SUPORT DE CURS

Dilema de securitate a Romaâ niei îân perioada

Raă zboiului Rece
Abstract: Suportul de curs îâsși propune saă prezinte continuitatea sș i schimbarea din marea
strategie a Romaâ niei îân perioada Raă zboiului Rece. ÎÎn acest scop, prima parte a materialului
explicaă conceptul de mare strategie sș i oferaă un model pentru studierea acesteia. Este discutataă
apoi doctrina Dej-Maurer, cunoscutaă sș i sub denumirea de Deceniu al Deschiderii. Urmeazaă
explorarea doctrinei Ceausș escu îân anii ’60, ’70 sș i 80’. Dacaă doctrina Dej-Maurer a vizat cea mai
micaă dependentșaă posibilaă fatșaă de Uniunea Sovieticaă , doctrina Ceausș escu a tșintit independentșa
fatșaă de Uniunea Sovieticaă . Textul explicaă motivele pentru care, îân anii ’80, doctrina Ceausș escu a
autarhiei sau a independentșei strategice genereazaă efecte perverse, adicaă nescontate. Astfel, îân
loc de independentșaă strategicaă , doctrina Ceausș escu genereazaă izolare, care, îântr-o lume din ce îân
ce mai interconectataă îâncaă din anii ’70, se traducea îân insecuritate. Dincolo de reliefarea
continuitaă tșii sș i a schimbaă rii din marea strategie a Romaâ niei îân perioada Raă zboiului Rece, textul
îâsși propune saă evidentșieze actșiunile specifice (balansare internaă sș i balansare externaă ) prin care
s-a concretizat ataâ t doctrina Dej-Maurer caâ t sș i doctrina Ceausș escu.

Cuvinte cheie: mare strategie, Romaâ nia, Dej, Maurer, Ceausș escu

ASPECTE CONCEPTUALE. CONEXIUNEA DILEMA DE SECURITATE-MAREA

STRATEGIE

În mod obișnuit, dilema de securitate are două componente, una externă și alta internă.
Componenta externă se referă la faptul că modernizarea capabilităților militare, economice și
infrastructurale ale unui stat afectează percepția riscului în alte state, cu predilecție în statele
limitrofe, dar nu numai. Pe scurt, dilema de securitate externă devine cu atât mai prezentă cu
cât asimetria de putere dintre state se mărește. Un bun exemplu în acest sens îl constituie
programul SDI – Strategic Defense Initiative – demarat la inițiativa președintelui Ronald
Reagan în martie 1983, într-un moment în care Uniunea Sovietică se străduia, prin negocieri
pentru ,,pace’’, să reducă cheluielile militare pentru a beneficia astfel de fonduri suplimentare
pentru cercetare-dezvoltare, creștere economică și modernizare socială. Astfel, dacă în statul
care-și perfecționează propriile capabilități percepția insecurității se diminuează, în celelalte
state aceasta crește. De punctat că percepția (in)securității se referă mai ales la percepția la
nivelul elitei. Componenta internă a dilemei desecuritate se manifestă atunci când elita
națională, adică elita care aparține grupului etnic dominant într-un stat, se simte amenințată de
un alt grup etnic, de regulă minoritar, din cuprinsul aceluiași stat, care pune sub semnul
întrebării fie integritatea teritorială a statului, fie suveranitatea statului. E de precizat că

1
dilema internă de securitate continuă să fie o preocupare mai ales în statele slabe 1, acolo unde
minoritățile naționale încă fac obiectul procesului de securizare. În statele puternice,
minoritățile naționale și populațiile băștinașe au fost deja desecurizate, fiindcă nu mai
constituie o amenințare pentru integritatea sau suveranitatea statului în marea majoritate a
cazurilor, dar au fost și continuă să fie securizate grupurile de imigranți. Minoritățile naționale
care formează cu predilecție obiectul securizării în statele slabe sunt cele care au în
proximitate patrii externe, respectiv coetnici care sunt cetățeni ai altui stat (cazul cetățenilor
români de etnie maghiară din Transilvania) sau coreligionari care sunt cetățeni ai altui stat
(Iranul și cazul șiiților din Arabia Saudită, Bahrain sau Irak). Pe parcursul Războiului Rece,
România s-a confruntat atât cu componenta externă a dilemei de securitate, mai ales în 1968,
după Primăvara de la Praga, dar și cu componenta internă a dilemei de securitate, îndeosebi pe
parcursul anilor ’50, dar și pe parcursul anilor ’80, în contextul presupusului genocid cultural
pe care regimul Ceaușescu îl organizase, potrivit campaniilor de dezinformare ordonate de
Kremlin, împotriva minorităților etno-religioase din România2. Textul de față își propune să
prezinte succint marea strategie a României în perioada Războiului Rece.
O întrebare legitimă ar fi legată de conexiunea existentă între dilema de securitate, cu
componenta ei externă și internă, și marea strategie. Există deci vreo legătură între dilema de
securitate și marea strategie? Da, există o astfel de legătură, o legătură atât de evidentă încât
n-ar mai trebui discutată, pentru că, în esență, marea strategie constituie răspunsul pe care
elita guvernantă, adică elita care administrează statul la un moment, îl oferă provocărilor de
securitate la adresa statului. Marea strategie ar trebui înțeleasă ca punte între obiectivele
politice și capabilățile existente într-un stat. Cu alte cuvinte, marea strategie este subordonată
întotdeauna politicului, motiv pentru care marea strategie depinde de anvergura elitei
guvernante. Strategia este cu adevărat mare atunci când vizează mobilizarea tuturor resurselor
strategice, adică a resurselor de putere, ale societății. Elita este însă aceea care stabilește ce
resurse au valoare strategică. Astfel, pentru o anumită elită guvernantă resurse precum
economia, sănătatea, educația, cercetarea, mediul înconjurător, infrastructura etc. pot fi lipsite
de valoare strategică, drept pentru care marea strategie nu le va include și va avea, ca atare,
alonjă redusă.
1
Citirea relațiilor internaționale cu o grilă de lectură maniheistă, de genul stat slab-stat puternic, e eronată.
Indiscutabil, diferențe majore de putere, respectiv de securitate, există între statele lumii. Statul însă ar trebui
înțeles mai degrabă ca proces social-istoric, ca entitate instituțională ce culisează permament între un pol al
securității și un pol al insecurității. Statul este puternic dacă, în cadrul acestei permanente re-produceri
instituționale, se află mai aproape de polul securității. Deci statele n-ar trebui înțelese ca entități fixe și perfect
coerente. Puternic este statul capabil să mobilizeze resurse rapid și în mod credibil. Este puternic, cu alte cuvinte,
statul în care procesul securizării este legitim, adică statul care a încurajat dezvoltarea atât a capabilităților
materiale cât și a alternativelor simbolico-ideologice necesare pentru propria-i legitimare.
2
“The claims of cultural genocide made by some Hungarians abroad during the 1970 and 1980s were
grotesquely exaggerated” (Brubaker 2008, 88).
2
 Elementele de non-securitate și Războiul Rece.

Una dintre erorile majore ale studiilor de securitate derulate în cheie realistă a fost
ignorarea sistematică a elementelor de non-securitate ori a ceea ce se numește componenta
societală a securității. Securitatea națională se referă la apărarea unui tip particular de ordine
social-politică de către un anumit tip de stat. În această logică, elementele de non-securitate
vizează de regulă drepturile omului, prosperitatea economică și unitatea națională de tip thin,
susținută adică de atribute ce camuflează elementul etnic, precum norme, limbă, instituții. În
limbaj academic, elementele de non-securitate formează identitatea strategică sau cultura de
securitate a unui stat. Un postulat sociologic spune că elementele materiale nu sunt importante
per se. Contează mai degrabă modul în care sunt interpretate, iar interpretarea este culturală,
cu consecința că unele lucruri devin mai importante decât altele. La fel stau lucurile și cu
securitatea militară. Nu este importantă per se. Ci este importantă în raport cu idealul pe care
îl slujește. Acest ideal este definit prin raportare la dimensiunea societală a securității, adică în
raport cu o cultură strategică. Astfel, puterea militară capătă sens. Este legitimă întrucât este
pusă în slujba sentimentului de ,,we, the people’’. V-ați gândit vreodată că strategia de
securitate națională ar putea fi interpretată și ca o poveste despre ,,noi, cetățenii’’, pe care să o
înțelegem și cu care să ne identificăm? Adică un discurs care să rezoneze cu ,,partea
necontractuală a contractului’’? Narațiunile devin strategice tocmai din acest motiv. Pentru că
odată afirmate, ele vizează obținerea anumitor atitudini față de evenimente aflate în derulare.
Iar acest lucru se produce tocmai pentru că sunt ticsite cu idei ce ritmează cu valorile aflate
deja în uzul social, banalizate. Cu alte cuvinte, eficiența narațiunile strategice, ca parte a
culturii de securitate formală, depinde de cultura de securitate informală, de așa-numita
geopolitică banală, respectiv de un caleidoscop de reprezentări sociale legate de cine ne sunt
inamicii, cum ne amenință aceștia, cum ar trebui să ne apărăm de ei, cum se așteaptă ceilalți
să reacționăm etc.. Cultura strategică, formală și informală, se referă la semnificația acordată
statalității, prin statalitate înțelegându-se aici percepția asupra staturii propriului stat în
contextul politicii mondiale.
Războiul Rece ar trebui înțeles tot din perspectiva ciocnirii mai multor viziuni asupra
elementelor de non-securitate. Indiscutabil, Războiul Rece a fost și o competiție militară și
economică. Dar a fost în primul rând o încleștare privind impunerea unor modele de
dezvoltare, a unor rețete de modernizare în acord cu valorile majore ale unor centre de putere.
Astfel, Statele Unite urmăreau, cu precădere în anii ’80, democratizarea în jurul identității
sacre formată din valori precum economie de piață, drepturile omului și stat de drept. Asta în
3
vreme ce Moscova urmărea impunerea unei filosofii anti-capitaliste, iar China a uneia anti-
imperialiste. Apăreau astfel modele de dezvoltare specifice, care valorizau deschiderea
politico-economică și industria grea în cazul URSS, și autarhia și încurajarea agriculturii și a
industriei ușoare în cazul Chinei (Friedman 2015). În esență deci, Războiul Rece a fost în
primul rând o confruntare a elementelor de non-securitate, adică a unor modele de
dezvoltare implementate de un anumit tip de stat într-un tip specific de societate.

Ce este marea strategie?

