Sunteți pe pagina 1din 90

Chişinău 2007

TEZĂ DE LICENŢĂ

„Problema extinderii NATO spre Est: cauze, manifestări,


consecinţe. ”

CUPRINS

INTRODUCERE.........................................................................................3-9

CAPITOLUL I : REDEFINIREA INTERESELOR FUNDAMENTALE


ALE NATO .................................................................................................9-21
1. Cauzele şi importanţa formării Alianţei Nord-Atlantice................
2. Interesele fundamentale ale NATO după sfîrşitul Războiului
Rece...........................................................................................................

CAPITOLUL II : EXTINDEREA NATO SPRE EST ŞI SECURITATEA


UNIUNII EUROPENE...........................................................

CAPITOLUL III : EVOLUŢIA PROCESULUI DE


LĂRGIRE AL ALIANŢEI ...........................................................................

1. Extinderea NATO şi impactul acestui proces asupra relaţiilor cu Rusia.....


2. Eficienţa şi provocările participării Republicii Moldova în programul
Parteneriatul pentru Pace.............................................................................

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI.....................................
SUMMARY ..............................................................................................
LISTA CUVINTOR-CHEIE..........................................................................
LISTA ABREVIATURILOR.........................................................................
BIBLIOGRAFIE........................................................................................
2
INTRODUCERE

Actualitatea obiectului investigaţiei. Experienţa deceniului trecut a dovedit


faptul ca diplomaţia clasică nu mai face faţă provocărilor la adresa securităţii
europene. Conflictul din Kosovo a fost fermentul unei reforme instituţionale
substanţiale al organizaţiilor europene de securitate. Cele mai semnificative
schimbări au survenit în mecanismele instituţional-decizionale ale NATO şi UE, în
timp ce ONU, OSCE şi Consiliul Europei fiind organizaţii consensuale şi profund
diferenţiate în privinţa intereselor naţionale nu au reuşit decît parţial sau deloc să
se reformeze. Aceste organizaţii vor continua să ofere un sprijin politic şi umanitar
eforturilor mult mai nuanţate ale NATO şi Uniunii Europene în privinţa gestionării
securităţii europene, cu atît mai mult cu cît provocările la adresa securităţii devin
din ce în ce mai puţin convenţionale. Aceste motive ne fac să insistăm asupra
cercetării rolului NATO şi UE, mai precis asupra parteneriatului transatlantic
(majoritatea statelor membre ale NATO sunt membre ale UE) in redefinirea
securitaţii europene la inceputul secolului XXI.
Problema investigaţiei a fost aleasă ţinînd cont de gradul ei de actualitate:
deciziile recente privind amplasarea elementelor anti-rachetă pe teritoriul statelor
Europei Centrale, criza şi eşecul politicii americane din Irac, intervenţia în
Afganistan, tensiunea relaţiilor dintre Rusia, NATO şi UE, tendinţele Iranului şi
Coreei de Nord în dezvoltarea capacităţilor nucleare, etc.
Subiectul abordat prezintă o problemă de actualitate mai ales pentru statele

3
doritoare de a adera la NATO, fiecare stat în parte purtînd răspundere pentru
politica sa externă şi bunăstarea cetăţenilor săi.
Republica Moldova nu este o excepţie. Ţinînd cont de faptul că toate statele
Europei Centrale s-au integrat în Uniunea Europeană, doar după ce au fost
acceptate în NATO, în opţiunea strategică a Republicii Moldova aderarea la
Alianţa Nord-Atlantică ocupă un loc la fel de important ca şi integrarea în Uniunea
Europeană.
Încă un motiv pentru care s-a decis asupra investigării subiectului dat constă
în necesitatea de a analiza conceptul de „securitate” din domeniul relaţiilor
internaţionale prin prisma unei instituţii de securitate concrete; în ce măsură
NATO poate asigura securitatea euroatlantică şi în genere, despre care aspect al
securităţii este vorba : militar, economic sau social.
Gradul de cercetare al problemei. Extinderea NATO spre Est nu constituie
un teren nou pentru specialiştii în domeniu. Rolul, esenţa, funcţionalitatea, lărgirea
Alianţei Nord-Atlantice a fost în centrul atenţiei chiar de la începutul creării ei. Cu
toate că a fost efectuat un lucru enorm pentru elucidarea problemei respective, în
perioada războiului rece majoritatea studiilor au avut un caracter tendenţios şi de
confruntare. În mare parte savanţii sovietici şi cei occidentali nu au putut trata
problema prin „neutralitate ideologică”. Astfel, majoritatea lucrărilor din U.R.S.S.
aveau un caracter antioccidental, iar savanţii din Occident apreciau rolul NATO ca
decisiv în contracararea intereselor „Imperiului Răului”.
Sfîrşitul războiului rece, desigur, nu înseamnă că în zilele noastre, pe
paginile lucrărilor ştiinţifice au dispărut critica şi polemica. Totuşi, aceste diferenţe
de viziuni au devenit constructive şi nu au un caracter de confruntare, iar problema
este cercetată încontinuu de specialiştii din domeniul relaţiilor internaţionale.
Există lucrări ştiinţifice în care se analizează problemele de bază ale
relaţiilor internaţionale contemporane, nu doar NATO în special. Astfel, în operele
specialiştilor americani H. Kissinger şi Zb. Brzezinski sunt analizate concepţiile
geopolitice, aprecierile şi pronosticurile care se referă la politica externă

4
americană, o atenţie deosebită fiind acordată raporturilor Statelor Unite ale
Americii cu Rusia. Aceşti autori demonstrează că SUA sunt serios preocupate de
menţinerea rolului său de lider al lumii, că ultimul deceniu al sec. al XX-lea s-a
caracterizat printr-un dinamism tectonic în afacerile internaţionale. Brzezinski
menţionează că destrămarea U.R.S.S. a devenit un factor decisiv în devenirea
accelerată a SUA în calitate de unică supraputere şi cu adevărat globală.
O serie de specialişti afirmă că NATO şi-a pierdut importanţa, se află într-o
stare de inerţie şi într-o scurtă perioadă de timp ar trebui să dispară conform
legităţilor relaţiilor internaţionale. În acest sens autorul Michael Howard numeşte
NATO un „mariaj nefericit” şi susţine că securitatea presupune a şti ceea ce de fapt
se urmăreşte, cu alte cuvinte alianţa necesită pentru a supravieţui definirea unui
scop şi unei strategii concrete.
Pentru realizarea obiectivelor tezei au fost culese date din literatura de
specialitate, în care sunt vizate articole cu un pronunţat caracter analitic, diverse
documente ce fac referire la această problemă; la acestea se adaugă şi declaraţiile
făcute de politicienii de rang înalt vis-a-vis de rostul Alianţei Nord-Atlantice. Întru
realizarea unei analize coerente şi ample, am utilizat literatură diversă şi am
încercat să o clasificăm după criteriul abordării problematicii.
Astfel, autorii W. McNeill cu Ascensiunea Occidentului. O istorie a
comunităţii umane şi un eseu retrospectiv, E. Hobsbawn - O istorie a secolului XX.
Era extremelor 1914-1991, Berstein şi Milza cu lucrarea Istoria Europei abordează
întregul sistem de relaţii internaţionale caracteristice anume continentului
european, creşterea rolului Statelor Unite ale Americii pe arena politică mondială,
geneza sistemului de securitate european în colaborare cu SUA şi importanţa
istorică ale acestor fenomene. Aceste lucrări au ca bază terminologică noţiunile :
sisteme politice, putere, societate internaţională, ş.a. Ele cercetează Alianţa Nord-
Atlantică nu ca o instituţie aparte, ci ca un element al sistemului politic
caracteristic perioadei. Aceste lucrări, precum şi o serie de surse ale autorilor
ruşi cercetează problemele internaţionale de pe poziţii neorealiste, teorie de bază a

5
perioadei războiului rece. Autorii ruşi mizează mult pe problema „goanei
înarmărilor”, adică pe aspectul pur militar. Exemple în acest sens : Абаренков
В.П. Политика США в области контроля над вооружениями, Севостъянов
Г.Н. Американская историография внешней политики США, Пархалина Т.Г.
Военная политика стран Западной Европы, ş.a.
Lucrările scrise după 1990 cercetează politica externă a Statelor Unite ale
Americii, personificată în NATO ca o predispoziţie pur geopolitică, ca urmare a
apariţiei sau renaşterii noilor teorii politice: neoliberalism, instituţionalism. Printre
astfel de autori se remarcă : Z. Brzezinski, S. Huntington, J. Nye, S.Holmes , V.
Dergaciov. Printre autorii români şi moldoveni s-au făcut cunoscuţi : D.Dungaciu,
O.Serebrian, A.Burian, etc.
Printre autorii care în mod original au cercetat relaţia dintre NATO şi
securitatea europeană, precum şi posibilitatea eficienţei altor instituţii de securitate
în afara Alianţei Nord-Atlantice s-au evidenţiat : Zorgbibe C. Construcţia
europeană. Trecut, prezent, viitor, Howorth J. European Integration and Defence:
the ultimate Challenge ?, Abraham F. Relaţiile dintre SUA, UE şi OSCE:
contribuţii la securitatea europeană, Anghel P. Instituţii Europene şi tehnici de
negociere în procesul integrării, etc.
Un caz aparte constituie autorii care critică cu vehemenţă blocul militar şi
consideră nemotivate aspiraţiile pentru lărgirea lui, ei văzînd în expansiunea NATO
de fapt o expansiune a hegemoniei americane şi geneza nu a unei noi ordini, ci
dezordini mondiale : Aguirrre M. L'OTAN au sérvice de quelle sécurité?,
Lammerant H. şi Rondal F. Une nouvelle OTAN pour un nouvel ordre mondial?,
Todorov T. Le nouveau désordre mondial. Réflections d’un Européen , Behr E. O
Americă înfricoşătoare ş.a. Aceşti autori încearca să argumenteze că NATO este o
Alianţă în căutare de inamic, că nu mai este actuală şi că prezintă doar interesele
Statelor Unite ale Americii.
În sfîrşit o altă grupă a publicaţiilor conţin problematica NATO-Rusia, ca
factor deloc de ignorat în decizia Alianţei de a se extinde. Lucrările cu acest aspect

6
sunt : Donadey O. L'élargissement de l'OTAN vu de Russie, Stadtmuller E. The
Issue of NATO Enlargement in Polish-Russian Relations, Назария С. Россия в
системе международных отношений на рубеже ХХ-ХХI веков, Келин А.
Россия - НАТО : к новому этапу сотрудничества?, Дьяков А. Расширение
НАТО и процесс сокращений ядерных вооружений , etc.
După cum observăm, printre analiştii politici occidentali există viziuni
sceptice privind viitorul şi rolul NATO în sistemul internaţional. Cele mai aspre
critici la adresa politicii alianţei întîlnim în lucrările autorilor francezi. Astfel, Hans
Lammerant, Fabien Rondal şi Quentin Perret analizează rolul pe care îl are NATO
în securitatea europeană. Ei demonstrează că acest rol este minim şi că alianţa
urmează sau să se desfiinţeze sau să fie complect transformată. Autorii
nominalizaţi insistă asupra creării unei noi alianţe de securitate într-o ordine
mondială nouă.
În general, problema extinderii NATO spre Est este examinată în strînsă
legătură cu rolul Federaţiei Ruse pe arena internaţională, atitudinea ei faţă de
apropierea alianţei de hotarele sale şi consecinţele acestui proces. În lucrările
politologilor ruşi extinderea NATO în afara consultării cu Rusia este văzută mai
mult ca o ameninţare la adresa intereselor Federaţiei Ruse, decît un fenomen
reciproc avantajos. Autorii Diacov A., Mateaş V., Maksimîcev I. încearcă să
prognozeze consecinţele extinderii alianţei, adevăratele interese ale marilor puteri
şi relaţiile dintre Rusia şi SUA reieşind din aceste considerente.
Specificul lucrărilor autorilor români constă în evaluarea perspectivelor de
dezvoltare a tuturor instituţiilor de securitate, eficienţa lor în întregul sistem de
relaţii internaţionale. Pe cît de eficientă este NATO în acest sistem luăm cunoştinţă
din publicaţiile lui Vasile Popa, Alexandra Sarcinski, Dan Dungaciu, Florin
Abraham, Teofil Ispas, Petre Anghel, Dan Moga ş.a.
Cît priveşte literatura de specialitate moldovenească, tema investigaţiei este
supusă unor cercetări în articole şi materiale analitice de către politologi, sociologi
şi economişti, dar din păcate, doar prin prisma priorităţilor politice de aderare a

7
Republicii Moldova la Alianţa Nord-Atlantică. Cît priveşte un studiu amplu al
rolului NATO, această problematică nu şi-a găsit suficientă reflectare în literatura
de specialitate autohtonă.
Cu toate acestea nu putem să nu apreciem aportul adus de oamenii de ştiinţă
moldoveni în tentativa de a realiza o analiză obiectivă a relaţiilor Moldova-NATO.
Printre aceştia s-au evidenţiat : Sergiu Nazaria , Liliana Laur , Alexandru Ursul,
Victor Doraş, Valentina Teosa, Viorel Cibotaru ş.a.
Lărgirea Alianţei Nord-Atlantice şi impactul acestui fenomen este un subiect
studiat pe larg în literatura din Moldova, în cadrul articolelor analitice, precum şi
de un şir de savanţi de peste hotare care argumentează diferite poziţii în această
chestiune. Poziţiile variate în această problemă sunt cauzate de bazele conceptuale
diferite ale politologilor, utilizarea ipotezelor de lucru, procedeelor şi tehnicilor de
analiză diferite.
Ne-au fost de un mare folos documentele oficiale care ne permit să studiem
şi să analizăm obiectiv problematica în cauză : Tratatul de înfiinţare al NATO,
Actul Fondator al relaţiilor NATO-Rusia, Carta ONU, Concepţia Politicii Externe a
Republicii Moldova ş.a.
Izvoarele Internet ne-au oferit posibilitatea să luăm cunoştinţă de ultimele
publicaţii în domeniul studiat, de alocuţiunile şi declaraţiile politicienilor de rang
înalt, de conferinţele şi summit-urile petrecute vizînd probleme de securitate, de
opinia publică vis-à-vis de extinderea NATO din Republica Moldova şi din Rusia.
În studiile despre rolul NATO se cercetează într-o măsură mai mare nu
problema dacă trebuie Alianţa să-şi mai ducă existenţa, ci să se determine factorii
de risc a activităţii ei, impactul lărgirii din contul fostelor state sovietice asupra
eficienţei ei, precum şi scenariul relaţiilor transatlantice cu marea putere nucleară
din regiune - Rusia.
În perioadele succesoare evenimentelor din Golf, Kosovo, atacului din 11
septembrie 2001, au apărut o mulţime de publicaţii pretendente în a elucida esenţa
adevărată a Alianţei Nord-Atlantice, a redefini interesele şi sarcinile ei

8
fundamentale în noua conjunctură mondială.
Scopul şi sarcinile investigaţiei. Prezenta lucrare urmăreşte să aducă în faţa
cunoscătorilor şi nu numai, un plus de claritate în ceea ce priveşte securitatea zonei
în care trăim, să identifice factorii de risc specifici regiunii, precum şi
oportunităţile în cazul extinderii NATO din contul Europei de Est. Coordonatele
esenţiale de analiză se bazează pe capacitatea de depistare a acelor actori capabili
să modifice caracteristicile zonei într-o manieră integratoare sau dezintegratoare.
În mod evident pentru o asemenea realizare prioritate se va da unei puteri atît
economice cît şi militare. Prin urmare, ne propunem să determinăm care
perspective sunt mai avantajoase pentru ţările Europei de Est: colaborarea cu
NATO şi UE, cu Rusia sau, „mijlocul de aur”, cu ambele. Structural, obiectivele
lucrării se prezintă în felul următor :
- să analizăm factorii mediului internaţional ce au condiţionat formarea
Alianţei Nord-Atlantice, împrejurările în care blocul a luat fiinţă, esenţa şi rolul
Alianţei în perioada Războiului Rece;
- să modelăm scenarii ale viitoarei extinderi ale NATO luînd în consideraţie
consecinţele acestui proces;
- să prezentăm rezultatele analizei avantajelor, dezavantajelor extitinderii atît
pentru NATO cît şi pentru statele ce sunt în curs de aderare.
- să elucidăm punctele sensibile din interiorul NATO, lacunele strategiei politico-
militare;
- să aducem claritate în abordarea conceptelor securitate, hard-security, soft-
security, intervenţie umanitară ş.a.
- să demonstrăm că contradicţiile dintre politicile SUA şi a puterilor europene se
bazează pe concepţii teoretice de securitate diferite.
- argumentarea necesităţii de a discuta cu Rusia o viitoare aderare a Europei de Est
la NATO;
- evaluarea politicii externe actuale ale Federaţiei Ruse şi reacţia ei în urma
extinderii Alianţei;

9
- analiza priorităţilor politicii externe ale Republicii Moldova în contextul
extinderii NATO spre Est;
- evaluarea perspectivelor şi ameninţărilor pentru Republica Moldova unei
eventuale aderări la NATO.
Studiul de faţă are intenţia de a realiza o analiză de context corectă, la
maximum obiectivă, dar şi captarea esenţei problematicii dezbătute. Ideea de bază
a cazului constă în relevarea modului în care securitatea europeană este influenţată
de instituţiile şi statele puternice, în ce măsură NATO are capacitatea de a modifica
într-un fel sau altul această structură în raport cu interesele sale în Europa Centrală
şi de Est.
Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică a lucrării. În procesul studiului au
fost lansate două ipoteze : 1. un sistem de securitate european eficient este
imposibil fără participarea Federaţiei Ruse şi 2. procesul de extindere al NATO
spre Est îşi va pierde din viteză sau chiar va înceta.
Drept bază teoretico-metodologică pentru realizarea prezentei investigări ne-
au servit cercetările teoretice ale specialiştilor în domeniu din SUA, Marea
Britanie, Franţa, Germania, România, Rusia şi Republica Moldova. În scopul
realizării unei analize cît mai obiective şi coerente am folsit următoarele principii :
istorismul, care permite evidenţierea legităţilor evoluţiei NATO, în calitate de
organizaţie de securitate din perioada de după cel de-al doilea război mondial pînă
în prezent, relaţiile ei cu U.R.S.S.
Întreaga investigaţie se bazează pe principiul obiectivităţii, în măsura în
care autorul a reuşit să cerceteze aspectele relaţiilor politice între SUA, Rusia,
Republica Moldova. S-a încercat a se analiza interesele pe care le urmăreşte NATO
din perspectiva proceselor care au loc pe arena politică internaţională.
Printre metodele folosite menţionăm:
Metoda sistemică, care a făcut posibilă analiza proceselor de integrare în
NATO, de transformare a alianţei, aceasta fiind un element al sistemului
internaţional transformat.

10
Metode sociologice, prin intermediul cărora s-a cercetat opinia publică din
Federaţia Rusă şi Republica Moldova cu privire la rolul NATO, precum şi
atitudinea populaţiei vis-à-vis de extinderea alianţei.
Metoda behavioristă şi structural-funcţională, cu ajutorul cărora s-au
cercetat reacţiile, comportamentul politicienilor, partidelor politice, guvernelor în
procesul luării deciziilor politice.
Totodată lucrarea are ca suport principiile ştiinţifice elaborate în cadrul
teoriilor realismului politic şi neorealismului, care ne-au ajutat în înţelegerea
particularităţilor funcţionării relaţiilor internaţionale în general şi ale politicii
externe a diferitor state: SUA, Germania, Rusia, Marea Britanie, Franţa, Rusia şi
Republica Moldova. Nu putem să negăm, oricît de idealişti am dori să fim, că
anumite tendinţe realiste mai persistă încă la nivelul relaţiilor internaţionale. Chiar
dacă tindem spre interdependenţa complexă suntem încă organizaţi in state cotate
pe plan intenaţional în funcţie de puterea sau slăbiciunea lor. În viziunea realistă
statele sunt actorii principali şi unici la care se raportează funcţionarea sistemului
internaţional. În cadul acestui sistem de state nu există nici un guvern
supranaţional, deci sistemul este anarhic. Scopul esenţial al fiecarui stat este de a-şi
asigura securitatea existenţei sale; prin acest deziderat el tinde să afecteze
securitatea altor state, la randul lor interesate şi ele în acelaşi lucru. Această
competiţie de forma acţiune-reacţiune constituie dilema securitatăţii.
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a tezei. Lucrarea identifică o
problemă deloc de ignorat în arhitectura politică europeană, şi încearcă, după o
analiză reală a situaţiei să prezinte o modelare a scenariilor ce s-ar desfăşura pe
continentul europen şi nu numai, în cazul integrării Europei de Est în NATO. Deşi
pare o problemă regională fiind că abordează ţările estice : Rusia, Moldova,
Belarus şi Ucraina, ea este cu largi extensiuni internaţionale, fapt care o face mai
complexă şi imposibil de analizat doar la nivel regional. Autorul a încercat să
argumenteze ipotezele de bază a lucrării:
1. un sistem de securitate euroatlantic eficient este imposibil fără

11
colaborarea cu Rusia. Este un adevăr care deocamdată nu poate fi ignorat, în mare
parte datorită faptului că în prezent urmărim o renaştere economică şi naţională,
dar mai ales politică a Rusiei. Este şi ea parte a Europei de Est, dar cînd vorbim de
extinderea NATO spre Est, Rusia este statul la care ne gîndim cel mai puţin. Într-
adevăr, există vreo şansă ca Rusia să fie parte a blocului NATO sau această
perspectivă pare imposibilă, cel puţin în condiţiile actuale? Opiniile ruşilor în
această problemă diferă. Însă în ceea ce priveşte aderarea fostelor state sovietice la
NATO aici viziunea este unanimă. Consecinţele unui asemenea pas nu sunt deloc
optimiste. Rusia se vrea cel mai puţin la un hotar cu un bloc militar, care i-ar crea o
ameninţare poate nu atît militară, cît strategică şi psihologică. Cît priveşte ţările
Europei de Est, se pare că destinul lor pe calea aderării nu va fi rezolvat fără o
discuţie între SUA, UE şi Rusia. Din aceasta prezentăm a doua ipoteză a lucrării:
2. în viitorul apropiat va avea loc încetinirea procesului de extindere al
Alianţei Nord-Alantice spre Est, dacă nu chiar încetarea lui. Datorită intereselor
sporite ale SUA şi UE în zona Mării Caspice de securizare a resurselor energetice,
extinderea poate lua o altă direcţie, mult mai avantajoasă economic.
Originalitatea lucrării constă în tentativa de a efectua o analiză cu caracter
prognostic, evaluînd alternativele posibile de acţiune a actorilor relaţiilor
internaţionale în problematica dată prin modelare de scenarii politice.
Structura tezei se reduce la trei capitole, patru paragrafe, un rezumat în
limba engleză, bibliografie, lista abreviaturilor şi cea a cuvintelor-cheie din lucrare.

