Home Exploreaza Uploa

Administratie
Arta cultura
Biologie
Casa gradina
Diverse
Economie
Geografie
Gradinita
Istorie
Jurnalism
Limba
Literatura romana
Management
Medicina
Personalitati
Profesor scoala
Sociologie
Stiinta Arhitectura
constructii Astronomie
Chimie Drept Fizica
Informatica Matematica
Stiinte politice Tutorials
Tehnica mecanica
Timp liber

MEDIUL INTERNATIONAL DE
SECURITATE LA INCEPUTUL
SECOLULUI XXI
Stiinte politice

ALTE DOCUMENTE

ÎNFĂPTUIREA POLITICILOR
EDUCAŢIONALE
 grila pentru semestrul II!
ABORDARI SI REZULTATE
DIFERITE ALE IMPLEMENTARII
POLITICII REGIONALE IN STATE
MEMBRE UE: EXPERIENTA A
PATRU STATE MEMBRE
Principalele obiective ale Uniunii
Europene
Functiile politologiei
Doctrina liberala si democratia politica
Legimitatea politica
CONCENTUL DE STAT. APARITIA
SI EVOLUTIA STATULUI
RAPORTUL PUTERE SOCIALA –
PUTERE POLITICA
Politicile Economice ale Uniunii
Europene

MEDIUL INTERNAŢIONAL DE SECURITATE LA

ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI
Secolul XXI a debutat abrupt si violent, printr-un cutremur politic de
amploare planetara – atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 care au vizat
obiective simbolice importante pentru lumea democratica. Aceste evenimente au
fost urmate de alte actiuni criminale asemanatoare, în mai multe parti ale lumii,
declansând un proces de transformare profunda a mediului de securitate si
generând consecinte ce afecteaza, pe termen lung si în profunzime, comunitatea
internationala. Într-un astfel de context tensionat si complex, securitatea fiecarei
tari, ca si securitatea comunitatii internationale în ansamblu, se bazeaza nu
numai pe capacitatea de reactie si adaptare, ci si, mai ales, pe capacitatea de
anticipare si de actiune pro-activa. Într-o lume complexa, dinamica si
conflictuala, aflata în plin proces de globalizare, întelegerea profunda a
tendintelor majore de evolutie a securitatii internationale si a modului în care
fiecare tara are sansa sa devina parte activa a acestui proces constituie o conditie
esentiala a progresului si prosperitatii. Cunoasterea, întelegerea si evaluarea
corecta a proceselor interne, a gradului de coeziune sociala, a capacitatii de
121d33b mobilizare publica reprezinta o necesitate la fel de importanta pentru
realizarea proiectelor nationale.1[1]

1[1] ***, Strategia de securitate a României, Bucuresti, 2007.

 I.1. SECURITATEA sI APĂRAREA COLECTIVĂ SAU
NAŢIONALĂ – PRECIZĂRI CONCEPTUALE
I.1.1. Conceptul de securitate

Conceptul de securitate provine din latinescul securitas si înseamna însusi

faptul de a fi la adapost de orice pericol; sentimentul de încredere si liniste pe
care îl da cuiva absenta oricarui pericol, conform DEX.

În perspectiva europeana, tinând cont de extinderea spatiului Uniunii

Europene, putem admite ca securitatea reprezinta arhitectura sistemica specifica
organizarii si functionarii continentale, proiectata si institutionalizata astfel încât
sa excluda posibilitatea oricaror amenintari sau agresiuni eficiente, de orice
natura, la adresa unuia, a mai multora sau a tuturor statelor europene.

În domeniul conceptelor operationale ale NATO, retine atentia formularea

potrivit careia securitatea este menita sa asigure unul dintre fundamentele
indispensabile pentru un mediu stabil de securitate euroatlantic, bazat pe
dezvoltarea institutiilor democratice si solutionarea pasnica a disputelor, în care
nicio tara sa nu poata sa intimideze sau sa constrânga vreo alta tara prin
amenintarea cu forta sau utilizarea fortei.2[2]

