INFRASTRUCTURA CRITICĂ,

O PROBLEMĂ DE SECURITATE

Chestiunea infrastructurii critice s-a afirmat în ultimii ani ca un element

extrem de important în conceperea cadrului de înţelegere şi prevenire a
noilor ameninţări la adresa securităţii, naţionale şi internaţionale. Dacă ar fi să
localizăm pe o axă a timpului momentul conştientizării impactului extraordinar
al acestui sector asupra securităţii, acesta ar fi undeva după încheierea
Războiului Rece, când securitatea nu mai era înţeleasă şi analizată aproape
în exclusivitate în termeni militari ci, dimpotrivă, se promova tot mai plauzibil,
pe baza argumentelor conexate direct la o realitate imediată dar şi de
perspectivă, o analiză multidimensională a securităţii.
Infrastructurile critice sunt analizate prin raportare în primul rând la
securitatea naţională, avându-se în vedere impactul pe care acestea, printr-o
funcţionare defectuoasă, îl pot avea asupra economiei naţionale şi vieţii
oamenilor.
Conceptul de securitate este, însă, unul foarte complex, o multitudine
de discipline academice punându-l în dezbatere fără a se reuşi atingerea
unui consens în sensul dezvoltării unei definiţii unanim acceptate. La modul
general, protecţia în faţa riscurilor şi ameninţărilor, sentimentele de încredere
şi linişte generate de absenţa oricărui pericol sunt elementele esenţiale care
definesc securitatea.
Şi dacă ar fi să ne referim doar la securitatea naţională acest fapt al
imposibilităţii definirii unice este, oarecum, de înţeles având în vedere că
studiul problemelor specifice acestui domeniu se raportează la acele
elemente proprii unei naţiuni/ţări de care depind supraviețuirea statului
respectiv şi dezvoltarea sa. Este vorba, până la urmă, de teoretizarea
securităţii în funcţie de actul de guvernare responsabil de elaborarea şi
implementarea politicilor care urmăresc asigurarea protecției fizice a
naţiunii/ţării, promovarea dezvoltării economice şi politice şi apărarea valorilor
şi intereselor respectivei naţiuni/ţări.

1
 SECURITATEA NAŢIONALĂ

Deşi au existat numeroase încercări de a identifica un alt obiect de

referinţă al securităţii (indivizi, grupuri), statul rămâne entitatea principală
atunci când se vorbeşte de securitate. Din această perspectivă, interesul
naţional devine superior oricărui alt tip de interes. Astfel, dintre exemplele pe
care istoria imediată ni le-a oferit amintim doar situaţia creată în Statele Unite
ale Americii, după atacurile teroriste din 11 Septembrie, prin USA Patriot Act
(Uniting and Strengthening America Act by Providing Appropriate Tools
Required to Intercept and Obstruct Terrorism Act of 2001). Această lege,
adoptată de către Congresul american în data de 26 octombrie 2001 la
cererea preşedintelui George Bush, dădea noi puteri Departamentului de
Justiţie în privinţa supravegherii cetăţenilor americani, dar şi a altor persoane
aflate în jurisdicţia sa.
Rămânând entitatea principală atunci când se vorbeşte de securitate,
statul îşi asumă responsabilitatea protecţiei cetăţenilor săi, cerându-le în
acelaşi timp loialitate, ceea ce face ca securitatea să producă beneficii nu
doar în relaţie cu statul ca principală instituţie politică, ci şi în raport cu
cetăţenii săi, prin garantarea drepturilor şi libertăţilor lor.
Securitatea națională exprimă, aşadar, necesitatea asigurării
supravieţuirii statului prin utilizarea instrumentelor de natură politică,
economică, socială, juridică, militară, informațională şi diplomatică,
preponderenţa unuia sau altuia dintre aceste instrumente diferind de la stat la
stat, ca urmare a specificului naţional şi a obiectivelor concrete vizate prin
interesul naţional.
Securitatea naţională urmăreşte să asigure starea de normalitate
democratică la care aspiră societatea – cetăţenii, comunităţile şi statul – pe
baza eforturilor ce vizează deplina instaurare a legalităţii, făurirea prosperităţii
economice, echilibrul social şi stabilitatea politică.
Concepţia unui stat privind securitatea naţională se materializează din
perspectivă ideologică în strategia de securitate naţională, document
elaborat, în general, de fiecare administraţie/guvernare. Document cadru,
strategia de securitate exprimă o realitate de moment în funcţie de care sunt
alocate şi utilizate resursele pentru atingerea stării de securitate naţională.
De fapt, ca oricare altă strategie, şi tipul de strategie abordat în secţiunea de
faţă este o combinaţie de trei elemente: obiective (ce se doreşte să se

