Introducere

Sfârşitul de secol şi mileniu s-a caracterizat, aşa cum bine se cunoaşte,

prin schimbări dramatice şi profunde în planul evoluţiilor politicomilitare ce
se răsfrâng în mod direct asupra sistemului securităţii internaţionale. Acesta
este definit actualmente, în faza de proces tranzitoriu, de parametrii radical
modificaţi, ce vizează configuraţia centrelor şi resurselor de putere, relaţiile
intra şi interstatale, modelele conceptuale şi operaţionale ale procesului de
securitate.
Marile mutaţii produse pe plan internaţional în conţinutul şi
amploarea proceselor cu relevanţă în domeniul securităţii generează în
perioada actuală eforturi susţinute pentru elaborarea unor strategii de
securitate corespunzătoare. Noua arhitectură de securitate este bazată pe
valorile şi standardele democraţiei, a libertăţilor şi drepturilor omului, a
statului de drept şi a economiei de piaţă, pentru asigurarea stabilităţii
globale, regionale şi zonale.
Mediul internaţional de securitate este zguduit de tensiuni etnice, de
criminalitatea organizată, manifestată sub diverse forme, de instabilitatea
politică a unor zone şi de redefinirea spaţiilor de intres şi influenţă.
Securitatea depinde de stabilitate, după cum stabilitatea nu poate fi realizată
fără o economie puternică, dacă nu prosperitate. Invers, numai o economie
sănătoasă este capabilă să susţină eforturile de securitate. 1
Securitatea europeană şi euro-atlantică este mai puţin relaţionată în
prezent unei probleme de capabilitate în ceea ce priveşte apărarea în faţa
unui atac militar de amploare. O importanţă tot mai mare este acordată
capacităţii de a contracara noile tipuri de ameninţări la adresa securităţii,
rezultate din destabilizarea internă a statelor, terorism, proliferarea armelor
de distrugere în masă.
Noua arhitectură de securitate este rezultatul relaţiilor şi intereselor
dintre state, bazat pe aranjamentele bilaterale şi regionale care conduc cel
mai rapid la îndeplinirea obiectivelor naţionale.
Delimitări conceptuale
În actualul context geostrategic, mediul de securitate, atât la nivel
internaţional cât şi la nivel naţional, se caracterizează prin modificări
substanţiale. Lumea a devenit tot mai complexă, iar multiplele transformări
urmează o cale ce pare fară întoarcere. La modul general, prin securitate se
înţelege acea stare în care simţim că suntem la adăpost de orice pericol şi
avem sentimentul de protecţie, de apărare, de independenţă. Într-o altă
accepţiune, securitatea este atât o stare, cât şi un proces ce are o componentă
1
Securitate internaţională - http://www.studiidesecuritate.ro
internă – conducerea statului şi una externă – importanţa statului din punct
de vedere geopolitic şi geostrategic.
Caracterul pluridisciplinar şi sistemic al securităţii rezultă din faptul
că dimensiunile acesteia se intercondiţionează, suma lor fiind un produs
factorial în care rolul determinant poate diferi în funcţie de natura,
amploarea şi profunzimea factorilor de risc interni şi externi.
Multitudinea de definiţii şi accepţiuni referitoare la securitate conduc
la concluzia că această noţiune nu este absolută ci relativă, iar transpunerea
ei în plan naţional sau internaţional relevă anumite particularităţi precum şi o
gradualitate a abordărilor.2
Conceptul de securitate a cunoscut profunde transformări de-a lungul
timpului. Dacă în perioada Războiului Rece acest concept se axa în principal
pe componenta militar-strategică, în prezent, se orientează din ce în ce mai
mult către aspectele economice, politice, sociale şi ecologice. Analiza
termenului de securitate a determinat apariţia în teoria şi practica relaţiilor
internaţionale a unor noi concepte, derivate din acesta, precum: securitate
naţională/internaţională, securitate colectivă, securitate subregională
/regională, securitate continentală, securitate zonală, securitate transatlantică,
securitate mondială/ globală.
Securitatea naţională depinde atât de factori interni, cât şi de factori
externi, ce sunt subsumaţi securităţii internaţionale. Aşadar, securitatea
naţională se află în strânsă interdependenţă cu securitatea internaţională, ale
cărei mecanisme de funcţionare sunt deosebit de complexe. Referitor la
raportul securitate naţională/securitate internaţională, trebuie precizat faptul
că numai ţări precum China, Rusia, Statele Unite au capacitatea de a-şi
asigura securitatea prin forţe proprii. SUA, de exemplu, are trei direcţii
principale de acţiune în Strategia naţională de securitate: terorismul,
proliferarea terorismului şi regimurile care promovează terorismul sau îl
încurajează.
Evoluţia conceptului de securitate la nivel european
Unul din motivele importante pentru care a fost creată Uniunea
Europeană a fost acela de a asigura pacea şi securitatea după secole de
conflict pe continent. Deşi ameninţarea agresiunilor militare s-a diminuat în
Europa, de la crearea UE securitatea este o preocupare majoră pentru toate
ţările de pe continent. Aşa cum pacea şi securitatea au fost principalele
obiective la constituirea UE, viitoarele extinderi urmăresc să consolideze
pacea şi securitatea într-o Europă extinsă.