Despre marea strategie se poate discuta complicat, pretențios. Nu ne interesează

abordările prezumțioase. Cu toate acestea trebuie stabilit din capul locului cine formează
obiectul marii strategii. Statul-națiune este obiectul marii strategii întrucât este singura
organizație politică care are acces la toate resursele de putere, constată Luis Simón. El
observă ca oricine poate gândi strategic, de vreme ce scopul gândirii strategice este
maximizarea puterii. Prin urmare, indivizii pot gândi strategic, după cum și diferitele
organizații pot gândi strategic. Dar referențialul marii strategii este utilizat doar de către
statul-națiune. ,,Marea strategie este politica de forță prin excelență. (...) pentru noi puterea
înseamnă obiectul și unicul scop al marii strategii, și se referă în sens larg la abilitatea unei
națiuni de a se manifesta și de a avea o conduită asertivă în raport cu orice forțe care îi
amenință libertatea și individualitatea’’3. Marea strategie are deci un element indentitar
specific, întrucât conferă individualitate unui stat, de unde rezultă caraghioslâcul marilor
strategii copiate.
Ce rezolvă strategie? Poate rezolva problemele de legitimitate orizontală ale statului.
Cu alte cuvinte, retorica marii strategii poate re-produce sentimentul de ,,we, the people’’,
adică poate reface ,,comunitatea politică a cetățenilor’’, prin atenuarea asperităților etno-
religioase, regionale, sociale ș.a. dintre cetățenii unui stat. Din acest punct de vedere, marea
strategie este o narațiune de securitate, o resursă simbolică deci, care are menirea de a crește
acceptabilitatea socială a statului. Marea strategie devine astfel parte integrantă a procesului
de nation-building (Tocci 2017, 17). Tot într-o accepțiune largă, marea strategie înseamnă și
răspunsul unui stat la propria-i dilemă de securitate. Impulsurile veritabile ale marii strategii
sunt frica, onoarea și interesul, adică tot atâtea resorturi milenare, arată Colin Gray, care preia
viziunea lui Tucidide (Gray 2015, 16). Prin urmare, marea strategie nu este o întreprindere
modernă, ci este mai degrabă un exercițiu de putere derulat de comunitățile politice încă din

3
Luis Simón, Geopolitical Change, Grand Strategy and European Security. The EU-NATO Conundrum in
Perspective, London, Palgrave Macmillan, 2013, p. 37.
4
illo tempore. Concentrat, prin marea strategie se înțelege modalitatea de proiectare a puterii de
către un stat în vederea creșterii propriului gabarit geopolitic, la nivel regional sau
internațional (op. cit., 89).
Definițiile de mai sus nu ne ajută foarte mult din punct de vedere didactic. Se impune,
din această perspectivă, prezentarea elementelor marii strategii. Ecuația marii strategii este
simplă și are ca elemente componente obiectivele politice, modalități strategice, instrumente
militare și premisele (op. cit. 110). Obiectivele marii strategii le stabilește politicul, adică elita
guvernantă care administrează statul la un moment dat. Modalitățile strategice se referă la
modelele de acțiune prin care obiectivele politice pot fi atinse. Instrumentele militare sunt
mijloacele tactice ce pot fi utilizate pentru obținerea securizării obiectivelor politice.
Premisele, ultimele dar nu cele din urmă elemente componente ale marii strategii, sunt extrem
de importante, întrucât acestea presupun nu numai o foarte bună înțelegere a contextului în
care se aplică marea strategie, ci și a efectelor pe termen lung pe care le produce marea
strategie. De altfel, un element definitoriu al marii strategii este tocmai capacitatea acesteia de
a anticipa metamorfozarea circumstanțelor strategice. Nu e neapărat nevoie ca marea strategie
să prevadă apariția lebedelor negre. Însă marea strategie este cu adevărat mare atunci când
anticipează o serie de transformări strategice și nu produce efecte perverse, adică efecte
contrare planurilor inițiale. Chestiunea este dificilă, întrucât orice mare strategie este modelată
de un anumit context geopolitic. Dar tocmai din acest motiv, premisele și înțelegerea
(instituțională) a contextului marii strategii au importanță fundamental (Tocci 2017, 7). Acesta
este de fapt elementul, la prima vedere neimportant, care a făcut diferența dintre doctrina Dej-
Maurer și doctrina Ceaușescu. Ar trebui adăugat că modalitățile strategice, adică modurile în
care se pot realize obiectivele politice, nu depind exclusiv de instrumente militare.
Capabilitățile, adică resursele, statului sunt și de altă natură. Acestea pot fi demografice,
economice, geografice, culturale etc. Ca atare, deși în definiția marii strategii sunt incluse de
regulă capabilitățile militare, asta nu înseamnă că modurile de atingere a obiectivelor politice
nu depind și de resurse strategice, precum cele demografice, economice, geografice, culturale
etc.

Cum studiem marea strategie?

În primul rând lămurind conceptele și înțelegând liantul dintre dilema de securitate și

marea strategie. Odată făcut acest pas, urmează prezentarea unor modele de explorare a marii
strategii. Dintr-o perspectivă mai complexă, marea strategie poate fi examinată ținând cont de
factorii care au modelat marea strategie într-un anumit fel, specific. Se poate explica astfel de
5
ce designul marii strategii a fost de un anumit tip și nu altfel. Din acest punct de vedere,
studiul marii strategii ar trebui să răspundă câtorva întrebări. De ce?, să lămurească deci
contextul politic din care a rezultat un anumit model strategic și nu altul; Cum?, respectiv cum
s-a derulat procesul de concepere și implementare a marii strategii; Ce?, care implică
explicarea conținutului marii strategii; Ce urmează?, respective discuțiile despre cum ar trebui
rafinată marea strategie în funcție de modificarea circumstanțelor care au produs-o (Tocci
2017, 2-3). Studierea marii strategii cu ajutorul modelului prezentat mai devreme ar fi dificilă
în cazul României în perioada Războiului Rece. Formal, adică oficial, România nu a avut un
document, de genul faimosului NSC 68, care să reprezinte concretizarea unei mari strategii.
Drept urmare, întrebarea Ce? inclusă în modelul amintit ar rămâne fără răspuns. Cu toate
acestea, marea strategie poate exista și informal. Mai precis, marea strategie poate fi desprinsă
din comportamentul strategic al unui stat, din acțiunile de politică externă, acțiunile
geoeconomice ori din conduita militară a statului respectiv (Narizny2007, 10). Pe scurt,
gândirea strategică nu trebuie formalizată în mod necesar, adică transformată într-un
document. Dacă o astfel de gândire există la nivelul elitei guvernante ce administrează statul,
atunci ea se va concretiza în multiple acțiuni strategice: diplomatice, economice, militare etc.
Un model mai simplu de examinare a marii strategii este acela potrivit căruia marea
strategie apare la intersecția dintre contextul intern și contextul internațional. Din acest punct
de vedere, trebuie lămurit ce factor a influențat mai mult decizia strategică. Teoria spune că, în
cazul statelor mici, contextul internațional e mai important decât cel intern, în vreme ce, în
cazul statelor puternice, contextul intern amprentează mai puternic procesul de elaborare a
marii strategii decât cel internațional (Trubowitz 2011). Această viziune va ghida modul în
care vom discuta marea strategie, fără a intra însă în detalii din cauza spațiului restrâns al
suportului de curs. Ne interesează mai mult acțiunile specifice (diplomatice, politice,
economice, militare) prin care s-a concretizat marea strategie.
Marea strategie, așa cum am arătat deja, include mai multe modalități strategice, adică
posibile linii de acțiune (diplomatic, militară, economic) pentru îndeplinirea obiectivelor
politice. Din acest punct de vedere, vom clasifica marea strategie în raport cu două variabile.
Este vorba, pe de o parte, despre asertivitate, iar, pe de altă parte, de costuri (Trubowitz 2011,
5). În legătură cu prima variabilă, respectiv asertivitatea, marea strategie poate fi de două
feluri. O mare strategie revizionistă, care urmărește deci obținerea de noi teritorii, sau o mare
strategie care vizează statu-quo, adică menținerea situației de fapt. Din punct de vedere al
costurilor, e de așteptat ca marea strategie revizionistă, de tip expansionist deci, să coste mai
mult decât cea care vizează statu-qoul. Lucrurile sunt puțin mai complicate însă. Iată
combinațiile posibile.
6
 1. Marea strategie revizionistă cu costuri mari are ca modalități strategice:
imperialismul, războaiele de cucerire, construirea de sfere de influență.
2. Marea strategie revizionistă cu costuri mici are ca modalități strategice: șantajul,
acțiunea subversivă, interdependența (securitate în schimbul avantajelor
economice, gen Planul Marshall).
3. Marea strategie a statu-quolui cu costuri mari are ca modalități strategice:
balansarea internă și războiul preventiv.
4. Marea strategie a statu-quolui cu costuri mici are ca modalități strategice:
împăciuirea și balansarea externă.

Marea strategie a României în perioada Războiului Rece a fost una care a vizat statu-
quol. Liniile de acțiune strategică utilizate pentru atingerea acestui obiectiv politic au fost
balansarea internă și balansarea externă. Balansarea internă se referă la ancore de securitate
internă sau la surse de securitate create pe plan intern, precum înarmare, profesionalizarea
instituțiilor publice, reforma instituțiilor publice din punct de vedere al designului
instituțional, modernizarea infrastructurii critice, producția de narațiuni strategice thin (de-
etnicizate) despre noi, poporul, capabile însă să perpetueze comunitatea politică a cetățenilor
și să asigure astfel legitimitatea orizontală a statului. Balansarea externă se referă la obținerea
de ancore de securitate la nivel internațional, cum ar fi apartenența la alianțe politico-militare,
apartenența la instituții internaționale, relații bilaterale cu centre de putere importante, legături
formale sau informale cu personalități politice, colonizare economică etc.
Trebuie spus că între marea strategie și doctrina prezidențială nu există nicio diferență
conceptuală. Din acest motiv, pe parcursul textului sintagma marea strategie Ceaușescu este
înlocuită uneori de doctrina Ceaușescu. La fel, marea strategie Dej-Maurer este interșanjabilă
conceptual cu doctrina Dej-Maurer. Prin doctrină prezidențială sau doctrină de securitate se
înțelege sintagma care ,,distilează strategia de politică externă a unui președinte’’4. Great
Society constituie sintagma specifică doctrinei Lyndon Baines Johnson, iar Détente sau
destindere strategică este un alt nume pentru doctrina Nixon. Democratic Enlargement a
constituit esența doctrinei Clinton, War on Terror a doctrinei George W. Bush, iar Leading
from Behind a reprezentat eticheta doctrinei Obama. De asemenea, coexistența pașnică este
sintagma ce desemnează doctrina Hrușciov, iar suveranitatea limitată constituie eticheta
doctrinei Brejnev, pentru ca doctrina Gorbaciov sau doctrina Sinatra să fie cunoscută prin

4
Colin Dueck, The Obama Doctrine. American Grand Strategy Today, New York, Oxford University Press,
2015, p. 1.
7
expresia I Do It My Way. Din acest punct de vedere, al posibilelor etichetelor aplicate marii
strategii, Deceniul Deschiderii este de fapt sintagma ce evidențiează vectorul extern al
doctrinei Dej-Maurer. Alte etichete posibile pentru doctrina Dej-Maurer ar putea fi doctrina
diminuării răului, a disidenței limitate ori a coabitării cu Uniunea Sovietică.

