și simplu, hard balancing se referă la acumularea directă a capacităților
militare, în timp ce „mecanismele de echilibrare soft includ negarea teritorială,
diplomația încurcată, consolidarea economică și semnalarea hotărârii de a participa la
o coaliție de echilibrare.”
Când vine vorba de integrarea europeană, unii realiști precum Robert Art
susțin că teoria „echilibrării soft” explică cel mai bine comportamentul statelor
europene. Art susține că a fost o echilibrare ușoară motivată de temerile de „abandon
american” și de dorința de „autonomie în materie de apărare și securitate” care a
explicat apariția integrării securității în UE. Această interpretare este reluată de Barry
Posen43. Citând noțiunea neorealistă că „statele nu înțeleg intențiile altor state”,
Posen consideră că „în liniște și precauție, europenii par să echilibreze puterea
SUA”44. Acestea sunt doar două exemple proeminente dintr-un corp considerabil de
literatură realistă care susține că echilibrarea, și în special echilibrarea soft, explică
procesul de integrare al Europei. Alte exemple notabile includ autori precum Pape,
Paul sau Jones, 2007. Cu toate acestea, acest corp de literatură este în contrast
puternic cu concluziile la care au ajuns realiștii care folosesc conceptul de
„bandwagoning”.
În cea mai pură formă, teoria bandwagoning-ului susține că statele, atunci
când aleg o parte în conflict, sunt mai susceptibile să opteze pentru partea mai
puternică. Lorenzo Cladi și Andrea Locatelli 45 subliniază lipsa cheltuielilor militare
din partea statelor europene ca o dovadă care susține afirmația că nu a avut loc
echilibrarea, ci mai degrabă o teamă de abandon de către SUA a dus la deplasare.
Cladi și Locatelli susțin că „crearea PESA ar trebui să fie concepută ca o acțiune care
să completeze, mai degrabă decât să se opună, puterii militare americane” 46. Anders
Wivel a complimentat acest argument afirmând că „niciun stat european nu a avut în
prezent echilibru față de Statele Unite. Cheltuind modest pentru apărare, lucrând prin

43
Posen B. (2010). European Union Security and Defense Policy: Response to Unipolarity? Security
Studies, 2010, p. 153.
44
Ibidem
45
Cladi L., & Locatelli A., Bandwagoning, Not Balancing: Why Europe Confounds Realism.
Contemporary Security Policy, 2012, p. 271
46
Ibidem

21
NATO și alăturându-se Statelor Unite în coaliții ad-hoc, comportamentul securității
europene este cel mai precis caracterizat ca deplasare”47.
Joseph Grieco, un teoretician realist care și-a dedicat o mare parte a lucrării
sale analizei integrării în Uniunea Europeană, a susținut, de asemenea, că integrarea
trebuie privită ca un act de avânt 48. Cu toate acestea, plecând de la punctul de vedere
cel mai des întâlnit, conform căruia s-a produs conversia cu SUA, Grieco susține că a
existat un proces intern cu o Germania nou unită – și potențial hegemonică – care a
avansat integrarea europeană.
Această dezbatere între echilibrare și bandwagoning se află în centrul
diviziunii școlii neorealiste. Teoria de echilibrare a integrării europene își trage
cadrul teoretic din ceea ce poate fi descris drept realism defensiv, în timp ce
conceptul de bandwagoning poate fi văzut ca un concept de realism ofensiv. Miezul
diviziunii dintre realismul defensiv și cel ofensiv este întrebarea cât de multă putere
este prea mult? Ambele susțin că statele sunt preocupate în primul rând de propria lor
securitate, dar ajung la concluzii diferite cu privire la modul în care acest lucru este
cel mai bine realizat. Pentru neorealiștii defensivi, un stat ar fi prost sfătuit să câștige
prea multă putere, deoarece legile teoriei echilibrului puterii ar servi doar pentru a
provoca alte națiuni să acționeze pentru a căuta echilibrul. Pentru realiștii ofensivi
precum John Mearsheimer, statele ar trebui să caute întotdeauna să-și maximizeze
propria putere, deoarece aceasta este cea mai bună modalitate de a-și asigura propria
securitate. După cum s-a spus, variațiile teoriei integrării neorealiste, așa cum s-a
discutat, și anume echilibrarea și bandwagoning-ul, își au bazele lor teoretice în
conceptele ofensive versus defensive ale puterii.
La fel ca realismul defensiv al lui Waltz 49, teoria echilibrării explică
integrarea europeană ca o contramăsură indusă de sistem la ascensiunea necontrolată
a unui alt stat – în acest caz, unipolaritatea SUA. Este interesant de observat însă că
teoria echilibrării de integrare pare să fie în contradicție cu un concept de bază al
neorealismului că statul este actorul principal al sistemului internațional, spre
deosebire de organizațiile supranaționale precum UE. De fapt, teoria echilibrării a
preluat concepțiile lui Waltz despre putere și le-a aplicat unei ordini europene post-
47
Wivel A., Balancing against threats or bandwagoning with power? Europe and the transatlantic
relationship after the Cold War. Cambridge Review of International Affairs, 2008
48
Pollock M. A., International Relations Theory and European Integration. Journal of Common
Market Studies, 2001, p. 223.
49
Waltz K. N., Theory of International Politics. Mc Graw-Hill Publishing Company. 1979

22
Război Rece, pervertind astfel teoria neorealistă pentru a explica un aspect al
geopoliticii – integrarea europeană – pe care neorealismul nu a reușit să-l țină seama
în mod adecvat.
Pe de altă parte, conceptul de bandwagoning este cel mai bine înțeles prin
referire la concepții neorealiste ofensive despre putere. Spre deosebire de poziția
neorealistă defensivă, neorealiștii ofensivi cred că, pe lângă „ statele status quo”,
adică statele interesate să mențină ordinea existentă, există state „revizioniste” care
caută să-și maximizeze propria putere și, în consecință, propria securitate. Deplasarea
statelor europene, așa cum este concepută de unii savanți realiști, este exact aceasta:
o încercare de a-și maximiza puterea mergând cu Statele Unite, în primul rând prin
NATO.
Un alt aspect distinctiv al realismului ofensiv este oglindit în teoria integrării
europene. Buck-passing se referă la practica de a transfera responsabilitatea (de a
fugi de răspundere) securității către un alt stat, în timp ce acesta stă pe margine 50.
Când concepe UE ca un „pasator de responsabilitate”, analogia izbitoare a lui
Randall Schweller cu regnul animal în explicarea pasării responsabilității este
deosebit de utilă. În scopurile actuale, Europa reprezintă șacalii - „În timp ce șacalii
sunt adesea găsiți în urma lupilor (liderii revizioniști), ei vor urma și leii (liderii
status-quo) care sunt în pragul victoriei. Ambele forme de bandwagoning sunt
exemple de evitare a responsabilității: încercări de a călări liber pe eforturile ofensive
ale altora51.
Din discuția de mai sus, este evident că variațiile în teoria realistă a integrării
securității europene, și anume conceptele de echilibrare și bandwagoning, pot fi
explicate prin urmărirea surselor lor la întrebarea polarizantă: cât de multă putere
este prea multă putere? Pe de o parte, noțiunea de echilibrare este înrădăcinată într-
un concept defensiv al puterii, în timp ce, pe de altă parte, acei realiști care atribuie
integrarea securității bandwagoningului sunt susținătorii unei concepții ofensive a
puterii. Deși dincolo de scopul acestei lucrări, evaluarea succesului sau nu a oricăreia
dintre aceste poziții concurente pentru a păstra legitimitatea neorealismului rămâne o
problemă vie în domeniul relațiilor internaționale.
50
Mearsheimer J.J : An offensive realist between geopolitics and power[online], accesat la data de 10
mai 2023,p, 22, disponibil la adresa (PDF) John J. Mearsheimer: An offensive realist between
geopolitics and power (researchgate.net),
51
(Schweller, 1994)Schweller R. L., Bandwagoning for Profit: Bringing the Revisionist State Back In.
International Security, 1994

23
 2.2 Sfârșitul Pax Europaea: Relațiile internaționale și agresiunea Rusiei
în Ucraina

Atacul militar cu drepturi depline al Rusiei asupra Ucrainei a remodelat

complet scena securității europene. Un eveniment de o asemenea amploare necesită
invariabil discuții despre vină care au intensificat și integrat o dezbatere cu privire la
potențiala responsabilitate principală a Occidentului pentru această ultimă escaladare
din partea lui Putin.
Pe 24 februarie 2022, ceea ce a fost speculat aprins de săptămâni la rând a
avut loc efectiv și a schimbat totul. Atacul militar cu drepturi depline al Rusiei asupra
Ucrainei a remodelat complet scena securității europene. După 200 de ani de
neutralitate, Suedia a optat pentru aderarea la NATO, alături de Finlanda; Elveția,
probabil singura țară pe care cei mai mulți oameni din lume o asociază cu
imparțialitatea, s-a alăturat grupului de națiuni care impun sancțiuni Rusiei; și, în
poate cea mai remarcabilă schimbare de politică cauzată de agresiunea Rusiei,
Germania, în anumite privințe încă sub umbra celui de-al treilea Reich, a optat să
renunțe la politica sa de lungă durată de a nu trimite arme în zonele de conflict și a
decis să-și intensifice capacitățile militare și pregătirea, alocând încă 100 de miliarde
de euro pe lângă bugetul său de apărare pentru modernizarea și consolidarea forțelor
sale armate, Bundeswehr.
Aceste schimbări indică caracterul pivot al situației pentru Europa, pentru
relațiile vest-Rusia și pentru geopolitica globală în general. La doar câteva minute
după discursul lui Putin, care a anunțat ceea ce el a numit în mod eufemistic o
„operațiune militară specială” și în timp ce primele rapoarte au început să vină,
confirmând că armata rusă a trecut granița cu Ucraina în masă, un articol dedicat
Wikipedia intitulat „2022 Invazia rusă a Ucrainei ” prindea deja viață, scris în
colaborare de sute de autori. În câteva zile, s-au putut găsi deja comentarii online și
articole de opinie despre eveniment - încă într-o fază inițială de evoluții rapide pe
teren - susținând că a marcat efectiv sfârșitul Pax Europaea și, mai departe, chiar și
începutul sfârșitului unipolarității post-Război Rece sub supremația americană.
Un eveniment de o asemenea amploare și semnificație, care aduce cu el atâtea
devastări și suferințe umane, solicită invariabil discuții despre vină. Invazia rusă a

24
Ucrainei a intensificat și integrat o dezbatere cu privire la potențiala responsabilitate
principală a Occidentului pentru această ultimă escaladare din partea lui Putin.
Aceasta este opinia susținută de anumiți savanți din școala realistă a relațiilor
internaționale, în special de politologul american John Mearsheimer, care pune vina
pentru evoluțiile din Ucraina direct pe politica externă americană și pe extinderea
Atlanticului de Nord condus de SUA. Organizația Tratatului (NATO), care se
apropie din ce în ce mai mult de „sfera de influență” rusă și de granițele naționale.
Literatura relevantă pe care se bazează revendicarea responsabilității
occidentale în Ucraina este cea care ține de școala realistă a teoriei relațiilor
internaționale. Cadrul teoretic pe care se bazează realismul constă din câteva ipoteze
de bază:
a) Anarhia: sistemul politic internațional este lipsit de orice autoritate
supranațională care poate aplica orice reguli date;
b) Stat-centrismul: actorii din sistemul internațional sunt state, luate ca
unitate de analiză, si nu lideri individuali sau alte forme de organizare umana;
c) Interesul propriu/egoism: statele sunt preocupate în primul rând de propria
supraviețuire într-un sistem internațional nesigur;
d) Maximizarea securității: statele încearcă să maximizeze securitatea pentru
a-și asigura supraviețuirea;
e) Raționalitate: în urmărirea acelui scop, statele acționează rațional, sunt
actori raționali.
În centrul dezbaterii privind vina occidentală în Ucraina se află John
Mearsheimer, cel mai mare avocat al acesteia. Mearsheimer este unul dintre cei mai
proeminenți savanți din IR, un susținător al politicii marii puteri, al Realpolitik.
McFaul52 îl descrie drept „unul dintre cei mai consecvenți și persuasivi teoreticieni
din școala realistă a relațiilor internaționale”. Lucrarea sa fundamentală despre
Ucraina este articolul „De ce criza ucraineană este vina Occidentului: Iluziile liberale
care l-au provocat pe Putin”, publicat în Foreign Affairs la câteva luni după anexarea
Crimeei de către Rusia în 2014. În anul următor, în 2015, Mearsheimer a susținut o
conferință înregistrată celebră și urmărită pe scară largă, intitulată „De ce este vina
Occidentului Ucraina?”.

52
McFaul M., Moscow's choice. Foreign Affairs, 2014, p. 167.

25
 Centrală pentru teoria sa și, în consecință, pentru viziunea sa asupra situației
din Ucraina este ipoteza actorului rațional. În cartea sa, „The Tragedy of Great
Power Politics”, Mearsheimer afirmă că: „Marile puteri sunt actori raționali. Ei sunt
conștienți de mediul lor extern și se gândesc strategic cum să supraviețuiască în el.
În special, ei consideră că preferințele altor stări și modul în care propriul lor
comportament este probabil să afecteze comportamentul celorlalte stări și modul în
care comportamentul acelor alte stări este probabil să le afecteze propria strategie
de supraviețuire. Mai mult, statele acordă atenție pe termen lung, precum și
consecințelor imediate ale acțiunilor lor.”53
Este inerent teoriei lui Mearsheimer că marile puteri își vor proteja „sfera de
influență” indiferent de situație. El subliniază că niciun președinte american nu ar
tolera vreodată ca Mexic sau Canada să se alăture unei alianțe militare conduse de o
altă mare putere, de exemplu54. Pentru el, poziția de a recurge la mijloace militare nu
este politică: nu trebuie să ne așteptăm ca vreo putere să se comporte diferit. Pentru
el, în sistemul internațional se aplică maxima „puterea face dreptate”. Prin urmare, el
critică SUA și NATO, considerând această din urmă extindere o mare greșeală.
Primul secretar general al NATO a declarat, într-un citat devenit celebru, că scopul
alianței era „a-i ține pe americani înăuntru, pe ruși în afara și pe germani în jos”.
Când Războiul Rece s-a încheiat în 1991, odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice,
NATO a numărat 16 țări membre. După aceea, mulți erau convinși că Rusia nu avea
atât capacitatea, cât și voința de a fi o amenințare pentru noile state independente din
Europa de Est și Centrală. Atât de convinși că Rusia nu va deveni o amenințare erau
oficialii americani din administrația Clinton, încât, pe lângă susținerea expansiunii
NATO, i-au încurajat pe bieloruși, ucraineni etc., să predea Rusiei arsenalul nuclear
sovietic rămas pe teritoriile lor. La acea vreme, Mearsheimer 55 a argumentat
menținerea unei Ucraine nucleare pentru a asigura stabilitatea între aceasta și Rusia,
argumentând că aceasta ar crește securitatea europeană în ansamblu, nu o va reduce.
NATO s-a extins. În 1999, alianța a primit trei noi state membre: Cehia, Ungaria și
Polonia. În 2004, alte șapte țări s-au alăturat, acestea au fost: Bulgaria, Estonia,
Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia. Patru ani mai târziu, în 2008,

53
Mearsheimer J. J., The Tragedy of Great Power Politics. New York: WW Norton & Company,
2001, p. 31
54
Mearsheimer J. J., Don’t arm Ukraine. New York Times, 2015.
55
Mearsheimer J. J., The case for a Ukrainian nuclear deterrent. Foreign affairs, 1993, p. 50-66.

26
declarația finală a Summit-ului NATO de la București afirma că atât Ucraina, cât și
Georgia se vor alătura alianței în viitor. În 2009, Albania și Croația s-au alăturat. În
2017 a venit rândul Muntenegrului, iar în 2020 Macedonia de Nord a devenit cel mai
nou membru al NATO. Acum, în 2022, după și ca urmare a agresiunii ruse din
Ucraina, Suedia și Finlanda au solicitat oficial ambele să devină membre NATO.
În contextul post-Război Rece, statele din Europa Centrală și de Est cândva în
spatele Cortinei de Fier nu au avut control civil asupra armatelor lor, de exemplu.
Efectele procesului de aderare la NATO asupra transparenței și responsabilității
atunci când vine vorba de armate au fost foarte substanțiale și mai directe. Efectele
asupra consolidării democrației sunt însă mult mai greu de evaluat, având în vedere
cantitatea de variabile implicate, dar, văzând exemplele Poloniei și Ungariei, se poate
spune că dezbaterea de la acea vreme privind extinderea NATO, care și-a salutat
rapid meritele așa cum este dat denotă dificultatea și problema în mediul academic de
a prezice viitorul.
Când vine vorba de comunicarea dintre oficialii americani și diverși oficiali
sovietici și ulterior ruși, Mandelbaum subliniază că, promisiunea celor dintâi față de
cei din urmă, că NATO nu se va extinde a fost încălcată. Menționează că apărarea
împotriva acestei acuzații se rezumă la afirmația că această promisiune nu a fost
niciodată scrisă. Mearsheimer susține că prin expansiunea finală și considerabilă a
NATO, Occidentul provoacă de fapt Rusia de mulți ani și că acțiunile acesteia din
urmă în Ucraina, trecute și prezente, au fost pași previzibili și rezonabili conform
teoriei sale. Acest punct de vedere este împărtășit de alți savanți, printre care se
numără și profesorul Alessandro Orsini, a cărui prezență frecventă la televiziunea
italiană și critica acerbă la adresa NATO, precum și politica externă a lui Biden în
privința conflictului, l-au făcut o celebritate controversată, subiect atât de laude, cât
și de critici, precum și satira, prin instituțiile media italiene și pe internet. Logica de
bază este în concordanță cu afirmația Rusiei că extinderea NATO echivalează cu un
comportament agresiv și constituie o amenințare la adresa securității naționale a
Rusiei.
După cum subliniază Motyl56, o astfel de argumentare realistă este foarte
controversată atunci când declară că invadarea Ucrainei de către Rusia este un
răspuns rezonabil la o încercare occidentală de a schimba Ucraina din sfera de

56
Motyl A. J., The surrealism of realism: Misreading the war in Ukraine. World Affairs, 2014, p. 177.

27
influență a Rusiei la a sa și, în consecință, pune vina pentru ostilitățile actuale rusești
în întregime asupra Occidentului: mai precis asupra Statelor Unite și a NATO
condusă de americani. După cum observă McFaul, chiar dacă unitatea de analiză a
realismului este statul, Mearsheimer, în explicația sa despre Ucraina, ia în
considerare liderii individuali și l-a salutat pe Putin drept un „strateg de primă clasă”
cu cadrul analitic adecvat la îndemână57.

2.3 O analiză critică a situației actuale

Explicația lui Mearsheimer a câștigat forță în ultima vreme în rândul anumitor

oameni pentru că previziunile lui s-au dovedit a fi adevărate. Cu toate acestea,
problema cauzalității este mai complexă, doar pentru că o anumită teorie poate
explica potențial un eveniment de fapt, nu înseamnă că acesta din urmă a ajuns să
apară precis sau exclusiv din motivele expuse de teoria respectivă. Există probabil
factori mai profunzi care ar putea explica poziția și acțiunile Rusiei față de Ucraina.
În primul rând, se poate alege ipoteza actorului rațional. Este de înțeles că un
actor rațional își va baza răspunsul la orice situație pe baza unei evaluări a faptelor
concrete. Declarația de la București din 2008 care a afirmat viitoarea apartenență a
Ucrainei și Georgiei la NATO, ar putea părea foarte semnificativă, dar fără pași
însoțitori și acțiuni concrete în acest scop, cuvintele ei sunt doar atât, cuvinte, și în
sine nu reprezintă o amenințare. În general, în anii de la acel summit, nu au existat
pași substanțiali către aderarea Ucrainei la NATO.
În orice caz, însă, insurgența armată în curs din Donbas, cuplată cu anexarea
Crimeei de către Rusia, au fost suficiente pentru a împiedica aderarea Ucrainei la
NATO. Alianța nu ar putea primi niciodată un nou membru cu un conflict armat
deschis, mai ales unul cu Rusia. Războiul pe scară largă împotriva Ucrainei nu a fost,
prin urmare, necesar dacă scopul era să se asigure că aceasta rămâne drept stat
tampon. Un alt factor de luat în considerare este lipsa unui răspuns proporțional
occidental la acțiunile anterioare de agresiune a Rusiei din 2014. Până în luna
februarie a anului 2022, anexarea Crimeei a fost cea mai gravă încălcare a granițelor
și a integrității teritoriale din Europa de la cel de-al Doilea Război Mondial. Cu toate

57
(Mearsheimer apud McFaul, 2014)

28
acestea, UE nu a urmat introducerea de sancțiuni economice ample și substanțiale
împotriva Rusiei și nici nu a vizat oficialii la nivel înalt implicați în procesul
decizional și de implementare. Una peste alta, Crimeea nu a devenit un „schimbător
de joc (game changer)” în relațiile UE-Rusia, ci mai degrabă, a fost evenimentul
provocator de la începutul încălcărilor din partea regimului rus. După cum postulează
Kruk58, s-ar putea argumenta că atunci, natura haotică și succesiunea evenimentelor
din Kiev și Crimeea au dus la neclaritate în timp ce acestea se desfășurau. Cu toate
acestea, acest lucru nu a fost cu siguranță cazul câțiva ani mai târziu, când Rusia a
afectat ambarcațiunile navale ucrainene în strâmtoarea Kerci, într-un spectacol de
agresiune deschis. Cu toate acestea, Uniunea Europeană nu a recunoscut evenimentul
pentru ceea ce a fost și a durat aproape trei luni pentru a reacționa cu sancțiuni
împotriva persoanelor direct implicate.
Înainte de invazia pe scară largă din februarie, era deja clar că sancțiunile
existente atunci nu au afectat poziția Rusiei față de Ucraina. Acest lucru este și mai
evident acum, după invazie. În orice caz, răspunsul blând, aproape îngăduitor al
Occidentului, a fost cu siguranță interpretat de Rusia ca un preț foarte mic de plătit
atunci când se evaluează costurile-beneficii ale acțiunilor sale planificate în Ucraina.
Mai mult, eșecul SUA, sub administrația Obama, de a acționa hotărât
împotriva regimului sirian, inacțiunea acestuia în fața încălcării propriei „linii roșii”
determinate de către acel regim și vidul de putere rezultat, au fost cu siguranță
percepute și exploatate, de către Rusia ca o dovadă de slăbiciune a părții americane,
permițând Rusiei să-și asigure o prezență pe teren, ceea ce a limitat de fapt sfera
posibilelor acțiuni occidentale în Siria, păstrând situația nerezolvată de atunci.
Un aspect foarte relevant atunci când vine vorba de evaluarea agresivității
NATO, așa cum a susținut Rusia, este lipsa cronică de angajament din partea statelor
membre europene de a-și îndeplini obligațiile din tratat, mai ales cerința ca fiecare
membru NATO să investească cel puțin 2% din PIB-ul său în apărare. Această
aparență „freeriding” a mai multor țări europene care contează în întregime pe
Statele Unite pentru securitatea lor a fost ținta criticilor recurente din partea lui
Trump, ale cărui opinii negative asupra NATO au ajuns până la a-l determina să
discute despre retragerea Statelor Unite din propria alianță militară 59. Acest lucru a
fost raportat de The New York Times în 2019. Mai târziu în acel an, într-un interviu
58
Kruk K., The Crimean Factor: How the European Union Reacted to Russia's Annexation of Crimea .
Warsaw Institute, May, 7, 2019

29
acordat The Economist, președintele francez Emmanuel Macron a declarat că NATO
este „în moarte cerebrală”, țintindu-l pe Trump și ceea ce el considera un angajament
în scădere față de apărarea colectivă din partea Statelor Unite, principalul garant al
alianței și conditio sine qua non.
Președintele Biden, din cauza vârstei sale foarte înaintate și în ciuda statutului
său neoficial de „cel mai puternic om din lume”, nu proiectează o imagine de o
putere deosebită, dimpotrivă, și mai ales în comparație cu predecesorul său. Este mai
ușor de conceput că Trump dorește să înceapă un război decât Biden. Cu toate
acestea, Trump l-a lăudat în multe privințe și cazuri pe Putin, chiar și după 24
februarie și, prin urmare, părea mai degrabă un admirator al lui Putin și, prin urmare,
un atu pentru Rusia, decât o amenințare la adresa acestei țări în timpul mandatului
său. Într-adevăr, se poate argumenta cu ușurință că acțiunile lui Trump au slăbit
unitatea societății și politicii americane pe plan intern, precum și au diminuat
prestigiul Americii și, astfel, puterea, la nivel internațional, l-au întărit comparativ pe
cel al Rusiei.
Retragerea dezastruoasă a trupelor americane din Afganistan sub
administrația Biden, ale cărei imagini de haos și disperare au dominat mass-media,
împreună cu prăbușirea imediată și totală a forțelor armate afgane antrenate de
americani, care au dus la o victorie rapidă și la revenirea la putere a talibanilor, nu
pot fi considerate altceva decât un eșec absolut. La fel ca și în cazul Siriei, a părut ca
denotă slăbiciune din partea SUA. Evenimentele din Afganistan au rezonat prost atât
pe plan intern, cu poporul american, care a plătit o sumă titanică de 2 trilioane de
dolari SUA de-a lungul a două decenii, cât și pe plan internațional, unde SUA s-au
văzut pe bună dreptate ca un stat intervenționist a cărui necunoaștere a realizat puțin,
nimic, sau poate chiar a înrăutățit lucrurile, toate în timp ce irosea o sumă de bani de
multe ori mai mare decât prețul estimat pentru a pune capăt foametei în lume.
O altă variabilă care trebuie adăugată ecuației se referă la economie. Este
demn de remarcat circumstanțele economice actuale ale Europei și momentul
agresiunii Rusiei. După doi ani de pandemie de Covid-19, economiile europene încă
revin din cauza efectelor costisitoare ale blocajelor și închiderii frontierelor. La
această situație economică suboptimală se poate adăuga și faptul că Europa depinde
în mare măsură de Rusia pentru nevoile sale energetice sub formă de cărbune, petrol
59
Barnes J. & Cooper H., Trump Discussed Pulling U.S. From NATO, Aides Say Amid New Concerns
Over Russia, 2019, January 14

30
și, mai ales, gaze naturale. Cu planurile Uniunii Europene de a reduce drastic
utilizarea combustibililor fosili într-un viitor nu prea îndepărtat, ceea ce înseamnă că
Rusia își va pierde nu numai influența asupra mai multor țări europene, ci și o parte
foarte semnificativă și, prin urmare, crucială a pieței cheie, pe care se bazează
economia sa, nu este deloc surprinzător faptul că Rusia ar fi putut considera acest
moment special ca unul propice. Conducerea rusă s-ar fi putut gândi foarte bine în
sensul „este acum sau niciodată” să acționeze în Ucraina, în timp ce credea că
pârghia sa energetică și starea sensibilă a economiei europene ar fi o descurajare
eficientă pentru ca aceasta să scape, din nou, crimele sale.
În cele din urmă, mai trebuie făcută o altă considerație, care se referă la
miezul alianței militare transatlantice, faimosul său articol 5, angajamentul un pour
tous, tous pour un, apare omniprezent în orice discuție despre NATO, Rusia și
securitatea europeană. Chiar dacă deseori se aude sau se citește sintagma „un atac
asupra unuia este un atac asupra tuturor”, provenind în mare parte de la oficiali și
președinți de rang înalt americani, ca o reafirmare emfatică a angajamentului alianței,
formularea integrală a articolului 5, de unde această maximă vine, lasă remarcabil de
mult spațiu pentru interpretare: „Părțile convin ca un atac armat împotriva unuia
sau mai multor dintre ei în Europa sau America de Nord să fie considerat un atac
împotriva tuturor acestora și, în consecință, sunt de acord că, dacă are loc un astfel
de atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului de a autoapărare
individuală sau colectivă, recunoscută de articolul 51 din Carta Națiunilor Unite, va
sprijini partea sau părțile atacate prin luarea de îndată, individual și de comun
acord cu celelalte părți, a acțiunilor pe care le consideră necesare, inclusiv
utilizarea de forță armată, pentru a restabili și menține securitatea zonei
Atlanticului de Nord. [...]”
Ambiguitatea strategică a articolului, care nu leagă în mod explicit țările
membre, atât individual, cât și colectiv, de o declarație de război împotriva
agresorului vreunuia dintre ele, realizează probabil scopul descurajării. Și se poate
vedea de ce o retorică puternică este o completare necesară și recurentă a acestuia.
Totuși, având în vedere că articolul vorbește despre asistență, că lasă la latitudinea
țărilor membre rămase să decidă ce acțiuni să întreprindă, inclusiv, dar nu
obligatoriu, utilizarea forței armate, nu se poate decât să se speculeze cu privire la
ceea ce s-ar întâmpla dacă, de exemplu, unul dintre micile state baltice ar fi invadat

31
de Rusia. Statele Unite și alte țări mai mari, cum ar fi Regatul Unit, Germania sau
Franța, ar declara cu adevărat război Rusiei și, în consecință, aproape sigur
declanșează un război nuclear care ar anihila orașe întregi pe teritoriile lor, dacă nu
chiar capitalele lor ? ? Acestea sunt considerații pe care Rusia le-ar lua în cazul în
care fantezia ei imperială ar fi să o determine să mediteze la un astfel de atac.
Având în vedere toate cele de mai sus, ar fi corect să susținem că Rusia, luată
ca un actor rațional, nu ar fi perceput Occidentul, în special sub forma NATO, ca o
amenințare la adresa securității și supraviețuirii sale naționale, cu atât mai puțin ca
atare amenințare pentru a justifica o invazie cu drepturi depline și anexarea unei părți
a Ucrainei. Chiar dacă luăm în considerare credința inițială aparentă, de fapt, a
ambelor părți, că Kievul va cădea în câteva zile, ceea ce înseamnă că Rusia se aștepta
la un succes rapid în Ucraina, la costuri foarte limitate, câștigurile suplimentare ale
unei astfel de realizări se referă mai mult la alți factori, cum ar fi teritoriali, și, prin
urmare, câștiguri strategice, economice și demografice, decât pentru a preveni ceea
ce era deja exclus, potențiala aderare a Ucrainei la NATO, precum și pentru a crește
propria securitate atunci când Occidentul nu reprezenta o amenințare reală.
Realismul ofensiv al lui Mearsheimer postulează că statele se vor comporta
agresiv și vor profita de șansele de a-și maximiza puterea și, prin urmare, securitatea
lor, chiar și atunci când nu sunt amenințate direct la un moment dat. Potrivit acestuia,
„marile puteri recunosc că cel mai bun mod de a-și asigura securitatea este să obțină
acum hegemonie, eliminând astfel orice posibilitate de provocare a unei alte mari
puteri. Numai un stat greșit ar rata o oportunitate de a fi hegemonul sistemului,
deoarece crede că are deja suficientă putere pentru a supraviețui.60”
În articolul său din 2009 „Reckless States and Realism”, publicat în Relații
internaționale, Mearsheimer discută ipoteza actorului rațional în teoria IR, în special
în cadrul tradiției realiste, în timp ce examinează implicațiile deciziei lui Kenneth
Waltz de a exclude „raționalitatea” din teoria sa. Acolo, el recunoaște următoarele:
„Se așteaptă ca marile puteri să acționeze în moduri strategice inteligente de cele
mai multe ori. Cu siguranță, vor exista cazuri ocazionale în care marile puteri se
comportă prostesc, dar nu ca în lumea lui Waltz, unde se comportă adesea așa.