2
Ionel Nicu Sava – Studii de securitate, Editura Centrului Roman de Studii Regionale, Bucureşti
2005;

2
 Uniunea Europeană posedă o serie de instrumente politicoeconomice
ce îi permit o abordare globală a noilor tipuri de riscuri şi ameninţări la
adresa securităţii, în special în ceea ce priveşte diplomaţia preventivă şi
aspectele civile ale managementului crizelor.
Uniunea Europeană are cinci direcţii principale de acţiune în Strategia
sa de securitate: terorismul, proliferarea terorismului, regimuri
nedemocratice care promovează terorismul sau îl încurajează, crizele
regionale şi proasta guvernare.
În Europa funcţionează un număr substanţial de organizaţii regionale.
În general, fiecare dintre ele îşi aduce aportul la evoluţia elementelor sociale,
structurale, care corespund diplomaţiei preventive de termen lung. Acestea
sunt: Uniunea Europeană (UE), Organizaţia pentru Cooperare şi Securitate
în Europa (OSCE), Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO) şi Consiliul
Europei (CE). Din punctul de vedere al securităţii colective şi al diplomaţiei
preventive, aceste organizaţii se manifestă în mod diferit.3
Astăzi, Uniunea Europeană are un Comitet Politic şi de Securitate, un
Comitet Militar încadrat cu personal militar şi un Înalt Reprezentant pentru
Politica Externă şi de Securitate Comună (CFSP). Mai mult chiar, în mai
2003, Uniunea a declarat operaţională o Forţă de Reacţie Rapidă cu un
personal de până la 60.000 de oameni, dislocabilă în maxim 60 de zile şi
sustenabilă pentru un an.
În aprilie 2003, prima misiune militară condusă de UE – Operaţia
“Concordia” – a fost dislocată în fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei în
locul unei forţe conduse de NATO. Misiunea a oferit sprijin în asigurarea
securităţii monitorilor internaţionali din Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa (OSCE), iar Uniunea Europeană a contribuit la
dezvoltarea unor mecanisme practice de coordonare UE - NATO.
În plus, în iunie 2003, Uniunea Europeană a dislocat 1.800 de militari
în Republica Democrată Congo, în cadrul Operaţiei “Artemis”. În pofida
obiectivelor şi dimensiunilor sale reduse, această misiune a avut o
semnificaţie enormă deoarece a constituit prima dislocare de personal militar
a Uniunii Europene în afara Europei şi a reprezentat o misiune autonomă,
organizată fără a recurge la mijloacele NATO, desfăşurată în scurt timp de la
solicitare şi într-o zonă periculoasă. Preluarea de către Uniunea Europeană a
principalei responsabilităţi pentru asigurarea securităţii în Bosnia-
Herţegovina, în luna decembrie 2005, a reprezentat cel mai important
semnal de până acum al emergenţei capabilităţilor şi ambiţiilor acestei
organizaţii.
3
Securitate regională - http://www.studiidesecuritate.ro.