DOCTRINA DEJ-MAURER. MAREA STRATEGIE A DECENIULUI

DESCHIDERII

De ce doctrina Dej-Maurer, în loc de doctrina Dej sau de doctrina Maurer? De ce nu

doctrina Maurer-Dej? Răspunsul este relativ facil. Pragmatismul doctrinei Dej-Maurer nu este
contrabalansat de componenta doctrinară, puternic antifonată din punct de vedere identitar.
Pentru mai multă precizie, se poate spune că, dintr-o perspectivă paretiană, doctrina Dej-
Maurer a fost impulsionată (și) de un reziduu identitar local, național, dar acesta a fost slab
profilat ca derivație. Cu alte cuvinte, doar la prima vedere doctrina Dej-Maurer a fost o
doctrină de securitate fără doctrină, în contextul hegemoniei doctrinare exercitate de
internaționalismul socialist. Și mai este un argument. Care ține mai puțin de faptul că Dej a
fost un practician al puterii, în vreme ce Maurer s-a dovedit a fi simultan un practician și un
doctrinar al puterii. Argumentul e reprezentat mai degrabă de prietenia dintre cei doi, de
încrederea reciprocă și de faptul că împărtășeau aceeași viziune strategică: cea mai mică
dependență posibilă a României față de Uniunea Sovietică. Viziunea se conturase în urma
discuțiilor purtate în casa viitorului Patriarh Justinian Marina, în vara lui 1944. Experiența
politică a lui Maurer era net superioară aceleia deținute de Dej. Maurer înțelesese încă de
dinainte de terminarea celui de al Doilea Război Mondial că marxismul reprezenta doar o
derivație într-o lume hobbesiană, avidă de putere și ,,fără repere ideologice adevărate’’5.
Maurer s-a încumetat să îl citească critic6 pe Marx și constatase că, deși premisa marxismului
o constituia libertatea omului și democrația societății, Marx lăsase nelămurită problematica
dictaturii de clasă. Astfel, Maurer îi expune lui Dej încă din 1944 clivajul doctrinar și
instituțional dintre stalinism, înțeles ca dictatură personală, și marxism, tradus ca dictatură de
clasă. În condițiile în care traversarea instituțională de la capitalism la comunism nu se putea
produce rapid, acțiunea militar-politică a Uniunii Sovietice în România urma să fie ghidată
mai degrabă de repere staliniste și mai puțin de repere marxiste. În atari condiții, se impunea
ca România să se îndepărteze de Uniunea Sovietică. ,,Sarcina de a ieși de sub stăpânirea lui
5
Mircea Malița, Dan Dungaciu, Istoria prin ochii diplomatului, București, Ed. Rao, 2014, p. 213.
6
Ținând cont de circumstanțele interne și internaționale, o parcurgere critică a lui Marx constituia nu doar o
performanță intelectuală. Era în primul rând un gest de frondă politică.
8
Stalin – i-am spus – este obligatorie pentru orice comunist care gândește în lumina
elementelor fundamentale ale marxismului’’7. E greu de spus cât marxism știa Gheorghiu-Dej.
Fiind preocupat însă de accederea la putere, Dej înțelegea că subordonarea totală a României
față de Uniunea Sovietică se traducea într-o felie minusculă din tortul puterii pentru grupul
național. Spre deosebire deci de un Maurer dubitativ, care-și dorea răgazul necesar pentru a
scrie lucrarea Marx și lumea de astăzi, Gheorgiu-Dej a fost un om de acțiune. ,,Dej era un
spirit foarte pragmatic, îl interesau problemele: să definească ce trebuie făcut și apoi trecea la
cum trebuie făcut. Iar înainte de asta trebuia să se asigure cine va face’’8. Corneliu Mănescu
zugrăvește un Gheorghiu-Dej suspicios, răzbunător și afectat în orgoliul propriu de faptul că,
deși era secretar al partidului, pe pancartele propagandei din anii ’50 era reprodusă
ierarhia ,,Ana, Luca, Teo, Dej’’9. Mănescu punctează totuși preocuparea lui Gheorghiu-Dej
pentru politica externă și percepția acestuia că Uniunea Sovietică se manifesta în România
precum o putere colonial, ce genera dezvoltarea sistematică a subdezvoltării. De altfel,
diminuarea controlului sovietic asupra economiei României începea încă din 1953, când
Gheorghiu-Dej solicită consilierilor economici să predea funcțiile unor reprezentanți locali.
România a fost prima țară membră a Pactului de la Varșovia care și-a răscumpărat
Sovromurile. Procesul de reinstituire a controlului național asupra Sovromurilor debutează în
1954 și se încheie în 1957, an în care erau răscumpărate și Sovromurile din domeniul
extracției de petrol și uraniu10.
Indiscutabil, profilarea Deceniului Deschiderii a fost posibilă într-un context
internațional specific. Ambasadorul Nicolae Ecobescu punctează că decesul lui Stalin,
schisma sovieto-chineză și retragerea trupelor sovietice din România în 1958 sunt
ingredientele care au făcut posibil Deceniul Deschiderii 11. Nu trebuie însă nesocotită acțiunea
internă sau balansarea internă, care valorifică această fereastră de oportunitate. Larry Watts
precizează că din punct de vedere politic exista încă din anii ’50 o strategie în patru pași de
neutralizare a omniprezenței Uniunii Sovietice în România. Strategia precizată de Watts era în
realitate un demers de re-cucerirea a statalității de forțele politice locale din România. Pentru
atingerea acestui obiectiv era nevoie în primul rând de anihilarea Grupului Moscova, care
controla Ministerul de Externe, Ministerul de Interne și Ministerul de Finanțe. Urma
retragerea consilierilor sovietici și a Armatei Roșii. În al treilea rând, era vizată anihilarea
7
Lavina Betea, Partea lor de adevăr, București, Ed. Compania, 2008, p. 237.
8
Mircea Malița, Dan Dungaciu, Istoria prin ochii diplomatului, București, Ed. Rao, 2014, p. 213.
9
Lavina Betea, Partea lor de adevăr, București, Ed. Compania, 2008, p. 493.
10
Larry Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, București,
Ed. Rao, 2011, p. 191.
11
Nicolae Ecobescu, ,,Distanțarea de Moscova – o opțiune strategică ireversibilă a României’’ în Ambasador
Nicolae Ecobescu (coord.), România supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece, Vol. I,
București, Fundația Europeană Titulescu, 2013.
9
influenței exercitate de cetățenii români aflați în poziții cheie și care dețineau dublă cetățenie.
Iar al patrulea pas, ca element important al diminuării controlului Moscovei asupra României,
țintea la eliminarea rețelelor de agenți sovietici în România 12. Din această perspectivă, un
amănunt este important. În mod obișnuit, se consideră că Deceniul Deschiderii debutează în
1962, anul organizării în cadrul Universității București a unui program post-universitar de
specializare în relații internaționale, respectiv un master de studii de securitate avant la lettre,
în cadrul căruia urmau să fie admiși și reprezentanți ai meseriilor liberale. Interesant este că
tot în 1962 Gheorghiu-Dej decide crearea unui nucleu de ofițeri de contraspionaj și informații,
al cărui obiectiv consta în devoalarea și anihilarea rețelelor de agenți sovietici 13. Strategia în
trei pași la care se referă Watts, cu înființarea centrului de contraspionaj în 1962 ca punct
culminant, reprezintă de fapt dimensiunea internă (balansarea internă) a doctrinei Dej-Maurer,
care țintea la înlăturarea controlului economic, militar și politic al Moscovei asupra României.
Ca strategie a coabitării sau a disidenței limitate, doctrina Dej-Maurer nu a excelat la
nivel doctrinar. Pe scurt, nu a oferit o alternativă doctrinară – prosperitate economică,
unificare națională sau drepturi ale omului – la linia ideologică promovată de Moscova, pe
care a acceptat-o. Și aceasta poate fi considerată scăderea majoră a doctrinei Dej-Maurer. Sau
chiar un motiv de a respinge existența unei astfel de doctrine de securitate, care la prima
vedere pare lipsită de identitate națională. În realitate însă, promovarea unei alternative
doctrinare s-ar fi dovedit sinucigașă, de vreme ce axul central al marii strategii sovietice, chiar
și după emergența doctrinei Hrușciov, continua să fie masiv din punct de vedere ideologic.
,,Accentuând importanța preocupărilor ideologice, (marea strategie sovietică) refuza să
diferențieze între interesele Uniunii Sovietice și cele ale aliaților din Pactul de la Varșovia.
Privea interesele «naționale» ale Uniunii Sovietice ca extinzându-se dincolo de granițele
republicilor sovietice pentru a acapara inclusiv statele est europene’’14. Revoluția maghiară
din 1956 relevă faptul că doctrina Hrușciov, a coexistenței pașnice, se putea metamorfoza
rapid într-o doctrină Brejnev, a suveranității limitate. Ca atare, incapacitatea de a dibui un ax
ideologic alternativ în doctrina Dej-Maurer ar trebui privită mai puțin ca slăbiciune și mai
degrabă ca un exercițiu de cumpătare strategică (strategic restraint), în contextul manifestării
unui excepționalism sovietic abraziv în raport cu orice inițiativă identitară a statelor din
,,comunitatea socialistă’’. Preluat de Stalin din scrierile militare ale lui Frunze,
excepționalismul sovietic pleca de la premisa organizării sociale superioare a Uniunii