Securitatea nationala reprezinta starea, conceptia generala a statului român,

în temeiul careia sunt definite, proiectate, promovate si aparate interesele
nationale prin intermediul institutiilor abilitate constitutional acestui scop,
angajând vectorial, în modalitati specifice fiecareia dintre ele, integralitatea
resurselor disponibile la un moment dat, spre a asigura prezervarea intereselor
nationale în conditiile înfruntarii oricarui tip de agresiune, pericol, amenintare,

2[2] Mostoflei Constantin (coord.), Securitatea si apararea spatiului sud-est european, în

contextul transformarilor de la început mileniului III, Editura Universitatii de Aparare Carol
I, Bucuresti, 2006, pp. 11-13.
risc sau provocare. Ca factor cumulativ si de convergenta transpartinica,
securitatea nationala urmareste sa asigure starea de normalitate democratica la
care aspira societatea – cetatenii, comunitatile si statul – pe baza eforturilor ce
vizeaza deplina instaurare a legalitatii, faurirea prosperitatii economice,
echilibrul social si stabilitatea politica. Securitatea nationala se realizeaza în
cadrul ordinii democratice prin: exercitarea deplina a drepturilor si libertatilor
cetatenesti; asumarea constienta a respon-sabilitatilor; perfectionarea capacitatii
de 121d33b decizie si de actiune a statului; afirmarea României ca membru activ
al comunitatii internationale.3[3]

I.1.2. Conceptul de aparare

Conceptul de aparare, în oricare din ipostazele sale operationale la nivel

strategic – nationala sau colectiva, acesta este tot mai mult asociat si, în
consecinta, subsumat starii de securitate, comuna/colectiva în cazul
organizatiilor la care ne raportam, Uniunea Europeana si NATO, conceptul ca
atare fiind, cel mai adesea, uzitat în relatie cu politica externa si politica de
securitate.

In contextul afirmarii apararii noastre nationale ca parte a apararii

promovate de institutiile europeana si euroatlantica, regasim corelatia
nemijlocita cu politica externa comuna si politica de securitate comuna, în cazul
constructiei europene, si cu apararea colectiva vs. securitate colectiva în cadrul
politico-militar promovat de catre Alianta Nord-Atlantica. Fundamentul acestei
corelatii se regaseste în apartenenta aplicata la acelasi sistem de valori
consacrate istoric si la acelasi sistem de organizare institutionala comuna,
precum si în contextul creat de natura comuna a riscurilor, provocarilor si
amenintarilor cu care se confrunta fiecare dintre statele europene si
euroatlantice.

3[3] Strategia de securitate nationala a României.

 Apararea colectiva înseamna securitate colectiva dupa cum apararea
comuna este subsumata conceptual si operational securitatii comune.4[4]

Conform Tratatului de Instituire a unei Constitutii pentru Europa, apararea

nationala a statelor membre ale Uniunii este parte a apararii comune a Uniunii,
aceasta obligându-se ca, „În cazul în care un stat membru ar face obiectul unei
agresiuni armate pe teritoriul sau, celelalte state membre sunt obligate sa îi
acorde ajutor si asistenta prin toate mijloacele de care dispun, în conformitate cu
Articolul 51 din Carta Organizatiei Natiunilor Unite”, precizându-se ca „Acest
lucru nu afecteaza caracterul specific al politicii de securitate si aparare a
anumitor state membre”, în acelasi context operând si aplicarea clauzei de
solidaritate, potrivit careia “Daca un stat membru face obiectul unui atac terorist
sau al unei catastrofe naturale sau provocate de om, celelalte state membre îi
ofera asistenta la cererea autoritatilor politice din statul în cauza”.5[5]

În ceea ce priveste exercitarea apararii nationale în contextul apartenentei la

Alianta Nord-Atlantica, lucrurile sunt precizate conceptual în art. 5 al Tratatului
de la Washington: „Partile convin ca orice atac armat împotriva uneia sau a mai
multora dintre ele, care survine în Europa sau în America de Nord, va fi
considerat drept un atac îndreptat împotriva tuturor partilor si, în consecinta, ele
convin ca, daca un asemenea atac se produce, fiecare dintre parti, prin
exercitarea dreptului la legitima aparare, individuala sau colectiva, recunoscut
prin Art. 51 din Carta Natiunilor Unite, sa sprijine partea sau partile atacate,
recurgând, totodata, individual si de comun acord cu celelalte parti, la orice
actiune pe care o considera necesara, inclusiv la folosirea fortei armate, pentru
restabilirea si mentinerea securitatii în regiunea Atlanticului de Nord”.6[6]

4[4] Mostoflei Constantin, op.cit., p.14.