3
 Acest moment a fost de asemenea un indicator al progresului relaţiilor
NATO - UE în ultimi ani şi a evidenţiat acest parteneriat strategic, care este
din ce în ce mai important pentru securitatea euro-atlantică. În acest fel, atât
punctele tari, cât şi slăbiciunile acestor relaţii vor deveni curând evidente.
Unii observatori apreciază că Bosnia-Herţegovina este folosită ca un test
pentru Politica Europeană de Securitate şi Apărare (ESDP), într-un moment
în care Uniunea Europeană nu este pregătită pentru o acţiune atât de amplă,
şi că un eşec ar putea atât să submineze stabilitatea în Balcani, cât şi să
erodeze sprijinul pentru ESDP.
Strategia de securitate a UE numeşte provocările globale, terorismul,
proasta guvernare şi corupţia, printre riscurile la adresa securităţii
internaţionale. Referitor la participarea României la ESDP, se apreciază că
este importantă identificarea unor criterii de ierarhizare a obiectivelor de
securitate naţională în raport cu cele ale securităţii colective a UE.
Paradoxul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC)
presupune însă şi o componentă secundară, anume aceea a deciziei de
păstrare a NATO, cea mai de succes alianţă militară din istorie, ca braţ armat
al spaţiului euro-atlantic, deci şi al Uniunii Europene, sau de abandonare de
către europeni a acestei organizaţii de apărare colectivă, pe considerent că
este condusă de Statele Unite, un actor non-UE.
Alternativa renunţării la NATO, fapt care ar implica ruptura pe relaţia
cu SUA şi proclamarea competiţiei globale pentru supremaţie, presupune
însă costurile uriaşe ale creării, întreţinerii şi utilizării unei forţe armate
europene, bazată pe o industrie europeană de apărare integrată (inexistentă la
acest moment) care să facă faţă rivalilor de peste Ocean, promotori ai unei
Revoluţii hi-tech în domeniul militar.
Noii veniţi în interiorul Uniunii crează deja, la rândul lor, probleme
procesului decizional, acutizarea diferendelor pe relaţia de securitate
transatlantică dereglându-le implicit busola, inducându-le, finalmente, o
orientare favorabilă celui perceput a fi mai puternic, adică Statele Unite.
Obiectivul Uniunii Europene este de a avea capacitate autonomă de a lua
decizii şi, când NATO, ca alianţă, nu este angajată direct, să declanşeze şi
apoi să desfăşoare operaţiuni militare, ca răspuns la crizele din spaţiul de
interes. Este cert că o comunitate europeană extinsă favorizează creşterea
stabilităţii prin sporirea încrederii bazate pe securitatea colectivă, unitate
politică şi legături comerciale.

Securitatea în concepţia NATO

În noul concept strategic al Alianţei Nord-Atlantice se consideră că
dezvoltarea unei politici externe şi de securitate comună, care include