12
CAPITOLUL I. REDEFINIREA INTERESELOR FUNDAMENTALE ALE
NATO.

1. Cauzele şi importanţa formării Alianţei Nord-Atlantice.

„ Suntem la începutul unei noi ere, absolut încertă, aflată într-o criză
permanentă şi lipsită totalmente de orice status-quo...Trebuie să realizăm că ne
aflăm într-una din acele crize ale istoriei mondiale pe care le-a descris Jakob
Burckhard. Nu este mai puţin semnificativă decît cea de după 1945, chiar dacă
condiţiile iniţiale pentru a o depăşi astăzi par să fi fost mai bune. Astăzi nu există
puteri învingătoare şi puteri învinse, nici măcar în Europa de Est.” 1 Aşa spunea
M.Sturmer în 1993. După mai mult de un deceniu peisajul politic mondial rămîne a
fi incert şi nesigur. Se pare că societatea globală se bucură în prezent de activitatea
a unui număr impunător de organizaţii şi instituţii ce-i oferă garanţii de securitate
economică, a vieţii private ş.a.m.d. Cu toate acestea, lumea este într-un stres
permanent din cauza riscului de a pierde totul în secunde numărate , datorită
acţiunii unui singur individ.
Vom aminti încă o dată că unul din obiectivele lucrării de faţă este de a
determina rolul Alianţei Nord-Atlantice în contextul relaţiilor interstatale
contemporane. Nu o vom putea însa face fără a urmări etapele de evoluţie ale ei şi
mai ales factorii ce au condiţionat constituirea, transformarea şi supravieţuirea
organizaţiei. Considerăm foarte importantă problema mediului internaţional în care
a evoluat şi evoluează în continuare Alianţa Nord-Atlantică.
1 Eric Hobsbawn. O istorie a secolului XX. Era extremelor 1914 -1991. Cartier, 1999, P.577.
13
Sfîrşitul celui de-al II-lea Război Mondial a pus capăt scurtei perioade de
colaborare a statelor în cadrul Coaliţiei Antihitleriste. Pericolul nazist a fost
înlaturat şi între Vest şi Est a renăscut ostilitatea de odinioară. Lumea s-a pomenit
scindată în două blocuri, două ideologii şi două politici completament diferite şi
inamice una alteia. Fiecare dintre cei doi poli politici majori încearca în această
perioadă să atragă în orbita sa cît mai multe state, astfel asigurîndu-şi expansiunea.
Aceste acţiuni determinau blocul adversar la stoparea oricăror tentative ale
inamicului de a-şi lărgi sfera de influenţă. În martie, 1946, W. Churchill, în
prezenţa preşedintelui SUA, H.Truman, la Fulton, rosteşte o cuvîntare în care se
pronunţă pentru crearea unei uniuni militare anglo-americane în vederea stăvilirii
comunismului din Răsărit. Mulţi istorici consideră acest fapt drept începutul
războiului rece. Iar „doctrina Thruman”, adoptată paste un an (mai ales
compartimenul ce prevedea ajutorul economic şi militar pe care SUA urmau să-l
ofere Turciei şi Greciei) a determinat strategia „răzoiului rece”, adică a
implementat ideile premierului britanic în acţiuni şi programe concrete.
Mai există şi o altă părere : inceputurile „războiului rece” au fost puse odată
cu aşa-zisa „telegramă lungă” , care a fost trimisă în Washington din ambasada
americană în Moscova de către diplomatul J.Kennan. Această telegramă a fost mai
tîrziu publicată în iulie 1947 în revista americană „Foreign affairs”, în articolul
numit „Sursele de comportament al Sovietelor” şi semnată cu pseudonimul „Mister
X”. În acest articol era formulată filosofia „războiului rece”, cauzele lui de apariţie,
sarcinile şi condiţiile de încetare. Sarcina principală care se punea era de a exercita
presiuni permanente asupra Uniunii Sovietice, pentru ca în final ea să fie
determinată să renunţe la calea socialistă. Kennan considera că însăşi natura
societăţii sovietice prezenta un mare pericol pentru Occident, pericol nu doar
pentru interesele externe ale SUA , ci şi pentru însăşi ideea democraţiei occidentale
şi tuturor valorilor vestice.2 Mai tîrziu J. Kennan va recunoaşte că prin „ presiuni ”
nu a avut în vedere pe cele militare.
Care nu ar fi adevărul, războiul rece începuse deja şi se derula după propria
2 С.М Плеханов. Америка, какой мы ее видим. Москва, 1989, С. 71.
14
sa logică. Acestă logică prevedea ameninţări din partea ambelor tabere, politica
„goanei după înarmări”, consolidarea ideologiilor. Statele Unite ale Americii sunt
nevoite pentru prima oară în istoria lor să renunţe la un şir de principii tradiţionale
de politică externă. Unul din ele – de a nu forma alianţe internaţionale. Bineînţeles,
pînă atunci SUA luau parte la diferite procese de colaborare sub formă de acorduri
şi tratate, însă de regulă americanii aveau mîinile libere şi puteau în caz de
necesitate să renunţe la îndatoririle sale. Lucru neobişnuit după terminarea
războiului II mondial, cînd SUA se văd parte a unei multitudini de acorduri
multilaterale.
Cauza acestei „participări” internaţionale trebuie văzută şi în climatul
mondial îndată de după Războiul mondial. Părinţii - fondatori ai Organizaţiei
Naţiunilor Unite erau convinşi că dezastrul provocat de război va genera
sentimentul de unitate între statele membre ale ONU, provocîndu-le la cooperare şi
înfruntarea problemelor comune de natură globală. Dar era prea devreme pentru
asemenea predispoziţii umanistice. Statele îşi aveau propria viziune despre cum ar
trebui să arate „ ordinea mondială” şi în acest sens nu erau predispuse la unirea
forţelor comune în vedera păcii mondiale.
După opinia ziaristului Michael Howard, NATO a urmărit în acelaşi timp să
fie mai mult sau mai puţin o alianţă militară. Ideea originală îi aparţine secretarului
pentru afaceri externe ale Marii Britanii, Ernest Bevin. În ianuarie, 1948,
confruntat cu o Europă încă în ruine şi o Uniune Sovietică în plină dezvoltare,
Bevin sugerează Washingtonului că ar fi posibil de a stăvili o viitoare expansiune a
URSS „ prin organizarea şi consolidarea forţelor morale şi spirituale ale civilizaţiei
occidentale”. El considera că pacea şi securitatea pot fi prezervate prin mobilizarea
unor forţe morale şi materiale, care ar crea încredere şi energie pe de o parte, şi, să
inspire respect şi precauţie pe de alta. Statele sunt nişte „monştri reci” care „ se
căsătoresc” din avantaje şi nu din dragoste şi acest fapt a devenit destul de clar în
timpul negocierilor de creare a Alianţei, duse pe parcursul anului 1948.3 SUA erau

3 Michael Howard. NATO at Fifty: An Unhappy Successful Marriage : Security Means Knowing What to
expect // Foreign Affairs. New York. May/ June, 1999.
15
ostile oricăror alianţe ce le-ar fi legat de anumite obligaţii, în acelaşi timp fiind
neliniştite de o divizare a Germaniei. Canada era pe aceeaşi poziţie. Cît priveşte
Franţa, ea cerea ajutor militar imediat, speriată de o Germanie renăscută şi
pericolul sovietic. Se presupune că tratatul nu ar fi conţinut miezul militar, dacă
URSS nu ar fi contribuit direct la aceasta şi anume prin : lovitura din Praga din
februarie 1948 şi blocada din Berlin din iunie a aceluiaşi an. Impactul acestor
evenimente asupra opiniei publice din ambele părţi ale Atlanticului a fost deajuns
pentru a asigura includerea în textul final a tratatului a celebrului Articol nr.5 în
care semnatarii cad de acord asupra cazului cînd „ un atac armat împotriva unui
membru din Europa sau America de Nord se consideră atac împotriva tuturor
membrilor. ” 4

Tratatul de la Bruxelles a reprezentat hotărîrea Belgiei, Franţei,


Luxemburgului, Olandei şi a Marii Britanii de acrea un sistem de apărare colectiv.
Acest sistem şi-a găsit forma prin „ Tratatul de colaborare economică, socială şi
culturală şi de autoapărare colectivă” . Acest pas al statelor occidentale a
constituit răspuns la acţiunile URSS de a-şi impune controlul asupra ţărilor
Europei Centrale.
Dar acest tratat nu asigura securitatea statelor europene, forţele lor armate
erau prea neînsemnate în comparaţie cu gigantul colos militar sovietic. Din acest
considerent, ţările membre a Tratatului de la Bruxelles propun SUA şi Canadei de a
forma o alianţă între America de Nord şi Europa. În caz de acord, această alianţă s-
ar fi bazat pe garantarea securităţii şi pe cooperare mutuală. La aceste discuţii au
fost invitaţi să participe şi Norvegia, Danemarca, Islanda şi Portugalia. Statele
membre şi-au luat angajamentul de a lua parte la orice gen de riscuri şi răspunderi
în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite.
Valorile Alianţei sunt exprimate în Tratatului Atlanticului de Nord :
democraţia, precum şi respectarea legilor şi a drepturilor omului în vederea

4 The North Atlantic Treaty. Washington D.C. 4 April 1949 // http: // www.nato.int /docu/basictxt/
treaty.htm
16
instituirii unei ordini internaţionale bazate pe justiţie şi pe pace durabilă.5 La rîndul
său, Tratatul Atlanticului de Nord se fundamentează pe Articolul 51 din Carta
Naţiunilor Unite prin care se confirmă dreptul natural şi permanent al statelor la
apărare individuală şi colectivă.6 Pentru a-şi implementa cu succes politica, Alianţa
şi-a menţinut puternice forţele militare. Tratatul de la Washington din 1949 a
constituit un document scurt, schiţat în linii generale, care nu oferea prea multe
detalii privind modul în care membrii ar trebui să se organizeze pentru îndeplinirea
obiectivelor sale principale.
Către acel moment SUA a încetat să deţină monopolul asupra armei atomice
şi superioritatea în ceea ce priveşte arsenalul militar nuclear, datorită faptului că
URSS declară în 1949 că şi ea deţine secretul acestei arme de distrugere în masă.
Din acest moment ia începutul goana înarmarilor între cei doi poli.7
URSS a văzut prin constiturea NATO un serios pericol la adresa sa. Nu doar
atît. S-a accentuat înasprirea relaţiilor internaţionale ca rezultat al ratificării
Acordurilor de la Paris, care prevedeau crearea Uniunii Europene Occidentale şi
respectiv, intrarea R.F. Germania în NATO. Statul sovietic a văzut soluţia în
constituirea unui bloc militaro-politic al ţărilor est-europene.
Pactul de la Varşovia sau în mod oficial, Tratatul de la Varşovia de
Prietenie, Cooperare şi Ajutor reciproc, a fost înfiintat prin tratatul creat de
Hruşciov în 1955 şi semnat la Varşovia la 14 mai 1955. Membri ai lui erau toate
ţările comuniste ale Europei, cu excepţia Iugoslaviei : Uniunea Sovietică, Albania,
Bulgaria, România, Germania de Est, Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia. În
preambulul Tratatului se menţiona că părţile semnatare declară că vor lua măsurile
de rigoare pentru a-şi asigura securitatea şi pentru a menţine pacea în Europa, că
vor pleda pentru un sistem colectiv de apărare în Europa, cu participarea tuturor
ţărilor europene, indiferent de orînduirea social-politică. Tratatul conţinea 11
articole, prin care semnatarii se obligau să rezolve litigiile apărute între ele pe cale
5 The North Atlantic Treaty. Washington D.C. 4 April 1949 // http: // www.nato.int...
6 Carta ONU // http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_naţiunilor_unite
7 Абаренков В.П. Политика США в области «контроля над вооружениями». Новосибирск, 1987,
C.11
17
paşnică (Art.1) : să participe la toate acţiunile îndreptate spre asigurarea păcii în
lume, reducerea înarmarilor şi interzicerea aplicării bombei atomice cu hidrogen
(Art.2). 8
Din acel moment Alianţa NATO îsi defineşte misiunea principală –
asigurarea apărării teritoriului oricărui stat mebru împotriva unui atac eventual
iniţiat de Pactul de la Varşovia. Prin urmare, putem releva două momente ce
constituiau rostul pentru care a fost formată Alianţa Nord-Atlantică : a) indiguirea
expansiunii sovietice spre Vest; apărarea de o eventuală năvălire a Rusiei sovietice;
b) asimilarea Germaniei reunificate într-un sistem european de securitate.
Numărul extrem de arme nucleare pe care le posedau blocurile militare
punea în primejdie existenţa vieţii pe pămînt. Acest fapt impunea stabilirea unui
echilibru militaro-strategic între OTV şi NATO. Ca urmare a convorbirilor
sovieto-americane începute în 1972 au fost semnate un şir de tratate bilaterale ce
au condus la îmbunatatirea relaţiilor dintre cele două supraputeri nucleare şi la
limitarea cursei înarmarilor în cel mai primejdios şi costisitor domeniu – cel al
armelor de distrugere în masă. Exemple în acest sens ne servesc : LAS-
1- ,, Acordul provizoriu cu privire la unele măsuri în domeniul limitării
armamentului strategic ’’ ; LAS-2 – ,, Acordul cu privire la limitarea armelor
strategice ofensive ’’ sau Acordul dintre R. Nixon şi L. Brejnev cu privire la
limitarea testelor subterane cu arma nucleară.
Nu putem ignora compromisurile la care s-a ajuns pînă la colapsul sovietic.
Astfel, în cadrul primei întîlniri sovieto-americane la nivel înalt între M.Gorbaciov
şi R.Reagan de la Geneva din 1985, ambele părţi au tras o importantă concluzie
politică în spiritul noii mentalităţi în acest domeniu. Iată principiile de bază :
a) un război nuclear nu trebuie să fie dezlănţuit niciodată, în el nu pot fi
învingători, şi :
b) Uniunea Sovietică şi SUA nu vor tinde spre realizarea supremaţiei
militare. Următorul pas în acest sens a fost o nouă întîlnire a şefilor de state
respective : M. Gorbaciov şi R.Reagan în capitala Islandei. Rezultatul – semnarea
8 Tratatul de la Varşovia. Culegere de documente 1995-1980. Ed. Politica, Bucureşti, 1981, P. 23-29.
18
Tratatutui sovieto-american cu lichidarea rachetelor cu rază medie şi mică de
acţiune. Acest Tratat , semnat la Washington ulterior la 8 decembrie 1987, a fost
primul în istorie acord internaţional ce prevedea lichidarea a două clase de rachete
nucleare sub un strict control reciproc. Aceste rachete au fost distruse, însă ele
prezentau doar 4 % din arsenalul nuclear al SUA şi al URSS. Lichidarea acestor
rachete din Europa a sporit considerabil securitatea statului sovietic şi a celorlalte
state europene, a contribuit la micşorarea riscului izbucnirii unui război nuclear.
În 1989, în cadrul CSCE, la Viena s-au deschis negocieri noi vizînd
controlul armelor, între 23 de ţări membre ale NATO şi ale Organizaţiei Tratatului
de la Varşovia, negocieri vizînd şi reducerea forţelor convenţionale în Europa. A
fost semnificativ în acest sens summit-ul NATO, ţinut la Bruxelles în acelaşi an.
Au fost publicate două declaraţii importante ale politicii Alianţei : o declaraţie care
marca a 40-a aniversare a Alianţei, stabilind obiective şi politici menite să ghideze
aliaţii NATO în viitorul apropiat, şi un Concept Comprehensiv al Controlului
Armelor şi Dezarmării.
Iată ce spune celebrul istoric, Arthur Schlesinger, referitor la politica
externă a Statelor Unite din acea perioadă: ,, [...] după moartea lui Franklin
Roosvelt şi sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, Statele Unite au abandonat
în mod deliberat politica de colaborare din timpul războiului şi, însufleţite de
deţinerea bombei atomice, au adoptat o tactică de agresiune pe cont propriu cu
scopul de a elimina influenţa rusă din Europa de Est şi de a stabili state capitaliste
democratice pe fiecare latură externă a Uniunii Sovietice. În viziunea
revizioniştilor, această politică radicală şi nouă a americanilor sau mai degrabă
această reluare de către Truman a unei politici anticomuniste inumate i-a lăsat
Moscovei doar alternativa de a lua măsuri în apărarea propriilor ei graniţe.
Rezultatul a fost războiul rece...” 9

9 Arthur Schlesinger Jr. Originea Războiului Rece // Trecutul apropiat. Eseuri şi documente despre America de după
cel de-al doilea război mondial. Cluj-Napoca, 1996, P.37-38.
19
2. Interesele fundamentale ale NATO după sfîrşitul războiului rece.

O surpriză grandioasă s-a dovedit a fi colapsul Uniunii Sovietice, surpriză


care a lăsat nedumerită şi a luat prin surprindere întreaga lume. Occidentul a
obţinut victorie incontestabilă prin faptul că adversarul a cedat de bună voie. Pe de
altă parte, acest eveniment a lăsat Statele Unite ale Americii şi sateliţii săi „fără
scop”. Curioasă s-a dovedit a fi situaţia în care se afla alianţa imediat după
prăbuşirea blocului care provocase constituirea sa. Nu era deloc evident că ea va
supravieţui după dispariţia situaţiei care o generase. NATO era o alianţă pentru
asigurarea securităţii, iar securitatea poate fi înţeleasă doar în contextul existenţei
unei ameninţări concrete. Ameninţarea sovietică nu mai exista, Pactul de la
Varşovia – desfiinţat; logic, Alianţa Nord-Atlantică, după legităţile relaţiilor
internaţionale trebuia să dispară şi ea, încheindu-şi cu succes misiunea. „În istorie
nu există cazuri de supravieţuire a unei alianţe defensive – deoarece este vorba de
o alianţă defensivă al cărei scop era de a contracara ameninţarea extinderii
sovietice în Europa, mai puţin de a refula Tratatul de la Varşovia – după dispariţia
pericolului.” 10
Dar, din păcate, sfîrşitul războiului rece nu a însemnat începutul ordinii şi
păcii pe teren mondial.
„Momentul de euforie de la sfîrşitul Războiului Rece a generat iluzia
armoniei, care s-a dovedit a fi exact o iluzie. Lumea a devenit mai diferită la
începutul anilor ’90, însă nu în mod necesar mai calmă. Iluzia armoniei a fost
imediat risipită de multiplicarea conflictelor etnice şi de „purificări etnice”, de
declinul legii şi al ordinii, de apariţia de noi modele de alianţă şi conflict între
state, de renaşterea mişcărilor neo-fasciste şi neo-comuniste, de intensificarea
fundamentalismului religios, de sfîrşitul diplomaţiei „zîmbetelor” şi politicii „da-
ului” în relaţiile Rusiei cu Occidentul, de inabilitatea Naţiunilor Unite şi a SUA în
suprimarea sîngeroaselor conflicte locale şi de insistenţă sporită a unei Chine în
creştere. În cinci ani de la căderea Zidului Berlinului cuvîntul „genocid” a fost
10 Jean- Michel Gaillard, Anthoney Rowley. Istoria continentului european. Cartier, 2001, P. 605.
20
auzit mult mai des decît în oricare din cinci ani ai Războiului Rece. Paradigma
lumii armonioase este, în mod clar, prea departe de realitate pentru a putea fi un
ghid folositor pentru lumea posterioară Războiului Rece.” 11
Iată pe scurt toată
evoluţia evenimentelor de după destrămarea uneia dintre supraputeri – Uniunea
Sovietică.
Odată cu destrămarea blocului comunist s-a pus problema existenţei
Tratatului de la Varşovia : la 1 iulie 1991 ea s-a autodizolvat. URSS şi-a retras
trupele militare de pe teritoriile Ungariei, Poloniei şi Cehoslovaciei. Statele
Europei de Est au declarat că vor pleda pentru integrarea lor în structurile NATO.
În vederea satisfacerii acestei cerinţe, statele membre ale NATO au elaborat un
program special, intitulat „ Parteneriatul pentru pace”. „ Or, Alianţa Atlantică nu
doar că nu este contestată, ci îşi vede rolul sporind considerabil după sfîrşitul
războiului rece”.12 Să urmărim pe scurt acele premise care făceau favorabilă
existenţa în continuare a Alianţei. Din ce cauză ea nu s-a desfiinţat îndată după
căderea cortinei de fer?
1. datorită arsenalului nuclear rus care nu se ştie nicicînd în ce mîini va
ajunge, ţinînd cont de evoluţiile neregulate ale gigantului oriental.
2. existenţa cererilor de adeziune din partea naţiunilor orfane ale Europei
Centrale, doritoare să se protejeze de Moscova şi să umple vacuumul de securitate
pe care ele îl consideră periculos pentru opţiunea lor democratică.
3. creşterea numărului de tensiuni în noua Europă sau în afara ei
demonstrează că, în cazul europenilor nu se pune problema, într-un viitor apropiat,
lipsirea de Alianţă.
4. se oferea posibilitatea pentru SUA de a rămîne în Europa, gata oricînd să
se implice în politica europeană,
5. teama europenilor pentru renaşterea Germaniei unite i-a făcut pe europeni
să ceară ei singuri prezenţa americanilor în Europa.
Schimbările cardinale ce au avut loc după 1990 au condiţionat procesul

11 Huntington Samuel. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Oradea,1997, P.43.


12 Jean –Michel Gaillard, Anthoney Rowley. Istoria continentului..., P. 605.
21
cunoscut astăzi ca „ extinderea spre Est a Alianţei Nord-Atlantice ”. Acest proces
prezintă interes mai ales pentru faptul că extinderea se realizează din contul foştilor
adversari, membri ai Pactului de la Varşovia. Evident, însăşi NATO, îndată după
căderea „cortinei de fier”, nu prea-şi dădea seama de calea pe care urma s-o ia mai
departe. Nu mai avea inamic, prin urmare, Alianţa trebuia în mod urgent să-şi
redefinească propria identitate, să-şi reconsidere obiectivele într-o lume în care
„pericolul” nu mai exista. „Pentru Statele Unite, ca şi pentru europeni, ceea ce se
întîmplă constitue o enormă surpriză. Nici un specialist nu o prevăzuse. Nici un
preşedinte nu o avusese în vedere. Iar rapiditatea procesului te poate speria.” 13
În acelalaşi timp, SUA nu se grăbeşte să „ sărbătorească” victoria şi să
izoleze Rusia pe plan internaţional, această soluţie ar fi putut să fie foarte
asemănătoare cu atitudinea puterilor învingătoare vis-à-vis de Germania, îndată
după primul Război Mondial. După spusele lui Nietzsche : „ victoria îl prosteşte
pe învingător şi îl înrăieşte pe cel învins”. De aceea, SUA împreună cu statele
europene continuă relaţiile bilaterale cu Rusia şi chiar o susţine. Iată cîteva
exemple: ajutoare financiare pentru redresarea economiei sovietice la-nceputul lui
1991; invitarea lui Gorbaciov la şedinţele G7 în calitate de ajutor; gratificarea
URSS cu statutul de membru asociat al FMI, Banca Mondială, apoi şi BERD,
OCDE; sprijinirea ideei CSI; programul TACIS pentru anul 1992 în favoarea CSI;
acceptarea Rusiei în G7 (G8) ca membru cu drepturi egale în 1994 ş.a.
Un alt eveniment în acest sens a fost şi summit-ul NATO de la Londra
(1990), în cursul căruia a fost emisă o declaraţie care privea transformarea
Alianţei în mod compatibil cu noul mediu de securitate şi cu eliminarea
confruntării dintre Est şi Vest. Uniunii Sovietice şi ţărilor din Europa Centrală şi
de Est le-au fost înaintate oferte pentru a-şi stabili legături diplomatice cu NATO şi
pentru a se orienta spre o nouă relaţie de cooperare. O lună mai tîrziu membrii
Alianţei emit aşa-numitul „Mesajul din Turnberry ”, acesta fiind o ofertă de
prietenie pentru statele socialiste. Au urmat un şir de vizite a secretarului general al
NATO la Moscova, în scurt timp au fost stabilite noi contacte militare ce includeau
13 Jean –Michel Gaillard, Anthoney Rowley. Istoria continentului european..., P 600.
22
discuţii asupra forţelor şi doctrinelor militare. S-a ajuns la progrese importante în
ceea ce priveşte acordul „Cer deschis”(Open Skies), care permite survolarea
teritoriului naţional pe o bază reciprocă. De-asemenea, au fost duse discuţii pe
marginea Tratatul CFE de reducere a forţelor convenţionale de la Atlantic pînă la
munţii Ural, inclusiv măsuri suplimentare de limitare a efectivelor militare în
Europa .
Căderea zidului de la Berlin. O lună mai tîrziu, Secretarul de Stat al SUA, J.
Backer, va declara despre necesitatea reformării Organizaţiei şi creării „noului
atlantism”. 14 Reformele NATO au avut impact asupra aspectelor interne şi externe
ale activităţii ei şi aveau caracter militaro-strategic. Reformele din interiorul
Alianţei au evoluat în trei etape. Prima a condiţionat adoptarea „ Declaraţiei de la
Londra asupra Alianţei reînnoite ” (iulie 1990), care consta din 23 de capitole,
conţinutul cărora se reducea la „ propunerea de prietenie tuturor adversarilor din
trecut”, adică statelor OTV, incluzînd stabilirea relaţiilor diplomatice constante.
Întîlnirea la nivel înalt din 1991 de la Roma a adus amendamente în politica şi
strategia NATO. Astfel, pe lîngă adoptarea „ Declaraţiei pentru pace şi cooperare”,
a fost elaborată un nou „Concept Strategic al Alianţei”. S-a declarat că din acel
moment, politica de securitate a NATO se va fundamenta pe trei elemente
constante : dialog, cooperare şi menţinerea unei capacităţi defensive colective.
Fiecare din aceste elemente trebuiau să favorizeze prevenirea şi soluţionarea
paşnică a crizelor din spaţiul strategic european. La fel, se sublinia „destinaţia
exclusivă de apărare” a NATO.15
În fine, o a treia etapă a constituit-o întîlnirea de la Bruxelles, declaraţiile
căreia pot fi rezumate astfel :
1. S-a insistat asupra necesităţii formării în cadrul NATO a „ axei europene
de apărare şi securitate” ;
2. Statelor post-socialiste a fost propus programul PpP;
3. S-a luat decizia de a fi revizuită chestiunea despre aderarea a noi membri

14 П.А Цыганков . Теория международных отношений. Москва, 2003, С. 520.