60
Mearsheimer J. J. & Alterman G., The tragedy of great power politics. WW Norton & Company,
2001, p. 35.

32
Pentru teoreticienii care presupun că statele sunt agenți raționali, politicile greșite
sunt excepția, nu regula.”61
Câteva pagini mai departe, el susține că ori de câte ori o anumită putere
începe să dea semne de comportament prostesc în sistemul internațional, ar fi logic
ca alte state să ia măsuri pentru a controla ambițiile nesăbuite ale primei, inclusiv
prin intermediul unor lovituri preventive, dacă vreo astfel de acțiune ar preveni daune
mult mai mari în continuare. În concordanță cu aceasta, Mearsheimer afirmă că:
„Marea Britanie, Franța și Rusia (mai târziu Uniunea Sovietică) s-au angajat să
stăpânească Germania înainte de 1914 și din nou înainte de 1939. Dar eforturile lor
de a forma o coaliție de echilibrare strâns unită împotriva Germaniei au eșuat de
ambele ori iar rezultatul a fost primul și al doilea război mondial.”62
Prin urmare, pentru Mearsheimer și pentru alți savanți realiști care subscriu la
această logică, agresorul nu este niciodată de vină, pentru că trebuie să presupunem,
întotdeauna, că se va comporta în acest fel. Pe de o parte, dacă cineva se apropie prea
mult de „sfera sa de influență”, o provoacă și, prin urmare, este responsabil pentru
consecințe. Dacă, pe de altă parte, cineva nu reușește să ofere o demonstrație
convingătoare de forță pentru a acționa ca un factor de descurajare, este la fel de
vinovat pentru toate efectele devastatoare. O astfel de logică, se poate argumenta,
normalizând într-un fel agresiunea și este greu să nu privim acest punct de vedere
drept echivalentul, pentru actorii statali din sistemul internațional, a dictonului
popular expurgatoriu „băieții vor fi băieți”.
Având în vedere combinația de evenimente descrise mai sus, care par să
denote o slăbire continuă a asertivității și puterii occidentale, nu se poate decât să
considerăm că ar fi de fapt mai ușor de susținut că Rusia, în concordanță cu realismul
ofensiv, a exploatat ceea ce a considerat ca fiind un lucru deosebit de propice:
momentul să acționeze, să-și extindă limitele teritoriale și să-și mărească puterea. Că
lucrurile nu au mers conform planului nici pe teren, nici la nivel internațional poate fi
privit ca o (uriașă) greșeală de calcul, bazată nu atât pe informații imperfecte, văzând
că faptele erau în concordanță cu acea percepție asumată, cât pe o concepție greșită a
cealaltă parte, a valorilor sale și a ceea ce este nevoie pentru a obține un răspuns
puternic.

61
Mearsheimer J. J., Reckless states and realism. International relations, 2009, p. 246.
62
Ibidem, p252.

33
 Există, de asemenea, o problemă cu cauzalitatea în logica lui Mearsheimer.
Rusia ar putea considera o mai mare integrare între Ucraina și Occident ca o
amenințare, dar cu siguranță dorințele Ucrainei de a se îndepărta de Rusia sunt
conduse în mare parte de comportamentul agresiv și de control al Rusiei, în primul
rând. Dacă Rusia ar fi un vecin respectuos, cooperant și responsabil, comportându-se
în consecință, cel mai probabil Ucraina nu s-ar simți amenințată și nu s-ar simți
nevoia să se îndrepte către Occident pentru sprijin și protecție. După ce am urmărit
brutalitatea rusă în Cecenia și Osetia de Sud, se poate înțelege că Ucraina a căutat să
obțină asigurări militare de la puterile americane și europene; și a spune că făcând
acest lucru, încercând să se protejeze, a acționat în mod iresponsabil, este deranjant,
întrucât îi neagă într-un fel principiul autodeterminării. De asemenea, Ucraina fiind o
democrație liberală nu se exclud reciproc existenței și securității Rusiei, un scenariu
în care ambele pot prospera, deoarece state cooperante pe deplin independente, nu
este exagerat, sau nu ar fi fost exagerat, înainte de agresiunea inițială din 2014. Per
total, se poate argumenta că problema este Rusia. O Rusia cu adevărat democratică
nu s-ar simți amenințată de expansiunea NATO și nici de o Ucraina independentă, iar
aceasta din urmă nu s-ar simți la fel de amenințată.
Mai mult, singura variabilă a expansiunii NATO a lui Mearsheimer, nu poate
explica cu siguranță faptul că atitudinea Rusiei față de Statele Unite nu a fost
exclusiv antagonistă în ultimele decenii, ci atât colaborativă, cât și agresivă în
diferite momente.
Este deosebit de dificil pentru teorie să țină seama de resetarea perioadei
2009-2012 a relațiilor SUA-Rusia, care a cunoscut o cooperare extinsă între Rusia și
SUA, atunci sub administrația Obama. În acea perioadă, de exemplu, cele două țări
au semnat și ratificat o nouă versiune a vechiului Tratat de reducere a armelor
strategice SUA-Sovietice (START); ambele guverne au votat împreună în Consiliul
de Securitate al ONU pentru un set foarte mare de sancțiuni împotriva Iranului; ruta
de aprovizionare pentru soldații americani din Afganistan, care a traversat parțial
teritoriul rusesc, a fost extinsă foarte mult; ambele națiuni au lucrat împreună pentru
a introduce Rusia în OMC; între cei doi s-a instituit un regim de vize mai liberal; și a
fost creată o comisie prezidențială SUA-Rusia pentru a promova colaborarea în
multe domenii, de la combaterea terorismului la energia nucleară63.

63
McFaul M., Moscow's choice. Foreign Affairs, 2014

34
 Este deosebit de relevant să evidențiem faptul că președintele rus în acei ani a
fost Dmitri Medvedev, și nu Vladimir Putin, ceea ce ne conduce să luăm în
considerare o altă slăbiciune teoretică a realismului, în special cea a lui Mearsheimer,
asupra Ucrainei, excluderea din cadrul conceptual a altora aspecte relevante, și mai
ales factori interni, factori precum rolul naționalismului, ideologia, memoria
colectivă și nostalgia, peisajul politic intern și psihologia liderilor, pentru a numi
câțiva. Toți factori contributivi, dacă nu explicativi.
În general, se poate spune că, din punct de vedere al teoriei, interpretarea
realistă a lui Mearsheimer nu reușește să redea o imagine completă a dinamicii dintre
Occident, Ucraina și Rusia și, prin urmare, să le explice în mod satisfăcător dincolo
de anumite elemente ale acestor relații în ultimele trei decenii. Ca prescripție politică,
logica revizionistă a lui Mearsheimer de a obține puterea prin mijloace ofensive, așa
cum a fost îmbrățișată de Putin, poate fi irațională și periculoasă, așa cum vedem clar
astăzi.
Pornind de la cele de mai sus, există argumente suplimentare care pot fi aduse
împotriva afirmării blamării occidentale. Există afirmații conform cărora Putin nu
este bine psihic, mai ales după izolare îndelungată din cauza pandemiei, care,
probabil, i-a afectat mentalitatea64. Cu toate acestea, probabil că nu vom ști niciodată
și, în general, astfel de afirmații pot fi din vina simplificării excesive. În conformitate
cu o linie de raționament care se concentrează asupra liderului personal, care nu ar fi
în conformitate cu cadrul teoretic general, raportează că serviciile secrete occidentale
erau sigure de îndoieli serioase din partea oficialilor ruși de rang înalt în ceea ce
privește invazia Ucrainei chiar înainte de a avea loc65.
Cauzele profunde ale problemei pot avea originea în ideologia legată de
relațiile dintre Ucraina și Rusia în sine. Cele două țări au o istorie lungă și
zbuciumată, există destulă dușmănie și probleme interne între aceste două state
pentru a genera conflicte armate în sine, cum ar fi, într-adevăr, proprietatea asupra
Crimeei și a altor teritorii, minorități ucrainene și ruse care trăiesc în cealaltă țară, așa
cum precum și negarea de către Rusia a identității Ucrainei și chiar a statului, ceva

64
Sanger D. E. & Troianovski A. U.S. intelligence weighs Putin’s two years of extreme pandemic
isolation as a factor in his wartime mind-set( 2022, March 5) Preluat din
https://www.nytimes.com/2022/03/05/world/putin-pandemic-mindset.html, accesat la data de 11 mai
2023
65
Sabbagh D. & Mason R., UK says ‘serious doubts’ exist within Russian military about invading
Ukraine, 2022

35
care datează de mult timp. Chiar după prăbușirea Uniunii Sovietice, după cum
raportează Freeland66, oficialii ruși de rang înalt s-au referit la independența Ucrainei
ca fiind „de tranziție”, în timp ce sfătuiau țărilor europene să nu creeze ambasade la
Kiev, deoarece acestea vor deveni în curând simple oficii consulare, birouri aflate
sub jurisdicția ambasadelor lor de la Moscova.
De asemenea, ar trebui să ținem cont de faptul că obiecțiile Rusiei față de
extinderea NATO de-a lungul anilor au fost inegale, de la mute la emfatice, iar acest
lucru ridică o problemă logică pentru realismul ofensiv. Cu siguranță aderarea
statelor baltice la NATO ar fi trebuit, în această logică, să reprezinte o amenințare
foarte substanțială pentru Rusia, a cărei capitală istorică și al doilea oraș principal,
Sankt Petersburg, se află la nici măcar la 150 km de granița cu Estonia. După cum
subliniază McFaul67, Mearsheimer nu reușește să explice de ce Rusia nu și-a trimis
armata în Ucraina înainte de 2014, având în vedere că NATO a început să se extindă
cu 15 ani înainte, în 1999. Argumentul că Rusia nu avea suficientă capacitate militară
pentru a face acest lucru este slab, având în vedere că a purtat două războaie în
Cecenia care au cerut mult mai multă putere militară decât anexarea Peninsulei
Crimeea68. Prin urmare, se poate spune că reacția Rusiei în Ucraina ar fi putut fi
diferită. Răspunsul său nu a fost în niciun caz unul inevitabil.
Extinderea NATO, deopotrivă cea a UE, este o chestiune de valori comune și
nu simple considerații de securitate, așa cum se vede în criteriile de aderare la NATO
și discuțiile politice de mai sus. Dacă apartenența la NATO favorizează efectiv
democratizarea sau nu este o altă întrebare, așa cum am văzut mai sus, că fundația și
intențiile sale sunt legate de anumite valori este un fapt. Valorile în cauză, libertatea
și democrația, sunt ceea ce ucrainenii doresc să păstreze și pentru care își dau viața.
Acestea sunt valorile NATO și ale Uniunii Europene. Ar fi o nedreptate gravă să
refuzi acestea Ucrainei pentru că un stat care nu le subscrie vrea să-și domine
vecinul.
În orice caz, chiar dacă s-ar considera ipotezele teoretice realiste drept adevăr
absolut, puterile occidentale au totuși dreptul de a acționa, a spune altfel ar echivala
cu a spune că nu se poate decât să accepte pasiv încălcările grave ale drepturilor
omului și ale dreptului internațional. Altfel, ce ar însemna să susții valori și principii?
66
Freeland C. Russia trying to isolate Ukraine. The Financial Times, 1993, p. 2.
67
McFaul M. Moscow's choice. Foreign Affairs, 2014, p. 167-9.
68
Ibidem, p. 169-171

36
Și cum ar putea cineva să creeze un sistem internațional just și bazat pe reguli? Cu
siguranță nu este o sarcină ușoară, lipsită de riscuri și de confruntare cu cei care vor
să prevină asta.
O scurtă analiză a narațiunilor Rusiei
Justificarea făcută publicității de către Rusia pentru acțiunile sale, date fiind
circumstanțele, nu trebuie luată la valoarea nominală. Declarațiile și discursurile lui
Putin servesc, de asemenea, unor scopuri politice. Liderii mint, așa că, în ciuda
consecvenței și recurenței narațiunii lui Putin împotriva NATO, nu ar trebui să o
luăm de bună. Dar totuși, ar putea narațiunea Rusiei să ne ofere vreo perspectivă
asupra motivelor reale ale agresiunii Rusiei în Ucraina și care sunt obiectivele sale
finale?
Multe dintre revendicările publice ale Rusiei, cum ar fi cele referitoare la
guvernarea Ucrainei condusă de un regim (neo)nazist, la comiterea genocidului
împotriva rusofonilor și a etnicilor ruși din regiunea Donbas, asupra acțiunii militare
a Rusiei fiind o lovitură preventivă împotriva unei presupuse invazii iminentă a
NATO etc., sunt prea absurde pentru a reprezenta convingerile reale ale rusului cum
percepe situația, cu excepția cazului în care toți membrii relevanți ai regimului rus și-
au pierdut mințile și au devenit deliranți și paranoici. Statul rus are acces mai mult
decât complet la informații pentru a ști că nu este cazul de mai sus și, prin urmare,
excluzând discursul NATO, rămânem cu narațiunea că Ucraina nu este de fapt o
națiune, ci un stat alcătuit, al cărui teritoriu oficial include cel puțin parțial, dacă nu
în totalitate, ținuturi istorice rusești și că populația sa, din nou, cel puțin parțial, dacă
nu în totalitate, este formată din foști supuși ai Imperiului Rus și, prin urmare, din
oameni care ar trebui să fie cetățeni ai Federației Ruse. Un astfel de argument este o
constantă în discursul rus de-a lungul anilor.

O considerație asupra echilibrului

Există multe și variate argumente care se încadrează de fiecare parte a
dezbaterii, diferiți savanți enumerând și subliniind diverse combinații ale acestora.
Dezbaterile privind vina în cazul conflictelor armate de amploare au o istorie lungă și
multe dintre ele par să urmeze un model similar. La început, agresorul este de vină
necondiționat (Germania în ambele războaie mondiale, de exemplu), apoi învinuirea
se trece de partea cealaltă, cea care fie a provocat, fie nu a reușit să împiedice

37
acțiunile primului (se poate gândi aici la umilirea impusă Germaniei prin Tratatul de
la Versailles la sfârșitul Primului Război Mondial și împăciuirea dinaintea celui de-al
Doilea Război Mondial). În cele din urmă, se ajunge la o evaluare mai puțin alb-
negru și mai meditată, una care recunoaște mulți factori diferiți fără a face inferențe
cauzale emfatice, mulțumindu-se cu cel puțin vina pe fiecare sau pe toate părțile.
Evaluarea vinovăției, mai ales în cazuri complexe, cum ar fi cel pe mai multe
niveluri, este o sarcină incredibil de dificilă, dacă este deloc realizabilă.
Responsabilitatea la astfel de niveluri de abstractizare nu este adesea atribuită unei
singure părți și reamintește principiul legal al neglijenței comparabile, o regulă
delictuală pentru când ambele sau toate părțile sunt cel puțin parțial responsabile, în
grade similare sau divergente.

2.4 Opinia publică, știrile false și războiul informațional

Politica jocurilor de vina acum depășește simplele declarații (publice) ale

liderilor și oficialilor de ambele părți ale acestui (precum și altor) conflicte. Controlul
opiniei publice și, prin urmare, a narațiunii cu privire la orice eveniment sau
dezvoltare dat, prin selecția conștientă, manipularea și fabricarea directă a
informațiilor și știrilor devine din ce în ce mai nou cea mai nouă frontieră a
războiului neconvențional. După armatele permanente, armamentul greu, armele de
înaltă tehnologie și războiul cibernetic, cercul se completează într-un mod în care, cu
spionajul și înșelăciunea care au existat din cele mai vechi timpuri, acum informațiile
sunt utilizate în cea mai largă sferă posibilă, publicul. Când cineva controlează
narațiunea și opinia publică globală, efectele acesteia sunt foarte concrete, nu este
vorba doar de imagine, ci de o soft power foarte palpabilă, care poate însemna
creșterea, scăderea sau întreruperea relațiilor comerciale și accesul la atât de
necesarul străin, resurse naturale și bunuri, precum și impunerea sau nu de sancțiuni
de către diferite țări (India, de exemplu, a fost foarte îngăduitoare față de Rusia).
Prin urmare, narațiunea este importantă pentru a atribui vina și
responsabilitatea la instanța opiniei publice, dar și ca armă pe arena internațională.
Indiferent de unde se află adevărata vină, există un război informațional între
Occident și Rusia cu privire la supremația narațiunii. Este de remarcat faptul că
narațiunea Rusiei pare să găsească rezonanță în țările mai sărace și în curs de

38
dezvoltare, în timp ce indignarea față de acțiunea Rusiei în Ucraina pare mai
răspândită în democrațiile liberale occidentale. Acolo unde influența SUA și a
Europei în mod specific este mai puternică și dependența este mai mare, fie că este
vorba de democrații defecte, regimuri hibride și autocrații, țările se alătură în
sprijinul Ucrainei, prin voturile la ONU, de exemplu. Acum, în cazul puterilor
mijlocii și al țărilor în care influența economică și politică a Rusiei este mai mare și
sau interesele economice și de securitate depind de relațiile cu Rusia, acestea sunt
cele mai mari câmpuri de luptă ale războiului informațional, deoarece aceste țări se
poziționează pentru sau împotriva uneia dintre părți, adaugă sau nu la obiectivul
Occidentului de a izola Rusia și de a-i paraliza economia, pe de o parte, și poate
preveni colapsul economic al Rusiei și poate reprezenta sprijin politic, pe de altă
parte.
Anexarea Crimeei a provocat cu siguranță indignare în mulți privitori din
întreaga lume, dar nu a provocat același răspuns categoric sau emoțional, adică
aceeași indignare, așa cum a făcut și face războiul actual. Acest lucru se datorează nu
numai amplorii și, mai ales, brutalității acțiunilor Rusiei, ci și deschiderii acesteia.
Unul dintre elementele cheie ale preluării rusești în Crimeea a fost operațiunea de
informare. Rusia avea cizme pe pământ în Crimeea, așa-numiții „omuleți verzi”,
practic soldați ruși fără însemne de identificare. Cu toate acestea, a dominat spațiul
informațional ca strategie de estompare a imaginii evenimentelor care se desfășoară
și de a ascunde adevărata natură a soldaților săi nemarcați, a mișcărilor locale și a
referendumului care a dus la „alăturarea” Crimeei cu Rusia 69. Rusia a reușit atât de
mult să creeze o ceață asupra situației, încât, deși dovezile intervenției ruse directe au
fost evidente încă de la început, abia câțiva ani mai târziu a fost realizată imaginea
completă a acțiunilor rusești, când încrederea Rusiei în impunitatea sa au crescut atât
de mult încât nu au mai ascuns rolul direct al armatei 70. Acest lucru poate explica
oarecum de ce răspunsul SUA și european pe atunci a fost destul de blând, în ciuda
faptului că Rusia a încălcat astfel dreptul internațional prin încălcarea dispozițiilor
cuprinse, de exemplu, în Carta Națiunilor Unite, în Actul final de la Helsinki din
1975, în Carta de la Paris din 1990, în Memorandumul de la Budapesta din 1994

69
Darczewska J. The anatomy of Russian information warfare. The Crimean operation, a case study.
Osrodek Studiow Wschodnich im. Marka Karpia, 2014
70
Kruk K., The Crimean Factor: How the European Union Reacted to Russia's Annexation of Crimea .
Warsaw Institute, May, 7, 2019

39
privind asigurările de securitate și în Tratatul de prietenie, cooperare și parteneriat
Rusia-Ucraina din 1997.
La începutul acestui an, pe măsură ce așteptările inițiale ale Rusiei de victorie
în Ucraina s-au prăbușit aproape la fel de repede pe cât credea conducerea rusă că
Kievul va cădea, iar miza războiului inițiat creștea de la oră la oră, împreună cu
provocarea de a menține poporul rus în întuneric, sfera și evoluțiile „operațiunii
militare speciale”, represiunea a fost mărită și au fost adoptate legi pentru ca
narațiunea să fie controlată. Interzicerea efectivă a mass-mediei independente,
inclusiv a ziarului Novaya Gazeta, fondat și condus de jurnalistul de investigație și
laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 2021 Dmitri Muratov, a fost un atac
gigantic la adresa libertății. La fel a fost interzicerea platformelor globale de social
media. Eforturile suplimentare pentru o decuplare a Rusiei de rețeaua mondială pot
duce la crearea efectivă a două realități paralele în Europa. Situația este din ce în ce
mai distopică, așa cum au arătat televizoarele mobile care transmit propaganda
Kremlinului în Mariupol.
Actuala mașină de propagandă a Rusiei este în plină viteză, la fel ca și
reprimarea disidenței în cadrul societății ruse (legi restrictive, scoaterea în afara legii
a organizațiilor societății civile). Sunt produse multe știri false, unele atât de ridicole,
încât este dificil pentru cetățenii societăților deschise cu acces la informații extinse și
opinii diverse să conceapă că oricine ar putea crede în ele. Ele sunt menite direct să
mențină sprijinul public intern și, prin urmare, având în vedere fabricația lor
conștientă, nu reprezintă credințele reale ale statului rus. Un exemplu este afirmația
că Ucraina este un stat neo-nazist (Zelensky este evreu, doar acest fapt este o
respingere definitivă a afirmației, deși acest lucru nu înseamnă că nu există
neonaziști în Ucraina, desigur, doar că ei nu conduc țara în niciun fel).
Abordarea SUA de dezvăluire deschisă a informațiilor și a unor informații, ca
atunci când a avertizat cu mult timp în avans că Rusia va ataca și a anticipat ideea că
Rusia va folosi un eveniment cu steag fals ca justificare pentru război, poate fi
considerată doar o strategie bună și inteligentă de combatere a dezinformării rusești
la nivel mondial.
De ce contează totul? Dezbaterile academice contează pentru procesele
politice. Influența mediului academic asupra factorilor de decizie și, prin urmare,
asupra evoluțiilor concrete nu poate fi neglijată. Ar trebui să ne uităm doar la

40
considerațiile din anii 1990 despre Rusia și extinderea NATO etc., pentru a vedea că
simplificarea excesivă în mediul academic este dăunătoare calității muncii academice
și, prin urmare, este potențial periculoasă. Aceasta înseamnă că ceea ce scriu experții
și savanții se poate manifesta în cele din urmă în lumea reală, stabilind o buclă de
feedback în care studiul academic și realitatea pe care o analizează se afectează și se
modelează reciproc. De exemplu, mulți specialiști din Rusia cred că extinderea
NATO a fost/este o problemă, nu atât pentru specialiștii din Europa Centrală/de Est,
ceea ce vorbește despre faptul că academicienii ar putea interioriza anumite părtiniri
ale oamenilor pe care îi cercetează.
Teoriile și narațiunile interacționează. Lentilele teoretice condiționează modul
în care percepem realitatea și ne determină acțiunile. Academicienii relaționează și
conversează cu publicul în moduri diferite, direct și indirect și, prin urmare, ar trebui
să acorde multă atenție impactului muncii lor. Asemenea teorii precum realismul
ofensiv ignoră complet alte câteva niveluri ale factorilor umani importanți, cum ar fi
valorile și credințele, identitățile de grup, memoria colectivă, ideologia, trăsăturile
psihologice personale ale liderilor etc., ceea ce, după cum am discutat mai sus,
reprezintă o slăbiciune teoretică în măsura în acest lucru exclude factori explicativi
potențial majori pentru orice dezvoltare politică dată.
În conformitate cu această excludere a aspectelor din afara celor câteva
trăsături stricte relevante din punct de vedere teoretic, o problemă foarte importantă a
integrării raționalizării din spatele unor astfel de teorii poate duce la aplicarea unui
număr considerabil de persoane, atât cadre universitare, cât și din afara domeniului,
precum și cetățeni în general. Aceeași logică și gândire la același nivel, ignorând în
egală măsură și alți factori, circumstanțe, precum și considerațiile etice și morale. Îmi
vine în minte lucrarea lui Johnson și Thayer, în care au validat realismul ofensiv și
trăsăturile sale cheie ca fiind bazate pe evoluția comportamentală umană, mergând
până la a afirma că logica sa generală poate fi aplicată oricărui domeniu în care
oamenii lupta pentru putere.71 Autorii recunosc că această tendință comportamentală
nu îi leagă pe oameni la conflict, dar afirmă că chiar și cooperarea este susținută în
cele din urmă de acele caracteristici.
Poate cea mai importantă valoare lăsată în afara ecuației în discuțiile de mai
sus este voința poporului ucrainean și dreptul la autodeterminare al unei națiuni
71
Johnson D. D. & Thayer B. A. (2016). The evolution of offensive realism: Survival under anarchy
from the Pleistocene to the present. Politics and the life sciences, 35(1), 2016, p.1-26.

41
suverane, ceea ce este în contrast fundamental cu faptul că acesta este tratat în mod
abstract ca un trofeu lipsit de agenție și voință în jocurile de putere ale statelor mai
puternice. În ceea ce privește așa-numitele „amenințări existențiale”, nu este clar de
unde provine un drept moral (sau legal) la o zonă tampon. De fapt, majoritatea
națiunilor din lume nu au o zonă tampon, au amenințări existențiale și nu își atacă
vecinii.
Într-un articol de opinie intitulat „Nu înarmați Ucraina”, publicat de New
York Times la începutul lunii februarie 2015, Mearsheimer a susținut că: „pentru a
salva Ucraina [de la costuri suplimentare] și, în cele din urmă, a restabili o relație
de lucru cu Moscova, Occidentul ar trebui să caute pentru a face din Ucraina un
stat tampon neutru între Rusia și NATO. [...] În acest scop, Occidentul ar trebui să
ia în mod explicit expansiunea Uniunii Europene și a NATO de pe masă și să
sublinieze că scopul său este o Ucraina nealiniată care să nu amenințe Rusia.
Statele Unite și aliații săi ar trebui, de asemenea, să colaboreze cu domnul Putin
pentru a salva economia Ucrainei, un obiectiv care este în mod clar în interesul
tuturor”.72
Prin urmare, acest mod de a gândi modelează modul, prisma prin care
cetățenii în general percep și gândesc despre evenimentele și evoluțiile politice și,
prin urmare, despre realitatea politică a lumii în care trăiesc. Acest nivel de luare în
considerare a problemelor din sfera publică are un efect direct asupra modelării
opiniei publice, atât la nivel național, cât și internațional și, prin urmare, și asupra
sprijinului public extrem de important din punct de vedere politic sau nu. Modul în
care este încadrată o problemă poate schimba focalizarea suportului cu 180° de la o
parte la alta. Efectul teoriei, precum cel al lui Mearsheimer, asupra publicului poate
fi foarte convingător, făcându-i pe mulți să creadă că Ucraina ar trebui să fie un stat
tampon, fără a ține cont de voința ucrainenilor. Dar vorbim despre o ciocnire între
primatul politicilor marii puteri și suveranitatea democratică a țărilor cuprinse între
ele. Țările să ajungă să aleagă cu cine se aliniază este o valoare de apărat.
Nu se poate decât spera că situația actuală din Ucraina nu va deveni și mai
gravă și nici nu va escalada și mai mult până la extinderea dincolo de delimitarea
actuală teritorială și abstractă și că, prin urmare, nu este prea târziu, în sensul că un
mare război în Europa este în pregătire. Nu trebuie să cedezi în fața alarmismului,

72
Mearsheimer J. J. Don’t arm Ukraine. New York Times, 8(02), 2015.

42
dar este la fel de iresponsabil să ignorăm în totalitate scenariul actual. Lăsând la o
parte cauzele profunde, dinamica preliminară a ambelor mari războaie din secolul
trecut nu a fost prea diferită ca amploare față de starea actuală a lucrurilor și, dacă
există ceva care nu are nevoie de justificări adânc înrădăcinate, ci de simplă prostie
umană, acesta este războiul.
A fi din ce în ce mai conștient de toate considerațiile de mai sus și a le ține
cont în activitatea savanților, jurnaliștilor, factorilor de decizie și liderilor politici,
este esențial pentru a promova structuri mai colaborative de guvernare și cooperare,
sporind astfel eficacitatea și eficiența față de oameni, provocări, precum și creșterea
securității și salvgardarea păcii în „arena” globală sau, mai bine, în mod sigur, în
agora globală.