4
elaborarea progresivă a unei politici comune de apărare, aşa cum s-a cerut în
Tratatul de la Amsterdam, este compatibilă cu politica comună de securitate
şi apărare, stabilită în cuprinsul Tratatului de la Washington.
Creşterea mediului de securitate este direct proporţională cu sporirea
responsabilităţilor şi capacităţilor aliaţilor europeni, cu accent pe securitate
şi apărare. Summitul de la Istanbul a reliefat importanţa strategică a Mării
Negre, oferind noi oportunităţi pentru statele din regiune, în special pentru
România, de a identifica modalităţi concrete de implicare a Alianţei în
această zonă.
Problemele de securitate din zona Mării Negre sunt pe agenda NATO
şi noii membri ai Alianţei aduc o nouă perspectivă şi un plus de energie care
sunt apreciate. "Marea Neagră este importantă, există ameninţări globale în
zona Mării Negre şi acest lucru trebuie discutat cu aliaţii şi partenerii din
NATO şi trebuie să fim interesaţi de acest dosar".4
Alianţa este angajată pentru o abordare largă a securităţii, care
recunoaşte importanţa factorilor politic, economic, social şi de mediu,
suplimentar dimensiunii indispensabile a apărării. Ţelul colectiv al NATO
este de a edifica o arhitectură de securitate europeană pentru care
contribuţiile Alianţei la securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic şi a
celorlalte organizaţii internaţionale sunt complementare şi se consolidează
reciproc, atât prin adâncirea relaţiilor între ţările euroatlantice cât şi prin
gestionarea crizelor.
Alianţa încearcă să întărească securitatea şi stabilitatea euroatlantică
prin: păstrarea legăturii transatlantice, menţinerea unor capabilităţi militare
eficace şi suficiente pentru descurajare şi apărare, pentru îndeplinirea
întregului spectru de misiuni ale NATO, dezvoltarea Identităţii Europene de
Securitate şi Apărare (ESDI) în cadrul Alianţei, o capacitate completă pentru
gestionarea cu succes a crizelor, continuarea procesului de deschidere faţă de
noi membri şi urmărirea constantă a relaţiilor de parteneriat, cooperare şi
dialog cu celelalte ţări ca parte a abordării problemelor de securitate
euroatlantică prin cooperare, inclusiv în domeniul controlului armamentelor
şi dezarmării.
Mediterana este considerată de către NATO o zonă de interes special.
Securitatea în Europa este strâns legată de securitatea şi stabilitatea în
Mediterana. Procesul Dialogului Mediteranean al NATO este parte
integrantă a abordării NATO a securităţii prin cooperare care furnizează
cadrul pentru întărirea încrederii, promovarea transparenţei şi cooperării în
regiune. NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia
4
Secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer la Conferinţa pentru politici de securitate de la
Munchen din ianuarie 2006.

5
securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea
Europei. Ea este manifestarea practică a efortului colectiv depus de către
membri săi pentru susţinerea intereselor lor comune în problema securităţii.
Locul NATO în dinamica continentului european şi a sistemului mondial va
fi unul de echilibru, cooperare şi aport substanţial la securitate şi stabilitate.
Transformarea în curs de desfăşurare a NATO va avea de asemenea
un impact asupra relaţiilor UE - NATO. Întrucât NATO îşi reformează
structurile şi politicile pentru a combate noile ameninţări cum ar fi
terorismul internaţional, interesul Alianţei se va reorienta gradual, acordând
mai puţină atenţie gestionării crizelor de felul celor care fac obiectul
sarcinilor tip Petersberg asumate de Uniunea Europeană.
Drept urmare, Uniunea Europeană s-ar putea să fie nevoită să-şi
extindă ambiţiile şi să-şi dezvolte capabilităţi suplimentare. În plus, deoarece
capacitatea Uniunii Europene de gestionare a crizelor este în creştere, UE şi
NATO vor trebui să realizeze o diviziune a sarcinilor mai sistematică, care
va face necesară coordonarea mai strânsă a politicilor şi priorităţilor de
securitate ale celor două organizaţii.
Într-adevăr, declaraţia comună a UE şi NATO privind ESDP,
documentul revoluţionar al UE şi NATO din decembrie 2002, este clar în
ceea ce priveşte nevoia de a menţine o interacţiune reală între cele două
organizaţii într-o gamă largă de aspecte.5
Totodată, noilor aliaţi le este clară necesitatea unui rol continuu jucat
de Statele Unite în securitatea europeană. Întrucât identitatea de securitate a
Europei se formează doar în prezent, extinderile UE şi NATO reprezintă o
ocazie unică pentru noii aliaţi de a contribui la modelarea acesteia.
Într-o perioadă îndelungată, ce va consfinţi rolul dominant al SUA,
UE şi zonei Asia-Pacific, cu revenirea previzibilă a Federaţiei Ruse pe
eşichierul geopolitic mondial, şi accentuarea multipolarităţii, NATO îşi va
reafirma rolul important în gestionarea securităţii regionale şi globale, mai
ales dacă vom lua în calcul inevitabilele confruntări, mai mult sau mai puţin
tensionate, dintre aceste centre de putere, pentru redistribuirea sferelor de
influenţă.
Estimăm, de asemenea, că va spori rolul stabilizator şi securizant al Alianţei
în regiuni care vor cunoaşte procese proprii de polarizare, cum sunt Asia de
Sud şi lumea arabă, dar şi Orientul Mijlociu şi Africa, ce vor reprezenta un
interes deosebit pentru principalii poli de putere, inclusiv Europa.
Poziţia României faţă de securitatea NATO şi UE