2
atingă), modalităţi (prin care se urmăreşte atingerea obiectivelor) şi mijloace
(resursele care pot5 fi alocate pentru atingerea obiectivelor). Importanţa şi
necesitatea acestui document prezintă un caracter bidimensional, decurgând
din nevoia de a asigura acţiunea integrată şi concertată a tuturor instituţiilor
cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale şi de a face publică viziunea
puterii executive în materie.
Strategia de securitate naţională răspunde nevoii şi obligaţiei de
protecţie legitimă împotriva riscurilor şi ameninţărilor ce pun în pericol
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, valorile şi interesele naţionale
vitale, bazele existenţei statului român. Ea vizează, cu prioritate, următoarele
domenii: starea de legalitate; siguranţa cetăţeanului; securitatea publică;
prevenirea şi contracararea terorismului şi a altor ameninţări asimetrice;
capacitatea de apărare; protecţia împotriva dezastrelor naturale, degradării
condiţiilor de viaţă şi accidentelor industriale. Securitatea naţională se
realizează prin măsuri adecvate de natură politică, economică, diplomatică,
socială, juridică, educativă, administrativă şi militară, prin activitatea de
informaţii, contrainformaţii şi securitate, precum şi prin gestionarea eficientă a
crizelor, în conformitate cu normele de conduită ale comunităţii europene şi
euroatlantice şi prevederile dreptului internaţional.

Securitatea, fie ea naţională sau internaţională, este abordată într-o

manieră multidimensională, ca urmare a depăşirii cadrului preponderent
militar al analizei sale şi a conştientizării importanţei domeniilor politic,
economic, societal şi ambiental în derularea procesului complex de asigurare
a supravieţuirii şi dezvoltării naţionale, domenii care, însă, nu acţionează
separat unele de altele. Astfel, conceptul de securitate transcende afacerile
militare incluzând aşa-numitele aspecte non-militare ale existenţei unei
naţiuni. Acest aspect poate constitui o altă explicație a incapacităţii atingerii
consensului privind elaborarea unei definiţii a securităţii unanim acceptate.
Astfel, analiza în domeniu a generat nu doar o multitudine de definiţii
privind securitatea abordată la modul general şi dintr-o perspectivă sectorială,
însă a identificat şi ale domenii cu impact deosebit în angrenajul de
securitate:
• securitatea politică – urmăreşte stabilitatea sistemului constituţional
şi al statului de drept, relaţia dintre stat şi cetăţenii săi, precum şi relaţiile
internaţionale ale statului respectiv;