2.5 Scurte concluzii

Pe baza tuturor considerentelor de mai sus, se poate concluziona că dintre

cele trei grupuri de argumente în jurul motivelor comportamentului Rusiei, doar unul
rămâne greu de respins. Deși se poate face un caz solid că Rusia, luată ca un actor
rațional, nu ar considera NATO ca pe o amenințare la adresa securității sau a
supraviețuirii sale și, în același timp, se pot ignora afirmațiile absurde ale Rusiei
despre o Ucraina (neo)nazistă, genocid etc., care nu fac decât parte din propaganda
sa. Ceea ce rămâne este naționalismul și ideologia rusă, negarea statului formal și a
identității Ucrainei. Cu toate acestea, realitatea este complexă, iar factorii
interacționează în moduri diferite, unul influențându-l pe celălalt.
Poate că una dintre cele mai relevante „observații” care trebuie făcute cu
privire la dezbaterea vinovăției este că se presupune cumva că asumarea răspunderii
înseamnă că, prin urmare, ar trebui făcute concesii. Concesiuni cu privire la teritoriul
și viitorul unui stat suveran fără nicio luare în considerare a voinței poporului său,
reducând astfel o întreagă națiune la un bun de unică folosință. Chiar dacă ai vreo
vină, acest lucru nu ar trebui să lege acțiunile cuiva într-o singură direcție. Ar fi
absurd să pretindem că ar trebui să tolerăm barbaria agresiunii.

43
 CAPITOLUL 3 - STUDIU DE CAZ. POLITICILE EXTERNE ȘI DE
SECURITATE ALE FEDERAȚIEI RUSE

3.1 Politica externă a Rusiei din perspectiva realismului neoclasic

Tendința populară actuală în studiile relațiilor internaționale (RI) este

pluralismul metodologic, de exemplu, sub forma „constructivismului realist” sau
„realismului constructivist”73. Savanții găsesc „zone substanțiale de acord” între
raționalism/realism și constructivism, iar „unde există diferențe autentice, acestea
sunt la fel de adesea complementarități ca și contradicții”74.
Realismul neoclasic reflectă această tendință de căutare a modalităților de
aplicare a diferitelor categorii explicative materiale/obiective, dar și subiective, atât
de natură externă, cât și de natură internă. Este o abordare a politicii internaționale
care subliniază că „sfera și ambiția politicii externe a unei țări sunt determinate în
primul rând de locul său în sistemul internațional și în special de capacitățile sale
relative de putere materială”, dar care recunoaște, de asemenea, importanța „variabile
de intervenție la nivel de unitate”75. De exemplu, percepțiile, amintirile istorice,
cultura și alți factori subiectivi joacă un rol „în selecția și implementarea
răspunsurilor de politică externă la mediul internațional”76.
Pentru a reaminti, una dintre principalele ipoteze realiste este că statele
vizează asigurarea securității, menținerea/ maximizarea puterii, influenței și
suveranității77. Cu toate acestea, realiștii clasici au remarcat, de asemenea, că nu
numai factorii materiali (ex. disponibilitatea resurselor naturale, starea dezvoltării
militaro-industriale și socio-economice, cantitatea și calitatea forțelor armate), ci și
cei subiectivi sau socio-psihologici (ex. competența) elitei politice, caracterul

73
Barkin J. S., Realist constructivism. International Studies Review, 5(3), p. 325-342, 2003; Cupchik
G. Constructivist realism: an ontology that encompasses positivist and constructivist approaches to
the social sciences. Qual-itative Social Research, 2(1), 2001, pp. 29-39.
74
Fearon J. & Wendt A., Rationalism v. Constructivism: a Sceptical view. In W. Carlsnaes, T. Risse, &
B. A. Simmons (Eds.), Handbook of international relations (1st ed.), London: SAGE, 2002, p. 52.
75
Rose G., Neoclassical realism and theories of foreign policy. World Politics, 51(1), 1998, p. 146
76
Taliaferro J. W., Lobell S. E., & Ripsman N. M., Conclusion: the state of neoclassical realism. In S.
E. Lobell, N. M. Ripsman, & J. W. Taliaferro (Eds.), Neoclassical realism, the State, and foreign
policy. Cambridge: Cambridge University Press, 2009a, pp. 280-300.
77
Burchill S., Realism and neo-realism. In S. Burchill, & A. Linklater (Eds.), Theories of international
relations, London, 2001, pp. 70-102.

44
național, moralul) contează78. În plus, ei au remarcat „că nu toate politicile externe au
urmat întotdeauna un curs atât de rațional, obiectiv și lipsit de emoții”, dar au
argumentat: „Totuși, o teorie a politicii externe trebuie, deocamdată, să facă
abstracție de aceste iraționale elemente.”79
Realiștii neoclasici merg mai departe: în timp ce revendică importanța
factorilor materiali ca forțe motrice ale politicii externe a unei țări în sistemul
internațional anarhic, ei au încorporat în analiza lor categorii constructiviste
„tradiționale”, acordând totuși întâietatea intereselor și imperativelor internaționale
mai degrabă decât identității. J. Samuel Barkin susține că este o dezvoltare normală.
În timp ce mulți realiști au lucrat în condițiile Războiului Rece, unde amenințările
militare au avut o importanță deosebită, astăzi „în situații în care nu există nicio
amenințare militară iminentă, există, așa cum este cazul în prezent printre multe
dintre marile puteri ale lumii”, un motiv a priori în teoria realistă pentru a privilegia
factorii materiali/obiectivi. Mai mult decât atât, factorii subiectivi au devenit parte a
Realpolitik: „În sistemul internațional actual, statele nu trebuie să concureze pentru
puterea militară. Dar statele încă se luptă pentru statut, influență și prestigiu”80.
Realismul neoclasic poate oferi perspective importante asupra problemelor
schimbărilor și continuității, precum și a cooperării și necooperării în politica externă
a Rusiei. Realiștii susțin că, în timp ce interesele principale ale unui stat sunt „mai
mult sau mai puțin permanente” și „tind să prezinte puține variații în timp,” ceea ce
se poate schimba și se schimbă, „dacă contextul acțiunii se schimbă, sunt preferințele
de politică”81. Schimbările în contextul acțiunii sunt predeterminate de schimbările în
distribuția internațională a puterii și în capacitățile interne. În sistemul internațional,
care este văzut ca fiind ostil și anarhic, cooperarea poate fi o preferință politică, dacă
ajută pentru a crește capacitatea de securitate, influență și putere, inclusiv utilitățile

78
Baumann R., Rittberger V. & Wagner W., Neorealist foreign policy theory. In V. Rittberger (Ed.),
German foreign policy since unification. Theories and case studies, Manchester and New York:
Manchester University Press, 2001, p. 43.
79
Morgenthau H. J., Politics among nations: The struggle for power and peace. Boston: McGraw-Hill,
1993, p. 7.
80
Larson D. W. & Shevchenko A., Status concerns and multilateral cooperation. In W. I. Zartman, &
S. Touval (Eds.), International coop-eration: The extents and limits of multilateralism Cam-bridge,
Cambridge University Press, 2010, p. 184.
81
Freund C. & Rittberger V., Untilitarian-liberal foreign policy theory. In V. Rittberger (Ed.), German
foreign policy since Unification. Theories and case studies (1st ed.) (pp. 68-105) Manchester and New
York: Manchester University Press, 2001, p. 71.

45
economice. În plus, statele vor fi mai înclinate spre cooperare dacă preocupările lor
pentru prestigiul și statutul internațional sunt luate în considerare de alți actori 82.
În același timp, comportamentul unui stat nu trebuie să fie cooperant, fie non-
cooperant, ci mai degrabă este „adaptativ” (Taliaferro, Lobell și Ripsman, 2009b,
30). Realismul neoclasic explică faptul că statele se pot vedea unele pe altele
simultan, ca amenințări la securitate și parteneri economici valoroși; este, de
asemenea, posibil ca „politica națională irațională de identitate colectivă să coexiste
cu interesul propriu rațional”83. Cu alte cuvinte, „cooperarea și competiția nu pot fi
separate”; cooperarea „poate fi folosită și adesea este folosită pentru a concura” 84. În
cele din urmă, un stat poate acționa într-un mod compensatoriu: „o acțiune
conflictuală într-un domeniu de politică este urmată de o acțiune de cooperare față de
același guvern în același sau alt domeniu de politică, sau invers. În acest fel,
guvernele încearcă să mențină deschise cât mai multe opțiuni comportamentale și
oportunități de interacțiune”85.
În concluzie, realismul neoclasic este ales drept cadru teoretic pentru această
analiză a politicii externe a Rusiei, în primul rând, din cauza concentrării sale asupra
unui stat. În al doilea rând, realismul neoclasic ajută la sublinierea importanței
imperativelor externe: politica externă a Rusiei față de Occident se schimbă
predominant împreună cu politicile Occidentului față de Rusia. Poziția internațională
a Rusiei „a apărut ca fiind dependentă din punct de vedere istoric de puterea și
recunoașterea Occidentului”86. Dmitri Trenin observă că în condițiile în care procesul
de definire a identității naționale nu a luat sfârșit și din cauza deficitului în viziunile
și strategiile pe termen lung, politica externă a Rusiei a fost reactivă, în sensul că
răspunde politicilor Occidentului87. Potrivit lui Thomas Graham, „Ceea ce Rusia își
poate permite să facă în arena mondială va depinde în mare măsură de suișurile și

82
Larson D. W. & Shevchenko A, op. cit, p. 184
83
Sterling-Folker J., Theories of international cooperation and the primacy of anarchy. Explaining
U.S. international policy-making after Bretton Woods. State University of New York, 2002, p. 103.
84
Doran C., The two sides of multilateral cooperation. In W. I. Zartman, & S. Touval (Eds.),
International cooperation: The extents and limits of multilateralism (pp. 40-59). Cambridge:
Cambridge University Press, 2010, p. 41.
85
Faber J., On bounded rationality and the framing of decisions in international relations: towards a
dynamic network model of world politics. Journal of Peace Research, 27(3), 1990, p. 309.
86
Tsygankov A. P. (2010b). Russia’s power and alliances in the 21st century. Politics, 30(4), 2010b,
pp. 43-51.
87
Trenin D. . Vnutrennie problemy vneshney politiki. [Internal problems of Russia’s foreign policy]. In
Odinochnoe plavanie (pp. 13-18). Elinina: Izd, 2009, p. 15.

46
coborâșurile altor puteri și de schimbarea ponderii lor în raport cu Rusia.”88. Acesta
este motivul pentru care calculele raportului de putere și imperativele internaționale
„afectează contururile largi ale politicii externe” a Federației Ruse 89. În al treilea
rând, subliniind importanța factorilor materiali, realismul neoclasic ajută să integreze
categorii subiective, cum ar fi statutul/prestigiul și percepțiile.

3.2 Conceptualizarea politicii externe a Rusiei în raport cu Occidentul

Chiar și scurta prezentare comparativă posibilă în cadrul acestui eseu,

demonstrează că principalele interese realiste ale Rusiei au fost continue pe tot
parcursul procesului de (re)conceptualizare a politicii sale externe prin principalele
sale documente - „Legea securității” (1992), „Dispozițiile de bază ale doctrinei
militare” (1993), Conceptul de politică externă (1993, 2000, 2008), Conceptul de
securitate națională (1997, 2000), Strategia Securității Naționale a Federației Ruse
(RF) până în 2020 (2009) , și Doctrină militară (2000, 2010). Aceste interese realiste
merg de la un document la altul, în ciuda schimbărilor interne în conducerea Rusiei
(diferiți miniștri de externe și președinți) și în ciuda schimbărilor externe în UE și
NATO și în guvernul SUA și în politicile lor în Rusia. În același timp, preferințele
sau tacticile de politică se schimbă, atunci când contextul acțiunii se schimbă.
Mai presus de toate, de la primele sale documente post-sovietice, Rusia și-a
proclamat disponibilitatea de a-și proteja suveranitatea, independența, integritatea
teritorială și securitatea, ceea ce corespunde unei înțelegeri realiste a principalelor
interese ale unui stat90. Mai mult, Rusia aspiră în mod constant prin politica sa
externă „să promoveze dezvoltarea economiei naționale” - maximizarea utilității -
(„Conceptul de politică externă a FR”, 2000). Deși Rusia a aspirat, încă din anii
1990, să fie integrată în „economia și politica mondială”, acest obiectiv nu a fost încă
atins (Conceptul de politică externă 2008). Modernizarea economică a devenit
sloganul președinției lui Medvedev (Conceptul de politică externă 2008) „Programul

88
Graham T., Rossiia i ostalnoi mir. [Russia and the Rest of the World]. Pro et Contra (July-October),
2010, pp. 112-127.
89
Rose G., ‘‘Neoclassical Realism and Theories of Foreign Policy.’’ World Politics 51 (01), 1998, p.
167.
90
Burchill S., Realism and neo-realism. In S. Burchill, & A. Linklater (Eds.), Theories of international
relations, London, 2001, pp. 70-102; Grieco J., Realist international theory and the study of world
politics, 1997

47
de utilizare eficientă a politicii externe în dezvoltarea pe termen lung a Rusiei”, o
strategie neoficială a Kremlinului, a subliniat necesitatea dezvoltării parteneriatelor
de modernizare, în special având în vedere consecințele crizei financiare globale.
Liderii statului rus realizează că principalele amenințări de securitate sunt de
natură internă (ex. condiții socioeconomice precare, amenințări de mediu, amenințări
la adresa integrității teritoriale), dar compară dezvoltarea internă și capacitățile
internaționale cu cele ale actorilor occidentali (o caracteristică realistă). Rusia vrea să
devină mai puternică din punct de vedere economic față de Occident, dar își dă
seama că nu poate atinge acest obiectiv decât cu ajutorul occidental.
Mai mult, Rusia a aspirat la un statut egal de mare putere. Majoritatea
documentelor sunt optimiste cu privire la potențialul de realizare a acestui obiectiv.
Strategia de securitate națională a lui Medvedev (2009), în special, începe prin a
observa că „Rusia a depășit consecințele crizei sistemice de la sfârșitul secolului al
XX-lea. Per total, au fost stabilite condițiile preliminare pentru transformarea FR
într-una dintre marile puteri de conducere.” Paradoxul este că acest concept a apărut
în momentul în care Rusia a fost slăbită de criza financiară globală. Aceasta arată
necesitatea de a trasa o linie sub criza din anii 1990 și de a sublinia realizările Rusiei
pentru mobilizarea internă ca populația să depășească criza economică. Conform
realismului neoclasic, „liderii se confruntă aproape întotdeauna cu un joc pe două
niveluri în conceperea și implementarea strategiei mari: pe de o parte, trebuie să
răspundă mediului extern, dar, pe de altă parte, trebuie să extragă și mobilizează
resurse din societatea națională, lucrează prin instituțiile interne existente și mențin
sprijinul părților interesate”91.
O altă continuitate este că majoritatea acestor documente legate de politica
externă subliniază necesitatea transformării sistemului internațional dominat de
Occident într-unul multilateral, în care Rusia poate juca rolul unei mari puteri.
Conceptele de politică externă din 1993 și 1997, în special, au cerut crearea unei noi
arhitecturi de securitate paneuropene pe baza CSCE/OSCE. Deoarece această
speranță s-a dovedit a fi zadarnică, documentele ulterioare critică „efortul anumitor
state și asociații interguvernamentale de a subjuga rolul mecanismelor existente de
asigurare a securității internaționale, mai ales Națiunile Unite și OSCE” (Security
Doctrine 2000) și apelează pentru reforme în OSCE, astfel încât aceasta să-și poată

91
Taliaferro, J. W., Lobell, S. E., & Ripsman, N. M, op. cit, 2009a, p. 7.

48
îndeplini funcția „de a fi un forum pentru un dialog echitabil” (Conceptul de
securitate 2008).
În timp ce în 1993 politica externă s-a concentrat pe un parteneriat cu SUA,
din 1997 documentele Rusiei s-au referit mai negativ la SUA și NATO și au acordat
mai multă atenție UE. În 1997, Rusia a identificat „politica de bloc” din partea altor
țări, precum și încercările de a izola Rusia, în primul rând pentru că NATO nu va
renunța la planurile sale de extindere. După operațiunea militară a NATO din 1999 în
fosta Iugoslavie, căreia Rusia s-a opus ferm, a concluzionat că „un număr de state își
intensifică eforturile pentru a slăbi Rusia” (Conceptul de securitate al FR 2000).
Rusia se simte exclusă din procesul internațional de luare a deciziilor, iar acest lucru
îi afectează politica externă92. Cele mai recente documente nu mai au o formulare atât
de dură, dar vorbesc și despre „concurență globală” în ceea ce privește modelele de
dezvoltare și valori, „incompetența sistemului global și regional existent”,
dezacorduri între marii actori internaționali și aspirațiile ruse la egalitate (Conceptul
de politică externă 2008).
În ceea ce privește amenințările militare, doctrina militară din 2010 a stârnit
multă uimire și a generat multe critici în Occident, în primul rând, din cauza a două
puncte: în primul rând, pentru că NATO se află pe primul loc pe lista sa de
„pericole” de securitate națională,” sau, mai precis, încercări de a împuternici NATO
cu funcții globale și de a muta infrastructurile NATO în apropierea granițelor FR,
inclusiv prin extindere și, în al doilea rând, subliniază dreptul Rusiei de a folosi arme
nucleare, dacă aceasta sau aliații sunt atacați. Cu toate acestea, prevederile de bază
ale doctrinei militare din 1993 menționau și „extinderea blocurilor și alianțelor
militare în detrimentul intereselor securității militare a Rusiei” și „consolidarea
forțelor la granițele ruse până la limite deranjante pentru echilibrul de forțe existent”,
fără a numi NATO în mod explicit. Atât în documentele din 1993, cât și în cele din
2010, nu NATO în sine, ci extinderea sa este identificată ca un pericol și, prin
urmare, este avertizat să nu se extindă. Dacă în 1993 acest punct se afla pe locul nouă
pe lista „surselor existente și potențiale ale pericolelor militare externe”, în 2010 este
pe primul loc. Cu toate acestea, doctrina militară din 2010 face diferența între
„pericole”, unde este menționată NATO și „amenințări”, care sunt considerate mai
grave. În ciuda acestei atitudini generale negative față de NATO, doctrina oferă
92
Light M., Löwenhardt J., & White S., Putin's Russia and the enlarged Europe. Oxford:
Blackwell/Chatham House, 2006

49
multe domenii de cooperare cu Occidentul. În ceea ce privește al doilea punct -
dreptul Rusiei de a folosi arme nucleare - abandonase deja principiul interzicerii
primei utilizări a armelor nucleare în 1993 (dispoziții de bază 1993).
La nivel regional, Comunitatea Statelor Independente (CSI) este definită ca
„un domeniu prioritar al politicii externe a Rusiei” (Foreign Policy Concept 2008). În
timp ce în anii 1990, Rusia și-a urmărit sporadic obiectivul de integrare în CSI,
neștiind ce formate de integrare să prioritizeze dintre aceste obiective. În 2008,
strategia lui Medvedev a identificat trei instituții regionale care trebuiau consolidate:
CSI per se, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (CSTO) și Comunitatea
Economică Eurasiatică (EURASEC). În timp ce politica sa CSI a fost un instrument
pentru Rusia pentru a-și afirma puterea globală și pentru a deveni mai egal cu
Occidentul, a îndepărtat Rusia și mai mult de Occident.
În concluzie, politica externă a Rusiei a fost consecventă în urmărirea
principalelor sale interese realiste: maximizarea puterii și securității, precum și
maximizarea utilităților - capabilități militare și economice - față de Occident - dar cu
ajutorul Occidentului. Rusia urmărește, de asemenea, să maximizeze prestigiul și să
primească recunoașterea occidentală ca mare putere.
Pe de o parte, Rusia vrea să fie o mare putere, să supraviețuiască în lumea
realistă neprietenoasă. Majoritatea analiștilor ruși interpretează politica externă a
Rusiei dintr-o perspectivă realistă: fiecare stat „așteaptă încetul cu încetul ca celălalt
să devină mai slab” 93. În aceste condiții, Rusia este interesată să-și întărească puterea
și capacitățile sale militare și economice, precum și capacitatea sa de a exercita
influență atât în cadrul sistemului internațional (de exemplu, în cadrul OSCE, dar și
în raport cu deciziile NATO), cât și la nivel regional (CSI): „Puterea este o condiție
prealabilă pentru dialog”94. Rolul negativ general, atribuit NATO și SUA, nu este
doar un semn al „inerției de mentalitate” a comandamentului militar rus și al
stereotipurilor persistente din Războiul Rece, ci și al unei „alegeri pragmatice de
menținere a puterii militare”95.

93
Bogaturov A. D., Kontrrevolutsiia tsennostei i mezhdunarodnaia bezopasnost’. [Counterrevolution
of values and international security]. Mezhdunarodnyie Protsessy, 8(3(24)).
http://www.intertrends.ru/ seventeenth/001.html, 2010a
94
Areshev A., DOVSE. Ustarevshii Dogovor i Novye Realii. [CFET. An outdated agreement and new
realities]. Mezhdunarodnaia Zhizn', 12, 2007, pp. 128-142.
95
Trenin D., Voennaia doktrina: mezhduproshlym i budushchim. [Military Doctrine: between the Past
and the Future]. Fond Liberalnaya Mysl’,16 October, accesat la data de 12 mai 2023
http://liberal.ru/libcom_print.asp?Num=23,

50
 Pe de altă parte, acest obiectiv de mare putere reflectă autopercepția Rusiei și
memoria sa istorică de a fi o mare putere - imperiul rus - sau chiar superputere
sovietică: „Viața noastră actuală ar părea lipsită de orice lucru vizibil care să
confirme corectitudinea și adecvarea cuvintelor „Rusia este o mare putere”. Dar, deși
aceste cuvinte pot suna surprinzător, puțini ruși nu vor reuși să le perceapă ca fiind
naturale și semnificația lor ca fiind evidentă” 96. Drept urmare, „Rusia vrea să fie
recunoscută - nu numai în cuvinte, ci și tot în faptă – ca o mare putere între marile
puteri”97.
Acest dualism - dorința de a consolida capacitățile de putere față de Occident,
dar căutând ajutorul și recunoașterea acestuia - creează condiții prealabile atât pentru
cooperarea cu Occidentul, cât și pentru o anumită opoziție de echilibru de putere și
potențial de necooperare și chiar conflict. În conceptele sale de politică externă,
Rusia proclamă cooperare, dar folosește și avertismente către Occident, pentru a
încerca să-și influențeze acțiunile.
Încă un punct demn de menționat este că toate aceste documente sunt vagi cu
privire la semnificația rolului de mare putere al Rusiei, obiectivele sale și mijloacele
de realizare a acestora. Liderii ruși nu știu cui să acorde prioritate: rolului regional al
Rusiei ca putere lider CSI sau rolului său global; concurenței Rusiei cu actorii
occidentali din CSI sau unei mai mari integrări cu Occidentul; propriei sale
autonomii sau unei dependențe mai mari de Occident, care ar fi rezultatul unei
integrări mai mari. Această ambivalență, pe lângă lipsa generală de transparență în
procesul de luare a deciziilor de politică externă, tendința de a acționa pe termen
scurt, de la caz la caz, și întrebările legate de relația în tandem dintre președintele
Medvedev și prim-ministrul Putin și viitorul său, contribuie ca politica externă a
Rusiei să fie văzută ca imprevizibilă. Cu toate acestea, este corect să spunem că, în
fața schimbărilor constante ale condițiilor interne și internaționale și a apariției de noi
amenințări, este, de asemenea, o provocare să definești strategii clare pe termen lung
pentru actorii occidentali, iar procesele lor de luare a deciziilor lasă întrebări
deschise. În plus, vagul documentelor conceptuale este adesea folosit ca instrument
în practica internațională, de exemplu, pentru a evita angajamentele inutile. În cazul

96
Pozdnyakov E., Russia is a great power. International Affairs Moscow, (1), 1993, p. 4.
97
Arbatov A., Is a new world war imminent? Russia in Global Affairs (2). Accesat la data de 12 mai
2023, http://eng.globalaffairs.ru/number/n_9127, 2007

51
Rusiei, este atât incapacitatea de a formula obiective clare, cât și ambiguitatea
tactică.

3.3 Plimbare cu rollercoaster-ul ruso-vestic și schimbarea „Contextului

de acțiune”

Așa cum am arătat în secțiunea anterioară, conceptele de politică externă rusă

reflectă schimbările în contextul acțiunii. Mulți factori de decizie din Occident și
chiar analiști sunt adesea luați prin surprindere de acțiunile rusești, tocmai pentru că
ignoră sau subestimează aceste schimbări materiale și subiective. Această secțiune
analizează aceste aspecte, luând în considerare câteva exemple din relația ruso-
vestică de tip rollercoaster - cu suișuri și coborâșuri mari - în 2007 - 2010.
Pentru a începe cu primul exemplu, în decembrie 2007, partenerii occidentali
au fost șocați, când FR și-a arătat dinții politici suspendând participarea la Tratatul
privind Forțele Armate Convenționale în Europa (CFE). Tratatul CFE a fost încheiat
între două grupuri de state (NATO și Pactul de la Varșovia), și nu mai corespunde
realității post-Război Rece98. În 1999, la Summitul OSCE de la Istanbul, statele
membre OSCE au convenit asupra adaptării tratatului CFE.99
În același timp, Rusia s-a angajat să „retragă complet forțele ruse de pe
100
teritoriul Moldovei până la sfârșitul anului 2002” și să desființeze două dintre
101
bazele sale din Georgia până la 1 iulie 2001. Când acest lucru nu s-a întâmplat,
statele NATO nu au văzut nicio „bază” pentru a „lucra la intrarea în vigoare a
102
tratatului adaptat”. Potrivit reprezentanților ruși, Tratatul CFE a fost folosit ca
instrument de presiune asupra Rusiei de către Occident, iar acest lucru nu a fost
acceptabil. Cel mai remarcabil, în 2007, în cadrul Conferinței de la Munchen privind
politica de securitate, președintele de atunci Putin și-a exprimat clar nemulțumirea
față de „condiția jalnică” a Tratatului CFE, când „țările NATO au declarat în mod

98
Dunay P. & Zellner W., The adaptation of the CFE treaty - Between Creeping marginalization and
a New conceptual Definition of European Arms Control. OSCE Yearbook 1999. Nomos Verlag, 2000
99
Documentul de la Istanbul. Acordul privind adaptarea Tratatului privind forțele armate
convenționale în Europa, noiembrie 1999, pp. 119–235
100
Documentul de la Istanbul. Declarația Summit-ului de la Istanbul, p. 50.
101
Cf. Declarația comună a RF și a Georgiei, Istanbul, 17 noiembrie 1999, punctul 1, anexa 14 din
Actul final al Conferinței statelor părți la Tratatul privind CFE, CFE.DOC/2/99.
102
Cf. NATO, Comunicat final, Reuniunea ministerială a Consiliului Atlanticului de Nord, 24 mai
2000, Florența.