5[5] Tratatul de Instituire a unei Constitutii pentru Europa, capitolul II, art. I-41, pct.7, cap.
VII, art. III-329, pct. 1.
 Consolidare de facto a coeziunii, încrederii si aspiratiilor europene si
euroatlantice – reafirmarea unitatii Aliantei în fata amenintarilor de orice natura
a avut loc la Summitul de la Istanbul unde s-a precizat ca „Apararea colectiva
ramâne principalul scop al Aliantei, mai ales ca amenintarile cu care se
confrunta NATO si-au schimbat substantial natura”, reconfirmându-se caracterul
operational, aplicat al „principiului indivizibilitatii securitatii colective.”7[7]

Politicile Uniunii Europene si ale NATO privind apararea si securitatea nu

sunt incompatibile, ci, dimpotriva, sunt complementare, fiind subsumate
strategic aceluiasi scop. In Tratatul de Instituire a unei Constitutii pentru Europa
se precizeaza ca „Angajamentele si cooperarea în acest domeniul apararii ramân
conforme cu angajamentele asumate în cadrul Organizatiei Tratatului
Atlanticului de Nord, care ramâne, pentru statele membre ale acestei organizatii,
fundamentul apararii colective si autoritatea de punere în aplicare a acesteia”,
aceasta întelegere fiind dezvoltata prin mentiunea ca „Politica Uniunii nu aduce
atingere caracterului specific al politicii de securitate si aparare a anumitor state
membre, respecta obligatiile care decurg din Tratatul Atlanticului de Nord si
este compatibila cu politica comuna de securitate si aparare adoptata în acest
cadru.”8[8]

In Conceptul Strategic al Aliantei, se recunoaste explicit existenta unei

Identitati Europene de Securitate si Aparare si se mentioneaza ca aceasta „va
continua sa se dezvolte în cadrul NATO”, „aliatii europeni au posibilitatea sa-si
aduca o contributie mai coerenta si mai eficace la misiunile si activitatile

6[6] Tratatul Atlanticului de Nord, Washington, 4 aprilie 1949.

7[7] Declaratia de la Istambul – Securitatea noastra în noua era, 29 iunie 2004.

8[8] Ibidem, cap. I-41

Aliantei, ca o expresie a responsabilitatilor comune” si „va întari parteneriatul
transatlantic.”9[9]

În contextul determinarilor mentionate aparareanationala reprezinta

conceptia si practica strategica adoptate de catre statul român pentru prezervarea
în fata oricaror provocari, pericole, agresiuni si amenintari, a suveranitatii,
independentei si unitatii sale, a integritatii teritoriale si a democratiei
constitutionale. În temeiul clauzei de solidaritate si al principiului
indivizibilitatii apararii colective, apararea nationala este potentata, pâna la
nivelul de certitudine al protejarii eficiente a intereselor nationale, de afirmarea
oportuna a solidaritatii europene si euroatlantice.

I.2. REPERE GENERALE ALE STĂRII ACTUALE DE

SECURITATE

Perioada de pace si stabilitate fara precedent pe care o traverseaza Europa

la sfârsitul secolului XX si începutul secolului XXI se datoreaza existentei
Uniunii Europene. Ea este cea care a generat nu doar un nivel ridicat de
dezvoltare economica pe continent, ci si o noua abordare a securitatii, întemeiata
pe solutionarea pasnica a disputelor si pe cooperarea internationala multilaterala
prin intermediul unor institutii comune. Prin contrast cu aceste evolutii pozitive
din vestul continentului, în alte parti ale Europei, si mai ales în Balcani, s-au
înregistrat dupa 1990 o serie de crize, care s-au derulat în contextul reasezarilor
geopolitice ce au urmat sfârsitului razboiului rece.