15 П.А Цыганков . Теория... С.521.
23
şi astfel, extinderea Organizaţiei spre Est. Ca urmare a acestei decizii la 8 iulie
1997 au fost acceptate în NATO Ungaria, Polonia şi Cehia, iar în 1999 – România
şi Slovenia;
4. S-a luat decizia de a crea „grupuri de forţe multinaţionale a securităţii
euroatlantice”. În 1999, la cea de-a 50-a aniversare a constituirii Alianţei a fost
declarat un nou Concept al NATO. De data aceasta în centrul lui s-a aflat concepţia
de „intervenţie umanitară” ; se declara despre decizia de a se extinde spre Est prin
invitarea de noi state, state care au premisele necesare, printre care principala este
„intenţia forţelor militare ale NATO de a îndeplini operaţiuni de reacţie la crizele
ce urmau să apară, şi care ieşeau din limita articolului 5 al Tratatului de la
Washington.” 16 Cu alte cuvinte, NATO se asigura cu dreptul de a interveni în orice
punct critic din lume, chiar dacă în conflict nu era implicat nici un membru al ei;
prin aceasta era ignorată şi sancţiunea Consiliului de Securitate al ONU.
Toate aceste eforturi comune ale occidentalilor în susţinerea reformelor în
fostele state socialiste erau orientate pentru aplanarea unei eventuale crize, ce se
putea declanşa. Chiar de era destrămată URSS, moştenitoarea sa, Rusia, era în
posesia a unui uriaş complex de armament; stabilitatea zonei era condiţionată de
dispoziţiile guvernelor ruse; de aceea era indispensabil de a acţiona cu precauţie şi
tact în relaţiile cu Rusia. „...Statele Unite nu-şi precupeţesc eforturile de a-i oferi
interlocutorului rus credibilitatea internă şi externă, permiţîndu-i astfel să-şi
continue reformele interne şi să treacă, pe plan extern, de la confruntările care au
prevalat în timpul războiului rece la un parteneriat negociabil şi paşnic cu Statele
Unite şi cu Alianţa Atlantică. Este raţiunea din care Washingtonul hotărăşte de a nu
precipita lărgirea NATO, prin includerea ţărilor candidate din Europa Centrală”.17
Totuşi, Alianţa nu avea o altă ieşire decît să-şi revadă interesele : „Firesc, la acea
dată, extinderea spre Est nu prezenta un subiect prioritar pentru Alianţă. În schimb,
consultaţiile şi cooperarea cu ţările din Europa Centrală şi de Est, precum şi cu
ţările din fosta arie sovietică au fost alese ca prime instrumente ale unei relaţionări

16 Ibidem. C. 521.
17 П.А Цыганков . Теория международных отношений. C.601.
24
cu foştii adversari.” 18
Să urmărim care motive serveau şi servesc pentru argumentarea deciziei ca
NATO să se extindă:
1. Problema Balcanilor prin ipostaza conflictului din Bosnia-Herţegovina. S-a
demonstrat că stabilitatea zonei de sud-est a Europei poate fi relativ asigurată
prin prezenţa trupelor NATO, în comparaţie cu Uniunea Europei Occidentale
care nu a fost în stare să aplaneze criza iugoslavă.
2. Activitatea grupărilor politice din Rusia, care erau atît pro cît şi contra
cooperării cu Vestul. În orice moment, Rusia ar putea demonstra pretenţii
hegemonice asupra teritoriilor aflate sub control odinioară.
3. La rîndul lor, statele din fostul bloc comunist solicită securitatea sa. În absenţa
unei structuri care le-ar garanta stabilitatea, ele şi-ar putea crea propriile sisteme de
apărare mutuală, care ar putea fi destul de periculoase.
4. Odată ce NATO îşi asumă misiunea de a garanta stabilitatea în Europa iar
cererile statelor central şi est-europene de aderare parvin, extinderea se prezintă ca
singura perspectivă. Deci, procesul este fost inevitabil.19
După cum scria F. Fukuyama, deşi comunismul este mort, nu se poate încă
spera la o linişte politică, deoarece în locul lui vine naţionalismul intolerant şi
agresiv. De aceea, viitorul Europei de Est nu va fi multă vreme nici pacific şi nici
democratic.20
Dimensiunea militară a Alianţei rămîne un factor esenţial pentru realizarea
politicii sale de securitate. Ea continuă să reflecte un număr de principii
fundamentale :
- Alianţa are un obiectiv pur defensiv.
- Securitatea este indivizibilă. Un atac asupra unui membru al Alianţei înseamna un
atac împotriva tuturor. Prezenţa forţelor americane angajate în Europa rămîne
vitală pentru securitatea continentului, care este inseparabil legată de cea a

18 Dan Moga. Extinderea Uniunii Europene // Studii de securitate. Bucureşti, 2005, P. 190.
19 Dan Moga. Extinderea Uniunii Europene... P. 191.
20 Дергачев В. Геополитика. Киев, 2000, С.43.
25
Americii de Nord.
- Politica de securitate NATO este bazată pe apărarea colectivă, inclusiv pe o
structură militară integrată, ca şi pe acorduri de cooperare relevantă şi de
coordonare.
- Menţinerea unei combinaţii potrivite de forţă nucleară şi convenţională pe
teritoriul Europei este necesară pentru viitorul previzibil.21
Se recunoştea faptul că provocările cu care se confruntă noua Europă nu pot
fi abordate în întregime doar de o singură instituţie. ,, De aceea, Alianţa lucrează la
o nouă arhitectură europeană de securitate, care încearca să realizeze acest obiectiv
prin asigurarea faptului că rolurile NATO , OSCE, UE, UEO şi a Consiliului
Europei sunt complementare. Alte cadre regionale de cooperare, precum cele care
încurajeaza cooperarea în zona ţărilor baltice, a Mării Negre şi Mediterane, joacă şi
ele un rol important. Prevenirea instabilităţii şi a divizării care pot rezulta din cauza
dificultăţilor economice şi a naţionalismului violent depinde de interacţiunea
eficientă dintre aceste elemente. ’’ 22
Care a fost eficienţa implicării NATO în crizele politice la-nceputul anilor
’90? Iluzia de la sfîrşitul „războiului rece” nu a durat multă vreme. În ciuda
cursului pozitiv al dezvoltării care se lua, apăreau noi ameninţări la adresa
securităţii. Un exemplu în acest sens ne serveşte invazia Kuveitului de către Irak,
în august 1990.
În timpul Crizei din Golf , NATO şi-a afirmat calitatea de unică organizaţie
multilaterală cu adevărat operaţională. Rolul ei este evident : Alianţa a furnizat
80% din suportul logistic în timpul operaţiei „Furtuna în deşert” şi 100% de
mijloace de comunicaţie şi de culegere a informaţiilor. 23
Forţa de coaliţie, formată
sub comanda Statelor Unite pentru a înfrînge invazia nu a implicat direct NATO,
dar solidaritatea care a fost dobîndită în interiorul NATO privind conflictul, a jucat
un rol semnificativ.

21 Manualul NATO. Bruxelles, 1999, P.70.


22 Ibidem. P. 68
23 Marie-Christine Kessler. La Politique Etrangere de la France. Paris, 1998, P. 132.
26
Prima misiune majoră de luptă în care forţa militară a fost folosită de NATO
ca instrument de management al crizei pentru a sprijini eforturile Naţiunilor Unite
în sistarea conflictului iugoslav a avut loc în 1995. Această acţiune a fost cunoscută
sub denumirea de „Operaţiunea Forţa Deliberată” şi a constituit o necesitate în
ajungerea la un acord de pace cu Bosnia. La sfîrşitul anului respectiv, NATO a avut
sarcina de a implementa aspectele militare ale acestui acord. Opinia menţionată de
majoritatea specialiştilor este că a existat o diferenţă între metodele folosite de
NATO şi cele utilizate de ONU în aplanarea crizei iugoslave. NATO a obţinut
succesul utilizînd capacităţile sale nucleare. Este de menţionat şi faptul că pentru
prima dată contingentele aliate au participat cu cele ruse la o operaţiune militară
multinaţională. Aceasta a avut loc datorită participării Rusiei la implementarea
Acordului de pace pentru Bosnia-Herţegovina.
Secolul al XX-lea s-a încheiat avînd nerezolvate o groază de probleme.
Toate soluţiile care au fost propuse nu pretind nici pe departe de a fi eficiente.
Cauza majoră a acestor confuzii este paradoxul situaţiei
internaţionale din anii ’90 – lipsa unui sistem sau a unei structuri
internaţionale. „Faptul că, după 1989, zeci de noi state au apărut fără nici un
mecanism independent pentru delimitarea graniţelor lor – fără măcar să existe părţi
terţe suficient de imparţiale pentru a acţiona ca mediatori – vorbeşte de la sine.
„Unde este consorţiul marilor puteri care stabilea cîndva sau cel puţin ratifica
frontierele în dispută? Unde sunt învingătorii în primul război mondial care a
supervizat redesenarea hărţii Europei şi a lumii, fixînd o linie de graniţă aici, şi
insistînd asupra unui plebiscit dincolo? Unde realmente erau acele conferinţe
internaţionale atît de obişnuite în trecut, atît de diferite de întîlnirile de vîrf tip
briefinguri de relaţii cu publicul şi exercitarea fotogeniei care le-a luat acum
locul? ” 24 Unul din neajunsuri este că „Statele Unite şi aliaţii lor niciodată nu s-au
bazat pe o strategie care ar înfrînge rebeliunile şi care i-ar ajuta să-şi atingă
scopurile politice de peste hotare” 25

24 Eric Hobsbawn. O istorie a secolului XX..., P. 578.


25 Andrew F. Krepinevich Jr. How to Win in Iraq // Foreign Affairs. New York. September/October 2005
27
Pe parcursul istoriei sale Alianţa s-a extins prin acceptarea de noi membri.
Politica uşilor deschise ale NATO este inclusă în Tratatul Atlanticului de Nord:
„ Părţile pot, prin acord în unanimitate să invite alte state europene pentru a
continua principiile acestui tratat şi pentru a contribui la securitatea zonei
Atlanticului de Nord, pentru a adera la acest tratat (...)” 26. În baza acestui articol,
Grecia şi Turcia au aderat în 1955, Spania – în 1982.
La începutul anilor ’90 se promova ideea că divizarea continentului
european va persista dacă ţărilor Europei Centrale şi de Est nu li se va oferi
posibilitatea de a adera la anumite instituţii, precum Uniunea Europeană şi NATO,
dedicate atingerii împreună a unor valori şi scopuri comune, a libertăţii şi
democraţiei, prosperităţii economice, stabilităţii politice şi securităţii. În acest sens,
la summit-ul de la Bruxelles din 1994, liderii NATO au declarat că „ ei aşteaptă şi
ar saluta extinderea NATO care ar ajunge la statele democratice ale Estului
nostru.” Se menţiona că procesul nu constituie nici o ameninţare pentru nici o ţară,
ci dimpotrivă, urma să contribuie la sporirea stabilităţii şi securităţii, atît pentru
statele membre NATO, cît şi pentru cele care nu sunt membre.
În afară de angajamentele politice, aderarea la NATO implică
responsabilităţi şi obligaţii în domeniul militar. Procesul de lărgire este structurat
astfel încît să permită eventualilor viitori membri să se familiarizeze cu activităţile
Alianţei şi cu responsabilităţile şi obligaţiile care rezultă din statutul de membru şi
să-şi adapteze forţele în consecinţă. Între 1995 şi 1998 s-au ţinut dialoguri mai
intense asupra problemelor aderării împreună cu partenerii interesaţi. La summit-ul
de la Madrid din 1997, Republica Cehă şi Polonia au fost invitate să înceapă
discuţiile de aderare. În acelaşi timp, liderii aliaţi au reafirmat deschiderea Alianţei
faţă de alte ţări şi au convenit să continue şi să lărgească întîlnirile de dialog intens
cu ţările partenere interesate.
Republica Cehă, Polonia şi Ungaria au aderat în mod oficial la Tratatul de la
Washington pe 12 martie 1999, sporind numărul de ţări mebre ale NATO la

26 The North Atlantic Treaty. Washington D.C.- 4 April 1949.


28
nouăsprezece. Planul de Acţiune pentru Aderare, lansat în 1999 la summit-ul de la
Washington se bazează pe experienţa acumulată în procesul de dialog intens şi în
timpul integrării în Alianţă a celor 3 noi ţări membre.
În noiembrie 2001, la Praga NATO anunţă al doilea val al extinderii spre
Est, invitînd şapte ţări din Centrul şi Estul Europei să adere la Alianţă : România,
Bulgaria, Slovenia, Slovacia, Lituania, Letonia şi Estonia. În următorii doi ani
NATO a crescut de la 19 la 26 de membri, aderarea propriu-zisă avînd loc în aprilie
2004. Odată cu acest eveniment se fac tot mai des auzite sugestiile pentru o
concepţie strategică nouă pentru „ vechiul NATO ”, precum şi schimbarea rolului
Alianţei în secolul XX. Este evident că NATO din timpul războiului rece diferă
esenţial de alianţa din zilele noastre.
Care sunt avantajele care sunt obţinute în rezultatul aderării de noi membri
din Europa Centrală şi de Est? După declaraţiile liderilor Alianţei, ele sunt
următoarele : stimularea reformelor democratice, inclusuv a controlului civil şi
democratic asupra factorului militar ; consolidarea capacităţilor defensive ale
NATO; îmbunătăţirea relaţiilor dintre statele din regiune ; ameliorarea sistemului
de repartizare a sarcinilor în interiorul NATO; ameliorarea securităţii regionale în
beneficiul securităţii Rusiei şi a celorlalte foste state sovietice, prin ameliorarea
stabilităţii europene generale ; crearea unui mediu propice comerţului, investiţiilor
şi creşterii economice în Europa Centrală şi de Est; sprijinirea întregii Europe
pentru a deveni un partener mai puternic pentru SUA, sub aspect politic, economic
şi de securitate.
Studiul extinderii NATO, prezentat în 1995 a fundamenat criteriile de
admitere pentru potenţialele state membre:
- un sistem politic democratic (în termeni constituţionali şi politici);
- economie de piaţă liberă;
- soluţionarea problemei minorităţilor;
- controlul civil asupra armatei;
- capacităţi pentru participarea deplină în NATO;

29
- abilitate de a împărţi costurile procesului de aderare.
Cu toate acestea Alianţa a ignorat unele momente ce sunt indispensabile procesului
de lărgire :
- perioada de preaderare, nu există nici un angajament al NATO privitor la un
grafic de aderare exact.
- se pare că fostele state sovietice sunt excluse din acest proces, deşi apar declaraţii
ce încurajează opţiunule pro-NATO a unor state precum Georgia şi Ucraina.
Aceste ezitări sunt provocate de mai mulţi factori:
- absenţa unei idei clare despre felul cum trebuie să fie creată o nouă ordine de
securitate;
- ce rol trebuie să joace NATO în acest sistem;
- temerile de instabilitate pe care o pot aduce noile state în Europa Occidentală;
- problema costurilor de aderare;
- chestiunea Rusiei, rolul ei în noul mediu de securitate, precum şi reacţia ei la
extinderea Alianţei, a cărei atitudine vis-à-vis extinderea spre Est trebuie luată în
consideraţie, volens-nolens.
Din toate acestea reies cauzele, manifestările şi consecinţele extinderii NATO spre
Est. Cauze:
1. lărgirea serveşte intereselor NATO, în particular, intereselor Statelor Unite ale
Americii. Politica americană tinde să consolideze şi să lărgească cîmpul său de
acţiune afirmîndu-şi rolul de lider pe arena politică internaţională.
2. izolarea Rusiei, reducerea la minimum a rolului ei în evoluţia relaţiilor
internaţionale şi condiţionarea ei la o nouă cooperare cu NATO. Această încercare
de a forţa Rusia să ,, prietenească” cu Alianţa lărgită pînă la hotarele ei, este cu
ironie comparată de analişti ca ,, o încercare de a pătrăţi cercul”.27
Trebuie să menţionăm şi scopurile declarate în favoarea extinderii Alianţei
spre Est reies din motivul principal - necesitatea stabilizării Europei de Est:
1. Istoria demonstrează că regiunea de Est a Europei este instabilă, fără controlul

27 Elzbieta Stadtmuller. The Issue of NATO Enlargement in Polish-Russian Relations //


http://www.nato.int/acad/fellow/99.01
30
NATO aceste state pot alege naţionalismul şi să devină o dată în plus un cîmp de
conflict între Vest şi Rusia.
2. Vestul are îndatorire morală să le scape de vacuumul de securitate, din zona gri
între Rusia şi Germania.
3. lărgirea serveşte intereselor NATO, ea înseamnă o misiune vitală pentru Alianţă
(expand or die).
Prin ce se manifestă extinderea spre Est a Alianţei Nord-Atlantice?
1. Extinderea zonelor în care NATO poate avea mijloace pentru a acţiona şi printr-
o integrare activă a structurilor sale militare.
2. Atragerea statelor est-europene prin sistemul de valori occidentale: prosperitate,
democraţie, libertăţi individuale umane.
3. Ajutor financiar în calea reformelor noilor state independente.
4. Consultaţii şi cooperare în cadrul programului Parteneriatul pentru Pace.
5. Propagarea ideei ,, NATO - anticameră a Uniunii Europene”, prin care se
sugerează că fără aderarea la valorile Alianţei, este dificilă integrarea în UE.
Consecinţele lărgirii Alianţei Nord-Atlantice:
1. Pericolul unui nou conflict cu Rusia, manifestat prin dispoziţii anti-occidentale
în interiorul Rusiei, consolidarea structurilor Est-Vest, reacţia negativă a Rusiei la
amplasarea armamentului nuclear în apropierea hotarelor sale.
2. Există posibilitatea ca unele state din Estul Europei să nu fie admise în NATO,
cel puţin în viitorul imediat; simţindu-se respinse, ele se pot reorienta spre Rusia.
3. Riscul ,, divizării" Europei în cadrul unui nou ,, război rece”.
4. Anularea tuturor tratatelor de reducere, neproliferare şi neamplasare a
armamentului nuclear, încheiate pînă acum între Rusia şi NATO.
5. Provocarea unor noi puteri nucleare - Iran, Coreea de Nord, Israel la reacţii
negative şi imprevizibile.
Oricum s-ar desfăşura fenomenul extinderii Alianţei Nord-Atlantice spre
Est, un lucru este cert : el va schimba întregul sistem de relaţii internaţionale.
Schimbările survenite în sistemul politicii, de la marile puteri de dimensiunile

31
Franţei, Marii Britanii, Germaniei la supraputeri de nivel semicontinental ar putea
oferi baza pentru un viitor echilibru al puterii asemănător celuia din „Vechiul
Regim”. S-ar putea defini o nouă familie de mari puteri ale lumii, în care China,
India, probabil Brazilia sau alte unităţi politice încă neformate, vor împărţi rolul
conducător cu cele două supraputeri deja existente - Rusia şi Statele Unite ale
Americii.28

28 William H. McNeill. Ascensiunea Occidentului. O istorie a comunităţii umane şi un eseu retrospectiv.


Chişinău, 2000, P.781.
32
CAPITOLUL II. EXTINDEREA NATO ŞI SECURITATEA UNIUNII
EUROPENE.

În prezentul capitol ne propunem să analizăm relaţiile dintre Alianţa Nord-


Atlantică şi Uniunea Europeană. Studiul respectiv constituie interes mai ales
pentru faptul că ambele aceste instituţii doresc o viitoare extindere. Poate să apară
întrebarea : de ce în cazul extinderii e necesar să folosim noţiunea „securitate”.
Considerăm că abordarea acestei noţiuni devine o condiţie sine-qua-non, luînd în
consideraţie aşa-numita dilemă a conceptului de securitate : cum se poate realiza
securitatea unui stat (instituţii), pentru ca un alt stat ( instituţie) să nu se vadă
ameninţat de primul. De-asemenea ne va fi interesant să precizăm, la figurat
vorbind, rolurile principale jucate în NATO şi UE; obiectivele, sunt ele diferite sau
prezintă nişte aspiraţii comune. Vom încerca să analizăm toate acestea reieşind din
declaraţii oficiale, precum şi prin analiza intereselor şi avantajelor pe care le
urmăresc părţile. Poate să pară paradoxal faptul că încercăm să „ confruntăm” două
blocuri ai căror membri sunt în marea lor parte aceeaşi. Aceste presupuneri sunt
doar nişte concluzii la opiniile deseori contradictorii, precum şi criticile aduse în
privinţa unor decizii politice de importanţă mondială.
În timpul războiului din Vietnam, Jean-Jacques Servan - Schreiber publica
cartea „Sfidarea americană”, care devenind best-seller internaţional , a avut un
impact considerabil. Autorul acestei monografii a fost frapat de explozia
investiţiilor americane în Franţa şi în restul Europei. În această privinţă el nota :

33
„ Descoperim un univers economic care se prăbuşeşte – al nostru ; structuri
politice şi mentale – ale noastre - care cedează în faţa presiunilor exterioare;
premisele unui faliment istoric – al nostru. Acest „război” între SUA şi Europa nu
se duce cu ajutorul dolarilor, al petrolului, al tonelor de oţel, nici chiar cu ajutorul
maşinilor moderne, ci prin imaginaţie creatoare şi talent organizatoric. Astfel, cea
de-a treia putere industrială mondială, după Statele Unite şi URSS, ar putea să fie,
în cincisprezece ani, nu Europa, ci industria americană din Europa. Deja astăzi, în
al nouălea an de Piaţă Comună, organizarea acestei pieţe europene europene este
esenţialmente americană.” 29
Şi deşi, aceste idei au fost exprimate cu 40 de ani în
urmă, ele ne par a fi profetice, mai ales dacă privim aspectul economic al
problemei, el condiţionînd politicul. Prin ajutorul propus Europei ruinate după al
II-lea război mondial, SUA s-a împlîntat adînc în Europa şi continuă să deţină rolul
predominant în sfera economică, politică şi mai ales, culturală. Iar influenţa
politico - militară se realizează prin NATO.
De la 1910 la 1945 Europa a fost divizată chiar împotriva ei şi preocupată de
problemele sale interne economice. Cu toate acestea, în anii ’40, faza americană a
dominaţiei occidentale a început şi în 1945 Statele Unite dominau lumea într-un
grad aproape comparabil cu cel al Puterilor Aliate în 1918. Procesele de
decolonizare ce au avut loc după război a redus şi mai mult influenţa europeană dar
nu şi pe cea a Statelor Unite care a înlocuit tradiţionalul imperiu teritorial cu un
nou imperialism transnaţional. În lumea posterioară războiului rece, NATO
reprezintă organizaţia de securitate a civilizaţiei occidentale. După sfîrşitul
războiului rece, NATO are un scop principal şi precis, acela de a preveni
reîmpunerea controlului politic şi militar rus în Europa Centrală. NATO este
deschisă ţărilor europene care doresc să i se alăture şi care îndeplinesc unele
cerinţe de bază, cum ar fi competenţă militară, democraţie politică şi control civil
asupra armatei. 30
Dacă luăm în consideraţie aspectul geopolitic, putem observa că din anii ’50