52
deschis că nu vor ratifica acest tratat. Dar se pare că NATO și-a adus forțele de primă
linie la granițele noastre și continuăm să îndeplinim cu strictețe obligațiile din tratat
și să nu reacționăm deloc la aceste acțiuni”. În discursul său șocant, el a criticat și
sistemul internațional, în care: „Un stat, Statele Unite, și-a depășit granițele
naționale în orice fel” și „își impune [politicile] altor națiuni”103. În ciuda forței
acestor declarații, țările NATO nu le-au luat în serios. Au fost obișnuite să ignore
avertismentele și amenințările rusești în anii 1990 (de ex. împotriva extinderilor
NATO sau operațiunea NATO în fosta Iugoslavie în 1999), care nu au fost urmate de
acțiuni reale.
În 2008, partenerii occidentali au fost din nou luați prin surprindere, când
președintele Medvedev și-a făcut publică propunerea privind un dialog referitor la un
nou Tratat de Securitate Europeană (TE). Ei nu au știut cum să o evalueze: pozitiv,
ca o invitație de a discuta problemele relațiilor ruso-occidentale sau negativ ca
încercarea Rusiei de a limita activitățile NATO sau chiar de a scăpa cu totul de
NATO. FR a elaborat doar o propunere vagă, în primul rând, din cauza incapacității
de a dezvolta un cadru mai cuprinzător și, în al doilea rând, pentru că un tratat
concret și bine elaborat ar fi provocat multe critici din partea partenerilor occidentali
pentru că nu i-au inclus în procesul de conceptualizare. Deși această propunere părea
a fi ceva mai nouă, semăna cu propunerile anterioare ale Rusiei privind securitatea
paneuropeană.
La doar câteva luni mai târziu, Occidentul a fost din nou șocat, când Rusia și-
a arătat dinții militari în criza din jurul Osetiei de Sud. Potrivit lui Karaganov, „Până
la sfârșitul deceniului, în august 2008, Rusia a obținut victoria din nou. După ce a
învins Georgia, în spatele căreia se aflau SUA și NATO, Rusia a demonstrat încă o
dată capacitatea politică de a rezista agresorilor într-un mod dur. Mai mult, Rusia a
oprit astfel extinderea NATO.”104
Chiar dacă aceste trei evenimente sunt destul de diferite, ele reflectă totuși
principalele obiective ale FR: revizuirea „regulilor jocului” ale sistemului
internațional actual, de care se simte exclus, o mai mare includere a Rusiei ca mare
putere și recunoaștere a acestui statut de către Occident. Această politică este în
concordanță cu principalele concepte de politică externă și securitate ale FR.
103
Putin V., Speech and the following discussion at the Munich Conference on security policy. 2007
104
Karaganov S., Lucky Russia. Russia in global affairs. Accesat la data de 13 mai 2023, http://eng.
globalaffairs.ru/pubcol/Lucky-Russia-15154, 2011

53
 Această politică externă asertivă a fost posibilă prin îmbunătățirea
capacităților interne materiale, prin autopercepția de a fi mai puternic, precum și prin
acțiunile anterioare ale Occidentului, care au neglijat preocupările Rusiei și i-au
generat emoții negative. În primul rând, partenerii occidentali ai Rusiei nu s-au
așteptat ca aceasta să poată „să se ridice din genunchi” atât de repede după
prăbușirea anilor 1990 și că, datorită creșterii sale economice (datorită în primul rând
prețurilor ridicate la exportul de energie și creșterii cererii mondiale de energie, dar și
reformelor interne), Rusia ar dobândi capacitățile necesare pentru a urma o politică
externă mai asertivă și mai competitivă. Potrivit lui Rose, „Realismul neoclasic
prezice că o creștere a puterii materiale relative va duce în cele din urmă la o
expansiune corespunzătoare în ambiția şi sfera activității de politică externă a unei
țări”105. Pe lângă capacitățile interne îmbunătățite ale Rusiei, Occidentul avea nevoie
de exporturile de energie ale Rusiei, dar și de cooperarea sa în probleme de securitate
atât de importante precum Iranul, Coreea de Nord, Afganistanul și terorismul, care au
adăugat și asertivitatea Rusiei.
În al doilea rând, chiar dacă Rusia încă mai avea multe slăbiciuni economice
și militare față de Occident, a început să se simtă mai puternică și mai sigură de sine.
Pe plan intern, imaginea Rusiei, „arătând mama lui Kuzkina” către Occident, precum
și imaginea Occidentului anti-rus au servit la întărirea regimului de conducere și la
distragerea atenției de la problemele socio-economice dificile. Majoritatea populației
vede rolul Rusiei în lume ca al unei mari puteri. Arbatov constată că astăzi niciun
partid politic sau instituții de stat nu sunt pregătite să accepte poziția internațională
pe care Rusia o avea în anii 1990, când interesele și opiniile ei erau pur și simplu
ignorate106.
În al treilea rând, de-a lungul anilor 1990, în timp ce Rusia căuta includerea și
acceptarea țărilor occidentale, „a trebuit să înghită războiul din Balcani, două runde
de extindere a NATO, retragerea SUA din tratatul ABM, prezența militară a SUA în
Asia Centrală, invazia Irakului și planuri de a desfășura elemente de apărare
antirachetă nucleară în Europa de Est” 107. Potrivit lui Arbatov, Occidentul a ratat o
105
Rose G., ‘‘Neoclassical Realism and Theories of Foreign Policy.’’ World Politics 51 (01):, 1998, p.
167.
106
Arbatov A., Pochemu my ne ponimaem drug druga?. [Why we do not understand each other]
Voenno-promyshlenny Kurier, 28(344), [accesat la data de 13 mai http://vpk-news.ru/articles/6263],
2010.
107
(Tsygankov, 2009, 58) Tsygankov A. P., Russia in global governance: multipolarity or
multilateralism, 2009, p. 58.

54
„ocazie unică” de a angaja mai mult Rusia în instituțiile politico-militare și
economice occidentale și pentru a contribui la crearea unei noi ordini multilaterale.
În schimb, puterile occidentale au ales o altă cale: „nu numai că s-au amestecat în
treburile interne ale Rusiei în condițiile crizei sale interne profunde, Occidentul s-a
grăbit și să-și folosească politica externă și slăbiciunile militare, pentru a pune la
punct un pretext la cât mai multe avantaje, înainte ca Rusia să înceapă să-și reafirme
interesele naționale”108.
Aceste schimbări interconectate în contextul acțiunii au fost trecute cu
vederea în Occident și „abia după un conflict militar în Georgia Occidentul a înțeles
că Moscova era serioasă și era gata să acționeze” 109. Acesta a fost „un semnal
justificat – și foarte posibil, mult întârziat – că paradigma de politică externă post-
sovietică nu mai era acceptabilă”110. Potrivit lui Karaganov: „Am întrebat în repetate
rânduri experții occidentali: „Nu înțelegeți că această țară mare cu o istorie mare
va reînvia și nu va fi niciodată de acord cu extinderea NATO în teritoriile sale
istorice?” Interlocutorii mei au fost de acord sau au plecat privirea în speranța
zadarnică că „momentul adevărului” nu va veni niciodată și că marea țară nu se va
mai gândi niciodată la interesele ei”.111
Prin acțiunile sale militare în Georgia și prin recunoașterea ulterioară a
independenței Osetiei de Sud și Abhaziei, Rusia a consolidat status quo-ul, iar acesta
a fost și un pas pentru a preveni extinderea NATO în continuare 112. Chiar dacă se
poate susține, de asemenea, că acest pas a fost irațional și ilogic, deoarece ar fi putut
duce la probleme mai mari în relațiile ruso-occidentale, la o mai mare izolare a
Rusiei și la reducerea cooperării economice cu Occidentul, realismul neoclasic
avertizează că pașii politicii externe, precum acesta, nu trebuie să se datoreze
„iraționalității, nebuniei sau lipsei de previziune, deoarece factorii de decizie
implicați sunt adesea foarte conștienți de faptul că deciziile luate vor avea consecințe

108
Arbatov A., op. cit.
109
Arbatov A. op. cit
110
Lukin A., (2008). From a post-Soviet to a Russian foreign policy. Russia in Global Affairs (4).
http://eng.globalaffairs.ru/number/n_11886 , 2008.
111
Karaganov S., The magic numbers of 2009. Russia in Global Affairs.
http://eng.globalaffairs.ru/number/n_13036 , 2009.
112
Allison R., The Russian case for military intervention in Georgia. International law, norms and
political calculation, European Security, 2009, 18(2), p. 173-200, 2009; Averre D., From Pristina to
Tskhinvali: the legacy of operation allied force in Russia’s relations with the West. International
Affairs, 85(3), 2009, pp. 575-591.

55
negative în altă parte”113. Experții politici ruși au subliniat că acțiunile Rusiei au fost
dureroase, dar necesare.
Criza din Georgia i-a făcut pe partenerii occidentali să fie mai atenți la
preocupările Rusiei. Președintele francez Nicolas Sarkozy a recunoscut „că Rusia s-
ar putea să se fi simțit neglijată de țările occidentale care nu o mai vedeau ca un
partener egal, până la punctul în care Rusia ar fi crezut că doar o relație de forță ar
asigura că este respectată”114. Sau, după cum a recunoscut secretarul de stat al SUA,
administrația anterioară a SUA a avut „o abordare destul de conflictuală față de
Rusia”. Administrația lui Obama își propune să „reseteze” relațiile dintre Rusia și
SUA. Secretarul general al NATO, Rasmussen, a recunoscut că un nou sistem de
apărare antirachetă ar trebui să includă „nu doar toate țările NATO, ci și Rusia”. 115
NATO a amânat acordarea Ucrainei și Georgiei a unui Plan de acțiune pentru
aderare, iar NATO și Rusia și-au reafirmat parteneriatul la Summit-ul NATO de la
Lisabona din 2010.
Procesul de la Corfu a fost lansat în cadrul OSCE cu scopul de a reîncărca
dialogul privind „provocările actuale și perspectivele de viitor” în domeniul
securității europene comune și „restabilirea încrederii și încrederii tuturor părților
interesate”. A început o „înaintare rapidă” 116 în relațiile UE-Rusia, iar discuțiile
privind un nou acord UE-Rusia care ar înlocui APC au fost reluate. Cu toate acestea,
rămân întrebări cu privire la modul de implementare a acestor declarații în practică,
la fel de multe probleme obiective și psihologice.
În concluzie, schimbările din contextul acțiunii la diferite niveluri - capacități
materiale interne, autopercepție subiectivă internă și acțiuni occidentale - au făcut ca
politica externă a Rusiei să fie mai asertivă în urmărirea securității, autonomiei și
maximizării statutului/prestigiului.
În timp ce „aspirația Rusiei de a-și recâștiga pozițiile pe arena internațională a
fost adesea percepută ca o anomalie, ca o expresie a „animozității tradiționale a
Rusiei față de Occident și valorile sale”, ca o recădere în imperialism și o mentalitate

113
Sterling-Folker J., op.cit. p.126.
114
Sarkozy N. M., Speech by president of the Republic. World Policy Conference Evian. [accesat la
data de 14 mai 2023 - http://www.ambafrance-uk.org/President-Sarkozy- s-World-Policy.html], 2008
115
RFE/RL (2010), NATO îndeamnă Rusia să ajute la crearea „Acoperișului de securitate”, 27 martie
116
Președintele UE Herman Van Rompuy, citat în: Aris, Russia and Europe hit the fast forward
button. 9 June, http://www.businessneweurope.eu/story2148/Russia_and_Europe_hit_the_
fast_forward_button, 2010

56
în spiritul Războiului Rece”117, această nouă asertivitate, totuși, „nu implică
comportament de confruntare și nu înseamnă că rușii au dobândit gustul pentru
hegemonie pentru a înlocui multilateralismul”118. Dimpotrivă, această evoluție
asemănătoare unui rollercoaster în relațiile ruso-vestice în perioada 2007-2010
demonstrează coexistența abordărilor atât cooperative (inițiativa EST) cât și
necooperative (suspendarea tratatului CFE și evoluțiile din jurul Georgiei) în
abordările de politică externe ruse. Așa cum a fost cazul tratatului CFE, multe dintre
acțiunile necooperante ale Rusiei sunt de fapt răspunsuri la lipsa de cooperare și
disponibilitatea Occidentului de a integra Rusia mai strâns în cadrele sale de
securitate.

3.4 Relațiile ruso-occidentale la nivelul instituțiilor

Chiar dacă tratăm Occidentul ca pe un actor generalizat, ca în părțile

anterioare ale acestui eseu, o privire de ansamblu asupra politicii externe a Rusiei de-
a lungul mai multor ani, arată că politica externă a Rusiei nu a fost anti-occidentală.
Această secțiune trece în revistă politica Rusiei în raport cu Occidentul, prin
împărțirea Occidentului în trei instituții de securitate - CSCE/OSCE, UE și NATO.
Aceasta subliniază caracterul compensatoriu al politicii externe a Rusiei, realpolitik -
continuitatea ei generală, dar și modificările preferințelor de politică care reflectă
schimbările menționate mai sus în contextul acțiunii.
Începând cu CSCE/OSCE, atitudinea Rusiei, așa cum am menționat mai sus,
s-a schimbat de la speranță la deziluzie și chiar o dorință de a minimiza importanța
organizației. La începutul anilor 1990, Rusia a asociat CSCE cu un număr mare de
sarcini, a căror îndeplinire ar fi putut ajuta Rusia să-și reafirme poziția de mare
putere, dar acestea au depășit capacitățile reale ale CSCE 119. Înțelegând treptat că
visul său de a avea o organizație paneuropeană sub forma unei CSCE/OSCE
transformate nu se va împlini, Rusia „s-a transformat dintr-unul dintre pilonii majori
ai OSCE în cel mai vocal critic al său” 120. Ea „și-a pierdut cea mai mare parte a
117
Arbatov A., op. cit.
118
Tsygankov A. P., Russia in global governance: multipolarity or multilateralism?,
Frankfurt/Brussels: Peter Lang Publishing Group, 2009, p. 59.
119
Zagorskiy A., Russia and European institutions, 1997, p. 518.
120
Gerrits A., Russia and the OSCE. A story of high expectations, strong disillusionment and obstinate
confrontation. Security and Human Rights, 19(2), 2008, p. 107.

57
sentimentului de proprietate în OSCE” 121. În multe ocazii, OSCE a devenit „ostatic
într-o luptă politică în curs de desfășurare” între Rusia și Occident 122. Drept urmare,
astăzi Rusia vede OSCE ca un OIG occidental, încercând să diminueze poziția de
mare putere la care aspiră.
După deziluzia sa față de CSCE/OSCE, Rusia a susținut Politica Europeană
de Securitate și Apărare (PESD), în speranța că aceasta va înlocui NATO 123. Cu toate
acestea, relațiile Rusia-UE în zona de securitate au rămas „în stadiu embrionar”. Încă
o problemă controversată a fost cea a extinderilor UE. Rusia și-a prezentat
preocupările UE, sperând în același timp că extinderea UE va înlocui extinderea
NATO. După extinderea UE din 2004, Rusia a început să vadă UE ca fiind împărțită
în „vechiul” prietenos cu Rusia versus „noul” prietenos cu SUA și UE anti-rusă 124.
Având în vedere că UE se concentrează mai mult pe vecinătatea sa și a Rusiei, „[...]
insistența bine intenționată a Uniunii asupra valorilor comune este văzută ca
solicitând, în esență, capitularea Moscovei în fața Europei” 125. Rusia nu are încredere
în UE126. În ciuda problemelor dintre Rusia și UE, cooperarea lor economică a fost
puternică și accentul se pune pe Parteneriatul pentru modernizare.
Revenind la NATO, varietatea de activități și documente privind cooperarea
este izbitoare. Cu toate acestea, dacă se compară efortul și timpul investit și
rezultatele reale, atunci concluzia generală privind cooperarea Rusia-NATO nu este
satisfăcătoare127. Mai mult, „cooperarea există până când se ajunge la un punct în
care fiecăreia dintre părți – în special Rusia – le este dificil să investească în
schimburi suplimentare. Evenimentele neprevăzute... continuă să modeleze
interacțiunea NATO-Rusia mult mai mult decât orice eforturi menite să

121
Zellner W., Russia and the OSCE. From high hopes to disillusionment. The Cambridge Review of
International Affairs, 18(3), 2005,p. 389.
122
Nikonov V., OSCE and Russia. Old Bridges, New Divisions. Helsinki Monitor, 14(1), 2003, p. 23.
123
Danilov D., Russia and European security. In D. Lynch (Ed.)(1st ed.). What Russia sees, Vol. 74,
Paris: The EU Institute for Security Studies, pp.79-99.
124
Schmidt-Felzmann A., All for one? EU member states and the Union’s common policy towards the
Russian Federation. Journal of Contemporary European Studies, 16(2), 2008, pp. 169-187.
125
Haukkala H., The Relevance of norms and values in the EU’s Russia policy. UPI Working Paper,
2005, p. 9.
126
Tumanov S., Gasparishvili A., & Romanova E., Russia-EU relations, or how the Russians really
view the EU. Journal of Communist Studies and Transition Politics, 27(1), 2011, pp. 120-141.
127
Adomeit H., & Kupferschmidt F., Russ/and und die NATO. Krise verwalten oder Potentiale
entwickeln? [Russia and NATO. Crisis management or development of potential?], Berlin: SWP-
Studie, German Institute for International and Security Affairs, http://www.
swp-berlin.org/fileadmin/contents/products/studien/2008_S10_adm_ kpm_ks.pdf, 2008.

58
instituționalizeze relația”.128 Rusia s-a confruntat, de multe ori, cu o dilemă, fie de a
refuza să coopereze și de a fi exclusă, fie de a participa doar în condițiile NATO 129.
În general, în timp ce Rusia a aspirat la o mai mare incluziune și cooperare,
relațiile sale cu aceste trei OIG-uri occidentale s-au dezvoltat, cel puțin până la
„resetarea” recentă, de la interese mai pozitive, speranțe și optimism către interese
„adversive” mai negative, dezamăgire și dorința de a preveni excluderea și
marginalizarea în continuare a Rusiei, a rolului său în securitatea europeană sau chiar
globală. Rusia se simte adesea ca un străin și un adversar, chiar și în cadrul OSCE,
iar competiția se dezvoltă între Rusia, pe de o parte, și UE și NATO, pe de altă parte,
în zona CSI. În timp ce concurența poate fi pozitivă și poate duce la noi idei și
politici constructive dacă există o platformă politică comună, competiția dintre Rusia
și Occident are mai degrabă un caracter negativ, politicile subminându-se reciproc. 130
Cu toate acestea, dacă ne uităm la tacticile Rusiei față de cele trei OIG în
aceleași perioade, vom vedea, de asemenea, că tacticile sale au fost selective - o
combinație de pași cooperanți și necooperativi. De exemplu, în 1992, ministrul rus de
externe Kozyrev a declarat, în cadrul CSCE, că politica externă a Rusiei era
„modificată” pentru a recunoaște că „tradițiile bazate în Asia” limitau „apropierea de
Europa”, că teritoriul fostei Uniuni Sovietice era „o întindere post-imperială” în care
Rusia se aștepta să-și stabilească interesele folosind toate mijloacele posibile 131. În a
doua parte a discursului său, el a explicat că aceasta a fost doar o tactică retorică
dramatică pentru a avertiza Occidentul, în special NATO, despre ceea ce s-ar putea
întâmpla, dacă NATO va continua să delibereze asupra extinderii sale și dacă
interesele Rusiei nu ar fi luate mai în serios 132. În timp ce Rusia a folosit CSCE ca
platformă pentru a-și proclama nemulțumirea față de politicile NATO, relațiile sale
cu NATO în sine s-au dezvoltat destul de pozitiv și, în același an, Rusia a devenit
membră a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic. În această perioadă, UE și Rusia
negociau prevederile Acordului de parteneriat și cooperare (APC). În același timp,
128
Steinel A., Power, structures, and norms: Determinants and patterns of NATO-Russia relations
since 1997 (Berlin), 2008, p. 126.
129
Headley J., Russia and the Balkans. Foreign policy from Yeltsin to Putin. New York: Columbia
University Press, 2008, p. 327.
130
Tyler T. R., The Psychology of Cooperation’. In B. A. Sullivan, M. Snyder, & J. L. Sullivan (Eds.),
Cooperation. The Political Psychology of Effective Human Interaction (pp. 105-122). Blackwell
Publishing House, 2008, p. 107.
131
Hurlburt, H., Russia, the OSCE and European security architecture. Helsinki Monitor, (2), 1995,
pp. 5-20.
132
Ibidem

59
Rusia a fost negativă cu privire la Tratatul de la Maastricht și la sarcinile de la
Petersberg, care preconizau desfășurări militare în afara UE.
În timpul primei campanii cecene din 1994-1996, au existat din nou evoluții
destul de mixte: Rusia s-a alăturat Parteneriatului pentru Pace, dar a criticat planurile
de extindere ale NATO și atacurile aeriene din 1995 în fosta Iugoslavie. Cu toate
acestea, s-a alăturat Forței de Implementare în ianuarie 1996 133. Rusia a devenit mai
critică la adresa CSCE/OSCE, dar a fost de acord cu Grupul de Asistență al OSCE
(AG) în Cecenia și Misiunea OSCE în Bosnia și Herțegovina. Abia după ce Rusia a
fost de acord cu AG OSCE, UE și-a reînnoit procesul de ratificare a APC cu Rusia,
care a fost oprit pentru a exprima criticile UE față de război și încălcări ale
drepturilor omului de către trupele ruse din Cecenia.
În 1999 - unul dintre cei mai dificili ani pentru relațiile ruso-occidentale
(extinderea NATO, a doua campanie militară în Cecenia, operațiunea militară a
NATO în Kosovo) - Rusia și-a „înghețat” cooperarea cu Alianța din martie până în
iulie după operațiunea NATO. Simultan, relațiile Rusia-UE s-au dezvoltat pozitiv și
au fost adoptate noi documente strategice: „Strategia comună a Uniunii Europene cu
privire la Rusia” și „Strategia pe termen mediu a Rusiei față de UE (2000-2010).” În
plus, după cum s-a menționat, la Summitul OSCE de la Istanbul, din noiembrie,
Rusia a fost de acord cu o serie de concesii provocatoare.
Ca și 1999, și 2008 a fost dramatic: declarația de independență a Kosovo,
recunoașterea sa de către multe state occidentale și opoziția Rusiei; propunerea lui
Medvedev privind EST; criza din jurul Osetiei de Sud. Ca răspuns la operațiunea
militară a Rusiei din Georgia, NATO a „înghețat” cooperarea cu Rusia în cadrul
reuniunilor Consiliului NATO-Rusia (NRC), iar UE „a înghețat” negocierile cu
Rusia privind noul APC. Cu toate acestea, încă din noiembrie 2008, UE a reluat
negocierile APC cu Rusia, iar membrii NATO au convenit să reînceapă reuniunile
NRC în martie 2009. În ciuda problemelor din relațiile NATO-Rusia în 2008, aceștia
au continuat să coopereze în probleme atât de importante precum Afganistan și
„ triada bine-cunoscută: terorismul internațional, neproliferarea nucleară și dialogul
energetic”134. Securitatea frontierei, migrația, traficul, problemele de securitate

133
Smith J., The NATO-Russia relationship. defining moment or Deja Vu? CSIS, IFRI., 2008, p. 3.
134
Shevtsova L., op. cit, p. 12.

60
blândă și dimensiunile economice și de mediu s-au numărat, de asemenea, printre
problemele neproblematice.
În concluzie, Rusia are o abordare instrumentală față de OIG-urile
occidentale. Obiectivele sale specifice față de fiecare dintre OIG-uri sunt diferite, în
funcție de natura organizației, de la obiective politico-militare, până la obiective
economice, până la obiective de securitate soft. Cu toate acestea, principalul interes
strategic general al Rusiei pe care îl urmărește în cadrul tuturor celor trei OIG-uri
occidentale este de a fi într-un fel implicat în procesele de luare a deciziilor și/sau ca
preocupările sale să nu fie ignorate. Mai mult, aspiră la recunoaștere ca o mare
putere. Dezamăgirea generală din Rusia (care se vede și în conceptele de politică
externă strategică rusă) se datorează faptului că acest obiectiv de „incluziune” și
„egalitate” nu a fost atins. Din cauza altor actori puternici din cadrul OIG, Rusia este
adesea în imposibilitatea de a-i instrumentaliza.

3.5 Mearsheimer, realismul și războiul din Ucraina

Utilitatea „realismului” în explicarea deciziei Rusiei de a invada Ucraina a

devenit o dezbatere aprins contestată nu numai în relațiile internaționale, ci și în
discursul intelectual public mai larg de la începutul războiului din februarie 2022. În
centrul acestei dezbateri se află expertiza lui John J. Mearsheimer, un realist ofensiv
proeminent, care este profesor de relații internaționale la Universitatea din Chicago.
Decizia Rusiei de a invada Ucraina în februarie 2022 a stârnit dezbateri
online semnificative cu privire la meritele „realismului” ca abordare teoretică a
relațiilor internaționale (RI), cu discuții notabile în desfășurare pe platformele de
social media, cum ar fi Twitter (nd) și Reddit (nd).135
Pe de o parte, mulți realiști auto-unși din lumea academică și din lumea think-
tank afirmă cu îndrăzneală că realismul explică (și chiar prezice) în mod adecvat
invazia Ucrainei de către Rusia, în mare parte ca o consecință a expansiunii
întâmplătoare a NATO, susținută de SUA, spre est și a discreditării Statutul Rusiei de
mare putere. Rusia este văzută ca acționând rațional la realitatea materială în

135
Asemenea dezbateri nu s-au manifestat încă în literatură, mai ales din cauza faptului că Războiul
este atât de recent și că revistele și cărțile tind să aibă un timp semnificativ de decalaj atunci când
discută evenimentele actuale.

61
schimbare136. Pe de altă parte, mulți nerealiști au criticat așa-zisele presupuneri
realiste despre extinderea NATO și au oferit mai multe explicații psihologice sau
ideatice pentru decizia președintelui rus Vladimir Putin de a intra în război. Rusia
este văzută nu ca un actor rațional, ci ca o entitate complexă și cu mai multe fațete 137.
Fără echivoc, în centrul dezbaterii privind eficacitatea realismului în IR se află bursa
și comentariul lui John J. Mearsheimer, un realist ofensiv proeminent de la
Universitatea din Chicago.
Această lucrare își propune să adauge profunzime dezbaterii despre meritele
realismului pentru a ajuta la explicarea războiului din Ucraina. În primul rând,
contestă confundarea realismului structural cu realismul în general, în special
tendința de a universaliza opera lui Mearsheimer al cărui realism ofensiv nu este
decât una dintre multele teorii realiste posibile care ar putea fi folosite pentru a
examina războiul din Ucraina. În al doilea rând, se argumentează că, deși relatările
realiste structurale ale războiului din Ucraina ar putea explica în mod convingător
tendința mai largă a securității europene din ultimele trei decenii de la prăbușirea
Uniunii Sovietice, ele sunt insuficiente pentru a explica complexitatea deciziei lui
Putin de a invada Ucraina. Prin urmare, în al treilea rând, se argumentează că, pentru
a oferi o explicație convingătoare, este necesar să deschidem cutia neagră a Rusiei și
să ne angajăm cu mai mulți factori ideatici și psihologic-emoționali, cum ar fi
utilizarea tot mai mare de către Putin a retoricii civilizaționale și scăderea simbiotică
ontologică a Rusiei. În al patrulea rând, deși non-realiștii tind să discrediteze
capacitatea teoriilor realiste de a introduce factori ideatici, emoționali și psihologici,
se argumentează că atât realismul clasic, cât și realismul neoclasic de tip II pot oferi
relatări convingătoare despre războiul din Ucraina.

3.6 Mearsheimer și hegemonia realismului structural în discursurile IR

Mearsheimer a devenit, fără îndoială, unul dintre cei mai proeminenți - și

polarizați - comentatori ai războiului din Ucraina, iar fundamentele sale realiste au
fost o sursă de multe dezbateri. The New Yorker, The New York Times, The
136
Chotiner I., Why John Mearsheimer Blames the U.S. for the Crisis in Ukraine. The New Yorker,
2022; Klein E., Transcript: Ezra Klein Interviews Emma Ashford. The New York Times, 2022.
137
(Burns 2022; Vilmer 2022)Luce E., What the CIA Thinks: William Burns on the New World
Disorder. Financial Times, 2022; Vilmer J.-B. J., War in Ukraine: ‘Those Who Persist in Ignoring
Moral Issues Should Not Be Called Realists, but Simply Cynics’. Le Monde, 2022.

62
Washington Post, Foreign Affairs, Foreign Affairs și Foreign Politics — printre
multe altele — au dedicat cu toții un spațiu semnificativ în coloana lui Mearsheimer
de când Rusia a decis să invadeze Ucraina. Acest lucru nu este surprinzător,
deoarece, de-a lungul lungii sale cariere, Mearsheimer a fost unul dintre cei mai
sinceri și de succes publiciști IR138. Teoria sa a realismului ofensiv i-a câștigat mulți
admiratori, în special în rândul think-tankerilor, ai politicienilor și a populației
generale din diferite țări (în special în Statele Unite, Rusia și China). Acest lucru se
datorează parcimoniei realismului său ofensiv, care se bazează pe o presupunere
conform căreia statele - în special marile puteri - sunt „preocupate în principal să
descopere cum să supraviețuiască într-o lume în care nu există nicio agenție care să
le protejeze unele de altele” și că „sistemul internațional [anarhic] creează stimulente
puternice pentru ca statele să caute oportunități de a câștiga puterea în detrimentul
rivalilor”139. Astfel, spre deosebire de o altă variantă a realismului structural,
realismul defensiv, care susține că statele caută securitatea, maximizarea, pentru
Mearsheimer140, cel mai sigur mod în care un stat își poate asigura scopul final,
supraviețuirea, este prin maximizarea întotdeauna a puterii și în speranța că poate,
într-o zi, să devină „hegemonul în sistem”.
Amplificarea realismului ofensiv al lui Mearsheimer se datorează, parțial,
faptului că pentru o lungă perioadă a ultimelor cinci decenii, teoriile structurale ale
realismului au deținut nu numai o poziție dominantă în tradiția realistă a IR, ci au
fost și una dintre cele mai populare teorii ale IR în general. „Revoluția
comportamentală” din anii 1960 și 1970 a fost mitologizată ca a doua mare dezbatere
a RI.141 „Teoria politicii internaționale” a lui Kenneth Waltz (1979), probabil cea mai
influentă lucrare RI din toate timpurile142, a fost apogeul mișcării de a transforma IR-
ul într-o știință, deoarece a oferit o teorie științifică parazimonioasă a IR bazată pe
principiile economiei neoclasice. Ulterior, teoriile structurale ale realismului au ajuns
să domine discursul IR din anii 1980. Deși realismul structural s-a confruntat de

138
Smith N. R. and M. Mayer., ‘‘Brexit and the Trap of History.’’ Global Affairs 5 (4-5), 2019, p. 445-
51.
139
Mearsheimer J. J., The Tragedy of Great Power Politics, op. cit, p. 21.
140
Mearsheimer J. J., The Tragedy of Great Power Politics, op. cit, p. 34
141
Curtis S. and M. Koivisto, ‘‘Towards a Second ‘Second Debate’? Rethinking the Relationship
between Science and History in International Theory.’’ International Relations 24(4), 2010, pp. 433-
55.
142
Wever O., ‘‘Waltz’s Theory of Theory.’’ International Relations 23 (2), 2009, pp. 201-22.