12
Larry Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, București,
Ed. Rao, 2011, p. 201.
13
Larry Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, București,
Ed. Rao, 2011, p. 216.
14
Matthew J. Ouimet, The Rise and Fall of the Brezhnev Doctrine in Soviet Foreign Policy, London, The
University of North Carolina Press, 2003, p. 4.
10
Sovietice. De aici, axioma. În confruntarea dintre blocul comunist și cel capitalist, victoria
avea să-i revină primului. Îngrijorător era faptul că, transferat la nivelul strategiei nucleare,
excepționalismul sovietic perora că blocul socialist avea să supraviețuiască chiar și unui
război nuclear, din care ar fi ieșit deci câștigător, principiu inserat de altfel în doctrina militară
sovietică elaborată de generalul Nikolai Talenskii în debutul anilor ’5015. În lumina acestui
exceptionalism sovietic, doctrina Hrușciov era departe de a fi o veritabilă doctrină a
coexistenței pașnice. Era mai degrabă o doctrină a coexistenței competitive16 ce se putea
metamorfoza rapid într-o doctrină Brejnev avant la lettre, așa cum a demonstrat episodul din
1956, soldat cu înnăbușirea revoluției ungare. În acest context, disidența doctrinară nu ar fi
fost cea mai inspirată cale de a apropia România de Occident și de a o îndepărta simultan de
Uniunea Sovietică. Din acest motiv, Maurer a asigurat sistematic partea sovietică de
loialitatea României în cadrul blocului socialist. Realismul politic al lui Ion Gheorghe Maurer
transpare, de pildă, din convorbirea avută în 1965 cu A. I. Mikoian, președinte al Prezidiului
Sovietului Suprem, căruia prim-ministrul român îi transmitea următoarele: ,,Vreau să vă
asigur de părerea noastră, a tuturor, a membrilor Biroului Politic și ai Comitetului Central că
pentru noi prietenia cu URSS este temelia politicii noastre externe. Aceasta este nu numai o
chestiune sentimentală, dar și rațională, de interes. Noi nu concepem dezvoltarea unei țări
socialiste în afara comunității lagărului socialist’’ 17. Orice abatere doctrinară în raport cu
soteriologia luptei de clasă ar fi fost socotită o erezie, aspect surprins și de Academicianul
Mircea Malița, care ilustrează, pe de o parte, disidența recomandată de Maurer față de URSS,
iar, pe de altă parte, absența vectorului doctrinar din doctrina Dej-Maurer. ,,Nu părăsim alianța
estică, dar, când e cazul, decidem altfel decât grupul. Nici ideologia n-o schimbăm’’18. Tot
academicianul Malița evidențiază și suplețea doctrinară dovedită de Maurer, în condițiile în
care disidența relativă a României producea idiosincrazii severe la Moscova 19. Spre deosebire
însă de Ceaușescu, Maurer nu a cauzat niciodată încordări ireconciliabile între București și
Moscova.

15
R. Craig Nation, Black Earth, Red Star. A History of Soviet Security Policy, 1917-1991, London, Cornell
University Press, 1992, p. 211.
16
Op. cit., p. 203.
17
Nicolae Ecobescu, ,,România la Națiunile Unite în anii ’60 și ’70: Prezență activă, creatoare, constructivă ’’ în
Ambasador Nicolae Ecobescu (coord.), România supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului
Rece, Vol. IV, București, Fundația Europeană Titulescu, 2014, p. 539-540.
18
Mircea Malița, Dinu C. Giurescu, Zid de pace, turnuri de frăție. Deceniul deschiderii: 1962-1972, București,
Ed. Compania, 2011, p. 40, s.m.- L.D.
19
Larry Watts precizează că Cehoslovacia ar fi sugerat Uniunii Sovietice să permită retragerea României din
Pactul de la Varșovia în 1964. Sugestia a fost categoric respinsă de Hrușciov din motiv strategice. Ieșită din
pactul de la Varșovia, România s-ar fi putu alia cu Iugoslavia și Albania ceeea ce ar fi redus semnificativ
proiecția geopolitică a Uniunii Sovietice asupra Balcanilor. Larry Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni.
Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, București, Ed. Rao, 2011, p. 261.
11
 Academicianul Mircea Malița povestește despre recomandarea făcută de Maurer
diplomaților români și, în general, intelighenției vremii, de a nu ataca Uniunea Sovietică la
nivel doctrinar și de a se abține de la aplicarea de etichete minimalizatoare Kremlinului, așa
cum procedase o parte a presei cehoslovace în 1968, când se insistase asupra radăcinilor
asiatice și asupra spoielii civilizaționale europene a Uniunii Sovietice. Interesant este că
recomandarea lui Maurer devine un reper al culturii de securitate a momentului. ,,Se pare că
acea frază, acel ziar cu această informație, a fost pe masa celor care au luat decizia de
invadare a Cehoslovaciei. Mai ales rușii sunt foarte sensibili și e o sensibilitate în special la
ideea de prietenie, respect mutual, dacă nu și de admirație. Credeți că în deceniul deschiderii a
apărut vreodată vreun rând în vreun ziar sau revistă tipărită în România cu ceva negativ la
adresa Uniunii Sovietice? Niciodată. Acum sigur că putea fi totul controlat prin faptul că se
practica cenzura. Nu numai asta, cred că era și o cenzură colectivă sau o autocenzură a celor
care scriau și care știau foarte bine că nu este abordabil acest lucru’’20. Această autocenzură
reliefată de Academicianul Mircea Malița pare să fi avut valoare de doxă de securitate în
vreme, de, altfel spus, reflex strategic mai mult sau mai puțin conștient, ceea ce înseamnă că
inițiativa formală a lui Maurer, de a nu inova doctrinar în procesul de coabitare a României cu
Uniunea Sovietică, căpătase un corespondent pe palierul informal al culturii de securitate a
momentului.
De regulă, doctrinele de securitate se conturează prin declarații prezidențiale și/sau
prin intermediul unor documente strategice specifice, cel mai bun exemplu în acest sens fiind
strategia de apărare sau de securitate a unui stat. În cazul doctrinei Dej-Maurer expresia
formală a acesteia a fost așa-numita Declarația de Independență din aprilie 1964. Textul în
discuție, a cărui denumire completă a fost Declarație cu privire la poziția Partidului
Muncitoresc Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale, a fost
adoptat în plenara lărgită a CC a PMR și a generat așa-numita Primăvară de la București.
Deloc surprinzător, identitatea doctrinară a textului lipsea cu desăvârșire ,,Terminologia
folosită era una conformă cu dogmele, utopiile și stereotipurile ideologiei comuniste. Era
evitat astfel riscul acuzațiilor de deviaționism, revizionism, particularism și naționalism
exacerbat, afirmându-se însă, în mod abil, dar cu toată claritatea, punctele de vedere proprii,
tezele și considerentele promovate de Partidul Muncitoresc Român’’21. E mai puțin important
pentru acest articol dacă Declarația de Independență a fost o replică politică la Planul Valev 22,

20
Mircea Malița, Dan Dungaciu, Istoria prin ochii diplomatului, București, Ed. Rao, 2014, p. 195, s.m. – L.D.
21
Nicolae Ecobescu, ,,Distanțarea de Moscova – o opțiune strategică ireversibilă a României’’ în Ambasador
Nicolae Ecobescu (coord.), România supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece, Vol. I,
București, Fundația Europeană Titulescu, 2013, p. 369.
22
Ion Avram, ,,Secvențe din politica externă a României’’ în Pagini din diplomația României, Iași, Ed. Junimea,
2012, p. 147.
12
a cărui existență este contestată astăzi de unele voci 23. Semnificativ este că documentul
reproducea fidel linia lui Gheorghe Maurer de a nu șarja doctrinar Uniunea Sovietică. În ceea
ce privește conținutul, cele mai multe dintre prevederi sunt extrem de sugestive pentru
asertivitatea doctrinei Dej-Maurer. Bunăoară, se stipula dreptul exclusiv al fiecărui partid de
a-și rezolva problemele organizatorice și de a-și desemna conducerea politică. Era respins
deci principiul ierarhiei între partidele comuniste, precum și practica etichetării altor partide
socialiste ca antimarxiste, atunci când apărea incongruența de perspectivă politică.
Respingerea ierarhiei dintre partidele comuniste echivala cu respingerea ierahiei (geo)politice
între statele membre ale Pactului de la Varșovia. Trebuie spus că, deși marea strategie Dej-
Maurer, nu a excelat doctrinar, asta nu înseamnă că n-a fost asertivă. Cel mai bun exemplu în
acest sens este atitudinea reprezentanților României la întâlnirea C.A.E.R. din 1963, când Dej
obține o voctorie strategică împotriva lui Hrușciov la Moscova. Dej respingea atunci
planificarea supranațională, care transforma C.A.E.R. într-o organizație economică regională
cu mai multe viteze, în cadrul căreia România urmă să joace un rol minor, de furnizor de
materii prime și materiale. Acceptare unui astfel de rol ar fi avut un impact negativ major
asupra modernizării României. După ce respinge inițiativa lui Hrușciov, Dej convoacă
Comitetul Central al PMR și emite o rezoluție potrivit căreia România preferă bilateralismul
în detrimentul multilateralismului și suveranitatea economică în detrimentul interdependenței
economice (Roper 2005, 40). Drept urmare, la întâlnirea din iulie 1963 a C.A.E.R. se stipula
egalitatea dintre membri și era admis principiul suveranității în planificarea economică.
Dincolo de apropierea de Occident și de diplomația multilaterală disidentă în raport cu
Uniunea Sovietică, doctrina Dej-Maurer viza obținerea unei ancore de securitate pentru
România în ,,comunitatea socialistă’’. Acestea sunt acțiuni de balansare externă. Așa se profila
axa București-Pekin, nucleu al unui potențial centru socialist concurent, care mai includea
Iugoslavia și Albania, și care stârnea îngrijorare la Moscova. O altă țintă a doctrinei Dej-
Maurer a fost apropierea României de țările nealiniate, cu consecința unui mini-colonialism
economic care permite României, pentru scurtă vreme, să facă saltul din periferia în
semiperiferia sistemului mondial modern. Astfel, componenta geoeconomică a doctrinei Dej-
Maurer se concretiza într-o expansiune economică – foarte probabil unică - a României în
Orientul Mijlociu și în Nordul Africii. Erau construite rafinării de petrol în Siria și în
Iordania, fabrici de ciment și uzine chimice în Egipt și în Irak, depozite de petrol și
combustibil în Sudan și în Yemen24. De asemenea, România era implicată în prospecțiuni
pentru descoperirea de zăcăminte petrolifere în Algeria, Maroc, Libia, Somalia și Irak.
23
(http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/inexistenta-unui-plan-valev-1964).
24
Mircea Malița, Dinu C. Giurescu, Zid de pace, turnuri de frăție. Deceniul deschiderii: 1962-1972, București,
Ed. Compania, 2011, p. 57.
13
 Obiectivul strategic al lui Ion Gheorghe Maurer a fost unul precis. ,,Reperul lui
maximal era să facă în România viața cât mai suportabilă’’25. De altfel, reușita marii strategii a
Deceniului Deschiderii sau a doctrinei Dej-Maurer ar trebui apreciată tocmai în raport cu
acest reper. Adică în raport cu efectele pe care doctrina Dej-Maurer le-a avut asupra securității
social-politice a cetățenilor României în deceniul șase al secolului XX. E nu numai o abordare
de bun simț, ci și una academică. James D Boys precizează că atunci când este discutat
succesul sau, dimpotrivă, eșecul unei administrații, contează mai puțin gabaritul doctrinar al
marii strategii ori caracterul novator al conceptelor utilizate26. Ceea ce contează în ultimă
instanță este plusprodusul de securitate pe care acțiunea politică, diplomatică, militară sau
economică subsumată unei mari strategii l-a creat pentru cetățenii unui stat.