29 Edward Behr. O Americă înfricoşătoare. Bucureşti, 1999, P. 7.


30 Samuel Huntington . Ciocnirea civilizaţiilor... P. 118.
34
pînă în anii ’90, Europa de Vest, inclusiv Marea Britanie, a jucat rolul de tampon
între cele două superputeri, Statele Unite Nordamericane şi URSS. Astfel, statele
europene din metropole devin state satelit. Un asemenea rol nu era, bineînţeles, pe
placul unor politicieni de rang înalt, ca de exemplu preşedintele Franţei, Charles de
Gaulle. Anume lui îi aparţine ideea de a ieşi de sub controlul SUA , creînd axa
Paris – Bonn. „ Această probă poate fi calificată drept un prim germen al Europei
contemporane, în încercarea de a crea, pe calea unei integrări profunde, o Europă
puternică în stare de a ţine piept vigurosului protector de peste ocean. În interiorul
comunităţii vest-europene au loc schimbări, la prima vedere imperceptibile, în
relaţiile dintre SUA şi Europa. La suprafaţă, acestea par să se înscrie pe linia
tradiţionalei confruntări dintre Paris şi Washington, care ţinea, în primul rînd , de
condiţiile „ europenizării” blocului NATO, de consolidarea rolului europenilor,
precum şi de reforma blocului.” 31
Prin reforma blocului înţelegem schimbările care au loc în interiorul
Alianţei, schimbări strategice, în primul rînd, acestea fiind condiţionate de ordinea
mondială formată după sfîrşitul războiului rece. Trebuie să menţionăm că avem în
vedere transformarea blocului de pînă acum, cît şi sugestiile cu caracter prognostic
în legătură cu soarta de mai departe a Alianţei. Astfel, majoritatea analiştilor
occidentali sunt înclinaţi să vadă două variante de evoluţie a NATO, şi anume : sau
Statele Unite, în ipostaza Alianţei, îşi întăresc hegemonia şi diminuează tot mai
mult rolul Europei, reducînd-o la statutul de „ anexă docilă ” ale SUA; sau va avea
loc o reechilibrare a puterilor ceea ce va duce la apariţia unei forme de identitate
şi de suveranitate militaro-diplomatică pe care Europa Occidentală n-a mai
cunoscut-o din 1945. Anume această problemă îi condiţionează pe partenerii din
Uniunea Europeană începînd cu 1991 să semneze Tratatului de la Maastricht, care
acordă noţiunii „ apărare europeană comună” o primă fundamentare juridică, odată
cu titlul care instaurează PESC ( Politica externă şi de securitate comună) şi care
pune prin intermediul acesteia problema relaţiilor dintre Uniune şi NATO. 32

31 Burian Alexandru. Geopolitica lumii contemporane. Chişinău, 2003, P. 254.


32 Jean- Michel Gaillard, Anthony Rowley. Istoria continentului european... P. 604.
35
Pînă la sfîrşitul războiului rece, orice tentativă propusă, de regulă de Franţa,
de a spori responsabilitatea strategică şi autonomia de decizie a Europei în afara
Alianţei sau în legătură cu ea, a fost sortită eşecului. Aceasta se datorea în primul
rînd faptului că, în 1966, Franţa în persoana preşedintelui de Gaulle, părăseşte
comandamentul integrat al NATO, iar aceasta izolează Franţa în raport cu
partenerii săi europeni. Acestora le este frică, că declarîndu-se puteri de sine
stătătoare, să nu-i încurajeze pe americani să-şi reducă prezenţa în Europa. Acest
fapt ar fi obligat SUA să nu intervină în cazul unui eventual conflict cu URSS şi în
acest fel, umbrela nucleară atît de necesară Europei ar fi fost pierdută. Doar, acum,
odată cu dispariţia pericolului sovietic, europenii pot încerca să modifice raportul
de forţe în sînul Alianţei. „ În circumstanţele schimbate care afectează securitatea
Europei, forţele NATO au fost adaptate noului mediu strategic şi au devenit mai
puţin numeroase şi mai flexibile. Forţele convenţionale au fost reduse în mod
substanţial şi în anumite cazuri a fost redus şi nivelul lor de pregătire. Au fost
făcute mai mobile, pentru a putea reacţiona în faţa unor contingente mai mari, au
fost reorganizate pentru a asigura flexibilitate pentru a putea contribui la
managementul crizelor şi pentru a putea constitui în caz de necesitate pentru
scopuri defensive” 33
Întregul proces al extinderii NATO în anii ’90 a fost strict conectat cu
chestiunea unei noi viziuni de securitate europeană. Dezbaterile asupra avantajelor
şi dezavantajelor acestui pas au dat naştere unor posibile alternative de evoluţie a
acestui proces. Acestea includeau:
1. ideea ,, soluţiei comunitare unice”, creată de la Atlantic pînă la Ural;
2. ideea ,, securităţii colective”, stabilită în bazele unei OSCE transformate;
3. ideea ,, pînzei instituţionale”, creată prin legătura mai multor organizaţii
de securitate multidimensională.
Prima concepţie era ireală la acel moment, a II-a a fost încercată de toate
statele Europei Centrale şi de Est după 1989 şi 2 ani mai tîrziu a fost abandonată de

33 Manualul NATO. P. 70.


36
majoritatea ţărilor din acestă regiune, fiind considerată o formă de securitate prea
slabă în comparaţie cu posibilitatea aderării la NATO. Trebuie de menţionat că
pînă în prezent acestă opţiune este susţinută doar de Rusia.
Drept rezultat, ultima concepţie de securitate rămîne a fi cea mai populară în
prezent, deoarece păstrează instituţiile actuale, ea oferă alternative pentru alte state
şi crează legături la diferite niveluri şi diverse domenii, nu doar cel militar.
Ne-a părut foarte interesantă concepţia lui Ole Weaver care prezintă un
sistem de securitate compact în forma unui triunghi isoscel, ai cărui laturi sunt
NATO, UE şi OSCE; responsabile, respectiv, pentru: chestiuni militare; chestiuni
politico-economice; elaborarea regulilor şi controlul respectării lor. Dar între aceste
laturi, vor mai activa şi alte instituţii. Astfel, UEO - între NATO şi UE; PpP,
Acordul NATO-Rusia şi Consiliul European al Parteneriatului - între NATO şi
OSCE ; Pactul de Stabilitate în Europa, BERD-ul - între UE şi OSCE. 34
Problema majoră ce împiedică existenţa şi activitatea Uniunii Europene în
alianţă cu NATO este condiţionată de contradicţia dintre puterile europene. Nu este
un secret că NATO este susţinută preponderent de Marea Britanie, în timp ce
nucleul Europei, Franţa şi Germania înconjurate de micii săi sateliţi, încearcă să se
opună unei eventuale hegemonii din partea SUA. Prin aceasta se explică eforturile
nucleului european de a consolida o Politică Externă şi de Securitate Comună cît
mai eficientă şi capabilă să concureze cu Alianţa Nord-Atlantică. Pe parcursul
perioadei 1960-1970 s-au evidenţiat propunerile variate ale aliaţilor europeni în
vederea sporirii rolurilor europenilor în cadrul NATO prin crearea unui pilon
european. Aceste iniţiative, însă, erau sortite eşecului. În decembrie 1998 are loc
summit-ul francezo-britanic de la Saint-Malo vizînd problemele de securitate în
Europa. Marea Britanie se opune cu vehemenţă propunerilor Franţei de a consolida
o Politică Europeană de Apărare Comună care ar duce la o Alianţă mai echilibrată
şi mai puternică, văzînd în această perspectivă o demonstrare a unei capacităţi mai
serioase a Europei în menajarea propriilor afaceri de securitate. În acest caz
Washington-ul s-ar retrage în izolaţionismul său, iar NATO ar ajunge la colaps. Din
34 Elzbieta Stadtmuller. The Issue of NATO Enlargement ...
37
cauza veto-ului britanic, problemele legate de apărarea europeană sunt tradiţional
considerate ca fiind de competenţa NATO. UEO ( Uniunea Europei Occidentale)
este retrocedată completamente Alianţei, ultima fiind responsabilă de apărarea
colectivă. 35
În contextul relaţiilor dintre statele europene, ar fi neglijent să nu menţionăm
însemnătatea Germaniei unite. Germania federală este cea mai mare putere
economică de pe continent. Perspectiva unei Gemanii reunificate ce-şi duce
politica independentă în inima Europei este de multe ori exagerată, dar nu fără
motive. Atît timp cît în capitalele europene şi în Rusia persistă temeri privind
evoluţia de mai departe a gigantului german, prezenţa americană în Europa are
şansele de a exercita un efect stabilizator şi să diminueze atît temerile, cît şi
speranţele. În aceste împrejurări, relaţia Est-Vest nu se va baza necesar pe unitatea
apărării europene. Din contra, un mare număr de occidentali se tem ca, prea atentă
la evenimentele din Est, Germania să nu frîneze integrarea Comunităţii europene.
Alte preocupări există, bineînţeles, anume vizînd conflictele comerciale care duc la
războaie vamale şi ar putea contribui la desfiinţarea NATO. Dacă America s-ar
retrage din apărarea europeană, acesta ar fi, desigur, un şoc prea mare pentru o
bună parte a europenilor din Vest şi impactul ar putea fi imprevizibil. Dispariţia
ameninţării sovietice şi retragerea trupelor americane ar risca de a lăsa „ o Europă
apropiată de această Uniune foarte slabă a statelor de Nord şi s-ar vedea europeni
ce se conduc de modelul scandinav a pacifismului şi moralismului în afacerile
internaţionale. Dacă va fi aşa, Europa nu va deveni niciodată o nouă supraputere.”36
„În politica internaţională puterea este ca prezicerile meteorologice : toată
lumea vorbeşte de ele, dar cu adevărat sunt înţelese de foarte puţini oameni. La fel
ca meteorologii, care încearcă să prognozeze furtuna, oamenii de stat şi analiştii
încearcă să înţeleagă dinamica marilor schimbări care afectează distribuirea
puterii între naţiuni. Transferul de putere afectează evoluţia fiecărui stat şi

35 Jolyon Howorth. European Integration and Defence : the ultimate Challenge ? //


http://aei.pitt.edu/view/subject/022002/html.
36 Joseph S. Nye, Jr. Le Leadership Américain. Quand les regles du jeu changent. Nancy, 1992, P. 139.
38
deseori, este în interdependenţă cu cataclismele unui război mondial.” 37
Luînd în
consideraţie această afirmaţie a celebrului Joseph Nye, ne-am dori o prezentare
teoretică a viziunilor autorilor asupra relaţiilor transatlantice. Natura acestor relaţii,
pe de o parte, Uniunea Europeană şi pe de alta, NATO şi SUA, este subiectul unor
speculaţii intense şi analize divergente. Unii presupun că evoluţiile prezente vor
duce la o dezintegrare a Alianţei Nord-Atlantice şi vor spori confruntarea dintre
cele două părţi ale Atlanticului, în timp ce alţii rămîn confidenţi că procesul de
reechilibrare prezent va conduce chiar la un parteneriat mai puternic şi viguros.
Sintetizînd disonanţele dintre cele două abordări identificăm diferenţe în viziunile
de securitate europeană şi americană. „ Concepţia americană este determinată de
dimensiunea sa universalistă, fiind preponderent geopolitică - „ securizare prin
intervenţie”, eventual în parteneriat. Definirea europeană a securităţii este puternic
influenţată de statutul de putere regională a Uniunii Europene şi de puternicul său
caracter social. Ca atare, conceptele europene de securitate sunt mai largi,
incluzînd problemele sociale („ securizare prin integrare ”).
A doua mare diferenţă între viziunea de securitate europeană şi cea
americană se referă la ritmul de securizare a unei zone : în timp ce strategia anglo-
americană este dinamică, ofensivă, adesea cu un conţinut revoluţionar, bazată pe
formula succesiunii „ intervenţie + securizare militară + democratizare +
parteneriat”, concepţia europeană este gradualistă, prudentă, sintetizată în formula
succesiunii „ parteneriat + democratizare + integrare + securizare civilă ””. 38
În acest context urmărim viziunile părtaşilor unei supremaţii a NATO în
defavoarea comunităţii europene. În opţiunea lor puterea militară tradiţională
americană nu este doar necesară, ea este suficientă pentru a asigura securitatea
continentului european pe o perioadă lungă de timp.
Părtaşii supremaţiei UE, susţin că identitatea naţională sau etnică,
amplasarea geodrafică a statelor, interesele lor şi raportul de forţe în diferite

37 Ibidem. P. 23.
38 Florin Abraham. Relaţiile dintre SUA, UE şi OSCE : contribuţii la securitatea europeană //
http://www.studiidesecuritate.ro/pdf/c6.pdf.
39
regiuni ale lumii sunt mult mai importante, în afacerile internaţionale, decît orice
opoziţie teoretică între regim democratic şi nedemocratic sau occidental şi
neoccidental.
E lesne de înţeles că datorită concepţiilor diferite, avem şi politici diferite,
care deseori duc la confruntare. Astfel, politica europeană numită „ de bună
vecinătate ” se referă la relaţiile Uniunii Europene cu ţările Europei de Est ( Rusia,
Ucraina, Belarus şi Republica Moldova), din regiunea mediteraneană (Algeria,
Egipt, Iordania, Israel, Liban, Maroc, Siria, Tunisia şi Autoritatea Palestiniană) şi
din Caucazul de Sud ( Armenia, Azerbaidjan şi Georgia). Ţările respective nu
corespund pe deplin criteriilor de eligibilitate în UE, dar cu care, totuşi, se întreţin
relaţii în vederea neexcluderii lor din zona economică europeană şi evitării unor
linii de demarcare în Europa. În cadrul acestei politici se folosesc următoarele
instrumente : cooperarea, integrarea economică, ajutor pentru dezvoltare, asistenţă
în procesul de democratizare, dialog, consultări, etc. Toate acestea se încadrează
perfect în doctrina „soft security”, bazată pe principiul potrivit căruia consolidarea
securităţii trebuie operată exclusiv în condiţiile respectului pentru drepturile
omului şi nu pe seama limitării libertăţilor civile. Spre exemplu, Strategia de
Securitate Europeană, adoptată de către Consiliul European în 2003, identifică
Caucazul de Sud drept o zonă de interes sporit pentru Europa. Este prevăzut un
Plan de Acţiune pentru sprijinirea democraţiei în regiune, precum şi planuri de
soluţionare a conflictelor din zonă prin acordarea autonomiei regiunilor separatiste.
Strategia de Securitate americană, adoptată în decembrie 2002 este diferită
de cea europeană. Scopul său principal este contracararea reţelelor teroriste la nivel
global, din acest obiectiv reies toate celelalte. Strategia de securitate americană
este caracterizată de unipolarism şi unilateralism, acestea la rîndul lor, avînd două
variante : „ împreună, dacă se poate, singuri dacă e necesar ” (opţiunea Clinton)
sau „singuri, dacă se poate, împreună, dacă e necesar ” (opţiunea Bush). De
asemenea, politica militară ale SUA sunt caracterizate de folosirea atacului nu doar
preventiv (presupune neutralizarea unei ameninţări), ci şi anticipat ( presupune

40
excluderea posibilităţii unei ameninţări). Preferinţa este acordată conceptului hard
security, securitate bazată pe dreptul forţei şi nu a dreptului. Ce se întîmplă în cazul
unui stat agresor? Pentru europeni soluţia sunt transformările democratice în statul
respectiv, pentru americani – aplicarea forţei împotriva acestui stat şi doar după
aceasta, democratizarea regimului.
Unii autori susţin că războiul din Irac doar a făcut evidentă confruntarea
transatlantică, în realitate însă, problema şi nemulţumirile europenilor sunt
condiţionate de hegemonia americană.39 Odată cu încetarea războiului rece s-a
făcut evident faptul că viziunile europenilor asupra proprii politici de apărare şi
securitate se deosebesc de concepţiile de la Washington. De aceea se fac tot mai
auzite vocile ce-şi pun întrebarea dacă „ Europa şi SUA mai au interese comune
suficiente pentru a rămînea împreună ”. 40
Modelul de securitate europeană este o reflectare a mediului geopolitic ce-l
formează : trecerea eventuală spre sistemul multipolar, competiţia dintre marile
puteri în spaţiul euroatlantic în vederea distribuirii rolurilor, extinderea de mai
departe a UE, comportamentul Rusiei, condiţionat de tentativele sale de a ocupa
poziţii cheie în structurile de securitate europene. Toate membrele NATO au
recunoscut că este necesar ca europenii să dispună de capacităţi militare,
independente de contribuţia SUA, în vederea promovării politicii externe şi de
securitate comună a UE. Totuşi, întotdeauna au existat temeri că această dorinţă ar
putea duce la crearea unei alianţe pur europene şi la descriminarea statelor
europene, care sunt membre ale NATO, dar nu şi membri ale UE. La Consiliul
Nord-Atlantic de la Berlin din 1996 s-a sugerat dezvoltarea unei Instituţii
Europene de Apărare şi Securitate bazate pe principiul creării unei forţe europene
„separabile, dar nu separate ”. 41
În 1999 la Washington, europenilor li s-a oferit
mai multă greutate în luarea deciziilor în cadrul Alianţei, iar pentru UE (pînă în
2000 pentru UEO) instrumentele de care au nevoie pentru a-şi îndeplini misiunile
39 Ю. Вагнер. Партнеры или противники? // Европейские страны СНГ. С. 67.
40 Ibidem, P. 68.
41 Petre Anghel. Instituţii Europene şi tehnici de negociere în procesul integrării //
http://www.unibuc.ro/eBooks/StiintePol/anghel/8.htm.
41
asumate. La rîndul său, Uniunea Europeană, prin declaraţia statelor membre ale
UEO care sunt şi membre ale UE, despre rolul UEO şi despre relaţiile sale cu UE
şi cu NATO la Maastricht, 10 decembrie 1991, se declară „ gata să dezvolte relaţii
de lucru strînse între UEO şi Alianţă şi să întărească rolul, responsabilităţile şi
contribuţia statelor membre UEO în sînul Alianţei ”, acestea însemnînd o
echilibrare, împărţirea poverii între SUA şi Europa, dorită de americani din motive
bugetare şi de europeni din considerente politice. 42
Dar şi aici se observă ambiguitatea profundă a poziţiei americane. În calea
sa de „ a împărţi povara „ superputerii pretinde că „abdică de la rolul de lider, dar
şi-l impune pe cel de profesor al altor naţiuni”.43
O chestiune importantă pentru ambele organizaţii este procesul de extindere
ce se desfăşoară în cadrul ambelor instituţii. Se afirmă că procesele de extindere
trebuie să fie compatibile şi să se consolideze reciproc, reieşind din efectele art. 5
al Tratatului de la Bruxelles modificat şi art. 5 al Tratatului de la Washington.
Pentru realizarea primului, toate ţările vizate trebuie să fie membre ale NATO.
Cînd exista UEO, SUA se opunea admiterii unor noi membri în UEO statutul de
parteneri cu drepturi depline, dacă acestea nu erau membre ale NATO. De-aici apar
concluziile că extinderea UE să depindă în viitor de cea a Alianţei.
După cum afirmă Z. Brzezinski o Europă şi o NATO extinse vor favoriza
realizarea obiectivelor politicii SUA. O Europă mai largă va extinde hotarele
influenţei americane şi prin primirea noilor state europene vor mări numărul de ţări
cu orientare proamericană.44
În vederea reformării NATO, noul concept strategic prevede următoarele
variante:
1 Apărare frontalieră avansată. Misiunea principală a NATO , cea de apărare
colectivă, va fi completată cu sarcini de menţinere a păcii, SUA păstrîndu-şi

42 Petre Anghel. Instituţii Europene şi tehnici de negociere în procesul integrării // http://www.unibuc...


43 C.Zorgbibe. Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor. Bucureşti, 1998, P. 183.
44 Бжезинский З. Великая шахматная доска. Господство Америки и ее геостратегические императивы.
Москва, 1998, C.234.
42
rolul de protector european ;
2 Stabilitate în Europa. NATO va gestiona problemele de securitate generală pe
continent după ce se va extinde spre Europa Centrală şi Orientală ;
3 Securitate în Europa. Presupune o extindere a misiunilor NATO, dincolo de
apărarea frontalieră, pînă în zonele care ar putea periclita securitatea europeană
( Golful Piersic, Orientul Mijlociu, Africa de Nord) ;
4 Apărarea intereselor comune. Asumarea libertăţii de acţiune acolo unde
interesele trebuie apărate, altfel vorbind un „ NATO nelimitat ”. 45
Cu toate aceste declaraţii, lucrurile nu stau chiar aşa de optimistic. După
opinia ziaristului Klaus Dahmann, ţările sud-est-europene s-ar afla încă în dilemă
între Uniunea Europeană şi Statele Unite. Ce ar trebui aceste state să facă? Trebuie
să se plaseze alături de Statele Unite şi, astfel, să se simtă – conform opiniei lui
Donald Rumsfeld – că fac parte din „ noua Europă” sau să se alieze poziţiei
Germaniei şi Franţei şi, atunci, să treacă drept „ vechea Europă ”? 46
Contradicţia s-a simţit evidentă mai ales în cadrul campaniei militare a SUA
în Irac. Contrar marilor puteri europene, unele state din Europa Centrală şi de Sud-
Est au susţinut politica americană, această susţinere fiind văzută foarte negativ de
către primele. S-a sugerat chiar şi aluzia că aceste declaraţii ar putea complica
integrarea în UE.
E. Bar declara cîndva : „ Analiza arată că acolo unde decide NATO, Europa
nu poate decide ”.47 Nu credem că cineva ar avea destule argumente pentru a nega
rolul dominant al Statelor Unite în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Anume acest
instrument - NATO - le permite americanilor să-şi exercite influenţa în Europa. Nu
în zadar orice slăbire a Alianţei este văzută ca slăbire a puterii SUA. Reacţia
Europei este pentru unii surprinzătoare : ea se dezvoltă îndepărtîndu-se de Alianţă.
Această afirmaţie este reflectată prin deciziile de a diminua cu cît mai mult
dependenţa de SUA, de exemplu: resurse limitate sunt orientate spre proiecte

45 Petre Anghel. Instituţii Europene şi tehnici de negociere în procesul integrării // http://www.unibuc...


46 Ibidem.
47 Ю. Вагнер. Партнеры или противники? // Европейские страны СНГ. С. 84.
43
costisitoare, care în viitor ar crea oportunităţi pentru acţiuni militare autonome ale
UE. Cîteva exemple în acest sens : sistema de satelit „ Galileo” destinată serviciilor
proprii de cercetare şi aerobusul A400M pentru desfăşurarea strategică rapidă de
forţe. Din nou Franţa, în persoana lui J. Chirac cere cu vehemenţă crearea unor
asemenea posibilităţi şi stoparea dependenţei faţă de America. În caz contrar, el
vede un pericol ce va „transforma inevitabil statul nostru într-o formaţiune cu
statut de vasal, la-nceput în domeniul ştiinţific, apoi în cel tehnic, iar mai tîrziu în
cadrul industrial şi militar ”.48
Un alt pericol, care este mult mai serios este reflectat de J. Vagner. Acest
autor menţionează strategia SUA de a contribui la „ dezbinarea Europei ”. Spre
exemplu la elaborarea „ scrisorii celor 8 ” în care se menţiona solidaritatea a zece
state din Europa Centrală şi de Est pentru acţiunile SUA în Irac, precum şi poziţia
lor („ Vilnius 10 ”), a contribuit chiar Casa Albă, prin aceasta favorizînd la
contradicţiile din interiorul Europei, precum şi cele transatlantice. 49
Este dovedit istoric – doi factori – profitul şi bunăstarea, ca exprimare a
interesului economic, precum şi interesul politic în ataşamentul faţă de Germania,
au creat baza formării Uniunii Europene. Dacă luăm în consideraţie această
retrospectivă pentru a analiza situaţia actuală, ajungem la aceleaşi concluzii. În
primul rînd, ţările Europei Centrale şi de Est au fost interesate de a adera la spaţiul
economic şi spaţiul bunăstării UE. A devenit clar că statele dispun de dreptul de a
alege sistemul de securitate la care doresc să adere. Prin acesta putem explica
ataşamentul statelor central şi est-europene faţă de NATO în chestiunile de
securitate şi politică. Aparent, aderarea la NATO este mai facilă, decît integrarea în
Uniunea Europeană. Concluzia poate fi una – integrarea miliataro-politică, politică
şi economică a ţărilor Europei Centrale şi de Est a fost şi rămîne exprimarea
orientării unanime a statelor respective spre un alt model public. „ Dacă
responsabilitatea majoră a NATO este de asigura independenţa, libertatea, şi
securitatea Europei, atunci anume NATO trebuie să i se permită să determine