63
atunci cu provocări grele din partea neoliberalismului 143 și constructivismului
timpuriu144 și, mai târziu, cu probleme de credibilitate odată cu sfârșitul Războiului
Rece și colapsul Uniunii Sovietice, influența sa durabilă în RI rămâne de netăgăduit.
Hegemonia realismului structural în cadrul tradiției realiste a RI a fost
ilustrată în mod adecvat atât de susținători, cât și de critici în discursul intelectual
public despre invadarea Ucrainei de către Rusia, care a prezentat, adesea, o caricatură
a realismului fiind, mai mult sau mai puțin, doar realism structural. De exemplu,
articolul lui Isaac Chotiner (2022) din The New Yorker, articolul lui Edward Luce
(2022) din Financial Times și articolul lui Ross Douthat (2022) din The New York
Times, toate prezintă o versiune reductivă a realismului care privilegiază mai multe
variante structurale peste alte forme. Nici măcar articolul lui Adam Tooze (2022) din
The New Statesman, intitulat „John Mearsheimer and the dark origins of realism”,
care urmărea în mod explicit să examineze originile gândirii realiste, nu reușește să
ofere o evaluare serioasă a tradiției realismului. Criticându-l pe Mearsheimer,
Tooze145 concluzionează că „modelul realist este extrem de subspecificat și nu
reușește să înțeleagă schimbarea calitativă implicată de deschiderea ostilităților”.
În plus, academicieni „realiști” proeminenți, precum Stephen Walt și Paul
Poast, au manifestat, de asemenea, un obicei prost de a prezenta realismul ca o teorie
sau o ideologie monolitică care, fără a fi surprinzător, privilegiază și variantele
structurale ale realismului. Cu toate acestea, important, realismul nu este o teorie
monolitică a IR, ci mai degrabă o „tradiție” amplă a bisericii care cuprinde multe
poziții teoretice, metodologice, epistemologice și ontologice diferite 146. Deși Hans J.
Morgenthau a primit unele referințe în discursul intelectual public recent despre
războiul din Ucraina, împreună cu George Kennan, au fost puține eforturi pentru a
articula diferitele baze ale gândirii lor realiste. Foarte important este că erudiția
„realist politic” a lui Morgenthau și Kennan precede revoluția comportamentală și,
prin urmare, se încadrează mai adecvat în școala „clasică” a realismului. Mai degrabă
decât structura, realiștii clasici sunt de obicei mai preocupați de modul în care natura
umană afectează indivizii și grupurile în luarea deciziilor de politică externă. 147 Alți
143
Keohane R. 0., International Institutions and State Power: Essays in International Relations
Theory. Boulder: Westview, 1989.
144
Wendt A., (1992) ‘Anarchy is What States Make of It: The Social Construction of Power Politics’,
International Organization 46(2), 1992, pp. 391-425.
145
Tooze A., John Mearsheimer and the Dark Origins of Realism. The New Statesman, 2022.
146
Smith J., op. cit.
147
Smith N. R. and A. Yuchshenko, ‘‘Realism and the Study of EU-Russian Relations.’’, 2021.

64
„realişti clasici” care au fost în mare parte absenți din discurs, includ titani precum
EH Carr și Reinhold Niebuhr și voci contemporane precum Sten Rynning și Patrick
Porter.
O altă ramură majoră a realismului care a fost adesea ignorată și în discurs
este varianta neoclasică a realismului. Realismul neoclasic este o componentă mult
mai recentă a realismului decât realismul structural sau cel clasic și, de când a fost
inventat pentru prima dată în 1998 de Gideon Rose, probabil că a crescut pentru a
reprezenta cea mai dinamică componentă a realismului la momentul actual. În esență,
realismul neoclasic este cel mai bine gândit ca o căsătorie între realismul structural și
realismul clasic, deoarece susține că, în timp ce distribuția structurală a puterii
conduce în primul rând acțiunea statului (ca variabilă independentă), variabilele
interne (la nivel de stat) - cum ar fi percepțiile factorilor de decizie, relațiile stat-
societate și cultura strategică (lista continuă și continuă) - joacă un rol intermediar în
canalizarea și denaturarea forțelor structurale în rezultatele politicii 148. Realismul
neoclasic a evoluat semnificativ în anii de după și acum cuprinde trei variante
distincte: un tip I care încearcă să explice comportamentul anormal al statului care
contravine stimulentelor structurale, un tip II care încearcă să explice rezultatele
politicii externe și un tip mai nou III care încearcă să ofere o teorie mai grandioasă,
în stil vals, a politicii internaționale, care include atât variabile externe, cât și
interne149.
Prin urmare, important, dincolo de utilizarea realismului într-un mod
monolitic, chiar și gruparea unei astfel de categorii de savanți ca „realist structural”,
„realist clasic” sau „realist neoclasic” face un deserviciu unicității și diversității
gândirii în cadrul bisericii largi a realismului. Cu siguranță, toți realiștii au unele
trăsături comune, cum ar fi o viziune „centrată pe stat” a IR, o convingere că sistemul
internațional este anarhic și că statele sunt (în mare parte) actori raționali 150. Dar, a
vorbi despre o singură teorie realistă a IR este o denumire complet greșită și face un
mare deserviciu tradiției. Mearsheimer este un realist structural, dar teoria lui realism
ofensiv nu este decât una dintre multele teorii structurale realiste diferite. Realismul
structural este o ramură a realismului, dar realismul structural este doar una dintre

148
Smith J., op. cit
149
Ripsman N. M., J. W. Taliaferro and S. E. Lobell, Neoclassical Realist Theory of International
Politics. Oxford: Oxford University Press, 2016.
150
Smith N. R. and A. Yuchshenko, op. cit.

65
multele ramuri diferite ale realismului. Asemenea distincții, deși pot părea pedante,
sunt totuși declinări importante care trebuie făcute atunci când se vorbește despre
ceea ce realismul poate elucida despre războiul din Ucraina.

3.7 Realismul structural și limitele sale în explicarea războiului din

Ucraina

Mearsheimer a câștigat pentru prima dată o atenție semnificativă în contextul

Ucrainei cu articolul său din 2014 din domeniul afacerilor externe, „De ce criza
Ucrainei este vina Occidentului”, care a susținut că „Statele Unite și aliații săi
europeni împărtășesc cea mai mare parte a responsabilităților pentru criză”. Pentru
Mearsheimer151, cauza fundamentală a deciziei Rusiei de a anexa Crimeea și de a
destabiliza regiunea Donbas a fost expansiunea spre est a NATO și, într-o măsură
mai mică, de Uniunea Europeană (UE) - împreună cu promovarea democrației - care
a amenințat „interesele strategice de bază ale Rusiei, un punct pe care Putin l-a
susținut cu insistență și în mod repetat”. Mearsheimer 152 a avertizat, de asemenea, că
„ar fi o greșeală și mai mare” ca Occidentul să continue o politică de „încercare de a
transforma Ucraina într-un bastion occidental la granița Rusiei”. Acest ultim punct i-
a determinat pe mulți să proclame că Mearsheimer a prezis războiul din Ucraina 153 și,
ca atare, argumentele și prognozele sale trebuie luate în serios.
Explicația structurală realistă pentru războiul din Ucraina are câteva puncte
forte evidente. După cum susține Barry Posen, „deoarece realismul structural
subliniază natura anarhică a relațiilor internaționale, sugerează că războiul nu este
surprinzător, o amintire că statele încă concurează pentru securitate, uneori violent,
iar cei prudenți se vor pregăti pentru aceasta cu instrumente pentru autoconservare".
Potrivit Shiping Tang154, „realismul ofensiv susține că statele ar trebui (și fac) să-și
asume mai rău decât intențiile altora. Realismul ofensiv afirmă că această
presupunere în cel mai rău caz asupra intențiilor altora este absolut necesară deoarece

151
Mearsheimer J. J., ‘‘Why the Ukraine Crisis Is the West’s Fault.’’ Foreign Affairs 93 (5), 2014, pp.
77-78.
152
Ibidem, p. 78
153
Douthat R., They Predicted the Ukraine War. But Did They Still Get it Wrong? The New York
Times, 2022.
154
(2008, 453)Tang S., ‘‘Fear in International Politics: Two Positions.’’ International Studies Review
10 (3), 2008, pp. 451- 71.

66
statele sunt în mod inerent agresive (...) din cauza anarhiei”. Astfel, pesimismul
inerent al realiștilor structurali le-a dat un avans în considerarea potențialului Rusiei
de a-și escalada acțiunea. În plus, pe măsură ce Posen se extinde, un punct forte al
realismului structural este presupunerea sa că condițiile pe care anarhia internațională
le creează statelor depășesc alte variabile internaționale, cum ar fi normele,
multilateralismul, interdependența economică și moralitatea.
Anarhia modelează și împinge pentru că le permite celor puternici să încerce
orice doresc să încerce și îi stimulează pe cei care se află în cale să reacționeze.
Anarhia încurajează competiția, în principal în și despre orice mijloace care
contribuie la securitate.
Într-adevăr, geopolitica structurală a Europei de Est a devenit mult mai
problematică după extinderea UE și NATO spre est și, ulterior, a stârnit presimțiri
semnificative cu privire la ceea ce a însemnat pentru Ucraina 155. Până în acel
moment, Ucraina a urmat o politică externă multi-vectorală în care a încercat să
mențină relații pozitive atât cu Estul, cât și cu Vestul. Aceasta a fost o strategie destul
de reușită în anii 1990 și începutul anilor 2000, dar în curând a devenit în mare parte
insuportabilă la mijlocul anilor 2000, o perioadă în care Ucraina s-a trezit amplasată
într-un coridor geografic (împreună cu Belarus și Moldova) între Rusia și
UE/NATO; numit și „cartierul comun”156. Argumentul lui Mearsheimer conform
căruia Occidentul, prin strategiile sale „nenăscute greșit” de expansiune instituțională
și promovare a democrației, a provocat Rusia într-un răspuns puternic în Ucraina,
cum ar fi anexarea Crimeei, este aparent convingător. Schimbările structurale care au
loc în „aproape străinătate” autodefinită a Rusiei - fostele teritorii ale Uniunii
Sovietice, cu excepția celor trei State Baltice, care sunt acum state independente și,
din 2004, membre NATO și UE157 - au condus-o la a întreprinde un scurt război în
Georgia; un avertisment cu privire la repercusiunile căutării aderării la NATO.
Prin urmare, este corect să spunem că temerile realiste structurale cu privire la
schimbarea structurii puterii din Europa de Est și la modul în care aceasta ar duce la
o instabilitate mai mare și chiar la conflicte în Ucraina au fost destul de pregnante în
contextul declanșării crizei din Ucraina în 2014. Avertismentul realist structural cu
155
Dannreuther R., ‘‘Escaping the Enlargement Trap in NATO-Russian Relations.’’ Survival 41 (4):
pp. 145-64, 1999; Friedman T. L., Foreign Affairs; Now a Word from X. The New York Times, 1998.
156
Averre D., ‘‘The EU, Russia and the Shared Neighbourhood: Security, Governance and Energy.’’
European Security 19 (4), 2010, pp. 531-4.
157
Trenin D., ‘‘Russia Leaves the West.’’ Foreign Affairs 85 (4), 2006, p. 87-96.

67
privire la amenințarea Occidentului de a nu lua în considerare feedback-ul sistemic și
de a-și modifica politicile față de Ucraina ar putea ajuta la explicarea de ce mulți au
fost luați cu surprindere de eventuala decizie a Rusiei de a invada Ucraina în 2022.
După cum susține Gotz158, acțiunile Rusiei sunt „pur și simplu o încercare a unei mari
puteri locale de a menține o sferă de influență în jurul granițelor sale în fața presiunii
externe tot mai mari” și că o astfel de acțiune nu este un răspuns unic rusesc, ci, mai
degrabă, un răspuns tipic pe care orice mare putere în asemenea împrejurări ar
urmări.
Cu toate acestea, există limite semnificative pentru ceea ce realismul
structural poate explica în contextul acțiunilor Rusiei față de Ucraina. Unul dintre
cele mai populare argumente folosite de critici pentru a discredita realismul structural
este că nu explică anumite rezultate. Dar, în realitate, de la Waltz încoace,
majoritatea realiștilor structurali au admis în mod conștient și cu atenție că, în cel mai
bun caz, teoriile realiste structurale sunt cele mai abile în a explica tendințele
geopolitice lungi. Teoriile realiste structurale ne pot spune că o relație sau o regiune
va fi supusă unui mare stres și că va fi probabil un conflict, dar nu ne pot spune cum
va arăta. După cum arată Waltz (1979, 121): „teoria nu ne spune de ce statul X a
făcut o anumită mișcare marțea trecută” și că nu ar trebui să „confundăm o teorie a
politicii internaționale cu o teorie a politicii externe”.
Cu toate acestea, mulți realiști structurali se pare că încearcă să explice
politica externă, mai ales atunci când se angajează în activități intelectuale publice.
În acest scop, Mearsheimer a demonstrat de mult, poate fără să vrea, limitele teoriei
sale realiste ofensive în comentariile sale intelectuale publice legate de evenimente
și/sau politici specifice. Luați, de exemplu, gândurile sale despre criza din Ucraina și,
acum, războiul din Ucraina. În timp ce argumentele sale cu privire la motivul pentru
care au avut loc aceste evenimente provin în mod incontestabil din bazele sale
structurale realiste, pentru a adăuga nuanță și greutate argumentelor sale, el trebuie
de obicei să caute variabile suplimentare, în special cele interne, pe care teoria sa le
ignoră în mod explicit. De exemplu, Mearsheimer dă vina pe neînțelegerea
Occidentului cu privire la modul în care extinderea NATO și a UE ar putea afecta
calculele de putere ale Rusiei pe înclinația liberalismului în Occident.

158
Gotz E., ‘‘Neorealism and Russia’s Ukraine Policy, 1991-Present.’’ Contemporary Politics 22 (3),
2016, p. 302.

68
 După ce au câștigat dezbaterea din Statele Unite, liberalii au avut puține
dificultăți în a-și convinge aliații europeni să susțină extinderea NATO. La urma
urmei, având în vedere realizările trecute ale UE, europenii erau chiar mai legați
decât americanii de ideea că geopolitica nu mai conta și că o ordine liberală
atotcuprinzătoare ar putea menține pacea în Europa.159
Cu toate acestea, un factor intern precum liberalismul care domină discursul
de politică externă în statele occidentale nu ar trebui să conteze pentru realismul
ofensiv, deoarece se presupune că toate statele sunt raționale și răspund la presiunile
externe într-un mod tipic.
În mod ironic, dacă Mearsheimer ar urma să-și urmeze propria teorie ofensivă
realistă în comentariul său, cu siguranță ar trebui să concluzioneze că expansiunea
NATO și UE avea absolut sens pentru Statele Unite și aliații săi europeni, deoarece
aceasta era o oportunitate pentru ei de a maximiza puterea lor în detrimentul Rusiei.
La urma urmei, realismul ofensiv presupune că statele vor căuta să-și sporească
avantajul de putere asupra adversarilor cu orice oportunitate pe care o au. Deci,
lovirea în timp ce Rusia a fost slăbită de prăbușirea Uniunii Sovietice a fost doar, sub
lentila realismului ofensiv, un răspuns rațional la stimulentele sistemice oferite.
Astfel, oferindu-și gândurile despre Ucraina, Mearsheimer încetează în mare măsură
să fie un realist ofensiv și se îndreaptă mai mult spre tărâmul realismului neoclasic,
în special varianta de tip I, deoarece factorii interni devin o necesitate a argumentelor
sale.

3.8 Factori ideatici și psihologici în invazia Ucrainei de către Rusia

Bursa realistă structurală a adăugat, fără îndoială, valoare la interpretarea și

explicarea acțiunilor Rusiei în Ucraina. A-l respinge complet este neînțelept deoarece
este clar că distribuția puterii este, cel puțin implicit, o componentă importantă a
conflictului. În plus, pesimismul său cu privire la modificarea geopoliticii Europei de
Est s-a dovedit a fi prevăzător și a oferit câteva recomandări utile pentru factorii de
decizie politică externă, cum ar fi avertismentul său central către Occident cu privire
la continuarea aceleiași politici în Ucraina. Cu toate acestea, analizând doar factorii
structurali, astfel de teorii trec cu vederea o serie de variabile importante care sunt
159
Mearsheimer J. J, ‘‘Why the Ukraine …….”, op. cit, p. 84

69
cruciale pentru a adăuga nuanțe și a lărgi înțelegerea cu privire la motivul pentru care
Rusia și-a luat acțiuni împotriva Ucrainei și de ce Statele Unite (și UE) au acționat
împotriva Rusiei.
Concentrarea realismului ofensiv asupra supraviețuirii în anarhie este în mod
clar relevantă; deși nu este nevoie de „supraviețuire” pentru a include aspectele
emoționale și ontologice. În acest scop, acest articol identifică doi factori importanți,
interconectați, în mare parte din afara bisericii largi a realismului (care decurg mai
mult din constructivism, IR cognitiv și cercetarea emoțiilor în IR), care sunt necesari
pentru a înțelege elaborarea politicilor Rusiei: gândirea civilizațională și securitate
ontologică. Deși accentul de mai jos este pus pe Rusia, implicația este că aceste
argumente sunt la fel de valabile pentru a explica politicile externe ale Statelor Unite
și ale altor țări occidentale.
Conceptul de civilizație în contextul RI este probabil să evoce amintiri ale
160
argumentului lui Huntington „ciocnirea civilizațiilor” în care el a susținut că
„liniile de falie dintre civilizații vor fi liniile de luptă ale viitorului”. Cu toate acestea,
conceptualizarea lui Huntington a unei civilizații ca doar „o entitate culturală” este
destul de esențială deoarece „se crede că civilizațiile prezintă caracteristici esențiale
care sunt în mare măsură statice sau neschimbabile” 161. O definiție mai stratificată și
complexă oferită de A. Nuri Yurdusev162 este că: civilizațiile sunt identificări
colective la scară largă (...). Sunt entități la scară largă în două sensuri: în acoperirea
lor spațială și extinderile temporale. Civilizațiile sunt mai largi și mai largi și mai
durabile și mai longevive decât alte identificări colective din istoria umanității (...)
civilizațiile încorporează astfel o multitudine de alte colectivități sociale sau
identificări de grup.
Este important, în comparație cu statele-națiune, civilizațiile „au propriile lor
idei, vieți și moarte, propriile lor posibilități de auto-exprimare” 163. După cum
presupune Christopher Coker164, „când vorbim de o civilizație, gândiți-vă la ea, dacă
vreți, ca la un start-up cu stil de viață care devine în timp un conglomerat de afaceri
(...) o „muncă constantă”.
160
Huntington S. P., ‘‘The Clash of Civilizations?’’ Foreign Affairs 72 (3), 2013, p. 22.
161
Hobson J. M., ‘‘Deconstructing the Eurocentric Clash of Civilizations: De-westernizing the West
by Acknowledging the Dialogue of Civilizations.’’, 2007, p. 149.
162
Yurdusev A., International Relations and the Philosophy of History: A Civilizational Approach.
Basingstoke: Palgrave MacMillan, 2003, p. 82.
163
Ibidem, p. 83
164
Coker C., The Rise of the Civilizational State. Cambridge: Polity, 2019, pp. 25-6.

70
 Civilizațiile evoluează continuu în direcții diferite. Așadar, în timp ce în
Occident conceptul denotă cel mai adecvat o „comunitate politică” liberă, în locuri
precum China și Rusia, noțiunea de civilizație a evoluat pentru a fi sinonimă „cu un
stat”165. Aceste „state civilizaționale” în curs de dezvoltare forțează reconsiderarea
argumentului lui Patrick Thaddeus Jackson 166 conform căruia civilizațiile nu sunt
actori pentru că nu există „birou sau birocrație centrală”. Într-adevăr, există un corp
semnificativ de literatură despre apariția și consolidarea gândirii civilizaționale în
Rusia sub Putin. Linia generală a acestui argument este că, de-a lungul timpului,
Putin s-a bazat din ce în ce mai mult pe evocarea conceptului de Rusia ca o
civilizație unică (non-europeană) pentru a-și justifica conducerea de om puternic
acasă și pentru a reafirma Rusia ca o mare importantă putere la nivel global.
Folosirea de către Putin a ideilor civilizaționale a devenit cea mai evidentă când s-a
întors ca președinte al Rusiei în 2012. După cum susține Andrei Tsygankov 167,
„parțial ca răspuns la criticile americane, de la revenirea lui Putin la președinție,
politica externă a Rusiei a obținut un caracter ideologic, justificare” bazată pe ideea
că Rusia este o „putere distinctă cultural”. Într-adevăr, la întoarcere, Putin s-a inspirat
foarte mult din ideologia eurasianismului168, afirmând în discursul său de inaugurare
din 2012 că își propune să dezvolte „întinderile noastre vaste de la Marea Baltică la
Pacific și capacitatea noastră de a deveni lider și centru de greutate pentru întreaga
Eurasia”. După cum a interpretat Mankoff169, dorința lui Putin a fost ca Rusia să se
angajeze într-o mare „cauză națională” de a face din Eurasia „o alternativă culturală
și geopolitică a Occidentului”; un proiect care ar fi puțin fără implicarea Ucrainei.
O astfel de descriere a utilizării tot mai mari de către Rusia a retoricii
civilizaționale evocă, fără îndoială, conceptul de naționalism și, într-adevăr, cele
două concepte sunt strâns legate și au rezultate foarte asemănătoare. În centrul
civilizaționismului Rusiei se află noțiunea de națiune rusă, iar evocarea tot mai mare
a măreției și unicității Rusiei este într-un fel o formă de naționalism, în timp ce

165
Ibidem, p. 92
166
Jackson, P. T. 2007. ‘‘Civilizations as Actors: A Transactional Account.’’ In Civilizational Identity:
The Production and Reproduction of “Civilizations” in International Relations, edited by M. Hall, and
P. T. Jackson, 33-49. New York: Palgrave Macmillan, 2007, pp. 47.
167
Tsygankov A. P., ‘‘Crafting the State-Civilization Vladimir Putin’s Turn to Distinct Values.’’
Problems of Post-Communism 63 (3), 2016a, p. 237.
168
Silvius R., ‘‘Eurasianism and Putin’s Embedded Civilizationalism.’’ In The Eurasian Project and
Europe, 75-88. Springer, 2015.
169
Mankoff J., ‘‘Russia’s Latest Land Grab.’’ Foreign Affairs 93 (3), 2014, p. 66.

71
utilizarea simbolului Z reprezintă potențial ceva mai aproape de fascism. Cu toate
acestea, acest articol alege să caracterizeze acest lucru în cadrul civilizației, deoarece
o mare parte din retorica împinsă de Putin (și de alții apropiați de regim) nu se referă
doar la statul național al Federației Ruse, ci, mai degrabă, un concept mult mai larg
despre Rusia. După cum a observat Brubaker170 cu mișcările populiste în creștere din
Europa de Nord și de Vest, aceste mișcări sunt „distinctive în interpretarea opoziției
dintre sine și alții nu în termeni strict naționali, ci în termeni civilizaționali mai
largi”. În timp ce în contextul Europei de Nord și de Vest, un astfel de civilizaționism
este construit din spatele islamului ca „celălalt”, în cazul Rusiei, celălalt este Europa
și, mai larg, „Vestul”171.
În ceea ce privește Ucraina, ea a devenit în mod natural o parte integrantă a
transformării civilizaționale a Rusiei, deoarece, în parte, istoria este un aspect
inextricabil al civilizației, iar Rusia și Ucraina au multă „istorie”. Într-adevăr,
împletit cu utilizarea sporită a gândirii civilizaționale, Putin a folosit din ce în ce mai
mult istoria pentru a-și justifica deciziile, cum ar fi evocarea gloriei Uniunii Sovietice
(în special „victoria” acesteia în al Doilea Război Mondial), încercarea de a-l
reabilita pe Stalin, și folosind restabilirea post-războiului Crimeii (1853-56), a
Imperiului Rus. În contextul Ucrainei, ceea ce a început ca o acțiune rusă încadrată
sub pretenția că ar dori să „ajute frații ucraineni să cadă de acord asupra modului în
care ar trebui să-și construiască și să-și dezvolte țara” (Lavrov) s-a transformat în
semn de întrebare asupra viitorului Ucrainei ca națiune independentă (Putin).
Folosirea istoriei este periculoasă, deoarece cei care o invocă adesea dezlănțuie forțe
pe care nu le pot controla. După cum susține Mayer, „articolul istoric” implică
aplicarea sistematică și persistentă a reprezentărilor trecutului pentru a încadra și
legitima politica externă, precum și pentru a întreprinde naturalizarea unei anumite
imagini sau rol pe care o țară îl ocupă în istoria lumii. Însă, statele care mobilizează
memoria istorică riscă să facă efectiv „rănire auto-provocată obiectului apărării în
chiar efortul de a-l apăra”172. Prin urmare, utilizarea istoriei de către Rusia pentru a-și

170
Brubaker R., ‘‘Between Nationalism and Civilizationism: The European Populist Moment in
Comparative Perspective.” Ethnic and Racial Studies 40 (8), 2017, p. 1191.
171
Malinova O., ‘‘‘Nation’ and ‘Civilization’ as Templates for Russian Identity Construction: A
Historical Overview.’’ In Russia as Civilization, edited by K. J. Mj0r, and S. Turoma, 27-46. London:
Routledge, 2020.
172
Malksoo M., ‘‘Militant Memocracy in International Relations: Mnemonical Status Anxiety and
Memory Laws in Eastern Europe.’’ Review of International Studies 47 (4), 2021, p. 489.

72
justifica acțiunile tot mai belicoase împotriva Ucrainei poate fi un exemplu de
„capcană a istoriei”173.
Deși civilizaționismul este un aspect important al încercării de a înțelege
acțiunile Rusiei în Ucraina, întrebarea de ce civilizaționismul este o opțiune atât de
atractivă pentru regimurile autoritare precum Rusia, Turcia și China este o întrebare
importantă de luat în considerare. În acest scop, o afirmare a civilizației de către un
stat este strâns legată de urmărirea securității ontologice - acesta este în special cazul
în „statele civilizaționale” care nu fac parte din așa-numita civilizație occidentală, dar
sunt încă, în unele aspecte, învăluite și amenințate de aceasta 174. Termenul de
securitate ontologică a fost inventat inițial de psihologul R. D. Laing 175 în lucrarea sa
cu pacienții schizofrenici și folosit pentru a desemna pacienții a căror „identitate și
autonomie nu sunt niciodată în discuție”. Prin urmare, un pacient nesigur din punct
de vedere ontologic s-ar „simți mai mult ireal decât real; într-un sens literal, mai mult
mort decât viu; diferențiat precar de restul lumii, astfel încât identitatea și autonomia
lui sunt mereu în discuție”. Popularitatea termenului, totuși, provine în mare măsură
din lucrările sociologului Anthony Giddens176, care l-a folosit mai larg pentru a se
referi la „încrederea sau încrederea unui individ că lumea naturală și socială sunt așa
cum par a fi, inclusiv parametrii existențiali de bază ai sinelui și identității sociale”.
Cercetarea lui Giddens nu a fost preocupată de IR, așa că ideea a fost migrată
în bursa IR de către cercetători precum Jennifer Mitzen și Brent Steele. Mitzen 177
susține că, în timp ce statele nu sunt indivizi și că comportamentul lor este „supus
unor logici diferite”, statele încă caută un fel de securitate ontologică deoarece sunt,
într-un sens fundamental, o colecție de indivizi și „ pierderea sentimentului
distinctivității de stat ar amenința securitatea ontologică a membrilor săi”. Prin
urmare, în domeniul de aplicare al RI, „securitatea ontologică, spre deosebire de
securitate ca supraviețuire, este securitatea ca fiind” 178. Aspectele psihologice-
emoționale ale securității ca fiind sunt, așadar, cruciale. Nesiguranța apare atunci

173
Smith N. R. and M. Mayer, ‘‘Brexit and the Trap of History.’’ Global Affairs 5 (4-5), 2019, pp.
445-51.
174
Kavalski E., ‘‘The Puzzle of India’s Relations with ‘Central Eurasia.’’ Asian Security 15 (3), 2019.
175
Laing R. D., The Divided Self. Harmondsworth: Penguin, 1960, pp. 41-42.
176
Giddens A., The Constitution of Society: ……., op. cit, 1984, p. 357.
177
Mitzen J., ‘‘Ontological Security in World Politics: State Identity and the Security Dilemma.’’
European Journal of International Relations 12 (3), 2006, pp. 351-352.
178
Steele B. J., Ontological Security in International Relations: Self-Identity and the IR State.
Abingdon: Routledge, 2008, p. 51.