Mircea Malița și Deceniul Deschiderii

Prin acțiunea sa politico-diplomatică, Mircea Malița a fost unul dintre protagoniștii

Deceniului Deschiderii. Din punct de vedere conceptual însă, Academicianul Mircea Malița
este chiar creatorul Deceniului Deschiderii, ca inventator al acestei sintagme devenită deja
clasică. O sintagmă care, din perspectiva acestui text, constituie de fapt eticheta unei Mari
Strategii, respectiv a doctrinei de securitate Dej-Maurer. Secțiunea prezintă mai întâi
perspectiva conceptuală a Academicianului Malița asupra Deceniului Deschiderii, pentru a
detalia apoi activitatea diplomatică care l-a avut drept protagonist.
,,Cel care a impus sintagma «deceniul deschiderii» este academicianul Mircea Malița,
care definește intervalul 1962-1972 din istoria românească postbelică cu acest nume’’27.
Semnificativ este că Academicianul Mircea Malița definește Deceniul Deschiderii nu doar ca
pe un segment temporal. Deceniul Deschiderii este prezentat mai degrabă ca un proces cu trei
etape specifice balansării externe. Obținerea, într-o primă fază, a unei minime deschideri
tacite, infomale deci, din partea Occidentului, pentru că nu putea fi vorba despre un pact sau
de o alianță formală. România exprima, într-o a doua fază, nevoia de a fi consultată pentru
orice intervenție militară, fiind refuzat astfel orice automatism sau inerție impusă de cultura
strategică a Pactului de la Varșovia în privința operațiunilor militare. Pentru ca în ultima fază
a procesului, România să adopte poziții diferite la ONU față de Uniunea Sovietică și de
ceilalți membri ai blocului comunist. Această perspectivă procesuală este un argument pentru
teza centrală a articolului: Deceniul Deschiderii constituie manifestarea vectorului extern al
25
Mircea Malița, Dan Dungaciu, Istoria prin ochii diplomatului, București, Ed. Rao, 2014, p. 213.
26
James D. Boys, Clinton’s Grand Strategy. US Foreign Policy in a Post-Cold War World, New York,
Bloomsbury, 2015, p. 272.
27
Dan Dungaciu, ,,Deceniul deschiderii’’ în Enciclopedia Relațiilor Internaționale. Teorii, doctrine, instituții,
București, Ed. Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2015, p. 99.
14
doctrinei Dej-Maurer, o strategie de securitate al cărei principal obiectiv viza, în interacțiunea
geopolitică București-Moscova, ,,cea mai mică dependență posibilă, adică scăderea constinuă
a gradului de dependență, aproape pe neobservate’’28.
Mircea Malița a făcut parte din echipa de profesioniști care a contribuit direct la
realizările Deceniului Deschiderii. A fost adus în Ministerul de Externe în 1961, ca adjunct al
ministrului pentru Națiunile Unite, în cadrul unei acțiuni de reprofesionalizare a ministerului,
ce a presupus înlocuirea personalului loial Anei Pauker. Consecința injecției cu expertiză
făcută în 1961 în diferite instituții ale statului a fost demararea, în 1962, a procesului
reprezentat de Deceniul Deschiderii. Ar trebui amintit aici, pe scurt, rezultatul epurării
personalului din Ministerul de Externe – instituția se numea Ministerul Afacerilor Străine la
vremea aceea - din anii 1947-1948. La data de 1 decembrie 1948, în cadrul Ministerului
Afacerilor Străine activau 513 salariați bugetari și 91 diurniști. ,,Din cei 513 bugetari, 42
reprezentau «personalul bugetar vechi», iar 471 «personalul bugetar nou». Cea mai mare
parte a noilor veniți nu avea însă nicio legătură cu diplomația’’29.
Deceniul Deschiderii ar fi putut începe în 1961, odată cu numirea lui Ion Gheorghe
Maurer în funcția de prim-ministru al României, poziție pe care o va deține până în 1974.
Debutul Deceniului Deschiderii este amânat însă cu un an de zile, întrucât lipsea logistica
necesară declanșării unei acțiuni diplomatice de disidență limitată în raport cu Uniunea
Sovietică și ceilalți membri ai Pactului de la Varșovia. Potrivit lui Mircea Malița,
declanșatorul deceniului deschiderii în plan intern l-a constituit ceea ce poate fi socotit primul
program de master de relații internaționale din România. Era de fapt un curs post-universitar
de doi ani în domeniul relațiilor internaționale organizat la Universitatea din București, ce
avea menirea de a spori nivelul de expertiză a diplomaților români și, un aspect semnificativ,
de a lărgi aria de selecție a viitorilor diplomați. Pentru că dacă ar fi fost organizat de
Ministerul de Externe, filtrul de selecție ar fi fost obturat puternic de grila politică aplicată de
o școală de cadre, care, printre alte specializări, producea și diplomați în regim intensiv, în
urma unor cursuri cu o durată de aproximativ șase luni. Organizarea acestui curs post-
universitar a căzut în sarcina lui Mircea Malița la inițiativa lui Corneliu Mănescu, numit
ministru de externe cu un an înainte, în 1971. Mănescu a înțeles rapid deficitul major de
personal cu care se confrunta Ministerul de Externe atât din punct de vedere cantitativ, dar
mai ales din punct de vedere calitativ. Cursul post-universitar amintit mai sus, care iniția
practic procesul de modernizare a diplomației din România a secretat profesionalismul în
abența căruia Deceniul Deschiderii s-ar fi profilat probabil altfel. Dar reproducerea acestui

28
Mircea Malița, Dan Dungaciu, Istoria prin ochii diplomatului, București, Ed. Rao, 2014, p. 180.
29
Andrei Alexandru Căpușan, Diplomați români de elită, București, Ed. Ars Docendi, Vol. II, 2009, p. 192.
15
profesionalism pe termen lung s-a dovedit imposibilă din punct de vedere instituțional.
,,Secția externă a partidului i se plânge lui Ceaușescu că oamenii pregătiți de Externe nu au o
corespunzătoare conștiință partinică. Parcă ar fi profesori sau doctori, și nu activiști de partid,
cum trebuie să fie diplomații’’30. Drept urmare, cursul postuniversitar de relații internaționale
era mutat de Ceaușescu, în debutul deceniului șapte, de la Universitatea București la
universitatea de partid ,,Ștefan Gheorghiu’’. Erau sădiți astfel germenii instituționali ai
deceniului închiderii. Este vorba despre anii ’80.
De remarcat că Mircea Malița nu doar că s-a implicat activ în organizarea acestui curs
post-universitar de doi ani de zile în cadrul Universității București. Mircea Malița este
concomitent și semnatarul unui reper al producției intelectuale prilejuită de acest program
educațional. Este vorba despre lucrarea Diplomația. Școli și instituții în debutul căreia se
precizează faptul că este rezultatul travaliului intelectual depus de autor la Cursul
postuniversitar de pe lângă Universitatea București. Ce e interesant la această lucrare, dincolo
de perspectiva enciclopedică asupra diplomației, e viziunea de tipul marii strategii articulată
de autor. ,,Diplomația nu elaborează politica; ea este o tehnică în slujba unei anumite politici.
Aparatul diplomatic nu fixează scopurile politicii externe ale unui stat. (...) El este chemat ca
prin toate mijloacele, prin activitatea lui și folosind specificul domeniului diplomatic, să pună
în valoare și să realizeze în cele mai bune condiții politica statului’’ 31. Teoretic, cartea în
discuție poate fi parcursă de oricine. În realitate, cartea se adresează unui număr relativ
restrâns de cititori. Este vorba în special de personalul diplomatic și de un public educat,
preocupat de problemele legate de statalitate, securitate și politică externă32. Având în vedere
conținutul și publicul lucrării, Diplomația. Școli și instituții relevă un Mircea Malița în rol de
gânditor al marii strategii (intellectual of statecraft), aspect care completează fericit calitatea
de practicant al marii strategii a Deceniului Deschiderii.
Academicianul Malița afirmă însă că altul a fost cel mai important moment al anului
1962. Startul Deceniului Deschiderii este dat în realitate de scrisoarea trimisă de Corneliu
Mănescu Statelor Unite ale Americii la scurt timp după criza rachetelor. Se preciza în această
scrisoare că România nu va fi niciodată implicată într-un conflict sau într-o alianță îndreptată
împotriva Statelor Unite. Scrisoarea în discuție marchează de altfel prima etapă a strategiei
Deceniului Deschiderii, respectiv obținerea unei deschideri tacite din partea Occidentului.
Care începe să se manifeste de altfel un an mai târziu, după ce Mirea Malița se întâlnește cu
Averell Harriman, fost ambsador al Statelor Unite în Marea Britanie și în Uniunea Sovietică,