5
Despre NATO - http://www.mapn.ro.

6
 Diplomaţia apărării constituie un adevărat factor de promovare a
intereselor noastre de securitate, parte componentă a politicii externe a
Romaniei.
Politica de securitate a României se bazează pe conceptele prevenirii,
descurajării şi rezolvării pe cale paşnică a crizelor şi conflictelor care ar
putea afecta interesele şi valorile statului. Utilizarea mijloacelor militare
pentru apărarea valorilor şi intereselelor fundamentale ale ţării reprezintă o
modalitate de acţiune de ultimă instanţă.
Integrarea în UE, nu este în contradicţie cu securitatea naţională a
României. Ca membră NATO, România beneficiază de sprijinul acesteia în
asigurarea securităţii, dar în acelaşi timp, prin asigurarea securităţii
naţionale, România contribuie la la securitatea Alianţei şi, implicit, şi la
securitatea regională şi globală. Este o relaţie direct proporţională: nu poţi
beneficia de securitatea NATO fără să contribui la ea, iar securitatea
transatlantică o determină pe cea naţională.
Din punctul de vedere al securităţii Uniunii Europene, vectorii de
dezvoltare a poziţiei României sunt, în principal, Franţa şi Germania, dar nu
trebuie neglijat şi rolul-cheie pe care îl are Anglia.
România sprijină deciziile Consiliului European de la Helsinki care au
stabilit elementele esenţiale pentru înfăptuirea Politicii Europene de
Securitate şi Apărare (ESDP). Contribuţia la edificarea politicii europene de
securitate se poate realiza prin implicarea României atât în mecanismele de
analiză şi reflexie a dinamicii mediului de securitate internaţional, precum şi
în procesul de evaluare a capacitătilor.
Ca membră NATO, România acţionează în baza conceptului strategic
al Alianţei, care promovează ca unul dintre aspectele importante de
fundamentare a procesului decizional, evaluarea unei serii de riscuri şi
ameninţări. România înţelege, astfel, să-şi asigure securitatea prin integrarea
efortului propriu în acţiunile întreprinse de organizaţiile europene şi
euroatlantice de securitate şi subscrie la principiul indivizibilităţii securităţii
spaţiului euro-atlantic.
Din acest punct de vedere, România are incheiate parteneriate
strategice cu SUA şi cu Marea Britanie, precum şi acorduri bi şi
multilaterale cu o serie de state, în special în domeniile militar şi economic,
fapt ce contribuie la întărirea, în primul rând a securităţii naţionale, dar şi a
securităţii colective, regionale şi chiar internaţionale. Interesul nostru de
conturare a profilului strategic în Alianţă este dezvoltarea unei dimensiuni
puternice şi în vecinatatea sudică a NATO, respectiv, în zona Mediteranei şi
a Orientului Mijlociu.