73
când există o ruptură în continuitatea și ordinea care definește „eul”. Acest lucru se
datorează faptului că a afirma o ontologie și a-i face pe alții să o recunoască este o
unitate umană integrală. Colectiv, toate entitățile sociale își doresc acest lucru. În
contextul Rusiei, Kazharski179 susține că discursurile civilizaționale conduse de
instituții care împletesc în mod coerent punctele critice ale istoriei sunt o încercare de
a oferi securitate ontologică, deoarece urmăresc „construirea unității prin clivajele
ideologice, spațiale și societale”.
Aspectul îngrijorător este că atunci când insecuritatea ontologică acută se
impune, găsirea securității ontologice tinde să depășească securitatea materială ca
fiind cel mai presant interes național al statului afectat. Poziția Ucrainei în ontologia
Rusiei este deja implicit identificabilă în retorica civilizațională examinată pe scurt
mai devreme. Într-un cadru de securitate ontologică, Kremlinul percepe că
impunerea aparentă de către Occident a identității sale sociale asupra Ucrainei (și
potențial, printr-un fel de osmoză normativă, de asemenea asupra Rusiei) nu numai
că reprezintă o amenințare tangibilă de securitate pentru Rusia, ci, de asemenea, o
amenințare mai profundă, amenințare ontologică. Contestă sentimentul Rusiei că
identitatea rusă ar trebui să fie apreciată social, prioritizată și considerată pozitivă,
dacă nu superioară Occidentului, în special în Rusia și autodefinit „aproape de
străinătate”. Prin urmare, Ucraina a devenit un „interes național care face sau sparge
” pentru Rusia, ceea ce ajută, parțial, la explicarea incapacității Rusiei de a face față
apelurilor occidentale de dialog sau cooperare pentru a evita un scenariu de război.
Prin urmare, dacă cineva subscrie la ideea că utilizarea din ce în ce mai mare
de către Rusia a gândirii civilizaționale (și rolul crucial de jucat al Ucrainei în acest
sens) este despre afirmarea securității ontologice și a instinctelor psihologice-
emoționale aferente, atunci decizia lui Putin de a declanșa un război împotriva
Ucrainei începe să are mai mult sens decât să fie vorba pur și simplu despre putere și
invadarea Occidentului și supraviețuire într-un sens mai fizic al cuvântului, așa cum
pur și simplu presupun abordările realiste structurale. Acțiuni precum anexarea
Crimeii de Ucraina în 2014, intervenția în Siria în 2015 și, probabil, acum invazia
Ucrainei, toate acestea au fost împotriva dorințelor „Occidentului” condus de Statele
Unite (și a securității sale ontologice, care este legat de aceeași invaziune), sunt într-
un fel o afirmație a securității ontologice; o afirmare a unei ideologii a Rusiei ca
179
Kazharski A., ‘‘Civilizations as Ontological Security? Stories of the Russian Trauma.’’ Problems of
Post-Communism 67 (1), 2020, p. 24.

74
mare putere și mare civilizație care poate acționa singură, distinctă de controlul și
aspirațiile Occidentului.

3.9 Relații realiste clasice și neoclasice ale războiului din Ucraina

În timp ce relatările realiste structurale ale războiului din Ucraina omit

factorii ideatici și psihologici cruciali, dimpotrivă, analizarea specifică a rolului
factorilor ideatici și psihologici precum civilizaționismul și securitatea ontologică nu
ar trebui făcută în detrimentul omiterii rolului la fel de crucial care stă la baza
dinamicii puterii. Acest articol susține că alte teorii realiste, cum ar fi realismul clasic
și realismul neoclasic de tip II, pot îmbina în mod coerent factori materiali, ideatici și
psihologici într-un cadru general al politicii de putere care poate oferi explicații
realiste utile și convingătoare pentru războiul din Ucraina.

3.9.1 Realismul clasic

În mod clar, ca și realismul structural, realismul clasic consideră că sistemul

internațional este anarhic, iar statele sunt principalele sale unități. De asemenea,
păstrează concentrarea realismului ofensiv asupra politicii puterii, văzând puterea ca
obiectivul imediat al politicii, fie într-un cadru intern, fie pe arena internațională 180.
Spre deosebire de primul, realismul clasic vede sistemul internațional ca fiind
caracterizat atât de contingență, cât și de anarhie, mai degrabă decât conformarea
unor modele previzibile și ca doar unul dintre factori. Alții necesită examinare -
inclusiv „pofta de putere” și impulsurile psihologice-emoționale aferente - atunci
când evaluează politica externă a statului. Astfel, realiștii clasici tind să fie mai
preocupați de evaluarea primei imagini (individual) și a celei de-a doua imagini
(statul) decât de studiile stricte de a treia imagine ale realismului structural. Deși
realismul structural este adesea caracterizat ca fiind preocupat în primul rând de frica
inerentă de stări, frica nu este singura emoție relevantă și supraviețuirea, deși de
bază, nu este suficientă pentru a servi nevoilor ontologice ale entității sociale (adică
ale statului). Rusia și Statele Unite se străduiesc să-și afirme viziunile despre
identitatea socială pozitivă și realitatea socială ideală față de celelalte. Mai degrabă
decât supraviețuirea, pentru realismul clasic ceea ce este interesant din punct de
180
Morgenthau H. J., Politics Among Nations. New York: Alfred A. Knopf, 1948, p. 13.

75
vedere politic este această luptă pentru determinarea voințelor și semnificațiilor și a
împlinirii dorințelor psihologice-emoționale vitale. Făcând aceste puncte, abordarea
teoretică a realismului clasic pune, de asemenea, la îndoială presupunerea realismului
ofensiv conform căreia statul este rațional.
În descrierea sa realistă a politicii ca fiind orientată spre putere și antagonistă,
Morgenthau are puncte comune cu un alt teoretician proeminent al vremii sale, Carl
Schmitt. Acesta din urmă, totuși, continuă să definească politica ca o sferă socială
separată de dușmănie între „prieten versus dușman” 181. Aici, Morgenthau se rupe de
el (forțându-l în cele din urmă pe Schmitt să-și schimbe pozițiile), susținând că orice
sferă de activitate sau set de actori imaginabil poate lua o colorație sau o postură
politică182. Diferențele de opinie apar de obicei în afacerile interne și internaționale.
Morgenthau susține că „politicul” este caracterizat de luptă intensă sau competiție.
Statele și alte entități sociale luptă intens pentru puterea de a-și asigura „interesele”,
care pot fi orice obiect simbolic, și de a-și afirma sau impune viziunea asupra
realității sociale183.
Succesul în această luptă permite statelor să confirme valoarea și poziția și să
atingă auto-realizarea. Poziția se poate referi la „status”, care este clasarea în funcție
de atribute valoroase într-o ierarhie socială 184. Cu toate acestea, spre deosebire de
teoreticienii statutului, Morgenthau vede termenul său preferat pentru statutul social
și recunoașterea, „prestigiul”, ca fiind legat direct de senzațiile psihologice și
emoțiile umane. Morgenthau vede prestigiul nu doar ca o afirmare a susținerii
puterii, ci și ca o politică externă cu o puternică atracție emoțională care poate fi
urmată (și ușor abuzată) de dragul ei; pe scurt, pentru plăcerea pe care o poate aduce
liderilor și, indirect, publicului185. Acest lucru este important pentru discuția despre
criza din Ucraina, deoarece, așa cum se argumentează mai jos, Rusia și Statele Unite
(și UE) se luptă nu pentru Ucraina; mai degrabă, bătălia lor de voințe este legată de
satisfacția dreaptă pe care se așteaptă să o simtă odată ce viziunea lor asupra
viitorului Ucrainei este confirmată social și – cel puțin tacit – acceptată de celălalt.

181
Scheuerman W. E., Hans Morgenthau: Realism and beyond. Cambridge: Polity Press, 2009, pp. 32-
4.
182
Ibidem, p. 34-35.
183
Williams M. C., The Realist Tradition and the Limits of International Relations, 2005, pp. 110-115.
184
Larson D. W., T. V. Paul, and W. C. Wohlforth, ‘‘Status and World Order.’’ In Status in World
Politics, edited by D. W. Larson, T. V. Paul, and W. C. Wohlforth, 3-29. Cambridge: Cambridge
University Press, 2014, p. 7,
185
Morgenthau H. J., Politics Among …., op. cit, 1948, pp. 55-6.

76
 Abordarea realismului clasic asupra politicii internaționale și a politicii
externe se învârte în jurul „poftei de putere” (animus dominandi), care are un aspect
de supraviețuire și un aspect de afirmare. Supraviețuirea este scopul cheie al statelor
sub realismul ofensiv, dar aspectul afirmației spune mai multe despre substanța
politicii de putere. „Dorința de putere”, argumentează Morgenthau 186, „se preocupă
nu de supraviețuirea individului, ci de poziția sa printre semenii săi odată ce
supraviețuirea lui a fost asigurată”. Statele Unite și Rusia își fac ecou acest
sentiment, afirmând prin și asupra Ucrainei viziuni concurente ale ordinii sociale.
„Alegerea de război a Rusiei” este „o provocare directă pentru ordinea internațională
bazată pe reguli stabilită de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial”, a
declarat președintele Joseph Biden în martie 2022. „Ei par să creadă că dominația
Occidentului în politica globală și în economie este o valoare neschimbătoare,
eternă”, a observat președintele Vladimir Putin în luna iunie, dar „Nimic nu durează
pentru totdeauna”. Statele Unite ale Americii sunt hotărâte să arate că instituțiile și
valorile Occidentului nu se ridică sau sunt limitate; securitatea ontologică a Rusiei,
dimpotrivă, depinde de susținerea viziunii conform căreia Ucraina este locul unde
domnește voința sa. Această luptă a devenit atât de intensă încât s-a împărțit în cele
din urmă în sfera militară.
Problemele politice, inclusiv conflictele, sunt astfel proiecții ale voinței
politice umane pe plan social, susține Morgenthau. Jack Donnelly susține că politica
de putere este inima relațiilor internaționale din cauza anarhiei internaționale.
Accentul lui Morgenthau asupra naturii umane este inutil, susține el, deoarece mediul
anarhic permisiv ar recompensa oricum stările nesigure și competitive 187. Cu toate
acestea, acest lucru nu explică modul în care entitățile sociale se simt obligate să
concureze și să se afirme în primul rând. Realismul clasic oferă un răspuns. Susține
că impulsul de a-și afirma valoarea și prioritatea este înnăscut; cu alte cuvinte, face
parte din entitățile sociale înainte ca acestea să întâlnească anarhia pentru prima dată.
În mod normal, indivizii nu își pot satisface pofta de putere în societatea domestică.
Morgenthau și Niebuhr consideră nevoia emoțională de putere ca fiind produsul unor
contexte sociale și istorice care construiesc și interconectează social indivizi, regiuni
substatale, state și alte comunități chiar mai mari într-o varietate de atașamente
186
Morgenthau H. J., Scientific Man vs. Power Politics. London: Latimer House, 1947, p. 165.
187
Donnelly J., Realism and International Relations. Cambridge: Cambridge University Press, 2004,
pp. 48-50.

77
stratificate. Ei văd voința de putere ca fiind creativă din punct de vedere emoțional,
nedeterminată și adaptabilă în ceea ce privește împlinirea și locația exprimării.
Potrivit lui Ross188, „sinteza emoției individuale în loialitatea politică corporativă
poate fi, de asemenea, privită ca un produs deosebit al creativității emoționale” care
grupează cetățenii individuali, factorii de decizie în politica externă și statul
împreună.
Morgenthau ar spune probabil că Mearsheimer și alți realiști care pun
accentul pe factorii structurali interpretează greșit politica externă a statului atunci
când presupun că raționalitatea este în spatele ei. Realismul ofensiv presupune că
statele sunt actori raționali. Modelul actorului rațional sugerează că factorii de
decizie externă folosesc acțiuni intenționate, preferințe consecvente și maximizare a
utilității pentru a obține cele mai bune decizii, dacă nu neapărat rezultate optime 189.
Abaterile sunt atât de frecvente și sistematice în practica de politică externă a
statului, încât întregul model a fost pus sub semnul întrebării 190, chiar dacă rămâne în
uz.
Realismul clasic recunoaște centralitatea factorilor psihologico-emoționali în
deciziile de politică externă. Aceasta deschide o altă fereastră către cazul Ucrainei.
Morgenthau, de exemplu, susține că „pasiunile” sunt sursa politicii și că unii oameni
au impulsuri enorme de putere care se aplică în politica externă prin justificarea
compulsiunilor lor psihologice-emoționale în termeni de bunuri simbolice mai mari,
chiar transcendentale.191 Justificările fiecărei părți în războiul din Ucraina sunt
exemple concrete. Fiecare parte face apeluri raționale, dar și distinct emoționale, la
atașamentele și comunitățile colective, a căror supraviețuire nu pare a fi cu adevărat
amenințată: apărarea „ordinei bazate pe reguli” sau „visul european” în cadrul
Occidentului; și „viitorul nostru istoric ca națiune” sau „valorile noastre tradiționale”
în Rusia.

188
Ross A. G. A, ‘‘Realism, Emotion, and Dynamic Allegiances in Global Politics.’’ International
Theory 5 (2), 2013, pp. 275-286.
189
Mintz A. and K. DeRouen Jr., Understanding Foreign Policy Decision Making. Cambridge:
Cambridge University Press, 2010, pp.37-38.
190
Cashman G., An Introduction to Theories of International Conflict. Lanham: Rowman & Littlefield
Publishers.What Causes War?, 2013, p. 66.
191
Lang A., Political Theory and International Affairs: Hans J. Morgenthau on Aristotle’s the Politics.
London: Praeger Publishers, 2004, pp. 47,65, 109-110.

78
 192
O bursă recentă IR, de exemplu a lui Jonathan Mercer , a arătat că indivizii
și grupurile, cum ar fi statele, nu pot evita utilizarea emoțiilor, că raționalitatea
necesită emoție și conceptele IR precum puterea, naționalismul și statutul ar face fără
sens (sau să fie complet diferiți) fără aspectele lor emoțional-psihologice. Aprecierea
democrației și a libertății de către Europa și Statele Unite și concepția Rusiei despre
măreția civilizației sale distincte și rolul de mare putere, convingerile emoționale
care țin la miezul afirmațiilor lor sociale competitive despre viitorul Ucrainei, ar fi
lipsite de sens fără emoția încorporată în ele. Credințele emoționale, raționalitatea și
cunoașterea formează un mecanism de asimilare, susține Mercer 193, care este esențial
pentru luarea deciziilor umane. Mearsheimer, după cum s-a menționat mai sus,
admite practic că stimulentele structurale care decurg din anarhie nu sunt suficiente
pentru a explica criza din Ucraina. Nici raționalitatea nu este. Dorințele ontologice
legate de nevoia emoțional-psihologică de autorealizare sunt inseparabile de conduita
politicii externe a Rusiei și a Statelor Unite în ceea ce privește cazul.
Morgenthau194 spune că „(...) impulsionările de a trăi, de a propaga și de a
domina sunt comune tuturor” și crearea societăților lor. Acestea fiind spuse, el
consideră, de asemenea, că este o greșeală să se permită politicii externe să devină
„universalism naționalist” neîngrădit în care statele se străduiesc să-și impună
valorile, morala și sistemele politico-economice în restul lumii 195. O astfel de
abordare ideologică tinde să ascundă realitățile geopolitice și contururile interesului
național. Critica lui Morgenthau la adresa războiului din Vietnam din anii 1960, pe
care Washington DC l-a încadrat ca parte a unei campanii globale împotriva
comunismului, este făcută tocmai în acești termeni. El condamnă împărțirea lumii în
„forțe ale libertății” susținute de Statele Unite și „forțe ale autoritarismului” care
răspund Uniunii Sovietice196. Cu toate acestea, atât Statele Unite, cât și Rusia par încă
o dată să se complacă prea mult în „pofta de putere” a realismului clasic. Pentru a lua
ca exemplu primul, președintele Joe Biden, susține The New York Times, „a revenit

192
Mercer J., ‘‘Emotional Beliefs.’’ International Organization 64 (1), 2010, pp. 5-7.
193
Ibidem, p. 8.
194
Morgenthau H. J., Politics Among …., op. cit, p. 17.
195
Little R., ‘‘The Balance of Power in Politics Among Nations.’’ In The Legacy of Hans, 2007, pp.
153-54.
196
Klusmeyer D. B., ‘‘Death of the Statesman as Tragic Hero: Hans Morgenthau on the Vietnam
War.’’ Ethics and International Affairs 30 (1), 2016, p. 64.

79
în mod repetat la ideea de „democrație versus autocrație” ca principiu de organizare
pentru politica externă americană”197.

3.9.2 Realismul neoclasic

Acest articol alege să sublinieze realismul neoclasic de tip II ca un cadru
realist viabil pentru evaluarea acțiunilor Rusiei împotriva Ucrainei. După cum s-a
spus mai devreme, realismul neoclasic de tip II este interesat în mod predominant de
a produce o explicație bogată a motivului pentru care un stat a întreprins o politică
externă specifică. Prin urmare, realismul neoclasic de tip II este probabil cel mai bine
gândit ca un set de instrumente pentru a întreprinde analize de politică externă, mai
degrabă decât ca o teorie explicită IR. Este mai mult bazată pe probleme decât
realismul structural sau clasic, deoarece implică un cercetător să dezvolte un cadru
unic pentru a ajuta la înțelegerea și explicarea unei probleme centrale - în acest caz,
decizia Rusiei de a invada Ucraina.
La fel ca realismul structural, o explicație a realismului neoclasic de tip II
începe cu factorii geopolitici structurali care arată de ce acțiunile Rusiei față de
Ucraina s-au modificat semnificativ de-a lungul anilor. Într-un sens fundamental, ar
fi de acord cu Mearsheimer și alți realiști structurali că expansiunea spre est a UE și a
NATO a schimbat irevocabil calculele de putere ale Rusiei. Cu toate acestea, în timp
ce realismul structural este mai preocupat de tendințele puterii globale - în acest caz,
scăderea treptată a hegemoniei Statelor Unite și renașterea Rusiei sub Putin -
operaționalizarea de către realismul neoclasic a distribuției internaționale a puterii ca
variabilă independentă este mai flexibil 198. Renunțând la orgoliul „științific” al
realismului structural, realismul neoclasic susține că sistemul internațional nu poate
fi cuantificat în mod adecvat și că, mai degrabă, este interpretat și judecat subiectiv
de factorii de decizie de politică externă, ceea ce duce la inconsecvențe și dispute
între diferite entități.
În plus, studiile lui Wivel și Mouritzen și Smith au încercat să includă
distribuția regională a puterii ca stimuli sistemici importanți (mai mult decât
tendințele globale de putere) în înțelegerea calculelor și acțiunilor de putere ale
Rusiei, în cazurile Georgiei și Ucrainei. Mărirea la nivel regional adaugă profunzime
197
The Editorial Board, What Biden Got Right on His Trip to the Middle East. The New York Times,
2022.
198
Ripsman N. M., J. W. Taliaferro and S. E. Lobell, Neoclassical Realist …, op. cit.

80
rolului stimulilor sistemici, deoarece, după cum notează Buzan și Wever, setările
regionale tind să fie mai instabile, deoarece amenințările de securitate minimizează
simbiotic cu distanța: „nesiguranța este adesea asociată cu proximitatea”. Ulterior, în
contextul acțiunilor Rusiei împotriva Ucrainei, dinamica de putere în schimbare a
Europei de Est determinată de extinderea NATO și a UE - cuplată cu noua
asertivitate a Rusiei - ar putea fi cel mai bine caracterizată ca o tranziție către un
cadru regional cu o distribuție bipolară de putere între Rusia şi Occident. Adăugați că
nu a existat o arhitectură de securitate agreată și o astfel de dinamică de putere
regională în schimbare a creat o situație regională favorabilă în mod natural
concurenței și conflictelor.
Cu toate acestea, realismul neoclasic susține că, deoarece politicile externe
ale unui stat sunt rareori „obiectiv „eficiente” sau previzibile” atunci când se bazează
exclusiv pe o „evaluare obiectivă a puterii relative”, fie la nivel internațional sau
regional, este necesar să se deschidă cutia neagră a unui stat și aduc variabile
interne199. Unul dintre cele mai citate puncte slabe ale realismului neoclasic este că
nu există un acord cu privire la ce variabile interne ar trebui incluse și nici la modul
în care acestea interacționează în mod explicit cu variabila independentă (stimuli
sistemici). Narizny200 susține că realismul neoclasic se destramă adesea deoarece
„politica internă urmează o logică diferită de cea a politicii internaționale, chiar și
atunci când presiunile sistemice sunt extreme”. Astfel, pentru Narizny și alții,
variabilele interne (strâns legate de punctul de plecare ontologic al realismului
structural) ar trebui să fie implicate doar într-un mod foarte limitat, altfel cercetătorul
riscă să-și piardă dungile realiste.
Într-adevăr, studii realiste neoclasice anterioare care au analizat în mod
explicit politica externă a Rusiei au operaționalizat diferite variabile interne, cum ar
fi procesul de elaborare a politicii externe interne, statutul și prestigiul, rolul special
al lui Vladimir Putin, și ideologie. Acestea sunt studii bogate care oferă un aliment
interesant de gândire cu privire la rezultatele politicii externe a Rusiei. Totuși, dacă
acceptăm că numeroase variabile interne sunt importante pentru înțelegerea
rezultatelor politicii externe a Rusiei, trebuie să acceptăm și că realismul neoclasic de

199
Taliaferro J. W., ‘‘State Building for Future Wars: Neoclassical Realism and the Resource-
Extractive State.’’ Security Studies 15 (3), 2006, p. 213.
200
Narizny K., ‘‘On Systemic Paradigms and Domestic Politics: A Critique of the Newest Realism.’’
International Security 42 (2), 2017, p. 164.

81
tip II este deficitar în sensul că nu poate oferi o ierarhie universală a variabilelor cele
mai importante. Acesta este ceva ce cercetătorul trebuie să facă el însuși în
proiectarea cadrului specific - toate studiile citate anterior folosesc, în unele cazuri în
mare măsură, cadre realiste neoclasice diferite. Prin urmare, făcând acest lucru,
acuzațiile de caracter ad-hoc au un anumit merit. Cu toate acestea, având în vedere
obiectivele bazate pe probleme ale realismului neoclasic de tip II, o astfel de tăiere a
colțurilor este considerată acceptabilă.
Inspirându-se din lucrările non-realiste menționate mai sus despre Rusia,
identitatea și percepțiile sunt două variabile utile care pot fi operaționalizate într-un
cadru realist neoclasic de tip II pentru a adăuga o perspectivă suplimentară în logica
luării deciziilor Rusiei. Desigur, combinarea variabilelor ideaționale și psihologice
într-un cadru realist este un paratrăsnet pentru critici semnificative până la punctul în
care probabil generează o situație în care „epistemologia contrazice fundamental
ontologia”201. Cu toate acestea, majoritatea studiilor realiste neoclasice de tip II au
îmbrățișat eclectismul ontologic și epistemologic, ceea ce a ajutat aceste studii să
evite „constrângerile asupra anchetei” care inhibă alte cadre teoretice 202. Prin urmare,
ca și realismul clasic, realismul neoclasic de tip II nu se preocupă de afirmarea unei
teorii științifice a IR, astfel încât astfel de contradicții și incongruențe sunt
acceptabile atâta timp cât efectuează un serviciu pragmatic: și anume oferirea unui
cadru analitic informat teoretic, care poate face lumină asupra unei probleme
identificate. Acest lucru este adesea întreprins prin utilizarea metodei de urmărire a
procesului - în special tipul său de „explicație a rezultatului” - care permite
cercetătorului să identifice empiric un mecanism cauzal liber între variabilele
independente, de intervenție și dependente pentru a explica un rezultat al politicii
externe. Prin urmare, lăsând contradicțiile deoparte, în domeniul de aplicare al unui
cadru realist neoclasic de tip II, identitatea și percepțiile se potrivesc ca variabile de
intervenție care lucrează - împreună cu alți factori potențiali interni - pentru a
„canaliza, media și (re)direcționa” presiunile sistemice în străinătate 203.

201
Kratochwil F. and J. G. Ruggie, “International Organization: A State of the Art on an Art of the
State.’’ International Organization 40 (4), 1986, p. 764.
202
Haas P. M., and E. B. Haas, ‘‘Pragmatic Constructivism and the Study of International
Institutions.’’ Millennium: Journal of International Studies 31 (3), 2002, p. 547.
203
Schweller R. L., ‘‘Unanswered Threats: A Neoclassical Realist Theory of Underbalancing.’’
International Security 29 (2), 2004, p. 164.

82
 Identitatea - și anume, valorile, credințele, normele și ipotezele pe care un stat
le acordă prioritate pentru rolul său internațional - influențează deciziile de politică
externă prin modelarea și verificarea alegerilor de politică externă ale unui stat. Cu
alte cuvinte, identitatea acționează ca un fel de cadru cognitiv pentru factorii de
decizie; un filtru care dă sens sistemului internațional și modul în care o entitate ar
trebui să acționeze corespunzător în cadrul acestuia. În contextul acțiunii Rusiei față
de Ucraina, discursurile identitare asociate cu turnarea ei civilizațională sunt
importante pentru că au lucrat pentru a restrânge opțiunile disponibile Rusiei pentru a
răspunde situației geopolitice în schimbare. Este important, așa cum susțin Chafetz,
Frankel și Spirtaz204, „actorii internaționali tind să-și schimbe conceptele despre
rolurile lor doar fără tragere de inimă și cu dificultate”, ceea ce le împiedică
capacitatea de a înțelege și de a interacționa cu identitățile de rol alternative ale altor
actori în sistemul internațional. Acest lucru poate ajuta la explicarea de ce Rusia a
fost blocată pe un fel de dependență pe cale de a rezista statutului de mare putere cu
o turnură civilizațională și incapabil să privească UE și NATO ca altceva decât
adversari și concurenți în ceea ce privește Ucraina.
Factorii de decizie de politică externă - fie că sunt lideri, politicieni, personal
militar sau birocrați - iau decizii care se bazează pe percepțiile și calculele lor privind
puterea relativă și interesele și motivațiile altor state. Cu toate acestea, spre deosebire
de identitate, percepțiile nu sunt constrictive, ci mai degrabă pot denatura opțiunile
disponibile unui stat, în mod corect sau greșit. Într-adevăr, având în vedere că
percepțiile unui stat provin din cunoașterea colectivă, ele sunt, în mod înțeles,
predispuse la erori umane.205 Jervis a observat că percepțiile greșite sunt comune în
luarea deciziilor de politică externă, argumentând că „erorile sunt inevitabile” atunci
când sunt luați în considerare factorii tehnologici, organizaționali, psihologici și
sociali”. În contextul acțiunii Rusiei împotriva Ucrainei, odată cu revenirea lui Putin
la președinție în 2012, „pragmatismul marii puteri”, care i-a caracterizat termenii
anteriori s-a mutat într-un „nou program de supraviețuire”, care i-a condus pe factorii
de decizie în politica externă ai Rusiei spre o logică de bază cu sumă zero pentru
politicile sale externe. În acest scop, Rusia a perceput în mod clar ca Ucraina ca parte
a sferei sale de interes privilegiat ca un obiectiv vital și ineficient de politică externă
204
Chafetz G., B. Frankel, and M. Spirtaz, Origins of National Interests. Abingdon: Frank Cass and
Company, 1999.
205
Jervis R., ‘‘War and Misperception.’’ The Journal of Interdisciplinary History 18 (4), 1988, p. 699.

83
și după ce eforturile inițiale nu au reușit să realizeze acest lucru, războiul a devenit o
opțiune rațională.
Deși identitatea și percepțiile sunt dinamice și se influențează și se
informează reciproc, o relație brută între cele două poate fi schițată în scopurile unui
cadru realist neoclasic. În cadrul procesului de elaborare a politicilor externe al
statelor, se susține că identitatea adaugă parametri de comportament adecvat din care
percepțiile stimulilor sistemici informează recomandările de politică în consecință.
Recomandările de politici trec apoi prin canalele oficiale de luare a deciziilor,
conducând la o decizie convenită, toate acestea având loc într-un cadru dinamic, cu
bucle continue de feedback. În centrul legăturii identitate-percepții se află securitatea
ontologică și, în acest caz, dorința Rusiei de a găsi un rezultat care să confirme și să
întărească concepțiile lor despre ontologie.
Când toate variabilele cadrului realist neoclasic de tip II sunt combinate,
poate fi transmis un argument cu privire la motivul pentru care Rusia s-a angajat în
astfel de alegeri de politică externă. În primul rând, argumentul trebuie să înceapă cu
variabila independentă (stimuli sistemici) care este asumată de realismul neoclasic ca
sursă de bază a procesului decizional al Rusiei. Stimulul sistemic cheie, așa cum s-a
menționat mai devreme, a fost schimbarea situației geopolitice regionale din Europa
de Est, determinată de expansiunea NATO/UE și renașterea Rusiei în „apropierea sa
în străinătate”. Cu toate acestea, ulterior, presiunile sistemice au fost mediate și
modelate în continuare de interacțiunea identității restrânse a Rusiei - sub forma
cotiturii sale civilizaționale - și a percepțiilor înclinate - sub forma supraviețuirii sale
în creștere. Împreună, aceste variabile au făcut ca luarea deciziilor de politică externă
a Rusiei în contextul Ucrainei să fie pesimistă și cu sumă zero, excluzând orice
oportunitate de compromis și ridicând potențialul pentru mai multe conflicte.
Desigur, având în vedere că realismul neoclasic rămâne structurat, este puțin probabil
ca politicile Rusiei să se schimbe semnificativ până când vor avea loc schimbări
substanțiale în structura geopolitică a Europei de Est, cum ar fi sarcina inițială de a
găsi o arhitectură de securitate agreabilă.