30
Mircea Malița, Dinu C. Giurescu, Zid de pace, turnuri de frăție. Deceniul deschiderii: 1962-1972, București,
Ed. Compania, 2011, p. 46.
31
Mircea Malița, Diplomația. Școli și instituții, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1970, p. 37.
32
Perry Anderson, American Foreign Policy and Its Thinkers, London, Verso, 2015, p. 156.
16
căruia i se aduce la cunoștință dorința României de a avea raporturi normale cu Statele Unite.
Pe scurt, România nu dorea să fie tratată ca ceilalți membri ai Pactului de la Varșovia, ci dorea
,,să fie scoasă din coș’’33. Consecințele acestei discuții nu s-au lăsat așteptate. România devine
parte a operațiunii PACKERS și mediază comunicarea dintre Washington și Pekin în vederea
negocierilor pentru încetarea Războiului din Vietnam în timpul administrației Johnson.
Interesant este că România putea obține deschiderea necesară din partea Statelor Unite pentru
a media comunicarea cu China și în mandatul administrației Nixon. Relevantă în acest sens
este vizita lui Richard Nixon la București din 1967, când viitorul președinte american este
întâmpinat chiar de Mircea Malița, adjunctul ministrului român de externe. Nixon și Malița au
discutat despre relațiile politice cordiale dintre China și România și despre modul în care se
produce interacțiunea dintre Pekin și București. ,,Voi lucrați cu ei, dar lucrează normal
chinezii, vorbesc normal sau se pronunță așa enigmatic cu voi, ca în relațiile cu noi? Și atunci
sigur că era un moment de oportunitate ca și la noi să se dezvolte o asemenea linie de
intermediere americano-chineză, în cazul în care Nixon câștiga alegerile. Dar la acea oră, în
1967, n-aș putea să spun că toată lumea a fost egal pregătită pentru șansa enormă care s-a ivit,
așa cum au făcut pakistanezii, de pildă’’ 34. Eforturile direcției coordonate la acea vreme de
Mircea Malița, o direcție care nu avea în competență China și Vietnam, apropie România de
procesul intermedierii americano-chineze. Din pricina unor încurcături birocratice,
deschiderea obținută de Mircea Malița nu este însă valorificată, așa încât reconcilierea dintre
China și Statele Unite, al cărei climax îl constituie vizita Președintelui Nixon la Pekin în
1972, este atribuită lui Henry Kissinger și sursei pakistaneze a acestuia.
Potrivit Academicianului Maliţa, în ultima etapă a Deceniului Deschiderii înţeles drept
crescendo strategic România urma să adopte poziții diferite la ONU față de Uniunea Sovietică
și de ceilalți membri ai blocului comunist. Ceea ce s-a și întâmplat. România a repurtat o serie
de victorii diplomatice la ONU în perioada deceniului deschiderii. În 1962, anul crizei
rachetelor din Cuba, România se eschiva de la linia dictată de Uniunea Sovietică și condamna,
în acord cu dreptul internațional, blocada maritimă impusă de Washington Havanei. Opoziția
fățișă avea însă să apară un an mai tîrziu, în 1963, când în Comitetul Politic al ONU urma să
se voteze rezoluția privind decizia țărilor latino-americane de a crea o regiune denuclearizată.
Uninunea Sovietică și blocul comunist urmau să se abțină, iar Cubă să voteze împotriva
deciziei menționate. Toate aceste episoade de disidență politico-diplomatică, a căror
magnitudine e greu de perceput astăzi la adevărata lor intensitate, l-au avut în prim-plan pe
Mircea Malița. Care pomenește, pentru episoadele de mai sus, referențialul forjat de Gheorghe

33
Mircea Malița, Dan Dungaciu, Istoria prin ochii diplomatului, București, Ed. Rao, 2014, p. 219.
34
Op. cit., p. 255-256.
17
Maurer pentru raporturile României cu Uniunea Sovietică. Bucureștiul nu putea să comunice
direct Moscovei că nu împărtășește poziția sovietică. Cu toate acestea, Mircea Malița a primit
instrucțiuni de la București să voteze favorabil inițiativa țărilor latin-americane. Cu o
mențiune însă. Să discute în termeni favorabili despre votul de blam dat de Cuba în raport cu
decizia în discuție. ,,Când eu am zis da la votul nominal, președintele olandez a fost atât de
mirat, încât mi-a cerut să repet: Romania, please repeat! Era, într-adevăr, primul vot diferit de
cel al blocului estic exprimat într-o chestiune politică’’35. Deceniul Deschiderii s-a concretizat
şi în alte succese majore pentru România în arealul diplomației multilaterale. Bunăoară, în
1965 România insera pe agenda celei de a XX-a sesiuni a Adunării Generale a ONU punctul
referitor la Acțiuni pe plan regional privind îmbunătățirea relațiilor de bună vecinătate dintre
state europene cu sisteme social-politice diferite, inițiativă susținută inclusiv de anumite state
membre NATO. Rezoluția adoptată la inițiativa României era prima de acest tip din istoria
ONU care reliefa importanța procesului de destindere din Europa, anticipând cu cel puțin
cinci ani doctrina détente proiectată de Washington și Moscova în debutul anilor ’70. În 1969,
Adunarea Generală a ONU declara anii ’70 ca deceniu al dezarmării. România participa încă
din 1960 la dezbaterile privind dezarmarea și controlul armamentului, fiind un factor activ în
negocierea Tratatului privind neproliferarea armelor nucleare în comitetul celor 18 state,
tratat pe care îl semna în iulie 1968. Ambasadorul Nicolae Ecobescu consideră că România a
avut șapte inițiative majore la ONU în perioada Războiului Rece. Dintre acestea, patru au fost
formulate în deceniul deschiderii, la finalul căruia, în 1972, România introducea pe agenda
Adunării Generale a ONU punctul intitulat Creșterea rolului Organizației Națiunilor Unite în
menținerea și întărirea păcii și securității internaționale, în dezvoltarea cooperării între toate
națiunile și în promovarea normelor dreptului internațional în relațiile dintre state. În 2001,
la aproape trei decenii distanță, Ambasadorul Liviu Bota iniția reforma OSCE din poziția de
Președinte al Consiliului Permanent. Prima măsură de modernizare a OSCE, legată direct de
inițiativa României la ONU din 1972, se intitula Întărirea rolului OSCE și sporirea
importanței organizaţiei pentru statele participante.
Dar probabil că cea mai importantă victorie repurtată de România la ONU a constituit-
o desemnarea ministrului de externe Corneliu Mănescu ca Președinte al celei de a XXII-a
Sesiuni a Adunării Generale în 1967-1968. Numirea lui Mănescu încununa disidența politică a
României în cadrul blocului comunist, o expresie a acestei disidențe de catifea constituind-o și
poziția generală a României față de conflictele din Orientul Mijlociu. Faptul că România
refuza după Războiul arabo-israelian din 1967 să rupă relațiile cu Tel-Avivul și să condamne

35
Mircea Malița, Dinu C. Giurescu, Zid de pace, turnuri de frăție. Deceniul deschiderii: 1962-1972, București,
Ed. Compania, 2011, p. 4.
18
Israelul, așa cum procedaseră Uniunea Sovietică și sateliții aceștia, nu era un fapt izolat. Încă
din 1956, în contextul primului conflict arabo-israelian, România fusese solicitată de Israel ca
mediator în tratativele de pace cu Egiptul. Angrenarea în tratativele de pace se datora
anvergurii pe care România o avea în zona Orientului Mijlociu la începutul anilor ’60, când se
clasa pe locul secund la nivel mondial în materie de export de utilaje pentru foraj și rafinării și
pe locul trei în lume în ceea ce privește producția de astfel de echipamente 36. De altfel, cu
ocazia întâlnirii dintre Maurer și Lyndon Baines Johnson din iunie 1967, când primului
ministru român i se solicită deschis implicarea diplomatică pentru obținerea unui acord între
Pekin și Washigton, cei doi oameni de stat au discutat situația geopolitică din Orientul
Mijlociu, ocazie cu care Maurer a precizat că România nu se putea ralia poziției Uniunii
Sovietice, exponenta unei politici intruzive în afacerile interne ale țărilor arabe. De altfel,
administrația Johnson avea să se bazeze masiv, începând cu anul 1968, pe asistența României
în deschiderea unui canal de comunicare între Statele Unite și China. Demersul, ce purta
numele de cod PACKERS, după numele echipei câștigătoare a NFL în 1967, a fost unul
încununat de succes, Maurer reușind să convingă partea chineză să admită negocierile directe
dintre Washington și Hanoi. Pentru a recunoaște importanța României, administrația Johnson
a propus Bucureștiul drept capitala europeană în care să debuteze negocierile oficiale de pace
dintre Washington și Hanoi. Moscova a propus Varșovia, soluția de compromis fiind
Parisul. ,,Deși Johnson a continuat să facă presiuni pentru ca negocierile de pace din mai 1968
să se desfășoare în România, Moscova și Hanoi au dat un ultimatum comun, insistând ca
locația să fie Varșovia sau Parisul, fiind ales acesta din urmă deoarece reprezenta varianta răul
cel mai mic’’37.
După vizitele din China și din Coreea de Nord din 1971, Nicolae Ceaușescu declanșa
mini-revoluția culturală, ale cărei teze reafirmau realismul socialist care tocmai fusese
abandonat de partid38. Realismul socialist reproducea un ,,comunism accentuat care nu mergea
bine mână în mână cu apropierea de restul lumii’’ 39. Deloc paradoxal, revoluția culturală îi
epura tocmai pe cei care se străduiseră să elaboreze o politică externă independentă pentru
România. În capul listei, potrivit lui Mircea Malița, erau Maurer, Bodnăraș și Mănescu. Cu
toate că Deceniul Deschiderii se termină în 1972, România a mai beneficiat și în anii ’70 de
inerția strategică a doctrinei Dej-Maurer care a continuat să propulseze politica externă a

36
Larry Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, București,
Ed. Rao, 2011, p. 299.
37
Op. cit., p, 268.
38
Dennis Deletant, România sub regimul comunist, București, Fundația Academia Civică, 2012, p. 185.
39
Mircea Malița, Dinu C. Giurescu, Zid de pace, turnuri de frăție. Deceniul deschiderii: 1962-1972, București,
Ed. Compania, 2011, p. 113.
19
Bucureștiului. Repudierea doctrinei Dej-Maurer sau a marii strategii a Deceniului Deschiderii
a dat naștere, în anii ’80, deceniul închiderii.

MAREA STRATEGIE CEAUȘESCU. ANII ’60.

După moartea lui Gheorghiu-Dej în 1965, Ceaușescu preia funcția de secretar general
al Partidului Comunist Român. În a doua parte a anilor ’60, amprenta lui Ceaușescu asupra
marii strategii a României e aproape inexistentă. Până în 1972, anul în care se termină ceea ce
Mircea Malița denumește Deceniul Deshiderii, care, în realitate, constituie un termen
metaforic pentru marea strategie Dej-Maurer, Ceaușescu influențează nesemnificativ ideea
centrală a doctrinei Dej-Maurer: ,,cea mai mică dependență posibilă’’(Malița și Dungaciu
2014, 180) față de Uniunea Sovietică, adică o scădere continuă a dependenței ideologice,
economico-energetice și militare față de Moscova. De altfel, două momente majore, unul de
balansare externă, iar altul de balansare externă, petrecute în 1967, respective în 1968, sunt în
mod clar inerții strategice ale doctrine Dej-Maurer. De asemenea, un alt moment important,
petrecut în 1969, respectiv vizita lui Richard Nixon la București, care poate fi considerată
parte a strategiei de balansare externă, este tot o concretizare a doctrinei Dej-Maurer.

1967. Balansare externă. Refuzul de a condamna Israelul ca stat agressor în Războiul

de Șase zile.