7
 De asemenea, unul dintre obiectivele principale este să proiectăm
securitatea pe care ne-o oferă NATO în afara Alianţei, prin definirea
contribuţiei proprii – fie în plan bilateral, fie în cadrul NATO – la
programele dezvoltate de asistenţă, de cooperare, de reformă instituţională
fundamentală pentru aceste state. În acest domeniu armata are un rol
esenţial, având în vedere că reforma militară este esenţiala într-un stat
confruntat cu riscuri şi ameninţări directe de securitate, cu fenomene
secesioniste, cu terorismul şi proliferarea grupurilor teroriste din Asia
Centrală.
Situată într-o regiune cu potenţial ridicat de risc, ţara noastră continuă
să reprezinte un reper în creşterea zonei de stabilitate democratică a
continentului european, având relaţii bune cu toate statele vecine. Politica
regională promovată de România poate facilita identificarea unor formule de
reconciliere şi cooperare.
Perspective privind securitatea României din postura de ţară
membră NATO şi UE
România se află la frontiera de est a NATO şi a UE. De asemenea, se
află în apropierea unor zone unde conflictele nu s-au încheiat demult şi
există totuşi premise ca acestea să reizbucnească în orice moment şi fără a
avea o viziune a evoluţiei lor. Este vorba de Transnistria, Abhazia, Oseţia şi
chiar Nagorno Carabah.
România va trebui să contribuie la securitatea UE prin securizarea
graniţelor sale externe. Din acest punct de vedere, după integrare, România
va avea de gestionat un sfert din frontiera externă a UE. Conform
declaraţiilor factorilor responsabili în acest domeniu şi având în vedere
demersurile întreprinse, Romania va avea, probabil, cel mai performant
sistem de monitorizare a graniţei din Europa.
Ca graniţă estică a Uniunii Europene, România ar joacă un rol esenţial
în reducerea ameninţărilor transnaţionale la adresa securităţii europene. În
acest sens, pe lângă securizarea graniţelor şi alinierea lor la standardele
Uniunii Europene, s-au înregistrat progrese remarcabile şi în managementul
migraţiei ilegale şi combaterea crimei organizate.
România este pregătită să răspundă aşteptărilor Alianţei şi va
contribui în mod direct la diminuarea riscurilor la adresa securităţii globale,
regionale şi subregionale, prin asumarea obiectivelor NATO definite în Noul
Concept Strategic.
România şi-a consolidat relaţiile cu Marea Britanie şi cu Statele Unite
la nivel strategic, baze americane fiind ampalsate pe teritoriul României.
Susţinerea programelor de parteneriat şi asistenţă pentru alte state din

8
Caucaz şi din Asia Centrală va promova securitatea şi stabilitatea, prin
asigurarea unei cooperări eficiente.
Din punct de vedere militar, prin aderare, ţara noastră a devenit a doua
forţă zonală a NATO, după Turcia, şi un aliat puternic pentru SUA în
Europa de Sud-Est. România va contribui pe mai departe la consolidarea şi
mai mult a sistemului de cooperare regională şi de bună vecinatate, a
eforturilor comune împotriva criminalităţii trasfrontaliere, a păcii şi
stabilităţii în regiune.
Dupa Marea Baltică, Marea Neagră a devenit noua frontieră estică a
Uniunii Europene. Importanţa strategică a Mării Negre reiese din faptul că
aceasta duce la istmul caucazian şi la resursele energetice din bazinul Mării
Caspice (10% din rezervele mondiale de hidrocarburi) şi mai bine de un sfert
din aprovizionarea energetică a UE tranzitează această regiune. Din acest
punct de vedere, atât europenii cât şi americanii doresc să o securizeze şi să
o pună în valoare.6
Zona extinsă a Mării Negre reprezintă o regiune de interes tradiţional,
politic, economic şi geostrategic pentru România, care, până în prezent şi-a
adus contribuţia la stabilizarea şi securizarea acestei zone, mai ales prin
iniţiativele regionale de cooperare: Organizaţia de Cooperare Economică la
Marea Neagră, BLACKSEAFOR etc.
România, chiar integrată în structurile europene şi euro-atlantice, prin
poziţia ei, va constitui una din vergile de legătură cu Rusia, cu zona de
interes a acesteia, precum şi cu spaţiul critic din Balcani. Din acest punct de
vedere, se poate aprecia că interesele europene şi americane în România se
vor întrepătrunde cu cele ruseşti, indiferent de natura acestora. România va
trebui, astfel, ca prin implicare şi sprijin comunitar, să constituie un factor de
securitate şi stabilitate.
România şi Bulgaria vor întări controlul spaţiului Mării Negre pentru
combaterea crimei organizate şi a imigraţiei clandestine, a traficului ilegal de
persoane, arme, muniţii, droguri şi a contrabandei cu produse nucleare,
chimice sau biologice din direcţia mării.
Din aceste perspective, se poate aprecia că România este şi va fi un
consumator redus de securitate, argumentat prin: stabilitate politică internă;
gestionarea disputelor etnice şi rezolvarea aspectelor religioase; promovarea
şi menţinerea unor relaţii de bună înţelegere cu toate statele din zona
Balcanilor şi eliminarea divergenţelor teritoriale cu statele din imediata sa
vecinătate; iniţierea unor parteneriate strategice cu democraţiile occidentale
dezvoltate; constituirea unor organisme care şi-au dovedit eficienţa în
6
Petre Anghel - Instituţii europene şi tehnici de negociere în procesul integrării - www.unibuc.ro.