CONCLUZII

84
 Scopul acestei lucrări a fost să ilustreze modul în care realiștii structurali,
precum Mearsheimer, pot oferi perspective de bază - în mare parte de bun simț -
despre motivul pentru care Rusia a invadat Ucraina, dar, invariabil, acești teoreticieni
sunt incapabili să ofere o explicație mai profundă și mai convingătoare. Cu toate
acestea, este important să nu confundăm realismul structural cu realismul în general -
un obicei prost atât al jurnaliștilor, cât și al savanților în discursul intelectual public
despre războiul din Ucraina. După cum s-a demonstrat, realismul este mai mult decât
o variantă structurală și o mare parte din discursul intelectual public dezminte
bogăția realismului. În timp ce relatările realiste structurale au prezis în mod aparent
efectul destabilizator al situației geopolitice în schimbare, ele nu sunt în măsură să
ofere nicio complexitate cu privire la motivul pentru care Rusia a ales să invadeze
Ucraina atunci când a făcut-o. În consecință, pentru a extinde sfera de decizie a
Rusiei, au fost angajate două argumente cheie, interconectate, din studii non-realiste:
gândirea civilizațională și securitatea ontologică. Deși realismul structural este
teoretic incapabil să încorporeze astfel de idei, s-a demonstrat că alte variante ale
realismului - și anume realismul clasic și realismul neoclasic - sunt adepte și pot
ajuta la demonstrarea unor argumente realiste mai convingătoare pentru explicarea
acțiunilor Rusiei împotriva Ucrainei.
Realismul clasic arată că entitățile sociale - accentul aici a fost pus pe Rusia -
au o nevoie ontologică de a-și vedea afirmate cerințele pentru auto-înflorire.
Substanța psihologică-emoțională a acestei nevoi este adesea trecută cu vederea de
relatările cu realism ofensator. Realismul clasic se concentrează pe politica puterii,
dar este deschis către construcții sociale, cum ar fi identitatea; credințe psihologice-
emoționale, cum ar fi naționalismul, civilizaționismul și statutul/prestigiul; și emoții,
inclusiv, dar fără a se limita la frică. Teoretizarea lui Morgenthau se bazează pe
practicieni să exercite o bună judecată și, fără îndoială, el ar fi acuzat luarea
deciziilor de politică externă a Rusiei (și a Statelor Unite) asupra Ucrainei pentru că
s-a dedat în mod excesiv la partea de afirmare a „poftei de putere”. Realismul său
este prescriptiv și consacră prudența (moderația) ca virtute supremă, în egală măsură
pentru savant și pentru decident în politica externă 206. Prin urmare, realiștii clasici ar
fi de acord că teoretizarea lui Mearsheimer (spre deosebire de expertiza sa) asupra

206
Barkin S., ‘‘Realism, Prediction, and Foreign Policy.’’ Foreign Policy Analysis 5 (3), 2009, p. 238.

85
supraviețuirii în anarhie este o piesă a puzzle-ului ucrainean, dar doar o piesă și nu
cea mai valoroasă.
Realismul neoclasic, în acest caz, varianta sa de tip II, este capabil să preia
observațiile structurale utile ale realiștilor structurali și să adauge mai multe prin
încorporarea variabilelor interne. Deși realismul neoclasic de tip II necesită o
contribuție ad-hoc semnificativă din partea cercetătorului, atunci când este utilizat
într-un mod bazat pe probleme, acesta poate produce o analiză realistă bogată a unui
eveniment sau situație politică internațională dată. În contextul războiului din
Ucraina și al necesității de a introduce conceptele de civilizație și securitate
ontologică, un cadru realist neoclasic de tip II care operaționalizează identitatea și
percepțiile poate contribui la producerea unei explicații multivariate a motivului
pentru care Rusia a întreprins acțiunile pe care le-a avut împotriva Ucrainei. Situația
geopolitică în schimbare din Europa de Est, combinată cu rolul restrâns al identității
în schimbare a Rusiei - ca parte a întorsăturii sale civilizaționale - și natura înclinată
a percepțiilor sale în schimbare a amenințărilor - adoptarea unui fel de supraviețuire
cu sumă zero - a produs o situație în care Ucraina a fost ridicată la rangul de interes
național existențial pentru Kremlin. Astfel, realismul neoclasic preia în acest fel
observația de bază a lui Mearsheimer și încearcă să-i adauge o bogăție semnificativă.
În timp ce realiștii structurali vor sublinia probabil că atât cadrele realiste
clasice, cât și cele neoclasice schițate aici nu pot pretinde aceeași verificabilitate
științifică ca și cadrele lor realiste structurale, astfel de fundamente pozitiviste sunt o
relicvă a revoluției comportamentale și ar trebui limitate la nisipurile timpului. Într-
adevăr, nici realismul clasic, nici realismul neoclasic de tip II nu este o teorie strictă a
IR; sunt cadre analitice mai informate teoretic. Dar, îmbrățișarea pozițiilor ontologice
și epistemologice mai umile este ceva care ar putea nu numai să îmbunătățească
gândirea realistă prin extinderea scopului și domeniului său de aplicare, ci și prin
deschiderea realismului pentru influența altor tradiții IR, cum ar fi variabilele
ideatice cultivate de constructivism. În acest scop, atât realismul clasic, cât și cel
neoclasic demonstrează în mod convingător potențialul de a încorpora idei mai noi în
cadre teoretice realiste.
În cele din urmă, ne place sau nu, competiția marilor puteri este din nou în
prim-planul politicii internaționale și, din această cauză, realismul va rămâne una
dintre ramurile dominante ale IR în avans. Cu toate acestea, în timp ce realiștii

86
structurali pot ocupa în continuare titlurile în discursul public atunci când au loc
evenimente internaționale majore precum războiul din Ucraina, este important ca
schițele simple care combină realismul structural cu realismul în general să fie
contestate, iar cadrele realiste mai clasice și neoclasice să fie dezvoltate și transmise
pentru a oferi explicații convingătoare. Pentru că, încă o dată, pentru înregistrare: nu
există o singură teorie realistă a IR, ci numeroase teorii realiste. Și, deși realismul
structural a avut o perioadă lungă în soare, războiul din Ucraina demonstrează că este
timpul să trecem la pășuni mai verzi în altă parte, în cadrul tradiției realismului.
Acest studiu de caz a luat în considerare trei întrebări în jurul politicii externe
a Rusiei: dacă aceasta este (in-)consecventă și (im-)previzibilă, dacă este cooperativă
sau necooperativă în relația cu Occidentul și, în sfârșit, ce perspective teoretice pot
ajuta în înțelegerea politicii ruse. Studiul a analizat politica externă a Rusiei la nivel
conceptual, oferind o imagine de ansamblu asupra principalelor concepte de politică
externă și securitate; a analizat politica externă a Rusiei pe o serie de ani; a
considerat atitudinea și interesele Rusiei față de Occident ca un actor generalizat, dar
și prin „despărțirea” Occidentului în trei OIG. Această abordare a contribuit la
obținerea unei perspective mai diversificate asupra politicii externe a Rusiei.
Pentru a începe cu prima întrebare, politica externă a Rusiei este mai
previzibilă și mai consistentă. Pentru a o înțelege, trebuie să se țină seama atât de
contextul intern de acțiune - capacități de putere materială, auto-percepție subiectivă
și percepție a realităților internaționale - cât și de schimbările obiective din contextul
internațional, adică acțiunile Occidentului. Chiar dacă există unele trăsături de vag în
politica rusă (de exemplu, procesul de luare a deciziilor netransparent, lipsa viziunii
strategice pe termen lung și incapacitatea de a formula strategii concrete), cu toate
acestea, politicienii occidentali și chiar unii analiști nu au reușit adesea să recunoască
claritatea semnalelor pe care omologii lor ruși le trimiteau. Realismul neoclasic ajută
la înțelegerea faptului că Rusia urmărește interese mai mult sau mai puțin
permanente în diferite faze ale politicii sale externe post-sovietice. Acestea includ
asigurarea securității și autonomiei, maximizarea utilităților materiale, dar și
maximizarea statutului/prestigiului.
Schimbările la nivelul preferințelor politice depind de schimbările din
contextul acțiunii. Capacitățile de putere internă îmbunătățite, împreună cu mai multă
încredere în sine și mândria restabilită, duc la o politică externă mai asertivă.

87
Deoarece preocupările privind securitatea și statutul Rusiei au fost în mare măsură
ignorate de Occident, acest lucru a dus la o scădere a cooperării și a încrederii. În
schimb, un respect mai mare față de preocupările Rusiei în cursul unei „resetări” a
dus la o mai mare disponibilitate a acesteia de a coopera.
În special acestui ultim factor de prestigiu/statut nu i s-a acordat suficientă
atenție. Chiar dacă există slăbiciuni interne, Rusia se simte încrezătoare în sine, iar
această încredere subiectivă în sine se adaugă la capacitățile sale materiale
îmbunătățite, făcând Rusia mai capabilă să ia măsuri riscante și auto-asertive. În timp
ce Rusia face adesea greșeli care o îndepărtează de partenerii săi occidentali (de
exemplu, războiul din Cecenia, încălcarea drepturilor omului, tendințe autocratice,
probleme cu statul de drept), statele occidentale trebuie să recunoască faptul că:
„Includerea în grupurile superioare poate fi o strategie mai înțeleaptă pe termen lung
decât limitarea... Cel mai bine este să cooptați un stat în „familia națiunilor” la
începutul procesului, înainte ca adversarul să se transforme în competiția militară,
din frustrare , ca singurul mijloc disponibil de a-și îmbunătăți poziția relativă” 207. În
plus, tratarea preocupărilor legate de statutul Rusiei „serios și respectuos” și
acordarea unei identități pozitive conduce la „progres major în asigurarea cooperării
sale”208.
În timp ce politica externă a Rusiei a fost adesea văzută ca fiind anti-
occidentală, chiar și fără a lua în considerare recenta „resetare” ruso-occidentală,
această presupunere nu este adevărată. În primul rând, există un dualism în politica
externă a Rusiei: în timp ce încearcă să-și consolideze puterea față de Occident, caută
și recunoașterea de către Occident a statutului său. Deși consideră unele acțiuni
occidentale, precum extinderea NATO, ca un risc de securitate, Rusia este interesată
de cooperarea în alte domenii de securitate, precum Afganistanul, și modernizarea
echipamentelor sale militare, dar și în parteneriate de modernizare cu țările
occidentale în sfera economică. De aceea, politica externă a Rusiei este
compensatorie și coexistă cooperarea și non-cooperarea. Această conviețuire poate fi
întâlnită în diferite perioade și în Rusia, în politica față de diferite OIG. Rusia
instrumentalizează diferite cadre multilaterale și bilaterale în timp ce își urmărește
interesele. În al doilea rând, retorica internă anti-occidentală este adesea în

207
Larson D. W. & Shevchenko A., Status concerns and multilateral ………” , p. 192.
208
Ibidem, p. 206.

88
contradicție cu politica actuală a Rusiei, prin care Rusia încearcă să se prezinte ca un
actor internațional bine comportat, prietenos, care este totuși conștient de propriile
interese. Acest dualism al politicii externe, fiind jucat la nivel intern pentru un public
intern și la nivel internațional pentru unul internațional, este evidențiat și de realismul
neoclasic. În al treilea rând, în timp ce interpretează noua asertivitate a Rusiei ca
fiind anti-occidentală, partenerii occidentali uită adesea că politica externă este legată
de problemele interne și, de asemenea, sunt necesare capacități mai puternice pentru
a permite Rusiei să reziste provocărilor de securitate internă și transnațională cu care
se confruntă această țară. În sfârșit, există și rolul Occidentului în noua asertivitate a
Rusiei.
Astfel, în ceea ce privește a treia întrebare ridicată în acest articol, realismul
neoclasic este un cadru teoretic adecvat pentru studierea politicii externe a Rusiei.
Ajută la înțelegerea surselor noii asertivități în politica externă a Rusiei, care se
bazează pe capacități interne îmbunătățite. Realismul neoclasic acordă o atenție
deosebită contextului internațional de acțiune, iar politica externă a Rusiei depinde
foarte mult de ceea ce face Occidentul. În cele din urmă, realismul neoclasic
integrează și factori subiectivi în cadrul analitic. În viitor, această perspectivă ar
putea fi extinsă și mai mult pentru a include mai multe cercetări asupra problemelor
psihologice, precum statutul/prestigiul, dar și emoțiile, menținând totuși importanța
predominantă a unui echilibru internațional de putere și a capacităților interne de
putere.

89
 BIBLIOGRAFIE

1. Adomeit, H., & Kupferschmidt, F., Russ/and und die NATO. Krise verwalten
oder Potentiale entwickeln? [Russia and NATO. Crisis management or
development of potential?], Berlin: SWP-Studie, German Institute for
International and Security Affairs, http://www.
swp-berlin.org/fileadmin/contents/products/studien/2008_S10_adm_
kpm_ks.pdf, 2008.
2. Alexandrova, O., Götz, R., & Halbach, U., Rußland und der
postsowjetischeRaum (Russia and thepost-Sovietspace), Baden-Baden: Nomos
Verlagsgesellschaft, (Eds.) 2003.
3. Allison, R., The Russian case for military intervention in Georgia. International
law, norms and political calculation, European Security, 2009, 18(2), 173-200.
4. Arbatov, A., Is a new world war imminent? Russia in Global Affairs (2).
http://eng.globalaffairs.ru/number/n_9127, 2007.
5. Arbatov, A. Pochemu my ne ponimaem drug druga?. [Why we do not understand
each other] Voenno-promyshlenny Kurier, 28(344), Accessed http://vpk-
news.ru/articles/6263, 2010.
6. Arbatova, N. Natsionalnie interesi i vneshnyaa politika Rossii: Evropeyksoe
napravlenie (1991-1999). [National interests and Russian foreign policy: the
European Vector (1991-1999)]. Moscow: IMEMO RAN, 2005.
7. Arendt, Hannah. Between Past and Future: Six Exercises in Political Thought.
London: Faber & Faber, 1961.
8. Areshev, A. (2007). DOVSE. Ustarevshii Dogovor i Novye Realii. [CFET. An
outdated agreement and new realities]. Mezhdunarodnaia Zhizn', 12, 128-142.
9. Arias-King, F., de Arias, A. K., & de La Canal, F. A. (2008). Russia’s borderline
personality. Demokratizatsiya (Spring), 117-129.
10. Aris, B. (2010). Russia and Europe hit the fast forward button. 9 June. http://
www.businessneweurope.eu/story2148/Russia_and_Europe_hit_the_
fast_forward_button

90
11. Averre, D. (2009). From Pristina to Tskhinvali: the legacy of operation allied
force in Russia’s relations with the West. International Affairs, 85(3), 575-591.
12. Averre, D. 2010. ‘‘The EU, Russia and the Shared Neighbourhood: Security,
Governance and Energy.’’ European Security 19 (4): 531-4.
13. Baranovsky, V. G., & Bogaturov, A. D. (2010). Sovremennye globalnye
problemy. [Contemporary global problems]. Moscow: Aspect.
14. Barkin, J. S. (2003). Realist constructivism. International Studies Review, 5(3),
325-342.
15. Barkin, S. 2009. ‘‘Realism, Prediction, and Foreign Policy.’’ Foreign Policy
Analysis 5 (3): 233-46.
16. Barkin, S. 2010. Realist Constructivism: Rethinking International Relations
Theory. Cambridge: Cambridge University Press.
17. Barnes, J., & Cooper, H. (2019, January 14). Trump Discussed Pulling U.S.
From NATO, Aides Say Amid New Concerns Over Russia.
18. Barnett, M. (1993). Institutions, roles, and disorder: the case of the Arab states
system. International Studies Quarterly, 37(2), 271-296.
19. Baumann, R., Rittberger, V., & Wagner, W. (2001). Neorealist foreign policy
theory. In V. Rittberger (Ed.), German foreign policy since unification. Theories
and case studies (pp. 37-68). Manchester and New York: Manchester University
Press,.
20. Behr, Hartmut. (2013) ‘Security Politics and Public Discourse: A
Morgenthauian Approach’, in Interpreting Global Security, edited by M. Bevir,
O. Daddow, and I. Hall, London: Routledge.
21. Biden, J. 2022. Remarks by President Biden on the United Efforts of the Free
World to Support the People of Ukraine. The White House.
22. Bogaturov, A. D. (2010a). Kontrrevolutsiia tsennostei i mezhdunarodnaia
bezopasnost’. [Counterrevolution of values and international security].
Mezhdunarodnyie Protsessy, 8(3(24)). http://www.intertrends.ru/
seventeenth/001.htm Bogaturov, A. D. (2010b). Sovremennaya mirovaya
politika. Prikladnoy analiz (2nd ed.)In Contemporary world politics. Applied
analysis, Moscow: Aspect Press.
23. Bordachev, T. (2008). The limits of rational choice. Russia in Global Affairs, 4
(October). http://eng.globalaffairs.ru/number/n_11896

91
24. Brubaker, R. 2017. ‘‘Between Nationalism and Civilizationism: The European
Populist Moment in Comparative Perspective.” Ethnic and Racial Studies 40 (8):
1191-226.
25. Bugajski, J. (2004). Cold peace: Russia’s new imperialism. Washington: Center
for Strategic and International Studies.
26. Burchill, S. (2001). Realism and neo-realism. In S. Burchill, & A. Linklater
(Eds.), Theories of international relations (pp. 70-102), London.
27. Burns, N. 2022. What Realists Get Wrong about Putin. New Statesman.
28. Buzan, B., and O. Wsver. 2003. Regions and Powers: The Structure of
International Security. Cambridge: Cambridge University Press.
29. Buzan, Barry, Ole Wever and Jaap de Wilde. (1998). Security: A New
Framework for Analysis. London: Lynne Rienner.
30. Carr, E. H. 1939. The Twenty Years’ Crisis 1919-1939: An Introduction to the
Study of International Relations. New York: St Martin’s Press.
31. Cashman, G. 2013. An Introduction to Theories of International Conflict.
Lanham: Rowman & Littlefield Publishers.What Causes War?.
32. Chafetz, G., B. Frankel, and M. Spirtaz. 1999. Origins of National Interests.
Abingdon: Frank Cass and Company.
33. Chotiner, I. 2022. Why John Mearsheimer Blames the U.S. for the Crisis in
Ukraine. The New Yorker.
34. Cladi, L., & Locatelli, A. (2012). Bandwagoning, Not Balancing: Why Europe
Confounds Realism. Contemporary Security Policy , 264-288.
35. Coker, C. 2019. The Rise of the Civilizational State. Cambridge: Polity.
36. Cozette, Murielle. (2008) ‘Reclaiming the Critical Dimension of Realism: Hans
J. Morgenthau and the Ethics of Scholarship’, Review of International Studies
34(1): 5-27.
37. Cupchik, G. (2001). Constructivist realism: an ontology that encompasses
positivist and constructivist approaches to the social sciences. Qual-itative Social
Research, 2(1), 29-39.
38. Curtis, S., and M. Koivisto. 2010. ‘‘Towards a Second ‘Second Debate’?
Rethinking the Relationship between Science and History in International
Theory.’’ International Relations 24(4): 433-55.

92
39. Danilov, D. (2005). Russia and European security. In D. Lynch (Ed.)(1st ed.).
What Russia sees, Vol. 74 (pp.79-99) Paris: The EU Institute for Security
Studies.
40. Dannreuther, R. 1999. ‘‘Escaping the Enlargement Trap in NATO-Russian
Relations.’’ Survival 41 (4): 145-64.
41. Darczewska, J. (2014). The anatomy of Russian information warfare. The
Crimean operation, a case study. Osrodek Studiow Wschodnich im. Marka
Karpia.
42. Dawson, G. 2022. ‘‘‘No Future for Libya with Gaddafi’: Classical Realism,
Status and Revenge in the UK Intervention in Libya.’’ Cambridge Review of
International Affairs 35 (3): 357-74,
43. Dawson, G., and N. R. Smith. 2022. Russia’s Ontological Security: Why the
Invasion ‘had’to Happen. The Loop.
44. De Haas, M. (2010). Russia’s foreign security policy in the 21st century - Putin,
Medvedev and beyond. London.
45. Diesen, G. 2016. EU and NATO Relations with Russia: After the Collapse of the
Soviet Union. Abingdon: Routledge.
46. Donnelly, J. 2004. Realism and International Relations. Cambridge: Cambridge
University Press.
47. Doran, C. (2010). The two sides of multilateral cooperation. In W. I. Zartman, &
S. Touval (Eds.), International cooperation: The extents and limits of
multilateralism (pp. 40-59). Cambridge: Cambridge Univer-sity Press.
48. Douthat, R. 2022. They Predicted the Ukraine War. But Did They Still Get it
Wrong? The New York Times.
49. Dovidio, J. F., Gaertner, S. L., & Esses, V. M. (2008). Cooperation, Common
Identity, and Intergroup Contact. In B. A. Sullivan, M. Snyder, & J. L. Sullivan
(Eds.), Cooperation. The Political Psychology of Effective Human Interaction
(pp. 143-160). Blackwell Publishing House.
50. Dunay, P. (2004). Either bring the adapted CFE treaty into force or do not - But
face the consequences. OSCE Yearbook 2003. Nomos Verlag.
51. Dunay, P., & Herd, G. P. (2009). Redesigning Europe? The pitfalls and the
promises of the European security treaty initiative. OSCE Yearbook

93
52. Dunay, P., & Zellner, W. (2000). The adaptation of the CFE treaty - Between
Creeping marginalization and a New conceptual Definition of European Arms
Control. OSCE Yearbook 1999. Nomos Verlag.
53. East-West Institute. (2009). Euro-Atlantic security. One vision, three paths.
http://docs.ewi.info/EuroAtlantic.pdf
54. Entin, M., & Zagorskij, A. V. (2008). Should Russia leave the OSCE? How to
revive the Helsinki process. Russia in Global Affairs, 6(3), 19-31.
55. Faber, J. (1990). On bounded rationality and the framing of decisions in
international relations: towards a dynamic network model of world politics.
Journal of Peace Research, 27(3), 307-319.
56. Fearon, J., & Wendt, A. (2002). Rationalism v. Constructivism: a Sceptical view.
In W. Carlsnaes, T. Risse, & B. A. Simmons (Eds.), Handbook of international
relations (1st ed.) (pp. 52-72) London: SAGE.
57. Feklyunina, V. (2008). Battle for perceptions: projecting Russia in the West.
Europe-Asia Studies, 60(4), 605-629.
58. Fischer, S. (2004). Russlands Westpolitik in der Krise 1992-2000. Eine kon-
struktivistische Untersuchung. [Russia’s West policy in the crisis in 1992¬2000.
A constructivist Study]. Frankfurt/New York: Campus Verlag.
59. Fisher, M. 2022. Putin’s Case for War, Annotated. The New York Times.
60. Frankfurter, Felix. (1937) ‘Letter to Nathan Greene’, 9 December. Container 22,
Manuscript Division, Library of Congress, Washington, DC.
61. Freeland, C. (1993). Russia trying to isolate Ukraine. The Financial Times, 2.
62. Freund, C., & Rittberger, V. (2001). Untilitarian-liberal foreign policy theory. In
V. Rittberger (Ed.), German foreign policy since Unification. Theories and case
studies (1st ed.) (pp. 68-105) Manchester and New York: Manchester University
Press.
63. Fridman, M., & Haass, R. N. (2005). An interview with Sergey Ivanov, minister
of defense, Russian Federation: The world in the 21st century: Addressing new
threats and challenges. Council on Foreign Relations.
http://www.cfr.org/russian-fed/world-21st-century-addressing-new- threats-
challenges/p7611
64. Friedman, T. L. 1998. Foreign Affairs; Now a Word from X. The New York
Times.

94
65. Galston, William. A. (2010) ‘Realism in Political Theory’, European Journal of
Political Theory 9 (4): 385-411.
66. Gerrits, A. (2008). Russia and the OSCE. A story of high expectations, strong
disillusionment and obstinate confrontation. Security and Human Rights, 19(2),
107-109.
67. Giddens, A. 1984. The Constitution of Society: Outline of the Theory of
Structuration. Berkeley: University of California Press.
68. Gotz, E. 2016. ‘‘Neorealism and Russia’s Ukraine Policy, 1991-Present.’’
Contemporary Politics 22 (3): 301-23.
69. Graham, T. (2010). Rossiia i ostalnoi mir. [Russia and the Rest of the World].
Pro et Contra (July-October), 112-127.
70. Grieco, J. (1997). Realist international theory and the study of world politics. In
M. W. Doyle, & G. J. Ikenberry (Eds.), New thinking in international relations
theory (1st ed.) (pp. 163-177) Boulder: Westview.
71. Haas, P. M., and E. B. Haas. 2002. ‘‘Pragmatic Constructivism and the Study of
International Institutions.’’ Millennium: Journal of International Studies 31 (3):
573-601.
72. Haukkala, H. (2005). The Relevance of norms and values in the EU’s Russia
policy. UPI Working Paper (52).
73. Headley, J. (2008). Russia and the Balkans. Foreign policy from Yeltsin to Putin.
New York: Columbia University Press.
74. Hobson, J. M. 2007. ‘‘Deconstructing the Eurocentric Clash of Civilizations:
De-westernizing the West by Acknowledging the Dialogue of Civilizations.’’ In
Civilizational Identity: The Production and Reproduction of “Civilizations” in
International Relations, edited by M. Hall, and P. T. Jackson, 149-65. New York:
Palgrave Macmillan.
75. https://www.nytimes.com/2019/01/14/us/politics/nato-president-trump.html
76. https://www.theguardian.com/world/2022/feb/21/uk-says-serious-doubts-exist-
within-russian- military-about-invading-ukraine
77. Huntington, Henry P. (2013). ‘A Question of Scale: Local versus Pan-Arctic
Impacts from Sea-Ice Change’, in Media and the Politics of Arctic Climate
Change: When the Ice Breaks, edited by Miyase Christensen, Annika E. Nilsson
and Nina Wormbs, 114-127. Basingstoke: Palgrave Macmillan.

95
78. Huntington, S. P. 2013. ‘‘The Clash of Civilizations?’’ Foreign Affairs 72 (3):
22-49.
79. Hurlburt, H. (1995). Russia, the OSCE and European security architecture.
Helsinki Monitor, (2), 5-20.
80. In Neoclassical Realism in European Politics, edited by A. Toje, and B. Kunz,
234-54. Manchester: Manchester University Press.
81. In The Routledge Handbook of EU-Russia Relations, edited by T. Romanova,
and M. David, 71-81. London: Routledge.
82. Jackson, N. J. (2003). Russian foreign policy and the CIS. Theories, debates and
actions (1st ed.) New York: Routledge.
83. Jackson, P. T. 2007. ‘‘Civilizations as Actors: A Transactional Account.’’ In
Civilizational Identity: The Production and Reproduction of “Civilizations” in
International Relations, edited by M. Hall, and P. T. Jackson, 33-49. New York:
Palgrave Macmillan.
84. Jackson, Patrick Thaddeus. (2011). The Conduct of Inquiry in International
Relations: Philosophy of Science and its Implications for the Study of World
Politics. London: Routledge.
85. Jervis, R. (1988). ‘‘War and Misperception.’’ The Journal of Interdisciplinary
History 18 (4): 675-700.
86. Jervis, R. (1988). Cooperation under the Security Dilemma.//World Politics,
Vol.30, No.2, pp.167–214.
87. Jibladze, K. 2007. ‘‘Russia’s Opposition to Georgia’s Quest for NATO
Membership.’’ China and Eurasia Forum Quarterly 5: 45-51.
88. Johnson, D. D., & Thayer, B. A. (2016). The evolution of offensive realism:
Survival under anarchy from the Pleistocene to the present. Politics and the life
sciences, 35(1), 1-26.
89. Jones, S. G. (2007). The Rise of European Security Cooperation. Cambridge
University Press.
90. Juneau, T. 2010. Neoclassical Realist Strategic Analysis: A Statement.
91. Karaganov, S. (2009). The magic numbers of2009. Russia in Global Affairs.
http://eng.globalaffairs.ru/number/n_13036
92. Karaganov, S. (2011). Lucky Russia. Russia in global affairs. http://eng.
globalaffairs.ru/pubcol/Lucky-Russia-15154

96
93. Kassianova, A. (2001). Russia: still open to the west? Evolution of the state
identity in the foreign policy and security discourse. Europe-Asia Studies, 53(6),
821-839.
94. Kavalski, E. 2019. ‘‘The Puzzle of India’s Relations with ‘Central Eurasia.’’
Asian Security 15 (3): 304-22.
95. Kazharski, A. 2020. ‘‘Civilizations as Ontological Security? Stories of the
Russian Trauma.’’ Problems of Post-Communism 67 (1): 24-36.
96. Kennan, G. 1954. Realities of American Foreign Policy. Princeton: Princeton
University Press.
97. Keohane, R. 0.1989. International Institutions and State Power: Essays in
International Relations Theory. Boulder: Westview.
98. Kindermann, G.-K. (2001). Der Aufstieg Ostasiens in der Weltpolitik 1840¬2000.
[The rise of East Asia in world politics from 1840-2000], Mün¬chen/Stuttgart:
Deutsche Verlags-Anstalt.
99. Klein, E. 2022. Transcript: Ezra Klein Interviews Emma Ashford. The New York
Times.
100. Klusmeyer, D. B. 2016. ‘‘Death of the Statesman as Tragic Hero: Hans
Morgenthau on the Vietnam War.’’ Ethics and International Affairs 30 (1): 63-
71.
101. Kobrinskaya, I. (2004). Russian foreign policy in the post-Soviet space: New
priorities for New challenges? PONARS.
102. Kratochwil, F., and J. G. Ruggie. 1986. “International Organization: A State
of the Art on an Art of the State.’’ International Organization 40 (4): 753-75.
103. Kropatcheva, E. 2012. ‘‘Russian Foreign Policy in the Realm of European
Security through the Lens of Neoclassical Realism.’’ Journal of Eurasian Studies
3 (1): 30-40.
104. Kruk, K. (2019). The Crimean Factor: How the European Union Reacted to
Russia's Annexation of Crimea. Warsaw Institute, May, 7.
105. Kuzio, T. 2009. ‘‘Strident, Ambiguous and Duplicitous: Ukraine and the
2008 Russia-Georgia War.’’ Demokratizatsiya: The Journal of Post-Soviet
Democratization 17 (4): 350.
106. Kuzio, T. 2022. How Putin’s Russia Embraced Fascism while Preaching
Anti-fascism. Atlantic Council.