48 Ibidem. С. 85.
49 Ibidem. C. 87.
44
extinderea zonei de securitate pe care ea este pregătită să o garanteze.” 50
Cu toate
acestea, NATO trebuie să fie pregătită să înfrunte unele probleme în calea
extinderii sale.
În primul rînd, una din dificultăţi poate să fie numărul prea mare de state
membre. Aceasta poate provoca lipsa de coeziune a acţivităţii militare din sînul
Alianţei, de care pînă la moment ea nu a ştiut. Majoritatea deciziilor politice de
importanţă majoră sunt luate în unanimitate. Se exclude orice pericol care ar
transforma o organizaţie politic şi militar integrată într-un „ sistem de securitate
regional ” amorf.
De asemenea, Alianţa tinde să examineze regiunea nord-estică şi sud-estică
ca un tot întreg coerent. Fiecare din aceste zone geografice sunt considerate ca
avînd probleme strategice coerente. Amplasarea geografică şi capacitatea de
apărare contează mult. Este inadmisibil pentru Alianţă de a considera statele
Baltice în afara contextului de securitate a Nordului în ansamblu, odată ce aliatele
NATO Marea Britanie, Norvegia, Danemarca şi Islanda sunt situate în flancul de
nord al regiunii iar aliatele Danemarca, Germania şi Polonia sunt statele litoralului
baltic. Fostele state neutre Suedia şi Finlanda sunt considerate democraţii
occidentale în securitatea cărora Alianţa este interesată. O strategie bine-gîndită
trebuie să ia în consideraţie toate aceste condiţii. La fel şi în regiunea sud-estică cu
România, Bulgaria, Grecia şi Turcia. Dar problema strategică a zonei sud-estice
diferă de cea nord-estică. Este vorba de factorul Rusiei. Într-o măsură mai mare sau
mai mică, dar Rusiei nu-i este totuna de perspectiva lărgirii NATO. La rîndul său,
NATO necesită să gîndească strategia sa astfel, încît să ia în consideraţie impactul
în ambele regiuni.
Oricum ar fi, discuţiile privind extinderea NATO trebuie să includă
întrebarea : „ Este oare independenţa, libertatea şi securitatea statelor din zonele
nord-estică şi sud-estică o justificare pentru angajamentele de securitate ale
Alianţei?”.
Profesorul Sean Gervasi urmăreşte cu interes evoluţia NATO şi susţine că
50 Ю. Вагнер. Партнеры или противники? // Европейские страны СНГ. C. 86.
45
primul pas la promovarea intereselor Alianţei a fost implicarea forţelor militare ale
Alianţei în Iugoslavia şi anume trimiterea a 60.000 soldaţi echipaţi cu tancuri, arme
şi artilerie. Acesta a fost primul pas al extinderii Alianţei. Trimiterea în Europa
Centrală şi de Est al unui mari forţe militare occidentale este numit de către
profesorul Sean Gervasi „ o afacere remarcabilă ”.51 Implicarea în Balcani a
constituit nu doar prima operaţie majoră a NATO, dar şi o operaţiune majoră
stagiată „ în afara zonei ”, adică în afara hotarelor stabilite la-nceput pentru
acţiunile militare ale NATO. Se consideră că trimiterea trupelor Alianţei în Balcani
nu este altceva decît rezultatul presiunilor enorme pentru extinderea NATO spre
Est. În acest context, apare întrebarea : de ce puterile occidentale insistă atît de
mult asupra extinderii Alianţei? La sigur că e ceva ai mult decît se încearcă a
explica. Există motive profunde ale acestei perspective. Răspîndirea forţelor aliate
în Balcani, şi mai ales după aderarea „ grupului de la Vişegrad ” , Polonia, Cehia,
Ungaria are de a face cu strategia de securizare a resurselor regiunii Mării Caspice
şi pentru a „ stabiliza ” ţările Europei de Est, în sfîrşit, pentru a „ stabiliza ” Rusia
şi Statele Independente ale Commonwealth-ului. E important a înţelege că sensul
noţiunii „ stabilizare ” este văzută în Occident ca reproducerea în fostul bloc
socialist a condiţiilor economice şi sociale asemănătoare cu cele ce prevalează în
prezent în Vest. Aceste ambiţii crează tensiuni considerabile cu Rusia şi potenţial,
cu alte state. Nu în zadar mulţi analişti fac concluzie că acţiunile occidentalilor în
vederea extinderii NATO crează chiar riscul unui conflict nuclear. După cum
afirmă profesorul Gervasi, situaţia economiilor din Vest este într-o stare de semi-
colaps. De aceea motivele pro extindere, care sunt invocate sunt iraţionale şi
confuze şi nu sunt decît nişte ambiţii a unor grupuri de conducere. Ar trebui lumea
să vadă beneficiul extinderii în haosul economic şi social care prevalează în Vest şi
mai ales cînd se mai vede în extindere şi un război nuclear ? 52
Care sunt totuşi schimbările pe care le-ar suferi relaţiile transatlantice în
contextul extinderii NATO spre Est ? În acest sens deosebim mai multe viziuni, atît

51 Sean Gervasi .Why is NATO in Yugoslavia? // http://www.srpska-mreza.com/nwo/Gervasi.html.


52 Sean Gervasi .Why is NATO in Yugoslavia? // http://www.srpska...
46
optimiste, cît şi nu prea. La Conferinţa de la München din 2002 privind Politica de
Securitate, ministrul Afacerilor Externe ale Lituaniei, Antanas Valionis este sigur
de nişte schimbări pozitive, graţie obiectivului comun de luptă împotriva
terorismului. Din acest considerent, dacă extinderea NATO ar suferi eşec, cea care
ar fi pusă în risc e securitatea euro-atlantică. La rîndul său, aceasta ar diminua
credibilitatea şi coeziunea Alianţei. O extindere a ei ar consolida-o şi nu invers. Se
vorbeşte despre impactul pe care l-ar avea extinderea asupra legăturii dintre
Europa şi America de Nord, care este esenţială pentru securitatea europeană.
Admiterea de noi membri vor fortifica această legătură, or candidaţii încă în faza
de preaderare urmăresc politicile transatlanticiste.53
Celebrul filosof şi istorician francez, Tzvetan Todorov, în introducere la
celebra sa lucrare „ Noua dezordine mondială ’’ spune : „ În secolul XX, statele
europene au suferit de opresiune totalitară : mai întîi dictatura comunistă, la Est,
apoi teroarea nazistă la Vest, ca apoi să devină teatrul unei confruntări generale, în
timpul celui de-al doilea Război Mondial, [...]. Toate aceste evenimente constituie
moştenirea dureroasă a „ vechii Europe ”. Şi dacă astăzi ea a renunţat la ambiţiile
sale imperiale, este pentru că le cunoaşte prea bine preţul.” 54
Din aceste, Todorov
concluzionează şi diferenţa dintre politica americană şi cea franceză. El vede
războiul din Irac ca factor ce a falimentat înţelegerea ce exista între Statele Unite şi
Europa. Todorov încearcă să explice motivele ce l-au împins pe George W. Bush să
declare război terorismului, felul în care guvernul american a purtat războiul,
sentimentul patriotic, reacţia mass-media, trecerea la forţă, „ criza internă” dintre
aliaţii de ieri, diferenţele dintre europeni şi americani, care, în fine, pot fi rezumate
astfel : „ europenii preferă dialogul acolo unde americanii preferă forţa”. 55 Todorov
este părtaş al unei Europe unite ; totuşi el critică aspru inconsecvenţa şi slăbiciunile
politicii externe practicate de Europa Occidentală în timpul conflictului din

53 Antanas Valionis. A Changing NATO? NATO Enlargement //


http://www.securityconference.de/konferenzen/rede.php?menu_2002
54 Tzvetan Todorov . Le nouveau désordre mondial. Réflections d’un Européen //
http://www.evene.fr/livre/tzvetan-todorov-le-nouveau-desordre-mondial-9091.php
55 Ibidem.
47
Kosovo şi care într-o măsură oarecare este responsabilă de manifestarea
unilateralismului american de astăzi. Autorul francez pledează pentru o Europă ca
„putere liniştită”, dotată cu o forţă armată proprie şi o politică de apărare comună.
Condiţia de bază este ieşirea din ipocrizie şi nehotărîre : fie Europa admite
dependenţa sa militară de SUA, şi renunţă la critica deciziilor americane, fie
renunţă la protecţia americană, dezvoltîndu-şi propriul sistem de apărare. Poziţia
pro-americană a ţărilor din Europa de Est în problema Iracului prezintă un semn de
întrebare la adresa comunităţii comunitare. 56 Faptul acesta este comentat că acestea
şi-au bazat decizia ţinînd cont de nişte garanţii de securitate nesigure a Uniunii
Europene, singura „tabără” credibilă fiind „scutul american”. Pe termen lung însă,
Todorov crede că Estul are nevoie de timp pînă să înţeleagă că soluţia se află totuşi
în Europa şi nu în SUA. 57
Marea Britanie, care este dotată cu cea mai puternică armată din Europa, ar
putea să devină pilonul de apărare al Europei, dar această perspectivă este
îndoielnică, ţinînd cont de lenta apropiere a Angliei de Uniunea Europeană.
Adăugînd la aceasta, industria militară şi comandamentul militar britanic sunt
strîns integrate cu cele americane, sigur că aceste momente nu ar permite
ataşamentul britanic faţă de „nucleul” Europei, Franţa şi Germania. Nu e cazul să
mai menţionăm că politica de vîrf depinde de conducerea statului, de aceea o
schimbare a guvernului ar duce şi la o schimbare a politicii externe.
Uniunea Europeană nu este atractivă pentru statele Europei Centrale şi de
Est, toate acestea fiind cauza incertitudinii şi insuccesului său politic, precum şi
dependenţa ei militară de SUA. Se pare că Uniunea Europeană poate să rămînă
pentru mai multă vreme un proiect „ în construcţie ”, ale cărui incertitudini sunt
evidente, nu doar în plan militar, dar şi economic şi politic. Desigur s-au făcut
progrese în ceea ce priveşte întărirea sistemelor militare naţionale, dar aceasta va
necesita implementarea diverselor politici de apărare naţională care vor trebui puse

56 Tzvetan Todorov. Le nouveau désordre mondial. Réflections d’un Européen //


http://www.globalizarea.com/globalizarea-recenzie-tt.htm.
57 Tzvetan Todorov. Le nouveau désordre mondial. Réflections d’un Européen // http://www.globalizarea...
48
de acord în materie de finanţare, strategie şi investiţii. Alte probleme nerezolvate
sunt lipsa de oameni şi dependenţa logistică faţă de NATO, mai ales în ceea ce
priveşte informaţiile trimise prin satelit. În acelaşi timp, SUA , afirmîndu-se ca
unica superputere, nu se grăbeşte să ceară acordul Europei în luarea anumitor
decizii, mai ales în problema extinderii NATO spre Est.
Ludovic Woets, istoric, consultant în geostrategie şi previziune strategică şi
consultant al Ministerului Apărării francez, scria : ,,Pe termen scurt şi mediu, SUA
nu va lăsa nici o altă putere să devină dominantă într-o zonă de operaţiuni. ,,Noua”
ordine internaţională pentru anii de tranziţie care vor veni, va avea două
caracteristici majore : ea va fi sub tutela sau sub conducerea americană, şi va fi
restrînsă la zonele de putere şi interese militare. De fapt, SUA are o strategie
coerentă limitată la interese şi la lobbyuri, care conturează o viziune. Nu este
izolaţionism, nu este imperialismul absolut aşa cum s-a spus, este altceva : o a treia
cale, vizînd să obţină capacitatea de a interveni oriunde, oricînd, fără constrîngeri
(…), dar în limitele înguste ale angajamentelor determinate de ea însasi.” 58
În
Constituţia actuală a Europei rolul central de apărare al Uniunii Europene este
acordat NATO aflat sub controlul SUA, calea de realizare a unui sistem comun de
apărare european, aceasta trecînd prin faza realizării unei politici externe comune
tuturor membrilor UE.
Securitatea europeană depinde de colaborarea efectivă a cinci puteri majore;
ea va fi subminată de extinderea NATO, o politică dusă de afacerile interne ale
Statelor Unite. Cele mai importante ameninţări la securitate sunt : criza stabilităţii
politice şi economice, proliferarea nucleară necondiţionată şi/sau falimentul
procesului START, aspiraţiile politice şi teritoriale ale Rusiei. Toţi trei factori vor
rămîne marginali atît timp cît Rusia este angajată constructiv cu Vestul.
Expansiunea NATO apare ca o ameninţare la adresa acestor angajamente.59
Ar fi foarte interesant să intuim atitudinile pe care le-ar avea cele mai

58 Tzvetan Todorov. Le nouveau désordre mondial. Réflections d’un Européen // http://www.globalizarea...


59 Michael McGwire. NATO expansion : “a policy error of historic importance” //
http//www.foreignaffairs/archives
49
importante state europene vis-à-vis de procesul de extindere al Alianţei Nord-
Atlantice, precum şi interesle care în acest caz sunt apărate sau, dimpotrivă, lezate.
Aşadar, cît priveşte Rusia, o putere care trebuie numaidecît luată în consideraţie, ar
fi o mare greşeală ca prin extinderea NATO să se urmărească umilirea sa;
dimpotrivă, ea trebuie să fie binevenită într-o relaţie de parteneriat cu împuterniciri
democratice. În caz contrar, ar avea loc o izolare a ei, ceea ce ar duce la efecte
deloc dorite.
Extindera NATO este privită cu ochi buni de către Germania, mulţumită că
poate dezvolta relaţiile sale atît cu Estul, cît şi Vestul, fără teama de a provoca
vechile suspiciuni cu privire la nişte interese deosebite în zona de Est, vizînd
preluarea controlului şi ignorarea Vestului. Ca urmare a extinderii, Germania din
hotar al Europei Occidentale se va transforma în centrul ei, care pin vecinele sale,
Polonia şi Cehia, controlează celelalte state ale Europei Centrale şi de Est. Din
motive constituţionale Germania poate fi temporar scutită de extindere a
angajamentelor sale militare. Protestele publice recente, referitor la planurile de
amplasare de către NATO a elementelor de apărare anti-rachetă pe teritoriul
Cehiei, demonstrează nedorinţa Germaniei de a fi înconjurata de astfel de elemente
şi o oarecare solidaritate cu Rusia în această problemă.
Franţa pare să fie nu prea mulţumită de extinderea NATO din motivul că
acest proces va reînnoi existenţa acestui bloc. Cu toate acestea, Franţa ar trebui să
vadă plusurile unei eventuale extinderi, care s-ar exprima printr-un echilibru mai
mare şi un rol mai limitat al Americii. Dacă Franţa s-ar conforma unei asemenea
afaceri, s-ar pune capăt vechii neînţelegeri între SUA şi Franţa. Nu mai are sens de
a se opune extinderii, după ce timp de decade a tăcut. Cel mai rău ce ar putea face,
e să renunţe la Tratat şi să iasă din Consiliul Nord-Atlantic. Pericolul nu constă în a
pierde Franţa, ci a pierde Estul aşteptînd acordul Franţei. 60
Alte state membre NATO par a fi de acord cu extinderea spaţiului Alianţei,
odată ce acest obiectiv este în acord cu propriile lor interese naţionale. Oricum,
manifestările de nemulţumire ar fi cauzate de rolul lor mai mic într-o Alianţă mai
60 Bringing Eastern Europe and Russia into NATO // http://www.encyclopedia.com/doc/1G1-55397092.html
50
mare.
Europa de Est. Pentru majoritatea ţărilor din această zonă NATO este un
ideal al unităţii democratice. Anume statele central şi est-europene vor simţi cel
mai bine schimbările în urma extinderii Alianţei. Orice orientare politică a acestor
state sunt dictate de propriile lor interese naţionale. Dacă aceste decizii sunt dictate
de nişte preferinţe pentru Uniunea Europeană sau NATO, este fiind că un model
sau altul le pare a fi cel mai convenabil pentru sistemul lor statal. Toate acestea
sunt roade ale primei generaţii de politicieni democraţi care, în prezent, sunt
orientaţi proatlanticist. Nu este deloc exclus ca odată cu venirea la putere a unei
alte generaţii în aceste state, politica lor externă să se schimbe brusc, graţie
aspiraţiilor naţionaliste şi atuci, mişcările spre integrarea în NATO să nu mai
rămînă prioritate.
NATO, însasi îsi vede interesul în extindere, în scopul de-a supravieţui şi a
căpăta formă într-o eră nouă. Reducerea rolului SUA în procesul de extindere este
inevitabilă. Înca din 1990 America s-a văzut mai puţin importantă. Iritaţia
reciprocă între Europa şi America a crescut, ameninţînd reducerea semnificaţiei
NATO. Dacă declarativ separarea Europei de SUA în exprimarea dorinţei de
militarizare aparte se observa înca de demult, paşi concreţi spre realizarea acestui
scop nu s-au făcut. Impuls acestor tendinţe le-a dat cele două războaie agresive,
duse de SUA, - în 1999 împotriva Iugoslaviei şi în 2003 împotriva Iracului.
Extinderea NATO ar permite instaurarea unui echilibru firesc în cadrul Alianţei,
ceea ce la rîndul său, ar regulariza redistribuirea rolurilor într-o structură
organizaţională comună. Într-un NATO extins, rolul Americii ar fi mai mic, decît în
timpul Războiului Rece. Totuşi, ea ar continua să fie văzută de către statele mici ca
garant al dreptăţii. NATO va continua să asigure influenţa SUA în Europa şi
Eurasia de Nord, influenţă dorită nu doar de americani, ci şi de Europa de Est.
Această influenţă ar bloca orice tendinţă a Gemaniei spre un rol dominant.
,, Pentru a juca un rol mai activ în lume, în special în calitate de partener
egal al Americii, Europa trebuie să respecte o precondiţie, să continue procesul de

51
unificare. Doar o Europă mai unită, calitatea ce defineşte adevărata putere globală,
imprimă perspectivei europene o viziune globală mai generoasă.” 61
După părerea celebrului politician Zbigniew Brzezinski, procesul de
soluţionare a problemelor în Europa se bazează pe sistemul de securitate
europeană. Dacă nu era NATO, Franţa nu ar fi fost capabilă să soluţioneze
contradicţiile cu Germania. Dacă nu era NATO, Franţa împreuna cu Marea Britanie
s-ar fi opus mai activ reunificării Germaniei. Autorul afirmă, de asemenea, că dacă
nu era NATO, ar fi fost dificilă crearea Comunităţii Europene, care astăzi e
Uniunea Europeană. Procesul ,, împacarii ’’ Germaniei cu Polonia nu ar avea loc
dacă pe teritoriul Germaniei nu ar fi prezenţa americanilor, care le insuflă
polonezilor încredere. Procese asemănătoare au loc şi în relaţiile dintre Cehia şi
Germania, Ungaria şi România, România şi Ucraina.62
În situaţia actuală şi condiţiile în care se află, dependenţa enormă faţă de
SUA, nu-i permit Uniunii Europene să dicteze ,, regulile jocului politic ”. În cazul
cînd îsi doreşte rolul de superputere globală, are nevoie de voinţă politică, armată
puternică, tehnologii militare avansate, capabile pe de o parte, să pară
convingătoare în ochii micilor state europene, iar pe de altă parte să fie un coegal,
concurent ce-şi întrece adversarul. În cazul cînd nu o pot face, liderii europeni ar
trebui să renunţe la criticile permanente la adresa SUA, care deloc nu le fac faţă,
luînd în consideraţie dependenţa faţă de americani. Privind dintr-un alt punct de
vedere, apare întrebarea : ,, La ce bun Europei armată proprie dacă tot promovează
cu vehemenţă politica soft, bazată pe valorile general-umane, pacifiste? ”
Răspunsul e simplu – statele nu au încredere în cuvinte frumoase despre “ pacea
veşnică”. Securitatea lor, în cazul cînd este ameninţată, poate fi asigurată doar prin
forţe capabile să reacţioneze operativ şi eficient. Argument – eficacitatea OSCE,
mereu pusă sub întrebare. La moment Europa are stringentă nevoie de un lider
politic carismatic, ce ar promova o politică comună a europenilor şi, prin care s-ar
61 Zbigniew Brzezinski. Out of Control. Global Turmoil on the Eve of the Twenty-First Century. New York,
1993, P. 221.
62 Збигниев Бжезинский. Формирование карты Европы продолжается : проблема расширения НАТО //
http://www.archipelag.ru/authors/brzezinski/?library=1066
52
concluziona ce vrea de fapt Europa. Deşi în ultimul timp se fac tot ai des auzite
voci anti-americane, îndraznim să afirmăm că în viitorul apropiat Europa va
rămîne un partener fidel al SUA, care din cînd în cînd îsi mai permite să se
indigneze” de politica americană.
Dovezi în acest sens sunt rezultatele acordului din 2002, numit “ Berlin
plus”, prin care Uniunii Europene i se permite utilizarea în cadrul PESA (Politica
Externă de Securitate şi Apărare) a echipamentului şi capacităţilor de planificare
ale Alianţei Atlantice chiar şi în operaţiunile în care ultima nu este angajată. Pe
lîngă aceasta, menţionăm semnarea unui nou acord dintre SUA şi UE privind
colaborarea transatlantică, care prevede crearea pieţei comune, semnat la 1 mai
2007.

53
CAPITOLUL III. EVOLUŢIA PROCESULUI DE LĂRGIRE AL ALIANŢEI.

1. Extinderea NATO şi impactul acestui proces asupra relaţiilor cu Rusia.

Evoluţia procesului de extindere a Alianţei Nord-Atlantice spre Est nu poate


fi analizată fără evoluţia şi reacţia unui alt gigant politic – Federaţia Rusă. Nu este
un secret că NATO nu e capabilă să ignoreze opinia Rusiei în această chestiune.
Mai mult decît atît: în toate dezbaterile privind extinderea Alianţei, predomină
,,chestiunea Rusiei”. Şi deşi nu se ratează nici un prilej pentru a accentua sfîrşitul
confruntării din timpul Războiului Rece, este evidentă şi indiscutabilă concurenţa,
divergenţele de opinii şi în ultimul timp acuzaţiile reciproce. Reacţia Rusiei la
summit-ul de la Madrid, cînd s-a decis extinderea NATO, nu s-a făcut auzită, însa
aceasta nu a înselat pe nimeni. Suspiciunile vis-à-vis de acest proces trebuiau să
apară în curînd, luînd în consideraţie trei momente : primul constă în marile
dezbateri referitor la bugetul federal şi bugetul apărării ca parte al lui; orice proiect
de lege prin care guvernul reduce bugetul apărării se loveşte imediat de argumentul
extinderii NATO venit din partea opoziţiei. Al doilea moment vizează dezbaterile
vizînd chestiunile asupra controlului armelor, convenţiile despre arma chimică, de
exemplu : START-2, tratatul “Open Skies”. Extinderea NATO figurează permanent
în dezbateri. În sfîrşit, marile polemici în jurul reformei militare, care are un
impact puternic asupra organizării forţelor armate, eliminarea serviciilor armate,
implică în mod necesar problema extinderii NATO şi relaţiile dintre Rusia şi
NATO.
”Politica şi strategia NATO permanent ating interesele securităţii naţionale
ale Rusiei. În acelaşi timp şi Alianţa influenţează substanţial asupra activităţii

54
Alianţei.” 63
Rusia vede în NATO un important actor al relaţiilor euroatlantice ce
influenţează în mod serios asupra securităţii. La rîndul său, Alianţa întelege foarte
bine că fără Rusia nu poate lua nici o decizie serioasă privind problemele globale
actuale şi realizarea sarcinilor de creare a unui spaţiu unic european al securităţii şi
cooperării.
În general, începînd cu anul 1991 Alianţa şi Rusia conlucrează tot mai mult
într-o serie largă de probleme ce vizează securitatea şi apărarea. Dialogul NATO-
Rusia se lărgeşte odată cu alăturarea ultimei la Parteneriatul pentru pace. Dar nu
toţi au văzut în aceasta o manifestare sinceră a dorinţei de a colabora : „...De unde
şi ambiguitatea relaţiei americano-sovietice care se leagă în cadrul „parteneriatului
pentru pace”. Mulţumit de a face parte din el şi de ceea ce va însemna mai tîrziu o
eventuală lărgire a NATO, Elţin aderă la Pact, dar, a contrario, evaluează riscurile
la care se expune : „banalizarea” puterii ruse, care devine una oarecare, la
„egalitate” cu tratamentul aplicat vechilor state colonii est-orientale. Dintr-o dată,
Rusia se zborşeşte. Ea cere, aşadar, să beneficieze în cadrul „ parteneriatului pentru
pace ” de un statut aparte. Cu toate acestea, ea semnează acordul la 22 iunie 1994
la Bruxelles; în aceeaşi zi se încheie un document între Rusia şi NATO care
deschide calea unui program specific de parteneriat care ia în consideraţie
„ mărimea, importanţa şi potenţialul Rusiei ”. PIP ( Programul individual de
parteneriat), după numeroasele peripeţii legate de evoluţia NATO şi a Statelor
Unite privind lărgirea Alianţei prin includerea ţărilor Europei Centrale, va fi
semnat la 31 mai 1995 în cadrul unei reuniuni Clinton- Elţin.” 64
Relaţiile Rusia-NATO se construiesc în baza “Actului Fundamental privind
relaţiile reciproce, cooperare şi securitate între Federaţia Rusă şi Organizaţia
Tratatului Nord-Atlantic ”, semnat la Paris, 1997. Acesta consfinţea recunoaşterea
Rusiei drept o mare putere pentru menţinerea echilibrului şi a păcii în Europa şi

63 Назария Сергей. Россия в системе международных отношений на рубеже ХХ-ХХI веков.