3
 • securitatea economică – vizează sănătatea sistemul financiar-
bancar, asigurarea resurselor energetice, funcţionarea economiei în
ansamblul ei şi a fiecărui sector în parte;
• securitatea socială – analizează echilibrul şi relaţiile dintre grupuri,
precum şi sistemul de protecţie socială;
• securitatea ecologică – asigură prevenirea catastrofelor de orice tip;
• securitatea informatică – vizează protejarea sistemelor informatice şi
a reţelelor de telecomunicaţii;
• securitatea informaţională – urmăreşte asigurarea stării de protecţie
a necesităţilor de natură informaţională ale individului, societăţii şi statului,
prevenirea şi contracararea ameninţărilor de natură informaţională, interne şi
externe;
• securitatea culturală – gestionează activităţile de prevenire a poluării
mediului cultural cu elemente de subcultură sau intruziune culturală;
• securitatea militară – asigură securitatea a tot ceea ce ţine de
domeniul forţelor armate.
Asigurarea securităţii naționale este responsabilitatea statului dar, dat
fiind natura şi complexitatea riscurilor şi ameninţărilor actuale, precum şi
procesul de integrare care stă la baza regionalizării şi globalizării, nici un stat
nu mai este capabil să facă faţă problemelor sale de securitate doar
acţionând de unul singur.

Securitatea internă
Securitatea naţională poate fi considerată ca un produs al securităţii
interne şi al securităţii externe, distincţia dintre cele două fiind, însă, tot mai
estompată ca urmare a transfrontalierităţii înţeleasă ca trăsătură dominantă a
provocărilor contemporaneităţii, deci ca trăsătură dominantă a temelor de
securitate. Acest fapt nu înseamnă că nu trebuie făcută distincţia dintre cele
două componente ale securităţii naţionale. Prin realizarea unei
conceptualizări corecte, nu doar că pot fi mai bine evidenţiate trăsăturile şi,
implicit, diferenţele dintre acestea, dar se răspunde şi unei cerinţe practice,
anume identificarea structurilor abilitate să intervină în interiorul şi/sau
exteriorul ţării într-o situaţie ce vizează securitatea naţională.
Din această perspectivă a transfrontalierităţii, securitatea internă nu
vizează pur şi simplu ameninţările interne, care se manifestă şi produc efecte
în interiorul unui stat, ci caută să stabilească o relaţie a acestora cu
exteriorul, trecând dincolo de graniţele naţionale.

4
 Securitatea internă reprezintă ansamblul activităţilor de protecţie,
pază şi apărare a locuitorilor, comunităţilor umane, infrastructurii şi proprietăţii
împotriva ameninţărilor asimetrice de factură militară sau non-militară,
precum şi a celor generate de factori geo-fizici, meteo-climatici ori alţi factori
naturali sau umani care pun în pericol viaţa, libertăţile, bunurile şi activităţile
oamenilor şi ale colectivităţilor, infrastructura şi activităţile economico-sociale,
precum şi alte valori, la un nivel de intensitate şi amploare mult diferit faţă de
starea obişnuită. Securitatea internă vizează atât siguranţa cetăţeanului şi
siguranţa publică, cât şi securitatea frontierelor, a energiei, a transporturilor şi
a sistemelor de aprovizionare cu resurse vitale, precum şi protecţia
infrastructurii critice.
În România, asigurarea securităţii interne reprezintă responsabilitatea
unui mare număr de instituţii şi agenţii, precum:
• celor din administraţia publică şi structurilor de ordine publică, celor
ce se ocupă cu prevenirea şi gestionarea urgenţelor civile, securitatea
frontierelor şi garda de coastă;
• structurilor de informaţii, contrainformaţii şi securitate; organismelor
de prevenire a spălării banilor şi de control al importurilor şi exporturilor
strategice;
• structurilor militare, în situaţii deosebite;
• gărzii financiare şi structurilor vamale, gărzii de mediu şi structurilor
de specialitate care veghează la sănătatea populației şi a animalelor, precum
şi celor de protecţie a consumatorilor;
• operatorilor industriali, agricoli, comerciali şi de servicii care
desfăşoară activităţi de importanţă vitală, sensibile şi periculoase, ori care
implică un mare număr de oameni sau interese sociale majore.
Obiectivele generale vizate de securitatea internă sunt:
• contracararea pro-activă şi eficientă a terorismului pe teritoriul
naţional;
• prevenirea şi combaterea criminalităţii;
• perfecţionarea mecanismelor de gestionare a crizelor.