O caracteristica esentiala a acestora a fost aceea ca ele au avut loc cel mai
adesea în interiorul statelor si mai putin între acestea. În aceasta perioada forte
militare provenind din Europa au fost trimise în strainatate mai mult decât în
orice alta perioada, inclusiv în regiuni precum Afganistan, Republica Democrata

9[9] Ibidem, Partea I, art. 30.

Congo sau Timorul de Est. Un rol crucial în asigurarea securitatii europene l-au
jucat SUA, atât prin angajamentele de securitate fata de Europa luate în cadrul
NATO, cât si prin sprijinul acordat integrarii europene. La nivel mondial
încheierea razboiului rece a determinat, cel putin din punct de vedere militar,
trecerea la o lume unipolara, în care SUA detin o pozitie dominanta, la foarte
mare distanta de orice alt stat. Cu toate acestea, experienta perioadei recente a
aratat ca nici un stat, nici macar o superputere precum SUA, nu poate aborda
problemele globale de securitate de unul singur. Mediul international de
securitate a înregistrat o schimbare dramatica dupa atacurile teroriste din 11
septembrie 2001. Pâna la 11 septembrie fenomene precum terorismul, traficul de
droguri, traficul de arme mici, migratia ilegala, spalarea de bani actionau
aproape separat. Ca urmare, institutiile nationale si internationale abordau
separat aceste fenomene, cu mai multa sau mai putina eficienta.

Dupa tragicele evenimente din 11 septembrie 2001, omenirea este înca

confuza privind cauzele, mecanismele activitatilor criminale. A devenit evident
faptul ca urmatorul 11 septembrie 2001 este posibil în orice moment cu diferite
tinte, resurse, tehnici si rezultate. Între interventia din Afganistan si atacul
asupra Irakului, aliantele împotriva terorismului au înregistrat diferite evolutii.
Noile relatii dintre Statele Unite si Rusia, pe de o parte, si dintre NATO si
Uniunea Europeana, pe de alta parte, marcheaza în prezent mediul international
de securitate – un nou parteneriat, dar si noi tensiuni. În aceste circumstante
lipsa de bani, de timp, de viziune si de vointa politica ar putea afecta nu doar
securitatea nationala, cât mai ales pe cea internationala. În acest context, mai
ales dupa 1998, Uniunea Europeana a dat un nou impuls eforturilor de întarire a
securitatii si de definire a dimensiunii de aparare la nivel european. Dezvoltarea
unei politici externe si de securitate comune a inclus si ideea definirii unei
politici comune de aparare, mentionata în mod explicit în Tratatul de la
Amsterdam. În acelasi timp, Uniunea Europeana s-a aratat tot mai mult
preocupata de finalizarea propriilor reforme institutionale, mai ales în contextul
extinderii, precum si de finalizarea dezbaterilor pe tema constructiei politice ce
va defini viitorul Europei. Aceste dezbateri, cel putin cele determinate de
discutarea Constitutiei Europene, au sanse rezonabile de a fi reluate în special
dupa votul negativ din Franta si Olanda, cât si dupa Întâlnirea la nivel înalt de la
Bruxelles (iunie 2005).

Începând cu 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeana se defineste ca o uniune

de 27 de state si devine actor economic global, UE va trebui sa participe mai
substantial si la mecanismele de asigurare a securitatii globale, chiar daca
formele concrete ale acestei implicari pentru moment nu sunt înca clar precizate.

Din perspectiva României, mediul international de securitate a evoluat dupa

1990 în sensul cresterii complexitatii si interdependetelor din relatiile
internationale. Drept urmare, stabilitatea internationala nu poate fi astazi
conceputa decât în baza cooperarii pe multiple planuri la nivelul comunitatii
internationale, si, mai ales, prin intermediul dialogului în cadru institutionalizat,
prin cresterea implicarii marilor organizatii internationale în definirea starii de
securitate a lumii

În anii ’90 cooperarea si dialogul institutionalizat s-au manifestat mai ales

la nivelul urmatoarelor organizatii:

-                     la nivelul NATO, care a detinut un rol esential în întarirea securitatii

euroatlantice dupa încheierea razboiului rece. NATO a deschis si
dezvoltat parteneriatul politico-militar, cooperarea si dialogul
consolidat cu fostele state adversare, inclusiv România; a manifestat
interes si receptivitate pentru primirea de noi membri; si-a
demonstrat angajamentul de a contribui la prevenirea conflictelor si
managementul crizelor, inclusiv prin operatiuni în sprijinul pacii (de
exemplu în Balcani).
 -                     la nivelul ONU, mai ales prin intermediul Consiliului de Securitate,
care a detinut un rol important în dialogul international pe tema
securitatii si stabilitatii mondiale. Aceasta importanta a fost
confirmata si de conferirea, în anul 2001, a Premiului Nobel pentru
Pace Organizatiei Natiunilor Unite si secretarului sau general.