97
107. Laing, R. D. 1960. The Divided Self. Harmondsworth: Penguin.
108. Lang, A. 2004. Political Theory and International Affairs: Hans J.
Morgenthau on Aristotle’s the Politics. London: Praeger Publishers.
109. Larrabee, F. S. 2010. ‘‘Russia, Ukraine, and Central Europe: The Return of
Geopolitics.’’ Journal of International Affairs 63 (2): 33.
110. Larson, D. W., & Shevchenko, A. (2010). Status concerns and multilateral
cooperation. In W. I. Zartman, & S. Touval (Eds.), International coop-eration:
The extents and limits of multilateralism (pp. 182-207). Cam-bridge: Cambridge
University Press.
111. Larson, D. W., T. V. Paul, and W. C. Wohlforth. 2014. ‘‘Status and World
Order.’’ In Status in World Politics, edited by D. W. Larson, T. V. Paul, and W.
C. Wohlforth, 3-29. Cambridge: Cambridge University Press.
112. Lavrov, S. 2014. Russia Cannot Lose Ukraine. TASS.
113. Lawson, T. M., & Erickson, S. L. (1999). History and status of the CIS
Customs Union. US Department of Energy/Lawrence Livermore National
Laboratory.
114. Lebow, Richard. N. (2003). The Tragic Vision of Politics: Ethics, Interests,
and Orders. Cambridge: Cambridge University Press.
115. Lebow, Richard. N. (2011) ‘German Jews and American Realism’,
Constellations 18(4): 545-566.
116. Legro, J. W., and A. Moravcsik. 1999. ‘‘Is Anybody Still a Realist?’’
International Security 24 (2): 5-55.
117. Legvold, R. (2007). Introduction. In R. Legvold (Ed.), Russian foreign policy
in the Twenty-first century and the shadow of the past (pp. 3-34). Columbia
University Press.
118. Light, M., Löwenhardt, J., & White, S. (2006). Putin's Russia and the
enlarged Europe. Oxford: Blackwell/Chatham House.
119. Little, R. 2007. ‘‘The Balance of Power in Politics Among Nations.’’ In The
Legacy of Hans
120. Lo,B.(2009). Medvedev and the new European security architecture. Centre
for European Reform Policy Brief, London. http://www.cer.org.uk/pdf/
pbrief_medvedev_july09.pdf

98
121. Lobell, S. E., Ripsman, N. M., & Taliaferro, J. W. (2009). Neoclassical
realism, the state, and foreign policy. Cambridge: Cambridge Univer-sity Press.
122. Lucas, E. (2008). The new Cold War. How the kremlin menaces both Russia
and the West. London: Bloomsbury.
123. Luce, E. 2022. What the CIA Thinks: William Burns on the New World
Disorder. Financial Times.
124. Lukin, A. (2008). From a post-Soviet to a Russian foreign policy. Russia in
Global Affairs (4). http://eng.globalaffairs.ru/number/n_11886
125. Lukyanov, F. (2009). Rethinking security in “Greater Europe". Why Russia
is seeking a new architecture. Russia in Global Affairs, 7(3), 94-102.
126. Lynch, A. (2001). The realism of Russia’s foreign policy. Europe-Asia
Studies, 53(1), 7-31.
127. Machiavelli, Nicollo. (1532). The Prince. The Harvard Classics, vol. XXXVI.
Available at www.bartleby.com/36/1/prince.pdf
128. Malinova, O. 2020. ‘‘‘Nation’ and ‘Civilization’ as Templates for Russian
Identity Construction: A Historical Overview.’’ In Russia as Civilization, edited
by K. J. Mj0r, and S. Turoma, 27-46. London: Routledge.
129. Malksoo, M. 2021. ‘‘Militant Memocracy in International Relations:
Mnemonical Status Anxiety and Memory Laws in Eastern Europe.’’ Review of
International Studies 47 (4): 489-507.
130. Mankoff, J. 2014. ‘‘Russia’s Latest Land Grab.’’ Foreign Affairs 93 (3): 60-
8.
131. Mannheim, Karl. (1929, 1985) Ideology & Utopia: An Introduction to the
Sociology of Knowledge. San Diego: Harcourt.
132. Mastanduno, M., & Kapstein, E. (1999). Preserving the unipolar moment:
realist theories and U.S. Grand strategy after the Cold War. In M. Mastanduno,
& E. Kapstein (Eds.), Unipolar politics. Realism and state strategies after the
cold war. New York: Columbia University Press.
133. Mayer, M. 2018. ‘‘China’s Historical Statecraft and the Return of History.’’
International Affairs 94 (6): 1217-35.
134. Mayer, M., and N. R. Smith. 2019. ‘‘Taking Publicist IR Seriously: Plural
Audiences and Communication Strategies.’’ New Perspectives 27 (2).
135. McFaul, M. (2014). Moscow's choice. Foreign Affairs, 93(6), 167-171.

99
136. McKinnon, M. (2007). The new Cold War. Revolutions, rigged elections, and
pipeline politics in the former Soviet Union. Random House Canada.
137. Mearsheimer, J. J. (1990). Back to the Future: Instability in Europe After the
Cold War. International Security , 5-56.
138. Mearsheimer, J. J. (1993). The case for a Ukrainian nuclear deterrent.
Foreign affairs, 50-66.
139. Mearsheimer, J. J. (2009). Reckless states and realism. International relations,
23(2), 241-256.
140. Mearsheimer, J. J. (2010). Why is Europe Peaceful Today? European
Consortium for Political Research, (pp. 387-397).
141. Mearsheimer, J. J. (2014). Why the Ukraine crisis is the West's fault: the
liberal delusions that provoked Putin. Foreign Affairs, 93, 77.
142. Mearsheimer, J. J. (2015). Don’t arm Ukraine. New York Times, 8(02),
2015.
143. Mearsheimer, J. J. 2001. The Tragedy of Great Power Politics. New York:
WW Norton & Company.
144. Mearsheimer, J. J. 2014. ‘‘Why the Ukraine Crisis Is the West’s Fault.’’
Foreign Affairs 93 (5): 77-89.
145. Mearsheimer, J. J., & Alterman, G. (2001). The tragedy of great power
politics. WW Norton & Company.
146. Mearsheimer, John J. (2002). ‘Realism, the Real World and the Academy’, in
Realism and Institutionalism in International Studies, edited by Michael Brecher
and Frank P. Harvey. Ann Arbor: The University of Michigan Press.
147. Mearshiemer, J. J. The Tragedy of Great Power Politics. Norton & Company.
Pape, R. A. (2005). Soft Balancing Against the United States. International
Security , 7-45.
148. Mearsheimer, J.J : An offensive realist between geopolitics and
power[online], accesat la data de 10 mai 2023,p, 22, disponibil (PDF) John J.
Mearsheimer: An offensive realist between geopolitics and power (researchgate.net)
149. Meier-Walser, R. (1994). Neorealismus ist mehr als Waltz. Der Synopti-sche
Realismus des Münchner Ansatzes. [Neorealism is more than a Waltz. The
Synoptic Realism of the Munich Approach]. Zeitschrift für Internationale
Beziehungen, (1), 115-126.

100
150. Mercer, J. 2010. ‘‘Emotional Beliefs.’’ International Organization 64 (1): 1-
31.
151. Miliband, D. (2008). Ukraine, Russian and European security, Kiev. http://
www.davidmiliband.info/speeches/speeches_08_012.htm
152. Mintz, A., and K. DeRouen Jr. 2010. Understanding Foreign Policy Decision
Making. Cambridge: Cambridge University Press.
153. Mitzen, J. 2006. ‘‘Ontological Security in World Politics: State Identity and
the Security Dilemma.’’ European Journal of International Relations 12 (3): 341-
70.
154. Monaghan, A. (2008). Russia’s "Big idea": "Helsinki 2" and the reform
ofEuro- Atlantic security. Report. NATO Defense College. 3 September, Rome.
155. Morgenthau in International Relations, edited by M. C. Williams, 137-65.
Oxford: Oxford University Press.
156. Morgenthau, H. (1968). Politics among Nations: The Struggle for War and
Peace. New York:
157. Morgenthau, H. J. (1993). Politics among nations: The struggle for power
and peace. Boston: McGraw-Hill.
158. Morgenthau, H. J. 1947. Scientific Man vs. Power Politics. London: Latimer
House.
159. Morgenthau, H. J. 1948. Politics Among Nations. New York: Alfred A.
Knopf.
160. Morgenthau, Hans J. (1948). Politics Among Nations: The Struggle for
Power and Peace. 7th edition. New York: McGraw-Hill.
161. Morgenthau, Hans. J. (1930) Über die Herkunft des Politischen aus dem
Wesen des Menschen. Container 151, Manuscript Division, Library of Congress,
Washington.
162. Morgenthau, Hans. J. (1962) Politics in the Twentieth Century, vol. I, The
Decline of Democratic Politics, Chicago: University of Chicago Press.
163. Morgenthau, Hans. J. (1972) Science: Servant or Master?, New York: New
American Library.
164. Motyl, A. J. (2014). The surrealism of realism: Misreading the war in
Ukraine. World Affairs, 177, 75.

101
165. Narizny, K. 2017. ‘‘On Systemic Paradigms and Domestic Politics: A
Critique of the Newest Realism.’’ International Security 42 (2): 155-90.
166. Neumann, I. B. (2008). Russia as a great power, 1815-2007. Journal of
International Relations and Development, (11), 128-151.
167. Niebuhr, R. (1932). Moral Man and Immoral Society: A Study in Ethics and
Politics. New York:Charles Scribner’s Sons.
168. Niebuhr, R. 1953. Christian Realism and Political Problems. New York:
Scribner.
169. Nikonov, V. (2003). OSCE and Russia. Old Bridges, New Divisions. Helsinki
Monitor, 14(1), 22-27.
170. Ofer, G., & Pomfret, R. (2004). The economic prospects of the CIS. Sources
of long term growth (1st ed.) Cheltenham, UK; Northampton, MA, USA: Edward
Elgar.
171. Paul, T. (2005). Soft Balancing in the Age of U.S. Primacy. International
Security , 46-71.
172. Petro, N. N. 2018. ‘‘How the West Lost Russia: Explaining the Conservative
Turn in Russian Foreign Policy.’’ Russian Politics 3 (3): 305-32.
173. Pieper, M. 2020. ‘‘Russkiy Mir: The Geopolitics of Russian Compatriots
Abroad.’’ Geopolitics 25 (3): 756-79.
174. Pipes, R. (2004). Flight from freedom: what Russians think and want. Foreign
Affairs, 83(3), 9-15.
175. Poast, P. 2022. A World of Power and Fear: What Realism Critics Get
Wrong. Foreign Affairs.
176. Pollock, M. A. (2001). International Relations Theory and European
Integration. Journal of Common Market Studies , 221-44.
177. Porter, P. 2016. ‘‘Taking Uncertainty Seriously: Classical Realism and
National Security.’’ European Journal of International Security 1 (2): 239-60.
178. Posen, B. (2010). European Union Security and Defense Policy: Response to
Unipolarity? Secuirty Studies, 149-186.
179. Posen, B. 2022. Hypotheses on the Implications of the Ukraine-Russia War.
Defense Priorities.
180. Pozdnyakov, E. (1993). Russia is a great power. International Affairs Mos-
cow, (1), 3-13.

102
181. Putin, V. (2007). Speech and the following discussion at the Munich
Conference on security policy.
182. Putin, V. 2012. Vladimir Putin Inaugurated as President of Russia. President
of Russia.
183. Putin, V. 2022a. Address bythe President of the Russian Federation.
President of Russia.
184. Putin, V. 2022b. St Petersburg International Economic Forum Plenary
Session. President of Russia.
185. Rathbun, B. 2008. ‘‘A Rose by Any Other Name: Neoclassical Realism as the
Logical and Necessary Extension of Structural Realism.’’ Security Studies 17
(2): 294-321.
186. Reddit n.d. Reddit.Com: Search Results - Realism Ukraine. Reddit.
187. References 3.2
188. Ripsman, N. M., J. W. Taliaferro, and S. E. Lobell. 2016. Neoclassical
Realist Theory of International Politics. Oxford: Oxford University Press.
189. Romanova, T., and E. Pavlova. 2012. ‘‘Towards Neoclassical Realist
Thinking in Russia?’’
190. Rosato, S. (2011). Europe's Troubles: Power Politics and the State of the
European Project. International Security , 45-86.
191. Rose, G. (1998). Neoclassical realism and theories of foreign policy. World
Politics, 51(1), 144-172.
192. Rose, G. 1998. ‘‘Neoclassical Realism and Theories of Foreign Policy.’’
World Politics 51 (01): 144-72.
193. Ross, A. G. A. 2013. ‘‘Realism, Emotion, and Dynamic Allegiances in
Global Politics.’’ International Theory 5 (2): 273-99.
194. Rynning, S. 2011. ‘‘Realism and the Common Security and Defence Policy.’’
Journal of Common Market Studies 49 (1): 23-42.
195. Sabbagh, D., & Mason, R. (2022, February 21). UK says ‘serious doubts’
exist within Russian military about invading Ukraine. Retrieved from
https://www.theguardian.com/world/2022/oct/23/russia-grip-on-kherson-slips-as-
civilians-flee-ukraine-counteroffensive
196. Sakwa, R. (2008). New Cold War’ or twenty years” crisis. Russia and
international politics. International Affairs, 84(2), 241 -267.

103
197. Sanger, D. E., & Troianovski, A. (2022, March 5). U.S. intelligence weighs
Putin’s two years of extreme pandemic isolation as a factor in his wartime mind-
set. Retrieved from https://www.nytimes.com/2022/03/05/world/putin-pandemic-
mindset.html
198. Sarkozy, N. M. (2008). Speech by president of the Republic. World Policy
Conference Evian. http://www.ambafrance-uk.org/President-Sarkozy- s-World-
Policy.html
199. Satter, D. 2011. It Was a Long Time Ago, and it Never Happened Anyway:
Russia and the Communist Past. New Haven: Yale University Press.
200. Scheuerman, W. E. 2009. Hans Morgenthau: Realism and beyond.
Cambridge: Polity Press.
201. Schmidt, H.-J., & Müller, H. (2010). 'Zwischen nationaler Selbstbehauptung
und Kooperationssignalen: Zur Einschätzung der neuen russischen
Mil¬itärdoktrin'. [Between national self-assertion and cooperation signals:
Analysis of Russian military doctrine]. HSFK. Report (1).
202. Schmidt-Felzmann, A. (2008). All for one? EU member states and the
Union’s common policy towards the Russian Federation. Journal of
Contemporary European Studies, 16(2), 169-187.
203. Scholl-Latour, P. (2006). Russland im Zangengriff. Putins Imperium
zwischen NATO, China und Islam. [Russia in Pincer Grip. Putin's empire
between NATO, China and Islam]. Berlin.
204. Schweller, R. L. (1994). Bandwagoning for Profit: Bringing the Revisionist
State Back In. International Security, 72-107.
205. Schweller, R. L. 2004. ‘‘Unanswered Threats: A Neoclassical Realist Theory
of Underbalancing.’’ International Security 29 (2): 159-201.
206. Sergounin, A. A. (1998). Russia: A long way to the national security doctrine
(1st ed.) Copenhagen Peace Research Institute.
207. Sergunin, A. (2004). Discussions of international relations in post-communist
Russia. Communist and Post-Communist Studies, 37,19-35.
208. Sevtsova, L. (2007). Rußlands Wille zur Weltmacht. [Russia’s will to world
power]. Osteuropa, (4), 33-52.
209. Shakleyina, T. (2003). Rossiya i SShA v novom mirovom poryadke. [Russia
and the US in a New World Order]. Moscow: Institute SSha i Kanady.

104
210. Shevtsova, L. (2006). BürokratischerAutoritarismus - Fallen und
Herausforder¬ungen. [BureacraticAuthoritarianism - Traps and challenges].
APuZ.(11).
211. Siedschlag, A. (2001a). Einführung - internationale Politik als skeptische
Gegenwartswissenschaft und die Münchner Schule des Neo-realismus.
[Introduction - International Politics as a Sceptical Contemporary Science and
the Munich School of Neo-realism]. In A. Siedschlag (Ed.), Realistische
Perspektiven internationaler Politik (pp. 13-65). Opladen: Leske and Budrich.
212. Siedschlag, A. (Ed.). (2001b). Realistische Perspektiven internationaler
Politik. [Realist perspectives of international politics]. Opladen: Leske and
Budrich.
213. Sigwart, Hans-Jörg (2013) ‘The Logic of Legitimacy: Ethics in Political
Realism’, Review of Politics 75(3): 407-432.
214. Silvius, R. 2015. ‘‘Eurasianism and Putin’s Embedded Civilizationalism.’’ In
The Eurasian Project and Europe, 75-88. Springer.
215. Smith, J. (2008). The NATO-Russia relationship. defining moment or Deja
Vu? CSIS, IFRI.
216. Smith, N. R. 2014. ‘‘The Underpinning Realpolitik of the EU’s Policies
towards Ukraine: An Analysis of Interests and Norms in the EU-Ukraine
Association Agreement.’’ European Foreign Affairs Review 4 (4): 581-96.
217. Smith, N. R. 2016. EU-Russian Relations and the Ukraine Crisis.
Cheltenham: Edward Elgar Publishing.
218. Smith, N. R. 2017a. ‘‘Assessing the Trajectory of West-Russia Relations in
Eastern Europe: Gauging Three Potential Scenarios.’’ Global Policy.
219. Smith, N. R. 2017b. ‘‘What the West Can Learn from Rationalizing Russia’s
Action in Ukraine.’’ Orbis 61 (3): 354-68.
220. Smith, N. R. 2018. ‘‘Can Neoclassical Realism Become a Genuine Theory of
International Relations?’’ The Journal of Politics 80 (2): 742-9.
221. Smith, N. R. 2019. ‘‘Using Process-Tracing to Drive Foreign Policy
Analysis: Strengths and Weaknesses in the Context of Analyzingthe Foreign
Policies of the EU and Russia in the Context of the Ukraine Crisis.’’ Sage
Research Methods. https://doi.org/10.4135/ 9781526462404.

105
222. Smith, N. R. 2020. ‘‘When Hedging Goes Wrong: Lessons from Ukraine’s
Failed Hedge of the EU and Russia.’’ Global Policy 11 (5): 588-97.
223. Smith, N. R., and A. Yuchshenko. 2021. ‘‘Realism and the Study of EU-
Russian Relations.’’
224. Smith, N. R., and M. Mayer. 2019. ‘‘Brexit and the Trap of History.’’ Global
Affairs 5 (4-5): 445-51.
225. Smith, Steve. (2007). ‘Introduction: Diversity and Disciplinarity’, in
International Relations Theories: Discipline and Diversity, edited by Tim Dunne,
Milja Kurki and Steve Smith. Oxford: Oxford University Press.
226. Snyder, J. (1991). Introduction. In J. Snyder, & R. Jervis (Eds.), Dominoes
and Bandwagons : Strategic Beliefs and Great Power Competition in the
Eurasian Rimland: Strategic Beliefs and Great Power Competition in the
Eurasian Rimland. Oxford University Press.
227. Splidsboel-Hansen, F. (2002). Russia’s relations with the European Union: a
constructivist Cut. International Politics, 39(4), 399-421.
228. Steele, B. J. 2008. Ontological Security in International Relations: Self-
Identity and the IR State. Abingdon: Routledge.
229. Steinel, A. (2008). Power, structures, and norms: Determinants and patterns
of NATO-Russia relations since 1997 (Berlin).
230. Sterling-Folker, J. (2002). Theories of international cooperation and the
primacy of anarchy. Explaining U.S. international policy-making after Bretton
Woods. State University of New York.
231. Taliaferro, J. W. 2006. ‘‘State Building for Future Wars: Neoclassical
Realism and the Resource-Extractive State.’’ Security Studies 15 (3): 464-95.
232. Taliaferro, J. W., Lobell, S. E., & Ripsman, N. M. (2009a). Conclusion: the
state of neoclassical realism. In S. E. Lobell, N. M. Ripsman, & J. W. Taliaferro
(Eds.), Neoclassical realism, the State, and foreign policy (pp. 280-300).
Cambridge: Cambridge University Press.
233. Taliaferro, J. W., Lobell, S. E., & Ripsman, N. M. (2009b). Introduction:
neoclassical realism, the State, and foreign policy. In S. E. Lobell, N. M.
Ripsman, & J. W. Taliaferro (Eds.), Neoclassical realism, the State, and foreign
policy (pp. 1-41). Cambridge: Cambridge University Press.

106
234. Tang, S. 2008. ‘‘Fear in International Politics: Two Positions.’’ International
Studies Review 10 (3): 451- 71.
235. Tang, S. 2009. ‘‘Taking Stock of Neoclassical Realism.’’ International Studies
Review 11 (4): 799-803.
236. The Editorial Board 2022. What Biden Got Right on His Trip to the Middle
East. The New York Times.
237. Thorun, C. (2009). Explaining change in Russianforeign policy. The role
ofideas in post-Soviet Russia's conduct towards the West. Palgrave Macmillan.
238. Tooze, A. 2022. John Mearsheimer and the Dark Origins of Realism. The
New Statesman.
239. Toulmin, Stephen (1990) Cosmopolis. The Hidden Agenda of Modernity.
Chicago: University of Chicago Press.
240. Trenin, D. (2003). Voennaia doktrina: mezhduproshlym i budushchim. [Mili-
tary Doctrine: between the Past and the Future]. Fond Liberalnaya Mysl’,16
October. http://liberal.ru/libcom_print.asp?Num=23
241. Trenin, D. (2006). Russia leaves the West. Foreign Affairs (July-August), 87-
96.
242. Trenin, D. (2009). Vnutrennie problemy vneshney politiki. [Internal problems
of Russia’s foreign policy]. In Odinochnoe plavanie (pp. 13-18). Elinina: Izd.
243. Trenin, D. 2006. ‘‘Russia Leaves the West.’’ Foreign Affairs 85 (4): 87-96.
244. Truszczynski, J. (2005). Perspectives of the EU policy in relation to Russia.
Moscow. http://www.rnic.ru/europe2020.php
245. Tsygankov, A. (2005). Vladimir Putin’s vision of Russia as a normal great
power. Post-Soviet Affairs, 21(2), 132-158.
246. Tsygankov, A. P. (2009). Russia in global governance: multipolarity or
multilateralism? In D. Lesage, & P. Vercauteren (Eds.), Contemporary global
Governance: Multipolarity vs. new discourses on global Governance (pp. 51 -62)
Frankfurt/Brussels: Peter Lang Publishing Group.
247. Tsygankov, A. P. (2010a). Russia's foreign policy. Change and continuity in
national identity (2nd ed.) Rowman and Littlefield Publishers, Inc.
248. Tsygankov, A. P. (2010b). Russia’s power and alliances in the 21st century.
Politics, 30(4), 43-51.

107
249. Tsygankov, A. P. 2015. ‘‘Vladimir Putin’s Last Stand: The Sources of
Russia’s Ukraine Policy.’’ Post-Soviet Affairs 31 (4): 279-303.
250. Tsygankov, A. P. 2016a. ‘‘Crafting the State-Civilization Vladimir Putin’s
Turn to Distinct Values.’’ Problems of Post-Communism 63 (3): 146-58.
251. Tsygankov, A. P. 2016b. Russia’s Foreign Policy: Change and Continuity in
National Identity. Lanham: Rowman & Littlefield.
252. Tsygankov, A. P., & Tsygankov, P. A. (2010). Russian theory of
international relations. In R. A. Denemark (Ed.), Internatonal studies
Encyclopedia, Vol. X (pp. 6375-6387). Hoboken, NJ: Wiley-Blackwell
Publishers.
253. Tumanov, S., Gasparishvili, A., & Romanova, E. (2011). Russia-EU
relations, or how the Russians really view the EU. Journal of Communist Studies
and Transition Politics, 27(1), 120-141.
254. Twitter n.d. Realism Ukraine - Twitter Search. Twitter.
255. Tyler, T. R. (2008). The Psychology of Cooperation’. In B. A. Sullivan, M.
Snyder, & J. L. Sullivan (Eds.), Cooperation. The Political Psychology of
EffectiveHuman Interaction (pp. 105-122). Blackwell Publishing House.
256. Vasquez, J. A. 1997. ‘‘The Realist Paradigm and Degenerative versus
Progressive Research Programs: An Appraisal of Neotraditional Research on
Waltz’s Balancing Proposition.’’ American Political Science Review 91 (4): 899-
912.
257. Vika-Freiberga, V. (2000). Russland ist unberechenbar. [Russia is unpre-
dictable]. Spiegel, 22(29 May), 198.
258. Vilmer, J.-B. J. 2022. War in Ukraine: ‘Those Who Persist in Ignoring Moral
Issues Should Not Be Called Realists, but Simply Cynics’. Le Monde.
259. Walt, S. M. (1985). Alliance Formation and the Balance of World Power .
International Security, 3-43.
260. Walt, S. M. 2022. ‘‘Why Do People Hate Realism So Much?’’ Foreign Policy
2022.
261. Waltz, K. (2001). Man, the State, and War: A Theoretical Analysis. New
York: ColumbiaUniversity Press.
262. Waltz, K. (2010). Theory of International Politics. New York: Waveland
Press.

108
263. Waltz, K. N. (1979). Theory of International Politics . Mc Graw-Hill
Publishing Company.
264. Waltz, K. N. 1979. Theory of International Politics. New York: Random
House.
265. Waltz, K. N. 2000. ‘‘Structural Realism after the Cold War.’’ International
Security 25 (1): 5-41.
266. Waltz, Kenneth N. (1979). Theory of International Politics. Reading, MA:
Addison-Wesley.
267. Webber, M. (2000). Russia and Europe: Conflict or cooperation? Palgrave
Macmillan.
268. Wendt, A. 1992. ‘‘Anarchy Is what States Make of it: The Social
Construction of Power Politics.’’ International Organization 46 (2): 391-425.
269. Wendt, Alexander. (1992) ‘Anarchy is What States Make of It: The Social
Construction of Power Politics’, International Organization 46(2): 391-425.
270. Wendt, Alexander. (1995) ‘Constructing International Politics’, International
Security 20(1): 71-81.
271. Wever, O. 2009. ‘‘Waltz’s Theory of Theory.’’ International Relations 23 (2):
201-22.
272. Wever, Ole. (2009). ‘The EU as a Security Actor: Reflections from a
Pessimistic Constructivist on Postsovereign Security Orders’, in International
Relations Theory and the Politics of European Integration, edited by Morten
Kelstrup and Michael C. Williams, 250-294. London: Routledge.
273. Wever, Ole. (2015). ‘The Theory Act: Responsibility and Exactitude as Seen
from Securitization’, International Relations 29(1): 121-127.
274. Williams, M. C. (2005). The Realist Tradition and the Limits of International
Relations.
275. Wivel, A. (2008). Balancing against threats or bandwagoning with power?
Europe and the transatlantic relationship after the Cold War. Cambridge Review
of International Affairs , 289-305.
276. Wivel, A., and H. Mouritzen. 2012. Explaining Foreign Policy: International
Diplomacy and the Russo-Georgian War. Boulder: Lynne Rienner Publishers.

109
277. Wolf, D. (2008). Respekt. Ein unterschätzter Faktor in den Internationalen
Beziehungen. [Respect: an underestimated factor in international relations].
Zeitschrift für Internationale Beziehungen, 15(1), 5-37.
278. Wood, E. A. 2011. ‘‘Performing Memory: Vladimir Putin and the
Celebration of World War II in Russia.’’ The Soviet and Post Soviet Review 38
(2): 172-200.
279. Yurdusev, A. 2003. International Relations and the Philosophy of History: A
Civilizational Approach. Basingstoke: Palgrave MacMillan.
280. Yurgens, I., Yu, Dynkin, A. A., & Baranovsky, V. (2009). Arkhitektura
evropeyskoy bezopasnosti. [The architecture of European security]. Moscow:
Ekon-Inform.
281. Zagorskiy, A. (1997). Russia and European institutions. In V. Baranovsky
(Ed.), Russia and Europe. Emerging security Agenda (pp. 518-540). Oxford:
Oxford University Press.
282. Zellner, W. (2005). Russia and the OSCE. From high hopes to
disillusionment. The Cambridge Review of International Affairs, 18(3), 389-402.
283. Zellner, W., Schmidt, H.-J., & Neuneck, G. (2009). In. The future of
conventional arms control in Europe, Vol. 194. Baden-Baden: Nomos.

110