Raportând conceptul la alt sistem naţional, americanii vorbesc despre

homeland security, un termen ce desemnează un efort naţional structurat pe
patru direcţii:
• prevenirea şi combaterea atacurilor teroriste;
• apărarea poporului american, a infrastructurii critice şi a resurselor
cheie;
5
 • răspunsul la şi recuperarea în urma incidentelor care apar;
• consolidarea pe mai departe a fundamentului menit să asigure
succesul pe termen lung.
Conceptul a luat naştere ca urmare a atacurilor teroriste din 2001,
atacuri care au condus şi la reorganizarea mai multor agenţii americane şi
constituirea Departamentului pentru Securitatea Internă (Department of
Homeland Security), în anul 2003. Acest concept de „securitate internă”
(homeland security) este, de regulă, utilizat pentru a exprima aspectul civil al
„efortului naţional”, pe când cel de „apărare internă” (homeland defense) se
referă la componenta militară a procesului.
Strategia naţională pentru securitate internă a Statelor Unite (National
Strategy for Homeland Security) completează Strategia de securitate
naţională, oferind un cadru comprehensiv necesar organizării eforturilor
instituţiilor publice (federale, ale statelor membre şi de la nivel local), dar şi
ale organismelor private ale căror funcţii primare nu sunt raportate la
domeniul securităţii naţionale.

Conceptul de securitate internă este abordat şi la nivel european,

existând chiar o strategie în materie (Strategia de securitate internă a Uniunii
Europene). Afirmând că securitatea a devenit un factor esenţial în asigurarea
unei calităţi ridicate a vieţii în societatea europeană și în protecţia
infrastructurilor critice, strategia promovează ideea înţelegerii securităţii
interne ca un concept vast și cuprinzător, care acoperă mai multe sectoare,
pentru a aborda ameninţări majore ca terorismul, crima organizată, traficul de
droguri şi de fiinţe umane, criminalitatea informatică, precum și alte
ameninţări cu un impact direct asupra vieţii, siguranţei și bunăstării
cetăţenilor, inclusiv dezastrele naturale și cele provocate de om, precum
incendii forestiere, cutremure, inundaţii și furtuni.

ABORDĂRI NAŢIONALE ALE INFRASTRUCTURII CRITICE

Infrastructura critică este un sistem care are un impact major asupra

funcţionării unei economii sau asupra vieţii de zi cu zi a indivizilor,
disfuncţionalitatea componentelor sale putând pune în pericol securitatea
unei naţiuni.
Conceptul de infrastructură critică, deşi prezintă în definirea lui
elemente comune ce se regăsesc la nivelul diferitelor abordări naţionale,
prezintă totuşi particularităţi determinate tocmai de cadrele naţionale de
6
analiză, de specificul şi nivelul de dezvoltare economico-socială al statelor,
de modul în care acestea îşi definesc securitatea naţională prin prisma
elementelor concrete de susţinere, dar şi a ameninţărilor reale şi potenţiale în
funcţie de care este modelată.
Americanii au, şi în acest caz, un stil foarte plastic de a exprima
esenţa conceptului. Astfel, infrastructura critică reprezintă coloana vertebrală
a economiei, securităţii şi sănătăţii naţionale. Ştim asta după electricitatea pe
care o folosim în casele noastre, apa pe car o bem, transportul care ne ajută
să ne mişcăm şi sistemul de comunicaţii pe care ne bazăm pentru a rămâne
în legătură cu prietenii şi familia. Infrastructura critică reprezintă bunurile,
sistemele şi reţelele, fizice sau virtuale, într-atât de vitale pentru Statele Unite
încât incapacitatea sau distrugerea lor ar avea un efect de slăbire a
securităţii, a securităţii economice naţionale, a sănătăţii publice şi siguranţei
naţionale sau asupra oricărei combinaţii dintre acestea. Această definiţie este
foarte sugestivă nu doar pentru faptul că te ajută să percepi conceptul în
esenţa lui, ci şi pentru aceea că prezintă dintr-un început elemente
componente ale sistemului: rețelele de electricitate, de apă, de transport şi de
comunicaţie.