Кишинев, 2002, C. 324.
64 Jean-Michel Gaillard, Anthoney Rowley. Istoria continentului european, P.602.
55
destinată să joace un rol deosebit de important şi cu care NATO trebuie să se pună
de acord în mod regulat referitor la problemele de importanţă majoră pentru
ambele părţi. 65
În corespundere cu acest document, a fost creat “ Consiliul Reunit
Permanent Rusia-NATO ” – CRP, care asigură un mecanism eficient de consultaţii
pe marginea problemelor de securitate ce provoacă ameninţări. O componentă a
acestui act îl formează angajamentele unilaterale şi mutuale în problema
abstinenţei în sfera militară. Şedinţele CPR au fost sistate pentru o perioadă de
aproape un an şi jumătate, în legătură cu aţiunile militare în Iugoslavia. Pentru
Moscova, criza din Iugoslavia nu era altceva decît dovadă a tendinţei NATO de a
juca rolul ONU, OSCE şi soluţionarea crizelor prin forţă.
În legătură cu aceste evenimente, în perioada 9-11 noiembrie 1999, au loc
discuţii a experţilor în Academia Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe ale
Federaţiei Ruse, ce vizau relaţiile dintre Rusia şi NATO : “A doua etapă a
extinderii NATO : probleme şi perspective ”, cu participarea experţilor MAE,
Ministerului Apărării, alte ministere federale, precum şi instituţiile academice şi
centre de cercetare. Concluziile majorităţii experţilor s-au redus la următoarele :
1. extinderea NATO se poate derula prin următoarele scenarii : a) NATO acceptă
toţi doritorii de a adera sau b) NATO acceptă doar cele mai lipsite de suspiciuni
state.
2. cu toate acestea, majoritatea experţilor sunt de părerea că procesul de extindere
îsi va pierde din viteză şi actualitate. Cauzele acestui fenomen sunt: a)
dificultăţile şi contradicţiile din sînul Alianţei, b) o schimbare posibilă a
accentelor în soluţionarea problemelor de securitate globală şi regională, c)
reorientarea atenţiei SUA şi a aliaţilor săi spre alte probleme actuale –
neproliferarea armelor nucleare, lichidarea consecinţelor crizei financiare
globale, reglarea conflictelor locale din afara Europei ş.a.
3. reieşind din interesele naşional-statale ale Rusiei, este inadmisibil de a permite
o confruntare cu NATO. Rusia nu are o altă alternativă colaborării cu Vestul.

65 Founding Act on Mutual Relations, Cooperation and Security between NATO and Russian Federation //
http://www.nato.int/docu/basicstxt/treaty.htm
56
Alte variante ale reacţiei Rusiei :
a) “ varianta nulă ” – ignorarea de către Rusia a încercarilor NATO de mişcare spre
Est. Promotorii acestui curs susţin că pentru Federaţia Rusă sunt mai importante
problemele de modernizare internă, asupra cărora politicienii trebuie să se
concentreze. Polemica cu NATO în tradiţionala ipostază de “ inamic ” este
contraproductivă şi contrapune Rusia comunităţii globale. Ea trebuie să se
orienteze spre colaborare prin parteneriat, în ciuda suspiciunilor şi neîncrederii din
partea Vestului. În situaţia dată intereselor Rusiei i-ar răspunde consolidarea
relaţiilor pragmatice cu parteneri vest-europeni, cu statele baltice în baza
prrincipiilor de bună vecinătate profitabile, independent de atitudinea lor faţă de
NATO.
b) Reacţie neconflictuală, bazată pe luarea în calcul a tuturor aspectelor pozitive şi
negative ale extinderii, pe care le va avea de suferit nu doar Rusia, ci şi statele-
membre şi bineînţeles, statele candidate. Sunt binevenite recomandările de a
influenţa formarea poziţiilor Alianţei prin colaborarea cu statele Alianţei.
c) Reacţie efectivă, măsuri pentru oprirea extinderii prin păstrarea echilibrului între
parteneriat şi concurenţă; inadmisibilitatea slăbirii potenţialului nuclear al Rusiei,
necesitatea perfecţionării lui, posibilitatea de a-l aplica în condiţii extreme. După
cum vedem, opiniile sunt diverse, de la cele pacifiste la cele radicale.66
Care este rolul jucat de Rusia în noul peisaj de securitate? Înca în 1993
B.Elţin a trimis scrisori liderilor SUA, Marii Britanii, Franţei şi Germaniei în care
îi avertiza că Rusia poate vedea în extinderea Alianţei o ameninţare la securitatea
sa naţională, dar chestiunea pe care SUA şi-o puneau deja era nu dacă NATO se va
extinde, ci cînd urmează s-o facă.67 Iar ambasadorul SUA în NATO între 1993-
1998, Robert E. Hunter afirma nu o dată că scopurile de securitate ale Est-ului nu
pot fi atinse dacă Rusia este izolată, neglijată şi marginalizată.
O nouă etapă în relaţii de colaborare a început odată cu întîlnirea la nivel

66 В.Н. Матяш. Проблема расширения НАТО и его последствия для России // Актуальные проблемы стран
Европы. Москва, 2001, С. 100.
67 Ротфельд А. Поиски системы коллективной безопастности // Международная жизнь. 1994, № 10, C.55
57
înalt Rusia-NATO de la Roma din 28 mai 2004. Şefii de state şi de guverne au
semnat Declaraţia ,, Relaţiile Rusia-NATO : o nouă calitate’’. În document sunt
prezentate principiile şi mecanismele de interacţiune cu Alianţa în baza Consiliului
Rusia-NATO (CRN), precum şi în sensul cooperării. Principiile de bază - activitate
în ,,calitatea naţională’’, adică în afara unor întelegeri intrabloc, ci în baza unui
dialog politic permanent pe o serie largă de chestiuni ce vizează securitatea;
tendinţa de a ajunge la consens de pe poziţii egale; luarea în comun a deciziilor şi
activitatea în comun; responsabilitatea comună şi individuală în realizarea acestor
decizii; îndeplinirea obligatorie de către toţi membrii Consiliului a prevederilor
Dreptului Internaţional, Cartei ONU şi documentele normative ale OSCE. Cu toate
acestea, asistăm la un conflict de interese şi viziuni privitor a extinderea Alianţei
Nord-Atlantice.
După 1990 se părea că nu-i nimic mai uşor decît a crea în sfîrşit un spaţiu
european comun de securitate. Era de-ajuns de a uni sub „un acoperiş comun” cele
două jumătăţi, aflate pînă la acel moment în atenţia a două blocuri respective. În
timpul „restructurării” lui Gorbaciov, se sugera chiar formarea unui spaţiu de
securitate pentru toată emisfera nordică („ De la Vancouver la Vladivostok”,
formulare aparţinînd secretarului de stat al SUA din acea perioadă, James Backer,
în timpul declaraţiei sale de la Berlin, 1989). 68
Sfîrşitul anilor ’80 – începutul ’90
era perioada speranţelor în Europa. Atît oamenii de rînd, cît şi liderii politici îşi
creau impresia că dispersarea multiseculară a continentului a luat sfîrşit. A intrat în
vogă conceptul „ Europa - casa noastră comună”, înaintat de M. Gorbaciov, care
vedea crearea unei Europe de la „ Atlantic la Ural ”. „ Foarte curînd s-a
conştientizat faptul că aceste noţiuni erau văzute diferit de liderul URSS şi
politicienii europeni. Pentru Rusia Europa Comună semnifica Europa împreună cu
Rusia. Pentru SUA şi Europa – o Europă ce nu includea, ci chiar concura cu
Rusia.” 69
Aceste presupuneri s-au adeverit cînd după unificare, Germania a

68 И.Ф. Максимычев. Неприкаянный Альянс. Россия и НАТО на стыке тысячелетий // СНГ ежегодник,
Москва, 2004, С. 69.
69 В.Н. Матяш. Проблема расширения НАТО ... // Актуальные проблемы стран Европы. C. 122.
58
declarat că nu intenţionează să iasă din componenţa NATO. Analiştii politici
afirmă că în momentul cînd a acceptat unificarea Germaniei, Rusia trebuia să ceară
garanţii că Alianţa nu se va extinde şi să nu se mulţumeascănu doar cu nişte
asigurări orale.
Perioada de la sfîrşitul anilor ’80 - începutul anilor ’90 a fost semnificativă
prin încheierea a unui şir de acorduri în domeniul contolului armelor, acorduri care,
de fapt, semnificau sfîrşitul Războiului Rece. Se afirma ideea că securitatea
Europei şi a Americii de Nord nu se mai fundamentează pe principiul ,,reţinerii”, în
baza căruia se află balanţa forţei militare. Axa securităţii regiunii devenea
încrederea, baza căreia o formează mijloacele de control şi transparenţă. Dar nu
trecuse multă vreme şi au avut loc evenimente care contraziceau aceste principii.
Un exemplu ilustrativ în acest sens ne serveşte decizia SUA şi a statelor vest-
europene de a extinde NATO.
„Extinderea NATO distruge esenţa sistemului de securitate format către
începutul anilor ’90. În primul rînd, ea încalcă principiul consensului - decizia de
extindere a fost luată în ciuda atitudinii negative a Rusiei. În al doilea rînd, acest
proces contrazice transparenţa - NATO nu doreşte să încheie acorduri de
neamplasare a armei nucleare în noile state aderate. Şi în sfîrşit, acţiunile NATO în
Iugoslavia demonstrează pe deplin la ce duce absenţa echilibrului forţei militare.
Prin urmare, afirmaţiile, precum că rolul în consolidarea păcii s-a schimbat din
balanţa forţei militare spre încredere reciprocă, nu corespunde realităţilor’’. 70
Din
aceste considerente politicienii ruşi şi militarii din Rusia pledează pentru
amplificarea rolului armei nucleare şi schimbarea „ politicii nucleare’’ a Rusiei. Se
accentuează partea pozitivă a unei eventuale reduceri a potenţialului nuclear într-o
perspectivă îndelungată, dar şi aceasta trebuie să se efectueze prin principiul
păstrării unui potenţial elementar pentru a „ îndeplini sarcina de reţinere a unui
potenţial adversar în condiţiile geopolitice în schimbare”. 71 Consecinţele extinderii

70Анатолий Дьяков. Расширение НАТО и процесс сокращений ядерных вооружений //


http://www.armscontrol.ru/start/rus/publications/nato0430.htm
71 Ibidem.
59
NATO pot fi văzute prin prisma a doi factori : militaro-tehnic şi politic. Din punct
de vedere militar şi tehnic, lărgirea Alianţei nu ameninţă funcţiile de apărare a
Rusiei. Mai mult decît atît, intereselor Rusiei îi corespunde perspectiva de a
încheia acordul START-3.
În sfera politică, ambiţiile Alianţei de a juca rolul de „judecător’’ şi
„jandarm’’ internaţional, slăbesc încrederea Rusiei faţă de ea. Unii autori ruşi văd
în cazul acesta posibil doar un compromis constructiv prin următoarele căi :
 luarea în consideraţie a intereselor Rusiei de către NATO.
 reanimarea colaborării Rusiei şi NATO în cadrul programului ,,Parteneriatul
pentru Pace’’.72
Cel mai mare pericol prin care ar trece Rusia, ca urmare a extinderii NATO
constă în izolarea ei faţă de Europa, iar aceasta ar duce inevitabil la o nouă
confruntare asemenea celei din perioada războiului rece.
Isoria contemporană demonstrează că fiecare etapă de lărgire a Alianţei a
exercitat influenţă asupra relaţiilor dintre Moscova şi capitalele vest-europene. Nu
a constituit o excepţie nici ultimul val de extindere a Alianţei, efectuat în martie,
2004. Procesul lărgirii NATO prezintă un factor de lungă durată a politicii
mondiale. El are şi va avea mereu un impact asupra securităţii Rusiei , precum şi
asupra atmosferei în ansamblu în Europa. Se vede că ultimul val de extindere nu va
fi chiar ultimul din evoluţia Alianţei Nord-Atlantice. De aderare se pregătesc trei
ţări balcanice - Albania, Macedonia şi Croaţia iar alte două state - Bosnia şi
Herţegovina şi Serbia şi Muntenegru - sunt în cadrul formatului de negocieri spre o
eventuală aderare. Dar nici cu aderarea acestora nu se vorbeşte de o limită a
lărgirii. Se acordă atenţie orientării politice a Azerbaidjanului, Georgiei şi Ucrainei.
La 16 martie anul curent, Senatul american a acceptat proiectul de lege ce permite
integrarea în NATO a 5 state: Albania, Croaţia, Macedonia, Georgia şi Ucraina.
Pentru a intra în vigoare proiectul trebuie semnat de către preşedintele G. Bush. S-
a menţionat că aceste state au demonstrat un anumit succes în cadrul programelor

72 . Анатолий Дьяков. Расширение НАТО и процесс сокращений ядерных вооружений // http://www.arms...


60
de preaderare la Alianţă.
Deşi confruntarea de odinioară nu mai este, atitudinea negativă a populaţiei
ruse faţă de extinderea NATO persistă. Holdingul de cercetări ROMIR Monitoring
a prezentat un chestionar respondenţilor săi în privinţa apropierii NATO de
hotarele Rusiei. În perioada 15-20 aprilie 2004, au fost chestionaţi 1610 cetăţeni
ruşi în 106 sate şi oraşe ruse. La întrebarea : ,,Cum credeţi, constituie un pericol
pentru Rusia aderarea de noi ţări la blocul NATO ?’’, au fost primite următoarele
răspunsuri : 60% „da’’ şi 32% - „nu’’. E interesant faptul că cu cît era mai tînăr
respondentul, cu atît pericolul extinderii NATO pare efemer, pe cînd pentru
populaţia în vîrstă pericolul este evident. La întrebarea : ,,Cum vă uitaţi la o
eventuală aderare a Rusiei la NATO?’’ s-au primit răspunsurile : ,,pozitiv’’ -
27%, ,,negativ’’ - 42%, ,,mi-e indiferent’’ - 23% şi ,, mi-e greu să spun’’ - 8%. Şi
iarăşi se observă o tendinţă interesantă - tinerii cu vîrsta 18-24 de ani se comportă
loial faţă de acestă perspectivă, majoritatea din ei sunt în grupul de respondenţi ce
au răspuns pozitiv. 73
Atitudinea negativă a majorităţii populaţiei poate fi totuşi înţeleasă, dacă
luăm în calcul că timp de decenii am fost adversari atît în plan politic, cît şi în cel
militar. Şi cu toate acestea apatia nu are doar o natură emoţional-istorică.
Extinderea NATO atinge interesele politice, militare şi într-o măsură oarecare cele
economice ale Rusiei. 74
NATO a suferit transformări esenţiale şi acest fapt nu poate fi ignorat. Au
fost reduse structurile comandamentului militar în Europa. În loc de 65 de staburi
au rămas 20. Potenţialul comun al NATO a fost redus cu 17 mii de bucăţi de arme
grele. Arsenalul armamentului tactic al NATO este redus cu aproximativ 85% şi se
duc discuţii despre reducerea lui în continuare. A fost redus substanţial numărul
trupelor în ţările Alianţei : de 2 ori în RFG, de 3,5 ori în Polonia, de 4 ori în Cehia
şi de 3 ori în Bulgaria. Din Europa s-au retras 150.000 de soldaţi americani.

73 Граждане России о расширении НАТО // http://www.monitoring.ru/press-center/facts/article_1843.html


74 А.В. Келин. О расширении НАТО и интересах безопастности
России//http://www.inion.ru/product/eurosec/st2vp12.htm
61
Aceasta constiuie 60% din numărul lor la începutul anilor 1990.75 Pe de altă parte,
acţiunile desfăşurate de NATO în noile ţări aderate nu pot să nu constituie motiv de
nelinişte pentru Rusia. Are loc ,,asimilarea militară” a teritoriilor noilor veniţi, mai
ales în statele baltice, unde au rămas nu puţine obiecte militare încă de pe timpul
Tratatului de la Varşovia (mai mult de 100 de aerodromuri). De-a lungul hotarelor
ruse sunt ridicate obiecte ale infrastructurii militare contemporane. Apar ele şi în
Bulgaria, România. Pentru NATO au apărut noi posibilităţi de a duce observaţii
asupra teritoriului Federaţiei Ruse. Datorită acordului conducerii Ucrainei, pe
teritoriul ei se vor petrece diverse activităţi militare ale Alianţei.
De ce apar contradicţiile dintre statele ce aderă la NATO şi Rusia? Aceasta
se explică în primul rînd prin ceea că aderarea implică dependenţa acestor state de
sistemul NATO de luare a deciziilor. Şi această dependenţă se răsfrînge nu doar
asupra politicii de securitate, după cum prevede Tratatul de la Washington. Apoi,
noile ţări NATO încearcă să rezolve problemele bilaterale cu Rusia prin Bruxell,
ceea ce duce la contradicţii deja între Rusia şi Alianţă.
Am dori să prezentăm viziunile contemporane ale elitei politice ruse privitor
la procesul extinderii NATO. În acest sens prezintă un interes discursul lui V.Putin
la Conferinţa de Securitate din 10 februarie anul curent, discurs ce, după opinia
multor analişti politici, serveşte declaraţie de declanşare a unui nou Război Rece.
Preşedintele rus a accentuat că apropierea infrastructurii NATO de hotarele
ruse nu are legătură cu lupta împotriva terorismului şi Rusia va răspunde asimetric
la crearea sistemului american de apărare anti-rachetă. Putin a menţionat că ,, deşi
sistemul anti-rachetă există, el nu are sens dacă va fi orientat împotriva Rusiei,
deoarece noi avem o armă care o întrece”. Totodată, el a menţionat că acest răspuns
nu este orientat împotriva SUA.” Dacă voi spuneţi că sistemul anti-rachetă nu este
împotriva Rusiei, atunci nici arma noastră nouă nu este îndreptată contra voastră” ,
- a spus Putin. 76 Liderul de la Kremlin a mai menţionat că extinderea NATO nu are
nimic comun cu procesul de modernizare a Alianţei. „Procesul de lărgire a NATO

75 Ibidem.
76 Россия выступает против расширения НАТО // http://www.palitra.info/490233.html
62
nu are legătură nici cu modernizarea Alianţei, nici cu asigurarea securităţii în
Europa. Din contra, acesta este un factor provocator serios, ce diminuează nivelul
încrederii reciproce, - a declarat Putin. - Avem dreptul justificat de a pune
întrebarea : împotriva cui este această extindere?”.77 Preşedintele rus a asigurat că
Rusia va respecta în continuare Acordul privind neproliferarea armei nucleare, a
regimului multilateral de control asupra tehnologiilor de rachetă, precum şi să-şi
îndeplinească obligaţiunile privind reducerea arsenalului nuclear pînă în 2012. În
acest context, Putin şi-a exprimat speranţa că „ partenerii noştri vor acţiona la fel
de transparent şi nu vor păstra, pentru orice eventualitate, cîteva sute de arme
nucleare pentru ,, zile negre””.78
NATO se extinde şi Rusia nu poate să oprească acest proces, mai mult decît
atît, declaraţiile sale agresive nu fac decît să înrăutăţească relaţiile dintre Rusia şi
statele occidentale. Încă în noiembrie, 2006, la întîlnirea cu studenţii din
universitatea din Sankt-Peterburg, Serghei Ivanov, ministrul de Apărare rus spunea:
,, Putem face capricii şi să declarăm că nu agreăm aderarea cuiva la NATO, însă
consider că aceasta va fi incorect. Fiecare stat are dreptul de a decide cărui bloc
vrea să-i aparţină. Cel puţin noi nu avem de gînd să ne integrăm în NATO”.79
După discursul lui Putin de la Conferinţa de la München, au apărut o
mulţime de articole analitice, precum şi viziuni ale autorilor şi politicienilor
occidentali care afirmă că prin extinderea sa de pînă acum, NATO nu a obţinut
nimic, în afară de faptul că a provocat Rusia. Ei susţin că decizia luată pentru
lărgirea Alianţei a fost o mare greşeală şi a declanşat dispoziţiile naţionaliste în
Rusia. Autorii şi ex-politicienii americani G.Crag şi R.Asmus se grăbesc să dea
replică acestor opinii. Ei afirmă că extinderea NATO este mai actuală ca niciodată
şi este justificată de cel puţin trei motive :
1. lărgirea NATO a fost chemată pentru a asigura scutul securităţii, după care ţările
Europei Centrale şi de Est ar fi putut să-şi îngroape vechile conflicte şi să se
77 Россия выступает против расширения НАТО // http://www.palitra.info/490233.html
78 Ibidem.
79 С. Иванов. Процесс расширения НАТО от России зависит мало //
http://www.gzt.ru/politics/2006/11/28/192304
63
integreze paşnic în Europa. NATO a contribuit la extinderea Uniunii Europene
prin asumarea rolului de lider al extinderii. Drept rezultat Europa a devenit mai
democratică , paşnică ca oricînd. Au avut de cîştigat toţi - americanii, europenii,
ruşii. Pericolul pe care îl sesizează acum Rusia vine nu din Occident, ci din Sud
şi Est. Pentru Moscova, hotarele vestice sunt mult mai securizate decît oricînd
din perioada lui Napoleon.
2. Extinderea NATO prezintă un fel de asigurare contra faptului că Rusia, în viitor,
să devină un pericol sau un lider politic regional. Aderînd la UE şi NATO,
statele Europei Centrale şi de Est intră într-un nou sistem de securitate.
,,Închipuiţi-vă, ce ar prezenta Europa Centrală actuală, dacă Alianţa ar fi rămas
în limitele sale de odinioară : conducătorii acestor state ar acorda mai mult timp
tendinţei de a rezista la influenţa Rusiei, în loc să contribuie la crearea
instituţiilor democratice şi pieţei economice libere în ţările sale. Relaţiile cu
Polonia şi ţările baltice ar fi fost asemănătoare cu relaţiile problematice ce leagă
acum Rusia cu Ucraina şi Georgia. Am avea iarăşi o situaţie de instabilitate în
centrul Europei exact în momentul cînd avem cea mai puţină nevoie de
aceasta.’’80
3. Cel de-al III-lea motiv pentru extindere autorii îl văd printr-o problemă
strategică şi de dimensiuni mult mai mari. La acel moment preşedintele SUA
vorbea despre dorinţa de a ajuta Europa să-şi soluţioneze conflictele politice
interne şi despre speranţele că acest ajutor ar folosi pentru europeni la lărgirea
perspectivelor geopolitice, asumîndu-şi mai multă responsabilitate, devenind
parteneri ai SUA în lupta cu ameninţările ce vin din afara Europei. 81
Adevărul care nu poate fi ignorat este că Rusia este într-adevăr foarte
îngijorată de apropierea NATO de hotarele sale. După declaraţia consilierului
Ambasadei Rusiei în Ucraina, E. Panteleev, în cadrul conferinţei ,,Ucraina-Rusia:
relaţiile bilaterale în contextul integraţiei europene şi euroatlantice ale Ucrainei’’,
cauza acestei îngrijorări trebuie găsită în faptul că pînă acum între Rusia şi Alianţă