9
supravegherea şi monitorizarea riscurilor şi ameninţărilor de tip terorist,
crimă organizată, trafic de droguri; coerenţa măsurilor promovate în
menţinerea stabilităţii regionale; controlul civil asupra armatei şi
credibilitatea câştigată în rândurile populaţiei.7
Având în vedere rolul jucat deja de România în stabilizarea Europei
de Sud-Est şi deciziile prompte de participare la misiunile NATO, de
contracarare a noilor riscuri şi ameninţări, ţara noastră poate deveni un pilon
puternic pentru interesele Alianţei în Europa Centrală şi de Est, şi nu numai.
Mai mult, România poate constitui un exemplu pentru viitorii membri
NATO, de susţinere puternică a intereselor aliate, ţinând cont de faptul că
securitatea transatlantică reprezintă unul din obiectivele majore ale
României.
Se poate aprecia că odată integrata în UE, ţara noastră îşi va armoniza
treptat politica externă şi de securitate cu cea a UE, pentru a putea contribui
la transformarea acesteia într-un factor puternic şi credibil pe scena relaţiilor
internaţionale. Statutul României de membră a NATO şi membră a Uniunii
Europene schimbă în regiune situaţii politice, raporturi de forţe, devenind o
zonă de stabilitate politică între regiuni atinse de conflicte, de riscuri şi
ameninţări majore.
Ea va juca în continuare un rol deosebit şi din punct de vedere al
menţinerii păcii şi stabilităţii regionale, a securităţii surselor, întărind partea
de sud-est a Europei, găsindu-se la intersecţia a patru zone: centrul şi
sudestul Europei, regiunea Mării Negre şi coridorul energetic Caspico-
Atlantic.
Concluzii
NATO şi UE îşi canalizează efortul spre un scop comun – extinderea
(lărgirea). Procesele de lărgire ale NATO şi UE urmăresc aceleaşi obiective,
doar modălităţile de acţiune sunt diferite. Dezvoltarea Politicii Europene de
Securitate şi Apărare (ESDP) va avea un impact pozitiv asupra NATO. Între
cele două apar diferenţe de interese economice, iar UE, simţind că depinde
foarte mult de SUA pe probleme de securitate, îşi elaborează deocamdată
propria concepţie strategică de tip militar, pentru a conferi şi o dimensiune
de securitate acestei organizaţii economico-militare”.
NATO şi UE îşi extind dimensiunea politică. Cele două, cu câteva
excepţii, se suprapun, partea comună fiind cea mai mare. Diferenţele la
nivelul culturilor de securitate pe ambele maluri ale Atlanticului par uneori
să împiedice dezvoltarea unui parteneriat de complementaritate între NATO
7
Ilie Bădescu, Ioan Mihăilescu, Ionel Nicu Sava – Geopolitica, Integrare, globalizare, Editura Mica
Valahie, Bucureşti, 2003.