Considerarea infrastructurii critice ca domeniu al securităţii naţionale a

început să aibă un nivel de acceptabilitate tot mai mare, fiind conceptualizată
şi analizată din perspectiva măsurilor de asigurare a securităţii şi rezilienţei
de către tot mai multe state, cu precădere de către cele dezvoltate. Astfel,
infrastructura critică este definită drept:
• un element, un sistem sau o componentă a acestuia, aflat pe
teritoriul naţional, care este esenţial pentru menţinerea funcţiilor vitale ale
societăţii, a sănătăţii, siguranţei, securităţii, bunăstării sociale ori economice a
persoanelor şi a cărui perturbare sau distrugere ar avea un impact
semnificativ la nivel naţional ca urmare a incapacităţii de a menţine
respectivele funcţii (România);
• acele facilităţi fizice, lanţuri de aprovizionare, tehnologii
informaţionale şi reţele de comunicaţii care, dacă sunt distruse, degradate
sau dacă sunt indisponibile a funcţiona pentru o perioadă de timp extinsă, ar
avea un impact semnificativ asupra bunăstării sociale şi economice a naţiunii
sau ar afecta abilitatea Australiei de a-şi asigura apărarea şi securitatea
naţională (Australia);

7
 • acele procese, sisteme, facilităţi, tehnologii, reţele, active şi servicii
esenţiale pentru sănătatea, siguranţa, securitatea şi bunăstarea economică a
canadienilor, precum şi pentru funcţionarea efectivă a guvernării (Canada);
• structuri fizice şi facilităţi de o importanţă vitală pentru societate şi
economie încât distrugerea sau degradarea lor va genera crize majore în
aprovizionare, perturbări semnificative pentru ordinea publică sau alte
consecinţe dramatice (Germania);
• acele active, servicii şi sisteme care susţin viaţa economică, politică
şi socială în Regatul Unit şi a căror deterioare ar putea genera mari pierderi
de vieţi, ar putea avea un impact deosebit asupra economiei naţionale sau
alte consecinţe sociale grave pentru societate sau ar deveni imediat o
precupare pentru guvernul naţional (Regatul Unit).

Această varietate a accepţiunilor naţionale ale conceptului de

infrastructură critică se reflectă în plan practic în varietatea elementelor ce
intră în compunerea domeniului de infrastructuri critice, diferenţele fiind în
funcţie de nivelul de dezvoltare economică a statelor, de accentul pus pe
diferitele forme de securitate, precum şi de domeniile de activitate
considerate de fiecare guvernare naţională drept esenţiale în asigurarea
funcţionării în siguranţă a societăţii şi economiei.
La modul general, sunt considerate componente ale infrastructurii
critice următoarele: transportul şi reţelele de transport rutier, aerian, pe cale
ferată sau maritimă, reţele de aprovizionare cu bunuri de primă necesitate,
reţelele şi societăţile de produere şi furnizare a energiei electrice, conductele
de petrol şi gaz, dar şi alte utilităţi, inclusiv reţelele de apă şi canalizare,
sistemele de telefonie mobilă şi fixă, reţelele de internet, televiziunea şi
radioul (şi nu doar cele la care există un acces public, ci şi cele controlate de
entităţi private sau guvernamentale, aflate în reţele speciale sau funcţionând
pe frecvenţe speciale), băncile şi alte instituţii financiare, serviciile spitaliceşti
şi de urgenţă, cele oferite de pompieri.