80 Грег Крейг, Роналд Асмус. Преимущества расширения НАТО //


81 Ibidem.
64
nu s-au dezvoltat relaţii de încredere, în baza cărora Rusia ar putea fi sigură de
securitatea sa naţională. Atît timp cît NATO rămîne în forma ei actuală, Rusia va
privi cu nelinişte la extinderea ei. Nu în zadar, ministrul apărării Fedraţiei Ruse, S.
Ivanov prognozează o înrăutăţire a colaborării ruso-ucrainene în domeniul
militaro-tehnic în cazul aderării Ucrainei în NATO. Cu toate acestea, preşedintele
Ucrainei V. Iuşenco subliniază că priorităţile integrării Ucrainei în structurile UE şi
82
NATO rămîn neschimbate. Amintind spusele politologului Macfarlane care
spunea că Rusia se complace în rolul său de „ protector al poparelor ortodoxe”.83
O îngrijorare pentru Rusia prezintă şi declaraţiile periodice ale Georgiei că
va intra în blocul NATO, declaraţii ce au nuanţă de provocare a Rusiei. Ca urmare
a unor asemenea afirmaţii, politicienii ruşi sunt predispuşi la reacţii active vis-à-vis
de acest subiect. Directorul Departamentului Cooperării Europene al MAE rus, S.
Reabcov, a declarat că în caz de aderare a Georgiei şi Ucrainei la NATO, Rusia va
lua măsuri pentru consolidarea securităţii sale. „Rusia va întreprinde, desigur,
măsuri pentru a-şi asigura securitatea. Însă este dificil de a comenta ceea ce
prezintă la moment doar o ipoteză, doar integrarea Ucrainei şi Ucrainei nu stă încă
la ordinea practică a zilei”,- a spus Reabcov. 84 El a mai adăugat : „Sigur că fiecare
stat îşi alege independent căile şi mijloacele pentru a-şi asigura securitatea, inclusiv
prin aderarea la alianţe militare. Însă la luarea unor astfel de decizii majore trebiue
numaidecît să fie luate în consideraţie interesele de securitate şi a altor state.’’ 85
Este bine dacă politicienii ruşi conştientizează dreptul fiecărui stat
independent de a-şi realiza politica externă. Cît priveşte chestiunile privind
aderarea la NATO chiar a Rusiei, le considerăm iluzorii şi naive. Între NATO şi
Rusia pot să existe relaţii de tot felul : colaborare, parteneriat, acorduri, adică
relaţii unde fiecare parte s-ar simţi un coegal al celeilalte. La o eventuală integrare
a Rusiei la structurile euroatlantice, poziţiile acesteia pot lua două forme diferite :
sau devine vasal al Europei şi SUA, îşi pierde imaginea de lider politic pe arena
82 Расширение НАТО беспокоит Россию // http://www.proua.com/news/2006/12/14/115328.html.
83 Oleg Serebrian. Politosfera. Chişinău, 2001, P.52.
84 Россия примет меры в случае расширения НАТО за счет Грузии и Украины //
http://www.last24.info/read/2006/07/10/3/3585.
85 Ibidem.
65
mondială, sau îşi poate asuma poziţia de lider, „alungînd’’ SUA din Europa şi
intimidînd considerabil Germania. Transformarea Rusiei într-un membru al
Alianţei capabil să ia decizii, după cum menţionează Brzezinski, „i-ar oferi Rusiei
posibilitatea de a-şi reînnoi încercările nu doar pentru a-şi întoarce influenţa
pierdută în Europa Centrală, dar şi să-şi folosească prezenţa în NATO pentru a juca
pe contradicţiile americano-europene pentru a diminua rolul Americii în Europa’’.86
În urma Conferinţei de la München din februarie 2007, în urma declaraţiei
„sincere’’ ale lui V.Putin, unul din senatorii americani, L.Gram, a menţionat cu
ironie că „discursul Rusiei a făcut pentru unirea SUA şi Europei mai mult decît
încercam noi s-o facem timp de decenii”.87
La încheierea acestor gînduri am încerca să facem nişte concluzii. Aşadar,
deşi NATO oficial recunoaşte că nici un sistem de securitate european nu poate
funcţiona fără participarea Rusiei, totuşi în ochii Occidentului Rusia nu este
Europa. Au dreptate politologii ruşi cînd spun că Rusia este privită cu neîncredere,
ca un stat cu ,,ambiţii imperiale’’ care mai devreme sau mai tîrziu le va realiza. Dar
de ce aceşti politologi nu doresc să recunoască obiectiv că deseori aceeaşi Rusie
oferă asemenea motive pentru neîncredere? Declaraţiile ei periodice referitor la
o ,,cale rusă’’ de dezvoltare ce ar ignora obiecţiile occidentale, acuzaţiile elitei ruse
la orice acţiune a NATO, în timp ce nu ar strica o reevaluare a propriului curs
politic, precum şi mijloacele pe care le foloseşte. Nu facem aluzie că pentru
,,binele comun’’ Rusia ar trebui să cedeze în conflictul rece care prin inerţie mai
există. Acest stat cu adevărat puternic, cu o impunătoare cultură multiseculară are
tot dreptul să îşi aleagă ,,calea’’, fie ea chiar şi una deosebită. Dar în acest caz are
mai puţin temeiul de a critica mijloacele altor state în timp ce singură le foloseşte
cu succes. Şi încă ceva: Rusia se plînge de ,,neatenţia’’ şi ,,trădarea’’ fostelor
sale ,,surori mai mici’’, actualmente statele CSI, ambiţiile lor proeuropene şi
proamericane tot mai evidente. O soluţie optimă - o Rusie prosperă, stabilă,
paşnică, unde este respectată fiecare persoană, indiferent de apartenenţa etnică.
86 Бжезинский З. Великая шахматная доска. Господство Америки и ее геостратегические императивы.
Москва, 1998, С. 238.
87 Россия примет меры в случае расширения НАТО за счет Грузии и Украины // http://www.last24...
66
Pentru o asemenea Rusie nu va fi necesar să ,,atragă’’ pe cineva, statele mici îşi vor
exprima singure dorinţa de a coopera cu ea. Politica actuală bazată pe şantaj
economic, implicare în treburile interne a altor state şi sancţiuni economice vor
continua să ducă Rusia spre o izolare completă pe plan internaţional, fapt
regretabil, în afară de cazul cînd, bineînţeles, singură şi-o doreşte.
Pentru a opri expansiunea NATO, Rusia poate folosi o tactică bine-gîndită
şi stabilă. De exemplu, unele elemente ale acestei tactici ar servi :
- Să întărească şi să folosească vocile ,, contra-extindere”, care în utimul timp se
fac tot mai auzite în cercurile politice şi academice în Occident, în paricular, în
SUA.
- Să fie mai cooperativă cu Vestul, fiind foarte calmă la retoricile sale, în acelaşi
timp, nerenunţînd la interesele sale. Toate acestea ar servi în Vest dovadă faptului
că extinderea Alianţei Nord-Atlantice este neîntemeiată.
Pe de altă parte politica SUA şi a marilor puteri europene în ultimul timp
şterge tot mai mult din calificativul ,,democratică’’. Implicarea tot mai deschisă în
orice punct al lumii, precum şi ,,alinarea’’ celor ,,supăraţi’’ de Rusia, ajutorul
,,dezinteresat’’ acordat fostelor state socialiste, provoacă tot mai mult neliniştea
Rusiei, vecinii căreia sunt tot mai entuziasmaţi de libertăţile occidentale şi tind să
se alăture unei asemenea societăţi democratice. NATO nu cere părerea Rusiei
pentru extinderea Alianţei din contul statelor Europei Centrale şi de Est, lucru
înţeles, ştiind anticipat răspunsul negativ sau tărăgănat al Rusiei. Asistăm la un gen
de ,,cucerire’’, mai puţin militar, dar mai sigur, unul economic, cultural, ideologic,
moral. Singura care nu aspiră spre idealurile vestice este Rusia , precum şi actori
mai mici: Belarus ş.a. În genere, din fostele state sovietice, aliate ale Rusiei au
rămas doar Belarus şi Armenia, dar şi acestea sunt sub un mare semn de întrebare.
Atît timp cît există cursul politic actual al Rusiei, şi cînd spunem cursul
politic al Rusiei, avem în vedere în exclusivitate cursul guvernării ruse, fiind că
dispoziţiile poporului sunt insuflate anume de ea, nu vor fi contradicţii majore între
SUA şi Europa. Ca şi în perioada ,,cortinei de fier’’ vor exista noţiunile ,,Est-Vest’’.

67
Occidentul are nevoie de o Rusie previzibilă; pînă cînd ea nu este. Tot de ce
are nevoie Rusia, este ca părerea ei să fie luată în consideraţie; tot mai des în
ultimul timp ea se ignorează. Ambele părţi sunt dominate de fobii. După opinia lui
Mariano Aguirre NATO este o „Alianţă în căutarea inamicului”, ea încearcă prin
inerţie să-şi desemneze un nou adversar de talia sa, cum pe vremuri era
comunismul.88 La rîndul său, Rusia nu uită că NATO este totuşi o alianţă militară şi
o doreşte la distanţă. Este faptul pentru care se opune cu vehemenţă deciziei NATO
de a amplasa elemente ale sistemului anti-rachetă pe teritoriul Europei Centrale,
deşi celebrul Henri Kissinger vede în această perspectivă posibilităţi
îmbucurătoare, mai ales pentru SUA, motiv pentru care se opun Rusia şi China.89

2. Eficienţa şi provocările participării Republicii Moldova în programul


Parteneriatul pentru Pace.

Fiind un stat european independent şi înca tînăr, Republica Moldova


încearca să-şi găsească ,,calea” sa de dezvoltare proprie, bazată pe preferinţele sale
în politică. Aflîndu-se la joncţiunea a trei macroregiuni - Europa Centrală, Balcanii
şi CSI, ea are atît avantaje - economie mică deschisă, componenţă polietnică a
populaţiei, soluri bogate, infrastructură dezvoltată, cît şi dezavantaje - dependenţă
energetică faţă de livrările din afară ş.a. Fiind un stat mic cu o piaţă internă relativ
limitată, Moldova se orientează spre folosirea la maximum a poziţiei sale
geoeconomice şi de tranzit şi spre producerea masivă a mărfurilor destinate
exportului. Însa pentru aceasta, statul are nevoie de investiţii, tehnologii
performante şi pieţe noi de desfacere.
Opţiunea politică a Republicii Moldova trebuie să fie condiţionată exclusiv
de interesul economic şi cel de securitate al ei. Alegerea principiilor conform
cărora se va derula politica externă aparţine exclusiv statului moldovenesc şi
cetăţenilor săi, de aceea este important ca în urma ei să nu aibă de suferit nici
88 Mariano Aguirrre. L'OTAN au sérvice de quelle sécurité? // http://www.monde-
diplomatique.fr/1996/04/AGUIRRE/2586.html
89 Киссинджер Г. Нужна ли Америке внешняя политика? Москва, 2002, С. 56.
68
statul, nici cetăţenii lui.
În prezentul compartiment ne propunem să urmărim relaţiile dintre
Republica Moldova şi Alianţa Nord-Atlantică, luînd în consideraţie realizările
precum şi perspectivele unei asemenea legături.
Odată cu terminarea Războiului Rece, NATO îsi asumă noi sarcini
fundamentale, inclusiv consolidarea parteneriatului în domeniul securităţii cu noile
democraţii din Europa, Caucaz şi Asia Centrală. Plus la aceasta, Alianţa şi-a
asumat şi nişte responsabilităţi suplimentare. Acestea includeau abordarea atît a
instabilităţii cauzate de conflictele regionale şi etnice din Europa, cît şi a
ameninţărilor ce provineau din afara spaţiului euro-atlantic.
Primele contacte cu Alianţa Nord-Atlantică au fost stabilite după Declaraţia
de independenţă a republicii Moldova din 27 august 1991. În decembrie 1992 la
Bruxelles are loc prima reuniune a Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic -
CCNA, înfiintat în urma hotărîrii statelor-membre ale NATO privind crearea
acestei organizaţii. La prima reuniune a CCNA participă şi ministrul Afacerilor
Externe al Republicii Moldova, în acest fel statul nostru devenind membru al
Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic. Crearea CCNA a avut drept scop
instituirea unui organism permanent de consultări între adversarii de altădată în
domeniul de securitate europeană. În urma Reuniunii amintite, a fost adoptată
“Declaraţia Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic privind dialogul, parteneriatul
şi cooperarea”. Acest document conţinea o serie de aprecieri politice în legătură cu
situaţia din Europa şi promovarea relaţiilor dintre ţările partenere. Pe lîngă acestea,
documentul mai includea propuneri concrete vizînd relaţiile dintre parteneri,
propuneri ce au fost incluse într-un plan de lucru, definitivat în anul 1993. Din acel
moment au loc o serie de întîlniri între reprezentanţii NATO şi ai Parlamentului şi
Guvernului Republicii Moldova. Aceste întîlniri vizau mai multe aspecte :
posibilitatea extinderii colaborării dintre cele două părţi, familiarizarea cu situaţia
social-politică a statului moldovenesc, posibilitatea de soluţionare a conflictului
transnistrian, precum şi retragerea Armatei a 14-a ruse.90
90 V. Doraş ş.a. Relaţiile de colaborare ale Armatei Naţionale a Republicii Moldova cu armatele altor state //
69
În 1994 toate ţările spaţiului OSCE au fost invitate să realizeze, împreuna cu
cele 16 ţări-membre ale NATO, ,,Parteneriatul pentru Pace” - iniţiativă care
intensifică cooperarea şi stabilitatea în Europa Centrală şi de Est,
interoperabilitatea între Naţiunile Partenere (PN) şi NATO. Curent în cadrul PpP
intră 23 de state membre localizate în Europa şi Asia Centrală. Scopul
Parteneriatului este:
1. Transparenţă în procesele de planificare a apărării naţionale şi buget
2. Dezvoltarea forţelor operative şi structurilor de comandă şi control
3. Asigurarea controlului democratic a forţelor de apărare
4. Pregătirea Naţiunilor Partenere la contribuirea la operaţiuni sub autoritatea
NATO.91
La 16 martie 1994 la Bruxelles, a fost semnat documentul-cadru ce prevedea
participarea Republicii Moldova la Programul ,,Parteneriatul pentru Pace”- PpP,
Moldova fiind a 12-lea stat ce a aderat la acest program. Conducerea
moldovenească de pe atunci a apreciat acest pas, afirmînd că “Parteneriatul” poate
deveni unicul mijloc de a păstra şi de a susţine securitatea unei europe unice şi
pacifiste.92
Particularitatea participării Moldovei la acest program în 1996 a constat în
faptul că ea nu s-a limitat doar la funcţii reprezentative, ca mai înainte. Începînd cu
acest an activitatea Armatei Naţionale în cadrul programului a atins un nivel nou şi
anume: participarea nemijlocită a subunităţilor militare moldoveneşti la aplicaţii şi
a grupelor de ofiţeri de stat-major la elaborarea şi desfăşurarea lor, de exemplu, în
Ucraina (Peace Schield-96), în Bulgaria (Cooperative determination-96), în SUA
(Cooperative Osprey-96), în Slovacia (Cooperative Dragon-96). 93
În 2005 Republica Moldova a adoptat decizia politică cu privire la
relansarea la un nivel caltativ nou a relaţiilor sale cu Alianţa Nord-Atlantică. În

Politica externă a Republicii Moldova : aspecte ale securităţii şi colaborării regionale. Chişinău, 1998, P. 82.
91 Partnership for Peace(PfP) // http://www.pims.org/book/export/html/174
92 Ursul A. Parteneriatul pentru Pace şi relaţiile Repblicii Moldova c NATO // Administraţia publică. Chişinău,
1996, nr.2, p.53
93 V.Doraş, S. Manolache, V.Teosa. Relaţiile de colaborare ale Armatei Naţionale a Republicii Moldova ..., P.60.

70
cadrul vizitei sale la Bruxelles, Preşedintele Moldovei Vladimir Voronin şi-a expus
principiile privitor la perspectivele relaţiilor cu NATO. Înca de atunci conducerea
politică a ţării şi-a fixat obiectivul de a lansa, începînd cu luna mai 2006, procesul
de implementare a Planului Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP)
Republica Moldova-NATO. Pentru aceasta, însa, erau necesare anumite acţiuni pe
care Moldova a reuşit cu succes să le realizeze. În acest context vorbim despre
stabilirea formatului juridic necesar şi instituirea mecanismelor administrative
adecvate pentru elaborarea şi implementarea calitativă a IPAP. Astfel, procesul de
elaborare şi implementare este monitorizat de către Preşedintele Vladimir Voronin
şi Consiliul Suprem de Securitate, iar coordonarea este asigurată de către Comisia
Naţională pentru Elaborarea şi Implementarea IPAP, constituită prin Decretul
Preşedintelui Republicii Moldova din 5 august 2005.
IPAP conţine următoarele domenii de colaborare : controlul asupra
armamentelor şi dezarmării, protecţia civilă, prevenirea şi soluţionarea situaţiilor
de criză, planificarea şi desfăşurarea în comun a operaţiunilor de menţinere a păcii,
pregătirea cadrelor şi alte aspecte de activitate militară. În vederea realizării şi
coordonării acestei activităţi, Ministerul Apărării al RM a delegat un ofiţer de
legătură la Celula de Coordonare a Parteneriatului, cu sediul la Mons (Belgia).
Operaţiunile de menţinere a păcii. În conformitate cu IPAP, au fost
întreprinse o serie de acţiuni în vederea pregătirii participării militarilor moldoveni
la operaţiunile ONU de menţinere a păcii. În ultimi ani, mai multe contingente de
genişti ai Armatei Naţionale au participat la operaţiunea internaţională umanitară
din Irak.
Procesul de Planificare şi Revizuire a Parteneriatului (PARP), constă în
stabilirea transparenţei, informarea oficială şi veridică, acordarea de ajutor reciproc
dintre Alianţă şi parteneri în toate aspectele ce ţin de domeniile securităţii şi
apărării, prin atingerea obiectivelor de interoperabilitate generală. Moldova a
aderat la PARP în 1997. 94
În condiţiile vecinătăţii cu Alianţa Nord-Atlantică rolul geostrategic al
94 MAE. Parteneriatul pentru Pace // http://www.mfa.md/politica/parteneriatul-pentru-pace
71
Republicii Moldova creşte esenţial. Extinderea NATO spre Est plasează Moldova
mai aproape de zona intereselor prioritare ale Occidentului. Prin urmare, creşte
interesul pentru asigurarea stabilităţii în Republica Moldova şi soluţionarea
conflictului transnistrian.95
Pe lîngă toate realizările prezentate ce demonstrează eficienţa relaţiilor
dintre NATO şi Republica Moldova, avem şi o serie de provocări. În mod general
avem în vedere implicarea Federaţiei Ruse în soluţionarea conflictului
transnistrian. La summitul NATO de la Istanbul din 2004, pentru prima dată în
mod oficial Vladimir Voronin vorbeşe dspre retragerea ,,completă şi
necondiţionată” a trupelor ruse de pe teritoriul Transistriei. El numeşte acest proces
ca fiind ,,condiţie esenţială” ce ar duce la progresul soluţionării conflictului. 96
La summitul NATO de la Bruxelles din 2005, Vladimir Voronin a declarat:
“În ciuda contextului geopolitic nefavorabil, Moldova îsi plasează interesul major
în relaţiile cu NATO şi se simte încurajata de politica uşilor deschise a Alianţei”. El
roagă cu insistenţă asistenţă tehnică, politică de la NATO în convingerea Rusiei să-
şi retragă trupele.97
După cum observăm, de facto, conflictul apare între Rusia şi NATO. După
cum ştim, Rusia nu şi-a îndeplinit angajamentele asumate în 1999 de a retrage
trupele armate de pe malul stîng al Nistrului. Sancţiuni nu au urmat, şi logic
gîndind nici nu ar putea fi luate în cazul Rusiei.
Vorbind despre extinderea Alianţei Nord-Atlantice spre Est, nu putem ignora
interacţiunea dintre acest proces şi tendinţele Republicii Moldova de a se integra în
Uniunea Europeană. S-a subliniat nu o dată că Planul de Acţiuni cu NATO este
reciproc complementar cu Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei
(SCERS), cu Planul de Acţiuni RM-UE, cu programele de cooperare cu Consiliul
Europei ş alte organizaţii internaţionale. Prin urmare, nu putem vorbi despre
cooperarea cu NATO şi cu UE ca fiind două procese distincte.
95 Laur L.Neutralitatea Republicii Moldova în condiţiile extinderii NATO spre Est // Politica Externă a Republicii
Moldova în contextul extinderii NATO spre Est. IRIM. Chişinău, 2004, P. 33.
96 Vladimir Socor. Rumsfeld in Moldova, Voronin at NATO, demand Russian Withdrawal //
http://jamestown.org/edm/article.php?article_id= 2368191
97 Vladimir Socor. Voronin requests NATO IPAP // http://jamestown.org/edm/article.php?article_id
72
Totodată, Republica Moldova şi celelalte state din regiune nu au voie să-şi
orienteze proiectele de integrare euro-atlantică doar pe direcţia UE. „Ele trebuie să
încerce şi soluţii alternative, iar cea mai la îndemînă este astăzi NATO. În plus, este
şi mai realistă, în condiţiile în care UE pare că merge tot mai ameninţător spre
închidere a uşilor, nu spre deschiderea lor.” 98
Deseori putem auzi întrebarea: dacă Planul Individual de Acţiuni nu
contravine principiului constituţional de neutralitate a statului. Părerile
politicienilor şi analiştilor în această chestiune diferă. Unii susţin că statutul de
neutralitate fixat în Constituţie face imposibilă orice colaborare cu vre-un bloc
militar, în cazul nostru - NATO. Alţii, pledează pentru necesitatea participării
active a Republicii Moldova în Alianţă, mai ales pentru că, oricum, acest statut nu
este reglementat de un cadru juridic internaţional, deci nu poate avea valoare.
Este interesant să urmărim cum percepe populaţia Republicii Moldova
relaţiile cu NATO. Sondajul de opinie, coordonat de Institutul de Politici Publice în
2006 prezintă următoarele rezultate. În primul rînd, mai mult de jumătate din
populaţie percepe NATO ca o ,,alianţă militaro-politică paneuropeană şi
transatlantică” (30%) sau o ,, umbrelă de securitate pentru ţările din Europa de
Vest, Centrală şi de Est” (22%) şi doar 7,5% o consideră ,, organizaţie agresivă, un
focar de instabilitate pentru ţara noastră” sau o ,,alianţă rivală a Federaţiei Ruse”
(10%). Cea mai mare parte a populaţiei (35%) crede că cea mai bună soluţie pentru
asigurarea securităţii ţării este neutralitatea , 23%- aderarea la NATO, 15% -
aderarea la Tratatul colectiv de securitate al CSI, 27% nu au exprimat vreo opinie.99
Este trist faptul că o bună parte a populaţiei, circa 15-25%, este nehotărîtă,
prost informată şi derutată în privinţa opţiunilor de securitate pentru Moldova.
Ceea ce-i lipseşte statului nostru este anume nehotărîrea cu care tratează orice
problemă şi situaţie. Din această cauză nu-şi poate mobiliza forţele pentru a se
decide în sfîrşit, e cu Estul, cu Vestul sau cu ambele. Cît ne priveşte, considerăm că

98 Dungaciu D. Geopolitica şi securitate la Marea Neagră - opţiuni strategice ale României şi Moldovei //
http://www.studiidesecuritate.ro/pdf/c1.pdf
99 Viorel Cibotaru. Opinia publică din Moldova privind integrarea euro-atlantică//http://www.e-
democracy.md/comments/political/200604281
73
integrarea în structurile euroatlantice nu trebuie să ne servească drept scop. Scopul
statului nostru trebuie să fie bunăstarea cetăţenilor, capacitatea lor de a-şi asigura
existenţa normală, educarea unei societăţi democratice, cu o cultură şi istorie în
plină dezvoltare. Nivelul vieţei noastre depinde doar de efortul depus de noi însine,
dorinţa de a munci cu conştiinţa eficienţei lucrului pe care-l facem.