După terminarea Războiului de Șase Zile, din iunie 1967, România a refuzat să declare
Israelul drept stat agresor și să rupă relațiile diplomatice cu Tel Avivul, așa cum procedaseră
toate statele membre ale Pactului de la Varșovia, în urma solicitării Moscovei. Inclusiv
Iugoslavia condamnase Israelul, Iugoslavia care nu era stat membru al organizației de
securitate patronate de URSS în Europa Centrală și de Est. Poziția României era cu atât mai
ofensatoare, cu cât la poziție Kremlinului se ralia inclusiv Franța lui de Gaulle. Faptul că
România alegea să submineze poziția Moscovei în Orientul Mijlociu nu era întâmplător, nu
ținea cu alte cuvinte de ceea ce se numește oportunitate strategică. Era vorba mai degrabă de
un comportament strategic ce făcea parte dintr-o viziune strategică. Trebuie spus că prestigiul
României în zona Orientului Mijlociu era ridicat încă din perioada interbelică, grație, în
primul rând, performanțelor importante deținute de industria petrolieră din România. Aceste
performanțe erau valabile și în debutul anilor ’60 când România încă se clasa pe al doilea loc
la nivel mondial în ceea ce privește exportul de utilaje pentru foraj și pentru rafinării și pe a
20
treia poziție în ceea ce privește producția acestor tehnologii (Watts 2012, 299). În 1956, cu
ocazia crizei Suezului, România a pus la dispoziția ONU militari pentru forța de menținere a
păcii trimisă în regiune. Semnificativ este că, grație prestigiului de care se bucura în domeniul
producției de tehnologie petrolieră, România era invitată de Israel, în 1956, să medieze
procesul de pace cu Egiptul (Watts 2012, 299). În cadrul unei întâlniri cu președintele Lyndon
Baines Johnson, în iunie 1967, prim-ministrul Ion Gheorghe Maurer îi comunică acestuia că
România nu se putea ralia la poziția Moscovei dintr-un motiv evident. În pofida valorilor
strategice promovate, precum pacea și neamestecul în treburile interne ale altor state, Uniunea
Sovietică se amesteca frecvent în ,,treburile interne’’ ale statelor din Orientul Mijlociu, zonă a
lumii în care Kremlinul ducea o politică intervenționistă (Watts 2014, 300). Maurer îl
impresionează pe președintele Johnson, care-l etichetează pe premierul român drept ,,un lider
comunist neobișnuit’’ (Manea 2016, 152). De remarcat că în cadrul acelei întâlniri,
președintele Johnson îi solicita pentru prima dată prim-ministrului Maurer ca România să
medieze rapoturile dintre Washinton și Peking.
La Moscova, pe 9 iunie 1967, a avut loc o consfătuire a țărilor socialiste pe tema
Războiului de Șase Zile. Din partea României, au participat Nicolae Ceaușescu și Ion
Gheorghe Maurer. Cei doi au refuzat să semneze declarația comună care desemna Israelul ca
stat agresor. Mai mult decât atât, Ceaușescu a contestat oportunitatea unei asemenea
consfătuiri. El a precizat că o asemenea discuție ar fi trebuit organizată înainte de izbucnirea
Războiului de Șase Zile, iar nu post festum (Manea 2016, 125). Consecința acestor discuții a
fost tensionarea puternică a raporturilor dintre România și Moscova, dar și dintre România și
țările arabe din Orientul Mijlociu, care doreau ruperea relațiilor diplomatice cu Bucureștiul.
La finalul consfătuirii, Brejnev s-a arătat îngrijorat de acțiunea strategică a României în urma
Războiului de Șase Zile. În pofida declarațiilor că va susține lupta imperialistă alături de toate
țările din blocul socialist, România adoptase o poziție diferită în cadrul ONU și derulase
acțiuni extinse la New York – întrevederea Johnson – Maurer – fără să informeze celelalte țări
socialiste. De aici, convingerea liderului sovietic că România intenționează de fapt să rupă
relațiile cu blocul socialist și să părăsească Tratatul de la Varșovia (Watts 2014, 301).
După Primăvara de la București din 1964, atitudinea Bucureștiului față de Războiul
de Șase Zile consolida, la nivelul percepțiilor occidentale, poziția independentă a României în
cadrul Tratatului de la Varșovia, percepție care va fi confirmată un an mai târziu, cu ocazia
Primăverii de la Praga. Câștigul major al jocului strategic făcut de România în 1967 l-a
reprezentat alegerea lui Corneliu Mănescu în poziția de Președinte al Adunării Generale a
ONU, cu ocazia celei de a XXII-a sesiuni. Primul președinte al Adunării Generale a ONU
originar dintr-o țară comunistă, beneficiase de sprijinul important al Statelor Unite ale
21
Americii (Manea 2016, 107). În 1969, Mănescu, la vremea aceea ministrul de externe al
României, ar fi avut șanse să devină chiar Secretar General al ONU, poziție pentru care nu
candidează însă, în special din cauza lipsei sprijinului intern. Maurer și Ceaușescu nu doreau
să ,,fie conduși de Mănescu’’. De altfel, succesul teribil înregistrat de Mănescu pe plan
internațional a atras gelozia lui Ceaușescu, care, începând cu 1972, îl trece pe linie moartă, în
poziția de vicepreședinte al Frontului Unității Socialiste (Manea 2016, 109). Concluzia
secțiunii este că personajul central ale anului 1967 continuă să fie prim-ministrul Maurer și,
grației poziției obținute în cadrul ONU, ministrul de externe Corneliu Mănescu. Ceaușescu
apare mai degrabă într-un rol secundar, de unde concluzia că Marea Strategie Dej-Maurer
continua să producă efecte chiar și după dispariția lui Dej. Această concluzie este confirmată
de răspunsul strategic la evenimentele anului 1968.

1968. Balansare internă. Primăvara de la Praga

Discutarea Primăverii de la Praga nu intră în intenția acestei secțiuni. Mai importantă

este reacția României la invadarea Cehoslovaciei de către trupele militare ale Pactului de la
Varșovia. Poziția lui Nicolae Ceaușescu, care condamnă imixtiunea militară a Pactului de la
Varșovia în afacerile interne ale Cehoslovaciei, nu trebuie văzută ca un capriciu personal, de
moment, ci mai degrabă ca gest calculat, ce se înscrie în procesul strategic inițiat de tandemul
Dej-Maurer în anii ’50, gest care urmează firesc Primăverii de la București din 1964. Lectorul
lucrării Istoria prin ochii diplomatului de Mircea Malița și Dan Dungaciu (2014) va afla că
atât celebra cuvântare a lui Ceaușescu din 22 august 1968, precum și atitudinea presei din
România față de Primăvara de la Praga, dar și negocierile cu Broz Tito, pentru o eventuală
retragere a armatei române în Iugoslavia în cazul unei invazii sovietice, fuseseră gândite de
tandemul Maurer-Bodnăraș (Malița și Dungaciu 2014, 245). De altfel, Academicianul Malița
precizează că, în august 1968, Ceaușescu a fost un simplu executant al ,,strategiei Maurer-
Bodnăraș’’(Malița și Dungaciu 2014, 245). Strategia în discuție era gândită în trei pași. În
primul rând, era nevoie de o puternică mobilizare populară, care a fost obținută prin lansarea
teribilului mesaj patriotic ,,Pe aici nu se trece!’’ afirmat pentru prima dată în Primul Război
Mondial, cu ocazia luptelor de la Oituz-Mărăști-Mărășești. Un alt factor important al
mobilizării populare a fost implicarea lui Emil Bodnăraș, specialist în război hibrid, în
punerea în stare de alertă a gărzilor patriotice, grupări paramilitare formate din ,,oameni ai
muncii’’. Era clar, în aceste condiții, că ce se întâmplase la Praga nu avea cum să se repete în
România și la București. În al doilea rând, era nevoie de un mesaj oficial de condamnare a
intervenției trupelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia. Mesajul, subliniază Malița,
22
trebuia să fie unul ferm, dar fără provocări inutile. De remarcat că fragmentul din discursul lui
Ceaușescu din august 1968, potrivit căruia invadarea Cehoslovaciei de către armatele blocului
comunist ,,reprezenta un moment rușinos în istoria mișcării socialiste’’ nu făcea parte din
discursul sobru pregătit de Maurer și Bodnăraș pentru momentul 1968. Faptul că Ceaușescu
sărise calul i-a pus în gardă pe cei doi strategi, care l-au sfătuit pe viitorul ,,cel mai iubit fiu al
țării’’ să aibă o întîlnire cu Tito pentru a negocia o eventual retragere a Armatei Române în
Iugoslavia (Malița și Dungaciu 2014, 246). În fine, ultimul moment al strategiei imaginate de
Maurer și Bodnăraș pentru gospodărirea momentului 1968, viza dezescaladarea. În această
logică ar trebui văzută lipsa de inițiativă a României pentru convocarea unei Sesiuni Speciale
a Adunării Generale a ONU, în 1968, când ministrul român de externe, Corneliu Mănescu,
încă deținea poziția de Președinte al Adunării Generale a ONU. O asemenea Sesiune Specială,
care ar fi atras indiscutabil condamnarea internațională a URSS pentru invadarea
Cehoslovaciei, ar fi sporit deficitul de imagine cu care se confrunta în acel moment Uniunea
Sovietică. Pentru România în schimb, strategia Maurer-Bodnăraș a produs câștiguri de
imagine colosale. Era confirmată independența României în cadrul blocului socialist. Din
nefericire, având în vedere excesele patriotarde din a doua parte a anilor ’80, strategia
Maurer-Bodnăraș avea să-l legitimeze pe Ceaușescu ca lider incontestabil al Partidului
Comunist Român și, implicit, al statului român. Pentru că, dacă acceptăm viziunea Școlii de la
Copenhaga, potrivit căreia securitatea mai ales este un act discursiv (speech act), exponentul
importantului discurs din august 1968 a fost Nicolae Ceaușescu. Nu există dovezi că
Bodnăraș și Maurer i-ar fi sugerat lui Ceaușescu să-l invite pe Richard Nixon în România în
1969. E foarte probabil însă ca cei doi să fi făcut această sugestie, mai ales după vizita lui
Nixon în România din 1967, ca persoană privată. Iată deci că strategia Maurer Bodnăraș îl
legitima pe Ceaușescu nu doar pe plan intern, ci și pe plan internațional.