ABORDAREA EUROPEANĂ A INFRASTRUCTURII CRITICE

Statele spaţiului european au declanşat procesul de redimensionare a

politicii şi definitivare a strategiei cu privire la securitatea şi securizarea
infrastructurilor critice îndeosebi după evenimentele dramatice de la 11
septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii, dar şi din 11 martie 2004 de
la Madrid şi din 2005 de la Londra.
8
 Cuprinzând instalaţiile fizice şi tehnologice ale informaţiei, reţelele,
serviciile şi activele care, în caz de oprire sau de distrugere, pot să producă
incidente grave asupra sănătăţii, securităţii sau bunăstării economice a
cetăţenilor sau activităţilor guvernelor statelor membre, infrastructura critică
este, în viziunea Comisiei Europene, cpmpusă în mod concret din:
• instalaţii şi reţele din sectorul energiei (în special instalaţiile de
producere a electricităţii, de petrol şi de gaze, instalaţiile de stocaj şi
rafinăriile, sistemele de transport şi dedistribuţie);
• tehnologii de comunicaţii şi de informaţii (telecomunicaţiile, sistemele
de radiodifuziune, programele, materialul informatic şi reţelele, inclusiv
Internetul etc.);
• finanţe (sectorul bancar, pieţele de valori şi investiţiile);
• sectorul de îngrijire a sănătăţii (spitale, instalaţii de îngrijire a
bolnavilor şi băncile de sânge, laboratoare şi produse farmaceutice, servicii
de urgenţă, de căutare şi de salvare);
• sectorul alimentar (securitate, mijloace de producţie, distribuţie şi
industrie agroalimentară);
• aprovizionarea cu apă (rezerve, stocaj, tratament şi reţele de
distribuţie);
• transporturi (aeroporturi, porturi, instalaţii intermodale, căi ferate,
reţele de tranzit de masă, sisteme de control trafic);
• producţie, stocaj şi transport ale produselor periculoase (materiale
chimice, biologice, radiologice şi nucleare;
• administraţie (servicii de bază, instalaţii, reţele de informaţii, active,
locuri importante, monumente naţionale).
Uniunea Europeană are, în acest domeniu al infrastructurii critice, o
situaţie specială, ca urmare a unei istorii îndelungate şi foarte complexe, dar
şi a acţiunii unor factori dintre care cei mai importanţi se consideră a fi:
• concentrarea întreprinderilor în mari localităţi;
• raţionalismul industrial;
• fabricarea în flux continuu;
• interdependenţele legate de producţie, distribuţie etc.;
• aglomerările urbane.
La acestea se adaugă reţelele moderne de comunicaţii, inclusiv
reţeaua Internet, reţelele de calculatoare şi radionavigaţia prin satelit.
Aceste interdependenţe fac să crească foarte mult vulnerabilităţile
întregului sistem şi ale tuturor infrastructurilor critice.

9
 Infrastructură critică europeană este o infrastructură critică
naţională, a cărei perturbare sau distrugere ar avea un impact semnificativ
asupra a cel puţin două state membre ale Uniunii Europene, denumite în
continuare state membre. Importanţa impactului se evaluează din perspectiva
criteriilor intersectoriale. Acesta include efectele ce rezultă din relaţiile
intersectoriale de dependenţă de alte tipuri de infrastructuri.