74
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Autorul lucrării de faţă a încercat să cerceteze profund problema extinderii


Alianţei Nord-Atlantice spre Est şi eventualele consecinţe ale acestui proces.
Suntem convinşi că această sarcină este de nerealizat fără o analiză amplă a esenţei
blocului respectiv, fără a demonstra rolul jucat de către alianţă în sistemul de
securitate euroatlantic.
Din punct de vedere politico-militar epoca post-razboi rece determină
prevalenţa riscurilor asimetrice (terorism, trafic de arme, droguri, fiinţe umane)
asupra celor clasice. Prin dispariţia echilibrului central dintre cele două
superputeri, se poate vorbi despre redobandirea supremaţiei armelor convenţionale
asupra celor nucleare (cu consecinţe directe pentru sporirea statutului militar si
politic al unor tari ca Germania si Japonia) iar, pe de alta parte, la independenţa
conflictelor si echilibrelor locale si regionale, dominate din ce în ce mai mult de
actori locali SAU puteri regionale. Evenimentele de la 11 septembrie 2001, şi cele
care au urmat în aceeaşi logică, au ridicat probleme foarte importante în legatură
cu tipul de conflicte şi de armament, schimbînd în acest fel si obiectivele
instituţiilor internationale.
Pentru prima oară timp de două secole, anilor ’90 le-a lipsit totalmente un
sistem sau o structură internaţională. Caracterul subiecţilor internaţionali nu era
clar, la fel şi pericolele cu care se confrunta lumea. NATO nu a urmat exemplul
Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi nu s-a desfiinţat îndata după colapsul
sovietic. Chiar de era destrămată URSS, moştenitoarea sa, Rusia, era în posesia a
unui uriaş complex de armament; stabilitatea zonei era condiţionată de dispoziţiile

77
guvernelor ruse; de aceea era indispensabil de a acţiona cu precauţie şi tact în
relaţiile cu Rusia.
În tot acest timp NATO s-a extins foarte mult, iar lărgirea şi mai mare este
privită de numeroşi analişti ca un mijloc de disoluţie. De aceea, tot mai mult
Parteneriatul pentru Pace se utilizează în relaţiile cu statele din zona Caucaziană.
Delocalizarea unor baze militare americane în România si Bulgaria este
considerată, ca fiind rezultatul unui acord între SUA si Federaţia Rusă pentru
încetinirea extinderii NATO şi în Caucazul de Sud. De asemenea, la insistenţa
SUA, în cadrul noului concept de securitate al NATO din 1999 s-a inclus
posibilitatea intervenţiei şi în afara hotarelor statelor membre.
Luînd în consideraţie noile interese ale marilor puteri putem susţine ideea că
extinderea NATO îşi va pierde din viteză, acest fapt cauzat de mai multe condiţii:
- apropierea de hotarele Rusiei care cu siguranţă va reacţiona negativ în cazul
aderării la NATO a ţărilor Europei de Est ( în afară de cazul cînd ea singură se va
integra în Alianţă, ceea ce ne pare o perspectivă foarte îndepărtată).
- extinderea NATO spre Est este neprofitabilă pentru Alianţă. Ea va suporta
cheltuieli pentru aderare mari, şi riscul de a provoca Rusia.
- NATO nu are o strategie de securitate bine-definită şi răspunde în mare parte
intereselor SUA. Totuşi din punct de vedere militar, ea este mult mai eficientă şi
mai operativă decît OSCE, UE, Consiliul Europei.
Pentru NATO Rusia este o ameninţare la securitatea sa, la fel cum şi pentru
Rusia NATO este un adversar periculos. Dar acest fenomen nu are loc din
considerentul că fiecare din ele ameninţă în sensul direct al cuvîntului pe cealaltă.
Aici îşi joacă rolul aşa-numita „dilemă a securităţii”- cum se poate asigura
securitatea unui actor al relaţiilor internaţionale fără a trezi teama şi suspiciunile
altuia ? Este conceptul pe care ne-am bazat realizînd cercetarea. Aplicînd teoria
realismului putem concluziona că Rusia încearcă să creeze o contrabalanţă SUA şi
aliatelor sale, prin colaborare intensă cu Iranul, India, Arabia Saudită, adică pe
puterile care nu împărtăşesc dispoziţii pro-occidentale.
78
În urma acestor procese persistă riscul ca ţările Europei de Est - Ucraina,
Belarus şi Moldova - să rămînă izolate şi să-şi vadă rolul doar într-o zonă de bufer
între Rusia şi Occident.
Nu este o abordare pesimistă a lucrurilor, pur şi simplu autorul nu vede în
viitorul apropiat o undă verde pentru aderare a ţărilor est-europene, ţinînd cont de
tensiunile ruso-europene şi dispoziţiilor antiamericane ce se evidenţiază în
momentul scrierii lucrării. Tot datorită acestor dispoziţii, afirmăm că, în ciuda
contradicţiilor din sînul Alianţei, în viitorul apropiat nu se prevede un divorţ între
americani şi europeni. Rusia este prea puternică şi prea independentă în acţiunile
sale pentru a diminua suspiciunile NATO.
În dorinţa de a rezolva aceste probleme propunem pentru guvernele SUA şi
Federaţiei Ruse următoarele recomandări:
- Situaţia se poate radical schimba odată cu o reorientare a cursului politic rusesc
şi o schimbare în dispoziţiile elitelor politice vis-a-vis de colaborarea cu
americanii şi europenii în construirea unui sistem comun de securitate cel puţin , la
nivel european, care cu siguranţă ar fi mai eficient şi preferabil decît o întoarcere
spre valorile şi mentalitatea din perioada Războiului Rece.
- Continuarea implementării tratatelor şi acordurilor privind dezarmarea.
- Consultaţiile cît mai frecvente dintre celor două guverne privitor la orice
problemă ce ameninţă securitatea europeană şi globală.
- Evitarea la maximum a mijloacelor ce nu mai fac faţă condiţiilor politice actuale:
şantaj economic, demonstrarea forţei militare, provocarea maselor la predispoziţii
antioccidentale sau antiruse.
Cît priveşte Republica Moldova, ţinînd seama de dezideratele sale
euroatlantice, propunem următoarele recomandări:
- În condiţiile proceselor integraţioniste ce se desfăşoară actualmente în arealul
european, Republica Moldova va fi în stare să-şi promoveze interesele sale
naţionale şi politica sa externă, doar dacă îşi va elabora o Concepţie a Politicii
Externe clară, întemeiată din punct de vedere ştiinţific, care să corespundă
79
imperativelor de integrare euroatlantică.
- Republica Moldova trebuie să-şi continue relaţiile cu puterile europene, dar fără
a cădea dintr-o extremitate politică în alta. Colaborarea cu Occidentul nu impune în
mod necesar deteriorarea relaţiilor cu Rusia, la fel cum şi relaţiile cu Rusia nu
implică critici la adresa valorilor occidentale. Jocul pe contradicţiile marilor puteri
este unul periculos şi nu corespunde situaţiei geopolitice a Republicii Moldova.
- O nuanţă de claritate se cere şi în definirea conceptului naţional de neutralitate.
Dezbaterile asupra acestei chestiuni nu trebuie să ia forma unor întrebări de tipul :
are sau nu valoare acest concept în aspiraţia de a ne integra în NATO , ci să fie
sau reglementat de un cadru juridic internaţional, sau să fie anulat. Nu este nimic
mai rău pentru un stat decît interpretarea ambiguă a unui concept atît de important.
- Aspiraţiile europene ale Republicii Moldova au valoare doar dacă se află în
simbioză cu voinţa politică de a consolida un stat de drept, bazat pe valori
democratice şi reforme constructive. Atît conducerea moldovenească, cît şi
cetăţenii statului nostru trebuie să conştientizeze că ţara noastră va prezenta interes
pentru instituţiile euroatlantice doar unindu-şi forţele în crearea unei societăţi
sănătoase, harnice şi prospere.

80
SUMMARY:
The fundamental issue we are confronted with is the question of the end of
the cold war and the end of the confrontation between the so-called West and the
so-called East. After the disappearance of USSR and Warsaw Pact, NATO itself
should have been dissolved. Instead of that, NATO turned itself into the guardian
of the new world order as defined by the US and Europe. Since its last
enlargement, NATO now counts 26 member countries, bringing its Alliance right
up against Russia's frontiers, and inside the former USSR.
There are, however, practical issues that the Alliance will need to face as it
contemplates future enlargement. No one can ignore that hypothetical future
rounds of enlargement raise more complex issues than the admission of the first
three new members. Does NATO have a sufficient stake in the independence,
security and freedom of states in the est-european region to justify an extension of
NATO's security commitments?
There are deeper reasons for the dispatch of NATO forces to the Balkans.
This has to do with an emerging strategy for securing the resources of the Caspian
Sea region and for „stabilizing” the countries of Eastern Europe, ultimately for
„stabilizing” Russia and the Commonwealth of Independent States. It is very clear
that the attempt to „stabilize” the former Socialist bloc countries is creating
considerable tension with Russia, and potentially with other countries. This is the
most important danger for the actual international sistem of security.
The main topic of this thesis is the role of the NATO in the post-cold war
period and the relationships between its members and Russia. Also, we tryed to
81
define the prospects of integrating the east-european countries in the Alliance.
First, we consider the process of NATO expansion eastward as it affects Russia,
and attempt to identify the various currents of Russian opinion on the subject.
Second, many observers, looking at the kinds of challenges facing the peoples of
the newly independent countries, contend that the alliance is ill-suited to deal with
the problems of the regions. Finally, there is the issue of Russia and its role in post-
cold war European security. The Russian response to moves to ewpand NATO
eastward has been always negative. For some Russians, NATO expansion poses a
direct threat to the country's security in the social and political environment.

82
LISTA CUVINTELOR-CHEIE DIN LUCRARE:
Aderare, alianţă militară, Alianţa Nord-Atlantică, atlantism, cauzele extinderii,
civilizaţie occidentală, colaborare Est-Vest, colaps sovietic, conceptul strategic al
Alianţei, , confruntare Est-Vest, consecinţele extinderii, controlul armelor,
controlul politic, cooperare, criterii de aderare, dezarmare, dialog politic, echilibru
militaro-strategic, extinderea NATO spre Est, geopolitica, goana înarmarilor,
hard/soft security, integrare, intervenţie militară/umanitară, managementul crizei,
mediul internaţional, neutralitate, ordine mondială, pericol american/rus, politica
externă americană, politica “uşilor deschise” a NATO, premisele pentru extindere,
prezenţa americană în Europa, provocări, război rece, relaţiile transatlantice,
securitate colectivă, securizare, sfere de influenţă, sistem de securitate, stăvilirea
comunismului, summit, transformările Alianţei, transparenţă, tratatul de la
Washington, uniune militară.

83
LISTA ABREVIATURILOR DIN LUCRARE

BERD - Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare


CCNA - Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic
CFE - Conventional Forces in Europe, Forţe conventionale din Europa
CRP - Consiliul Reunit Permanent
CSI - Comunitatea Statelor Independente
FMI - Fondul Monetar Internaţional
IPAP - Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului
LAS - Limitarea Armamentului Strategic
MAE - Ministerul Afacerilor Externe
NATO - North Atlantic Treaty Organization (eng.)
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (rom.)
OCDE - Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
ONU - Organizaţia Naţiunilor Unite
OSCE - Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
OTAN - L'Organisation du Traite Atlantique Nord ( var. franceză a denumirii
NATO)
OTV - Organizaţia Tratatului de la Varşovia
PARP - Procesul de Planificare şi Revizuire a Parteneriatului
PESC - Politica Externă şi de Securitate Comună
PIP - Program Individual de Parteneriat
PN - Naţiuni Partenere ( ce fac parte din PpP)
PfP - Partnership for Peace ( varianta engleză a denumirii PpP)
PpP - Parteneriatul pentru Pace
SCERS - Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei
TACIS - Technical Assistance for the Commonwealth of Independent States
program de asistenţă financiară, oferită ţărilor CSI şi Mongoliei pentru realizarea
reformelor.
84
SUA - Statele Unite ale Americii
UE - Uniunea Europeană
UEO - Uniunea Europei Occidentale
URSS - Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

85
BIBLIOGRAFIE
Documente:
1. Alocuţiunea lui Jaap de Hoop Scheffer la Bruxelles din 11 iulie 2005 //
http//www.nato.int/accad/fellow/9901
2. Alocuţiunea lui Vladimir Voronin în faţa Consiliului Nord-Atlantic din 7 iunie
2005 // http://www.presedinte.md/press.php?p
3. Carta Naţiunilor Unite //
http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/carta_naţiunilor_unite
4. Concepţia politicii externe a Republicii Moldova (direcţii principale de
activitate) din 8 februarie 1995, Nr. 368 – XVI // ”Monitorul Oficial al Republicii
Moldova” 1995, martie, Nr.4.
5. Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova // ”Monitorul Oficial al
Republicii Moldova”, 1995, 29 iunie, Nr. 35.
6. Founding Act on Mutual Relations, Cooperation and Security between NATO
and the Russian Federation, 27 May 1997 http://www.nato.int/docu
/basictxt/fndact_a.htm
7. The North Atlantic Treaty. Washington D.C.- 4 April 1949 -
http://www.nato.int/docu/basicstxt/treaty.htm
8. Tratatul de la Varşovia. Culegere de documente, 1995-1980. Ed. Politica,
Bucureşti, 1981.
9. Договор между Российской Федерацией и Соединенными Штатами
Америки о дальнейшем сокращении и ограничении стратегических
наступательных вооружений. //
http://www.nasledie.ru/voenpol/14_5/index.shtml
86
Literatură ştiinţifică:
10. Behr Edward. O Americă înfricosatoare. Bucureşti, 1994, 328 p.
11. Berstein S., Milza P. Istoria Europei, vol. IV. Iaşi, 1998, 564 p.
12.Brzezinski Zbigniew. A Plan for Europe: How to Expand NATO//Foreign
Affairs. New York, January/February 1995.
13.Brzezinski Zbigniew. Out of Control. Global Turmoil on the Eve of the Twenty-
First Century. New York, 1993, 240 p.
14. Burian Alexandru. Geopolitica lumii contemporane. Chişinău, 2003, 456p.
15. Carp Radu. Etapele noii extinderi a NATO, o analiză politico-juridică// Polis,
vol. IV, nr.1/1997.
16. Cojocaru Corina. Dilema “Politic versus Economic” în construcţia europeană.
Chişinău, 2006, 238 p.
17. Doraş V. ş.a. Relaţiile de colaborare ale Armatei Naţionale a Republicii
Moldova cu armatele altor state // Politica Externă a Republicii Moldova:
aspecte ale securităţii şi colaborării regionale, Chişinău, 1998, 359 p.
18. Gaillard J.M., Rowley An. Istoria continentului european de la sfîrşitul
secolului al XX-lea. Chişinău, 2001, 672p.
19.Hobsbawn Eric. O istorie a secolului XX. Era extremelor 1914-1991. Chişinău,
1999, 624 p.
20.Holmes Stephen. Cultural legacies or state collapse? Budapest, 1995, 50 p.
21. Huntington Samuel. Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale.
Oradea, 1997, 528p.
22. Huntington Samuel. Viaţa politică americană. Bucureşti, 1994, 455p.
23. Kessler Marie-Christine. La Politique Etrangère de la France. Paris, 1998, 490
p.
24.Laur L.Neutralitatea Republicii Moldova în condiţiile extinderii NATO spre Est
// Politica Externă a Republicii Moldova în contextul extinderii NATO spre Est,
IRIM, Chişinău, 2004, 77 p.
87
25.Manualul NATO. Bruxelles, 1999, 368 p.
26. McNeill William, H. Ascensiunea Occidentului. O istorie a comunităţii umane
şi un eseu retrospectiv. Chişinău, 2000, 818 p.
27. Mearsheimer John J. The Tragedy of Great Power Politics, University of
Chicago, W. W. Norton & Company, New York and London, 2001, 344 p.
28.Michael Howard. NATO at Fifty: An Unhappy Successful Marriage: Security
Means Knowing What to Expect // Foreign Affairs. May/June 1999.
29. Moga Dan. Extinderea Uniunii Europene //Studii de securitate, Bucureşti, 2005,
214 p.
30. Nye Joseph. Le Leadership Americain. Quand les règles du jeu changent.
Nancy, 1992, 266 p.
31. Popa Vasile, Sarcinski Alexandra. Perspective în evoluţia organizaţiilor
internaţionale de securitate. Bucureşti, 2007, 48 p.
32.Serebrian Oleg. Politosfera. Chişinău, 2001, 267 p.
33. Ursul A. Parteneriatul pentru Pace şi relaţiile Republicii Moldova cu NATO //
Administraţia publică, Chişinău, 1996, nr.2.
34. Zorgbibe Charles. Construcţia europeană. Trecut, prezent, viitor. Ed. TREI,
1998, 400 p.
35. Winkler A. Trecutul apropiat. Eseuri şi documente despre America de după cel
de-al doilea război mondial. Cluj-Napoca, 1996, 353 p.
36. Абаренков В.П. Политика США в области контроля над вооружениями.
Новосибирск, 1987, 423 c.
37. Бжезинский З. Великая шахматная доска. Господство Америки и ее
геостратегические императивы. Москва, 1998, 540 c.
38. Вагнер Ю. Партнеры или противники? // Европейские страны СНГ. Место
в Большой Европе. МГИМО, Москва, 2005, 308 c.
39. Давыдов Юрий. США - Европа в меняющемся мире. Москва, 1991, 199 c.
40. Дергачев В. Геополитика. Киев, 2000, 446 c.
41. Келин Андрей. Россия - НАТО : к новому этапу сотрудничества?
88
// Международная жизнь, с. 79-91, № 11-12, 2004, Москва.
42. Киссинджер Г. Нужна ли Америке внешняя политика? Москва, 2002, 352
с.
43. Максимычев И.Ф. Неприкаянный Альянс. Россия и НАТО на стыке
тысячелетий // СНГ ежегодник. МИД России. Москва, 2004, 238 c.
44. Матяш В.Н. Проблема расширения НАТО и его последствия для России //
Актуальные проблемы стран Европы , Москва, 2001, 284 c.
45. Назария Сергей. Россия в системе международных отношений на рубеже
ХХ-ХХI веков. Кишинев, 2002, 590 с.
46. Пархалина Т.Г. Военная политика стран Западной Европы. Москва, 1989,
204 c.
47. Плеханов С.М. Америка, какой мы ее видим. Москва, 1989, 109 c.
48. Рахманинов Ю. Последствия расширения НАТО // Международная
жизнь, 1996, № 7.
49. Ротфельд А. Поиски системы коллективной безопастности //
Международная жизнь, 1994, № 10.
50. Севостъянов Г.Н. Американская историография внешней политики США.
Москва, 1972, 403 c.
51. Цыганков П.А. Теория международных отношений. Москва, 2003, 590 c.
Surse Internet :
52. Abraham Florin. Relaţiile dintre SUA, UE şi OSCE: contribuţii la securitatea
europeană // http://www.studiide securitate.ro/pdf/c6.pdf
53. Anghel Petre. Instituţii Europene şi tehnici de negociere în procesul integrării //
http://www.unibuc.ro/eBooks/StiintePol/anghel/8.htm.
54. Aguirrre Mariano. L'OTAN au sérvice de quelle sécurité? //
http://www.mondediplomatique.fr/1996/04/AGUIRRE/2586.html
55. Blank, J. Stephen, “Russia and the U.S. War on Terrorism”, Strategic Studies
Institute // http://carlisle-www.army.mil/us/assi
56. Cibotaru Viorel. Opinia publică din Moldova privind integrarea euro-
89
atlantică // http://www.e-democracy.md/comments/political/200604281
57. Committee on Eastern Europe and Russia in NATO. Bringing Eastern Europe
and Russia into NATO // http://www.encyclopedia.com/doc/1G1-
55397092.html
58. Donadey Odrey. L'élargissement de l'OTAN vu de Russie // http://www.regard-
est.com/home/breve_contenu.php?id-73
59. Dungaciu D. Geopolitica şi securitate la Marea Neagră - opţiuni strategice ale
României şi Moldovei // http://www.studiidesecuritate.ro/pdf/c1.pdf
60. Gervasi Sean. Why is NATO in Yugoslavia? // http://www.srpska-
mreza.com/nwo/Gervasi.html.
61. Howorth Jolyon. European Integration and Defence: the ultimate
Challenge ? // http://aei.pitt.edu/view/subject/022002/html.
62. Ispas Teofil. Extinderea NATO şi securitatea UE //
http://www.actrus.ro/reviste/2_2001/c2.html
63. Krepinevich Andrew. How to Win in Iraq //
http://www.foreignaffairs/archives/september/2005
64. Lammerant Hans, Rondal Fabien. Une nouvelle OTAN pour un nouvel ordre
mondial? // http://www.csotan.org.textes/texte.php?art_id
65. McGwire Michael. NATO expansion : “a Policy Error of historic importance”//
http://www.foreignaffairs/archives
66. Ministerul Afacerilor Externe. Parteneriatul pentru Pace //
http://www.mfa.md/politica/parteneriatul-pentru-pace
67.Partnership for Peace(PfP) // http://www.pims.org/book/export/html/174
68.Perret Quentin. L'OTAN et l'avenir de la securité européenne //
http://www.robert-shuman.org/supplement/questions_europe47.htm
69. Sanford George. The new Europe after Communism //
http://www.bris.ac.uk/politics/current-pg/2039.doc
70.Socor Vladimir. Voronin requests NATO IPAP, Western Support to resolve
Transnistria // http://jamestown.org/edm/article.php?article_id= 2369863
90
71. Socor Vladimir. Rumsfeld in Moldova, Voronin at NATO, demand Russian
Withdrawal // http://jamestown.org/edm/article.php?article_id= 2368191
72. Stadtmuller Elzbieta. The Issue of NATO Enlargement in Polish-Russian
Relations // http://www.nato.int/acad/fellow/99.01
73.Todorov Tzvetan. Le nouveau désordre mondial. Réflections d’un Européen //
http://www.globalizarea.com/globalizarea-recenzie-tt.htm.
74. Todorov Tzvetan. Le nouveau désordre mondial. Réflections d’un Européen //
http://www.evene.fr/livre/tzvetan-todorov-le-nouveau-desordre-mondial-9091.php
75. Бжезинский Збигниев. Формирование карты Европы продолжается :
продлема расширения НАТО // http://www.archipelag.ru/authors/brzezinski/?
library=1066
76. Граждане России о расширении НАТО // http://www.monitoring.ru/press-
center/facts/article_1843.html
77. Дьяков Анатолий. Расширение НАТО и процесс сокращений ядерных
вооружений // http://www.armscontrol.ru/start/rus/publications/nato0430.htm
78. Иванов C. Процесс расширения НАТО от России зависит мало //
http://www.gzt.ru/politics/2006/11/28/192304
79. Косачев Константин. Америка и Россия: от 'холодной войны' до ледяных
речей // http://www.inosmi.ru/stories/0105/29/2996/233576.html
80.Крейг Грег, Асмус Роналд, Преимущества расширения НАТО //
http://www.inopressa.ru/wp/2007/02/19/15:54:57/nato.
81.Расширение НАТО беспокоит Россию //
http://www.proua.com/news/2006/12/14/115328.html.
82. Россия выступает против расширения НАТО //
http://www.palitra.info/490233.html
83. Россия примет меры в случае расширения НАТО за счет Грузии и
Украины // http://www.last24.info/read/2006/07/10/3/3585.

91
92