-                     la nivelul OSCE, care a reprezentat cea mai cuprinzatoare institutie

regionala de securitate, si care a jucat un rol semnificativ în
promovarea pacii si stabilitatii, în întarirea securitatii prin cooperare
si în promovarea democratiei si drepturilor omului. OSCE s-a
manifestat vizibil mai ales în domeniile diplomatiei, prevenirii
conflictelor, managementului crizelor si reabilitarii post-conflict.10
[10]

Noile circumstante internationale reclama noi reguli în domeniul securitatii

internationale. Redefinirea regulilor privind securitatea internationala dupa
prabusirea ordinii bipolare ridica însa numeroase probleme, nu doar de ordin
practic, ci chiar si de ordin conceptual, inclusiv pentru SUA, aflate deocamdata
în pozitia de singura superputere. Aceste dificultati sunt determinate de mai
multi factori:

-                     mediul international a devenit mult mai dinamic si mai complex

decât în perioada razboiului rece;

-                     lipsa unui consens privind modul de abordare a securitatii

internationale a permis manifestarea diverselor grupuri de interese la
toate nivelurile, astfel încât nu au putut fi elaborate politici
consistente;

10[10] Liviu Muresan, Riscuri si provocari în scenariile si strategiile ante si post Praga 2002,
în „Colocviu Strategic”, nr.6/iulie 2002, Academia de Înalte Studii Militare, Centrul de Studii
Strategice de Securitate.
 -                     datorita proliferarii accesului la informatii în timp real (asa-numitul
„efect CNN”) liderii politici trebuie sa ia de multe ori decizii de
moment care nu permit evaluari mai profunde;

-                     multiplicarea institutiilor specializate la nivel national si

international care abordeaza problemele din unghiuri specifice si
determina analize si decizii fragmentate;

-                     lipsa unui „model de securitate” rezonabil si acceptabil pentru

majoritatea tarilor lumii a favorizat reactii ad-hoc si abordari
punctiforme.

Din punct de vedere practic, la începutul secolului XXI actorii cu impact

global în domeniul securitatii sunt SUA, Europa, Rusia, China, India si Japonia.
În cadrul acestei relatii se pot identifica doua triunghiuri de putere eurasiatica:

- SUA, Europa, Rusia;

- SUA, China, Japonia.

Ca un raspuns la hegemonia SUA se pot înregistra noi combinatii bazate pe

interese geopolitice, acces la surse de energie, tehnologie nucleara, activitati
spatiale, infrastructuri critice. Se pot observa noile formule: Rusia – China -
India; Rusia – China; Rusia – Franta.

In cele doua triunghiuri de putere una din puteri Europa si, respectiv,
Japonia mizeaza clar pe ideea de stabilitate si securitate internationala, în vreme
ce câte una din celelalte puteri China si respectiv Rusia ramân deschise si
interesate în eventuale mutatii geopolitice. Un alt punct de vedere,
complementar celui anterior, considera ca la originea „noii schisme mondiale” s-
ar afla tensiunea dezvoltata între doua „câmpuri” diferite de putere, întemeiate
pe principii opuse de organizare: pe de o parte Statele Unite ale Americii, adepte
ale unipolaritatii, pe de alta parte ceilalti actori majori ai scenei internationale –
Uniunea Europeana, Rusia, China, Japonia – adepti ai multipolaritatii.11[11]

11[11] Muresan Liviu, Pop Adrian, Bonciu Florin, The European Security And Defence Policy
– A factor of influence on the actions of Romania in the field of security and defence ,
research paper, The European Institute of Romania, Bucuresti, 2004, pp. 9-15.