PROTECȚIA INFRASTRUCTURII CRITICE

Gestionarea securităţii este definită de Comisia Europeană ca un

proces deliberat prin care se vizează evaluarea riscului şi punerea în operă a
acţiunilor destinate să-l aducă la un nivel determinat şi acceptabil, cu un cost
acceptabil. Aceasta presupune:
• identificarea riscului asociat vulnerabilităţilor de sistem şi de proces
al infrastructurilor critice, pericolelor şi ameninţărilor la adresa acestora;
• analiza şi evaluarea de risc;
• controlul dinamicii acestuia;
• menţinerea lui în limitele stabilite.
În literatura de specialitate se arată că expresia „protecţia
infrastructurii critice” a fost folosită pentru prima dată într-un document în anul
1997, respectiv în Ordinul Executiv pentru Protecţia Infrastructurilor Critice. În
preambulul la acest act normativ se explică noţiunea de infrastructura critică
drept acea parte din infrastructura naţională care este atât de vitală încât
distrugerea sau punerea ei în incapacitate de funcţionare pot să diminueze
grav apărarea sau economia SUA. Se considera că aceasta cuprinde:
telecomunicaţiile, sistemul de aprovizionare cu electricitate şi apă, depozitele
de gaze şi petrol, finanţele şi băncile, serviciile de urgenţă (medicală, poliţie şi
pompieri), precum şi continuitatea guvernării.
Cu toate acestea, ideea de securitate a infrastructurii cunoaşte un
parcurs ce-şi are punctul de plecare în 1962, momentul propriu-zis fiind acela
al Crizei rachetelor din Cuba. Atunci preşedintele Kennedy (SUA) şi premierul
Hrușciov (URSS) au întâmpinat dificultăţi legate de comunicarea dintre ei ca
urmare a unei tehnologii de comunicaţii neadecvate, cei doi neavând
posibilitatea să comunice prin email, fax sau telefonie sigură, şi fiind obligaţi,
să recurgă la corespondenţa clasică, prin scrisori fie ele şi criptate şi trimise
prin ambasadele statelor respective. Ca fapt divers este, totuşi, de amintit că,
în cele din urmă, ca urmare a gravităţii situaţiei şi a nevoii de comunicare

10
rapidă, răspunsul final al lui Hrușciov legat de dezamorsarea crizei a venit
prin radio.
Astfel, telecomunicaţiile aveau să devină, pentru americani, primul
sector considerat „critic”. Ca reacţie la situaţia creată în timpul crizei din
Cuba, în 1963 a luat fiinţă Sistemul Naţional de Comunicaţii (National
Communications System, NCS) al cărui mandat viza asigurarea legăturilor,
îmbunătăţirea şi extinderea comunicaţiilor între diferite agenţii federale, cu
accent pe interconectivitate şi supravieţuire.
Desigur, nu vor putea fi protejate complet şi în orice moment toate
infrastructurile critice. Dar evaluarea ameninţărilor la adresa acestora, a
vulnerabilităţilor de sistem şi de proces la pericole şi ameninţări, cooperarea
internaţională şi realizarea unui sistem european (regional, global) de
identificare, monitorizare, evaluare, securizare şi protecţie a infrastructurilor
critice creează premise pentru ca securitatea infrastructurilor critice să poată
fi gestionată în mod eficient.