10
şi UE. Dezvoltarea acestui parteneriat este influenţată şi de faptul că nu toate
statele din UE sunt membere NATO.
În teorie, UE şi NATO nu trebuie să se afle în competiţie. NATO ar
trebui să rămână baza pe care aliaţii îşi construiesc apărarea colectivă iar
dezvoltarea capabilităţilor UE ar trebui să permită ţărilor europene să
contribuie mai mult la propria lor securitate şi să îndeplinească misiuni acolo
unde SUA nu doresc să devină sau să rămână implicate.
Operaţiile care necesită o prezenţă militară considerabilă ar trebui să
rămână, pentru moment, în sarcina NATO. În contrast, UE ar trebui să îşi
canalizeze mai curând eforturile spre misiuni de menţinere a păcii, acţiuni
umanitare şi de înlăturare a urmărilor dezastrelor.
Un subiect important pentru ambele organizaţii, dar şi pentru ţările
Europei Centrale, este procesul de extindere a acestora. Se doreşte ca
procesele de extindere să fie compatibile şi să se consolideze reciproc,
datorită manifestării efectului cumulativ al garanţiilor de securitate ale art. 5,
al Tratatului de la Bruxelles modificat şi cele ale art. 5 al Tratatului de la
Washington.
Pentru punerea în practică a articolului 5 al Tratatului de la Bruxelles
modificat, toate ţările vizate trebuie să fie membre NATO Când încă mai
funcţiona UEO, SUA se opunea admiterii unor noi ţări în UEO, cu statutul
de membri cu drepturi depline, dacă acestea nu erau membre NATO. De
aceea este posibil ca extinderea UE să depindă pe viitor de cea a Alianţei,
pentru a se evita, aşa cum se apreciază, obţinerea unor garanţii de securitate
din partea NATO prin alte mijloace.
Următoarea perioadă de cooperare a NATO cu UE va fi marcată
printr-o consolidare şi adâncire a colaborării celor două organizaţii
internaţionale, prin efortul comun la securitatea mondială şi dezvoltarea
democratică a lumii. Împreună, acestea vor concretiza, pentru mult timp de
acum înainte, cel mai solid şi dinamic pol militar, economic şi politic, polul
euro-atlantic, în concurenţă cu polul sinic şi asiatic. Pentru NATO, va avea
un interes sporit în viitor Spaţiul European, cel al CSI, cel Mediteranean şi al
Orientului Mijlociu, având în vedere persistenţa unor evoluţii de
instabilitate. Concentrându-se asupra provocărilor şi ameninţărilor secolului
XXI, NATO şi UE vor trebui să realizeze o angajare completă şi durabilă în
apărarea democraţiei şi libertăţii, în condiţiile mondializării.
Principalul pilon al colaborării celor două instituţii internaţionale în
probleme de securitate va fi Alianţa reînnoită, care va avea un aport
definitoriu la stabilizarea comunităţii mondiale, prin lupta deschisă cu
flagelul terorismului şi ameninţarea armelor de distrugere în masă, prin

11
acţiunile multiple şi concertate de gestionare a crizelor şi prevenire a
conflictelor.
Fundamentul oficial al cooperării dintre cele două organizaţii aşează
viitorul securităţii europene şi mondiale pe baze mult mai solide, din punct
de vedere al gestionării crizelor şi prevenirii conflictelor. UE poate acum să
conducă operaţii multinaţionale, sprijinindu-se pe resurse şi capacităţi
NATO, să-şi pună în valoare potenţialul propriu de actor de securitate, să-şi
asume gradual responsabilităţi de stabilitate.
Fiecare din statele partenere situate la frontierele comune ale NATO şi
UE pot deveni atractive, în măsura în care au vocaţie europeană şi pot crea o
arie de securitate, libertate şi justiţie, prin securizarea frontierelor, prin
aplicarea fermă a politicilor de apărare şi securitate comună.
Europa evoluează spre un mediu de securitate prin cooperare, al cărui
element definitoriu este integrarea politică şi economică şi extinderea
comunităţii statelor care împărtăşesc şi promovează valorile democratice.
Calitatea de membru al Alianţei consolidează capacităţile României de
protejare a securităţii sale, într-un mediu în care "securitatea naţională"
înseamnă mai mult decât putere militară sau apărare, înseamnă şi cooperare,
valori comune, capacităţi noi, implicare activă a tuturor palierelor societăţii.
Un semnal serios al demarării construcţiei de viitor a relaţiei NATO-UE l-a
reprezentat declaraţia comună din 16 decembrie 2002 de la Bruxelles, ce a
condus la înregistrarea unor progrese semnificative în dezvoltarea
parteneriatului strategic dintre cele două organizaţii.

Bibliografie:
 Securitate internaţională - http://www.studiidesecuritate.ro;
 Ionel Nicu Sava – Studii de securitate, Editura Centrului Roman de
Studii Regionale, Bucureşti 2005;
 Secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer la Conferinţa
pentru politici de securitate de la Munchen din ianuarie 2006 ;
 Despre NATO - http://www.mapn.ro;
 Petre Anghel - Instituţii europene şi tehnici de negociere în procesul
integrării - www.unibuc.ro;
 Ilie Bădescu, Ioan Mihăilescu, Ionel Nicu Sava – Geopolitica,
Integrare, globalizare, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2003.

12