INFRASTRUCTURĂ, INFRASTRUCTURĂ CRITICĂ

Nu putem să vorbim despre infrastructura critică fără a aborda, chiar

şi într-o manieră restrânsă, problematica infrastructurii.
Infrastructura este unul dintre acele concepte greu de definit sau, mai
degrabă, în legătură cu care este greu de acceptat o singură definiţie.
Caracterizată printr-o istorie îndelungată şi fiind un sistem de susţinere a
activităţii în cele mai diverse domenii de activitate, infrastructura, prin
particularităţile specifice date de aria profesională pe care o deserveşte şi
prin fenomenele complexe pe care le implică, stă în atenţia mai multor zone
de studiu academic (economie, inginerie, științe politice). Sursa definiţiilor nu
este doar universitatea, ci preocupări în acest sens au şi instituţiile
administraţiei publice, piaţa şi mediul de afaceri sau financiar-bancar,
diversele asociaţii şi medii profesionale.
La modul general, infrastructura desemnează structurile tehnice care
susţin activităţile dintr-o societate, asigurând cadrul necesar dezvoltării, prin
facilitarea producţiei şi distribuirea de bunuri şi servicii. Infrastructura, prin
calitatea ei şi dispunerea teritorială, favorizează creşterea economică şi
dezvoltarea, sporeşte competitivitatea şi atractivitatea economică şi
contribuie la ridicarea standardului de viaţă al indivizilor ca urmare a
accesului la bunuri şi servicii oferite prin intermediul acesteia. Ca exemple
tipice de infrastructură amintim: drumuri, clădiri, poduri, reţele de apă şi
11
canalizare, reţele electrice, şcoli, spitale etc. Varietatea infrastructurii permite
clasificarea componentelor sale în două categorii: hard şi soft. Din prima
clasă fac parte, în mod evident, clădirile, drumurile, podurile, iar din cea de a
doua, instituţiile care susţin dezvoltarea capitalul uman, aşa cum sunt reţeaua
de învăţământ sau cea de sănătate.
În accepţiune militară, infrastructura cuprinde toate clădirile şi
instalaţiile permanente necesare susţinerii operaţiilor şi acţiunilor militare
(barăci, puncte de comandament, aeroporturi, comunicații, depozite, instalaţii
portuare, staţii de mentenanţă).
Infrastructura este un produs al civilizaţiei, favorizând în acelaşi timp
civilizaţia, procesul evoluţiei sale neputând fi analizat separat de cel al
dezvoltării umane şi nici invers. Astfel, ceea ce astăzi numim „infrastructură”
nu este o chestiune nouă în istorie, elemente primare ale acesteia asigurând
funcţionarea comunităţilor umane din cele mai vechi timpuri. Astfel, amintim:
• mecanismele pentru ridicarea apei din Egiptul Antic, puţurile pentru
alimentarea cu apă din China Antică sau apeductele din timpul romanilor;
• reţeaua de drumuri extraordinară dezvoltată de romani care
atinseseră un asemenea grad de conştientizarea a importanţei şi utilităţii
acestora (via/viae) încât ajunseseră să fie clasificate în funcţie de destinaţia
lor: după distanţă, suprafaţă deservită şi importanţă (de rang imperial, de
interes regional, în interiorul oraşelor, rurale); după profilul juridico-
administrativ (publice, militare, private); după modalităţi de construcţie
(acoperit cu pământ sau pietriş, pavat cu dale sau calcar), etc.;
• construcțiile lumii antice, unele deosebit de complexe şi cu mult
peste posibilităţile acelor vremuri: pieţele publice şi bazilicile, forumurile şi
amfiteatrele Romei Antice; stadioanele şi templele, pieţele publice
(agora/agore) şi teatrele Greciei Antice;
• morile hidraulice şi barajele Evului Mediu;
• căile ferate în Epoca Modernă, exemplele putând continua cu
sistemele tehnice din perioada contemporană.
Rolul deosebit al infrastructurii în asigurarea funcționării unei societăţi
a făcut ca elemente ale acesteia să se afle în vizorul combatanţilor în timpul
conflagrațiilor militare. Amintim doar două astfel de acţiuni:
• atacul aerian al aviaţiei germane, în vara şi toamna anului 1940,
iniţial asupra obiectivelor strategice militare şi industriale ale Londrei, apoi şi
asupra celor civile;
• bombardarea Bucureştiului în 4 aprilie 1944, ţinta principală a
acţiunii fiind Gara de Nord ca urmare a faptului că americanii şi britanicii îşi
12
doreau să împiedice astfel transporturile militare spre frontul din Moldova,
unde armata sovietică, aliatul lor, forţa înaintarea spre vest.

CONCLUZII

Anumite activităţi socio-economice au un caracter vital pentru

derularea normală a vieţii de zi cu zi şi pentru menţinerea unei stări de
securitate naţională care să favorizeze apărarea valorilor fundamentale şi
realizarea condiţiilor necesare împlinirii unei societăţi moderne.
Având în vedere produsele şi serviciile vitale pe care infrastructurile
critice le oferă în sprijinul funcţionării normale a societăţii, procesul de
protecţie a infrastructurii critice devine o parte integrantă a mecanismului de
asigurare a securităţii naţionale şi un instrument de potenţare a capacităţii
guvernamentale pe linia asigurării condiţiilor necesare dezvoltării.

13