1969. Balansare internă și externă. Vizita președintelui Nixon la București

Academicianul Malița istorisește pe larg în Istoria prin ochii diplomatului prima vizita
a lui Richard Nixon în România din anul 1967. Dincolo de picanteriile povestirii, merită
amintit faptul că Nixon a discutat cu Ceaușescu despre importanța enormă a Chinei la nivel
internațional și despre faptul că România putea contribui la încălzirea raporturilor dintre
Washington și Peking. Faptul ca resetul SUA-China putea fi mediat de București demonstra
imaginea bună pe care o avea România în Statele Unite la acel moment. Vizita lui Nixon a
23
avut loc în luna aprilie. În luna iunie a aceluiași an, președintele Johnson reitera, la
Washington, în fața prim-ministrului Ion Gheorghe Maurer oferta ca România să medieze
dezghețarea raporturilor diplomatice dintre Statele Unite și China. E de remarcat că solicitarea
președintelui Johnson îi este adresată direct lui Maurer, catalogat de președintele american
drept un ,,lider comunist neobișnuit’’, și nu lui Ceaușescu, a cărui anvergură politică, internă
și internațională, avea însă să crească enorm în 1968 și în 1969.
Invitația adresată președintelui Nixon de a vizita România era trimisă de partea
română ambasadorului american la București, Richard Davis, la doar șapte zile de la
inaugurarea mandatului noului președinte, în ianuarie 1969. Vizita președintelui Nixon în
România a fost ultima dintr-un periplu amplu, ce-a inclus Filipine, Indonezia, Tailanda, India
și Pakistan, adică țări nealiniate, pentru dominația cărora se luptaseră în anii ’60 China,
Uniunea Sovietică și Statele Unite, încleștare ce avea să continue și în ultimele două decenii
ale Războiului Rece. Vizita președintelui Nixon la București a reprezentat o lovitură de
imagine colosală pentru Nicolae Ceaușescu, dar și pentru regimul comunist din România.
,,Sursele documentare, și, mai ales, cele de presă arată că, în final, vizita a fost un mare succes
de imagine pentru liderul comunist român, Nicolae Ceaușescu. Adăugându-se condamnării
invaziei din Cehoslovacia, această întâlnire a ridicat prestigiul internațional al conducătorului
român la cote neegalate de alt lider comunist din Europa de Est. În plus, pe plan intern,
popularitatea și încrederea pe care românii i le-au arătat, au înregistrat acum cel mai înalt
nivel din întreaga perioadă de 25 de ani în care Ceaușescu a condus P.C.R. și
România’’(Manea 2016, 157). Având în vedere că vizita președintelui Nixon a confirmat, deci
a sporit, valoarea strategică a regimului comunist atât pe plan intern, dar mai ales pe plan
internațional, evenimentul în sine poate fi considerat atât un act de balansare internă, cât și
unul de balansare externă. Presa americană îl prezenta pe Ceaușescu ca leading maverick.
Presa sovietică în schimb, cataloga vizita drept o tentativă a Statelor Unite de a-și crea capete
de pod în Europa de Est și de dilua solidaritatea țărilor socialiste. Precum și ca pe un act de
știrbire a prestigiului României în cadrul Pactului de la Varșovia. În cazul părții americane,
vizita a folosit și președintelui Nixon. Mai exact, Casei Albe care, în contextul ostilității
arătate de Kremlin, demonstra că are și alte opțiuni în Europa de Est. Departamentul de Stat
însă, n-a fost tocmai deschis față de această vizită, considerând că deplasarea președintelui
Nixon la București poate dăuna negocierilor SALT (Strategic Arms Limitation Talks) cu
partea sovietică (Manea 2016, 158). Percepția Departamentului de Stat a fost însă eronată.
Fiindcă partea sovietică răspundea mai eficient la exerciții diplomatice de forță, așa cum a fost
vizita președintelui Nixon la Peking, în 1972. Imediat după aceasta, la Moscova, se semna
SALT I, sovieticii dovedind rapid deschidere de teama conturării unui pol de putere SUA-
24
China împotriva URSS. În cadrul întrevederii cu președintele Nixon de la București,
Ceaușescu a respins cu hotărâre doctrina Brejnev, a suveranității limitate, o doctrină care
înlocuia mai vechea doctrină Hrușciov ce admitea existența diferitelor căi (naționale) de
instituționalizare a socialismului. Doctrina Brejnev stabilea că, din perspectiva progresului
social-politic, era valabil un singur model: cel impus de Moscova. Ceaușescu reitera în cadrul
întrevederii cu președintele Nixon una dintre ideile dragi regimului comunist de la București,
aceea potrivit căreia diferența de ,,orânduire socială’’ n-ar trebui să împiedice colaborarea
dintre statele lumii pentru ,,consolidarea păcii și securității’’. Ceaușescu pedala astfel pe una
dintre ideile centrale ale propriei strategii, respectiv multivectorismul. Multivectorismul este o
politică externă anti-alianță, o strategie adaptivă practicată îndeosebi de statele din Lumea III-
a, dar și de țări precum India, Turcia sau Brazilia (Molchanov 2016, 136). Mai precis, o țară
puțin dezvoltată economic ca România nu-și permitea să rămână prizoniera unei filosofii
regionale de securitate, cea agreată de Moscova, care îi încetinea ritmul modernizării. Altfel
spus, multivectorismul afirmat de Ceaușescu în politica externă viza atenuarea
vulnerabilităților multiple de securitate cu care se confrunta România în perioada Războiului
Rece.

Balansare externă. Medierea dintre SUA și China

Declarația adoptată la plenara CC al PMR în aprilie 1964 statua nu numai preferința

României pentru suveranitate economică, pentru principiul neamestecului în treburile interne,
precum și pentru absența raporturilor ierarhice între partidele comuniste din diferite state. Într-
un cuvânt, pentru ,,suveranitatea statului socialist’’. Declarația, care formaliza în realitate
Primăvara de la București, conținea și o invitație la dezescaladarea tensiunilor dintre China și
Uniunea Sovietică, amorsate de doctrina Hrușciov, a coexistenței pașnice, pe care Pekingul,
dar și statele nealiniate, o percepeau ca pe o înțelegere geostrategică între SUA și Uniunea
Sovietică, aceasta din urmă eschivându-se astfel de lupta împotriva imperialismului capitalist.
România sugera că polemica publică dintre China și Uniunea Sovietică afecta credibilitatea
mișcării socialiste pentru că evidenția clivajele ideologice majore din cadrul acesteia. În
virtutea principiului care a ghidat politica externă a României pe tot parcursul Războiului
Rece, respectiv principiul coexistenței pașnice între state cu sisteme sociale diferite,
Bucureștiul propunea ca diferendul dintre Moscova și Beijing să fie rezolvat prin tratative și
nu prin luări de poziție publice, cu caracter belicos. De notat străduința Bucureștiului ca acest
comunicat să fie redactat într-un limbaj neutru, astfel încât să nu pară că România preferă

25
vreuna din cele două părți, deși, așa cum s-a demonstrat în 1968, cu prilejul Primăverii de la
Praga, China reprezenta o ancoră de securitate pentru România.
Preambulul secțiunii a avut rolul de a arăta că președintele Johnson invita partea
română, în 1964, să medieze rapoturile cu Vietnamul de Nord, iar, în 1967, să se implice în
reînnodarea raporturilor diplomatice dintre SUA și China, ca urmare a poziției echilibrate
adoptată de România pe plan internațional (Manea 2016; Watts 2011). Nu insistăm aici asupra
modului în care România a ajutat partea americană în negocierile cu Vietnamul de Sud,
operațiune secretă pe care președintele Johnson o denumește Operațiunea PACKERS, după
numele echipei de fotbal american campioană a NFL în 1967. Semnificativ e că, pentru a
recunoaște meritele părții române, Statele Unite au propus Bucureștiul ca loc în care să se
deruleze, în anul 1968, negocierile de pace privind Războiul din Vietnam. Uniunea Sovietică
a propus Varșovia, pentru ca în cele din urmă negocierile să se desfășoare la Paris.
În ceea ce privește demersul de mediere a raporturilor dintre SUA și China, implicarea
părții române începe în 1967, în contextul Războiului de Șase Zile. La sugestia președintelui
Johnson, Maurer și Bodnăraș se deplasează în China, unde îi transmit premierului Zhou Enlai
mesajul administrației americane. Emisarii români au transmis că Washingtonul nu dorea un
război cu China, după cum nu intenționa nici schimbarea sistemului de guvernare din China.
Intenția Washingtonului era aceea de a stabili relații comerciale cu Pekingul și de a relansa
astfel și raporturile politice. Ar fi fastidioasă prezentarea diligențelor depuse de România
pentru apariție dezghețului diplomatic dintre Washington și Peking. Sugestiv e faptul că nu
numai administrația Johson solicită implicarea României în dosarul chinez, ci și administrația
Nixon. Astfel, cu prilejul vizitei la București, în august 1969, președintele american invită
România să-și asume din nou rolul de mediator al interacțiunii strategice China-SUA (Manea
2016, 136). În 1970, cu ocazia vizitei lui Ceaușescu în Statele Unite, Nixon îl flata pe liderul
român numindu-l ,,pacificator’’ al relațiilor sino-americane (op. cit., p. 140). Simultan însă,
Statele Unite au utilizat și canalul pakistanez pentru demersul de apropiere strategică față de
China, canal care s-a dovedit mai eficient, deși partea română a fost prima care a obținut
acceptul lui Zhou Enlai de se întîlni, la Peking, cu un trimis special al guvernului american.
Cu toate acestea, pakistanezii au transmis mai repede mesajul premierului chinez la
Washington. De ce s-a întâmplat asta rămâne un mister. Fie că au fost interese strategice ale
regimului Ceaușescu, fie că ambasadorul României la Washington avea legături cu KGB,
contează mai puțin. Cert este că, din pricina vulnerabilităților inerente, Statele Unite renunță
la canalul românesc. E limpede însă că implicarea României în acest demers, la solicitarea
atât a administrației Johnson, cât și a administrației Nixon, dovedea încrederea de care se

26
bucura partea română la Washington. În plus, demersul a apropiat România de Statele Unite și
poate fi considerat un act de balansare externă.

Anii ’70. Doctrina Ceaușescu. Interludiu strategic

Interludiul strategic la care se referă secțiunea scoate la iveală trecerea treptată de la

doctrina Dej-Maurer la doctrina Ceaușescu, o traversare care nu se produce brusc, în 1972,
prin demiterea lui Corneliu Mănescu din funcția de ministru de externe, așa cum susține
Mircea Malița. Înainte de minirevoluția culturală inaugurată de celebrele teze din iulie 1971,
care anunțau doctrina Ceaușescu și, implicit, sfârșitul Deceniului Deschiderii, se poate
remarca o implicare din ce în ce mai activă a lui Ceaușescu în vizitele importante la nivel
înalt. Astfel, vizita din Statele Unite din 1970, precum și discursul ținut în cadrul Adunării
Generale a ONU, sunt evenimentele care ocazionează trecerea lentă de la doctrina Dej-
Maurer, a celei mai mici dependențe posibile față de Uniunea Sovietică, la doctrina
Ceaușescu, a independenței față de Uniunea Sovietică. Mircea Malița chiar precizează în Zid
de pace, turnuri de frăție că prima mare neînțelegere dintre Ceaușescu și Maurer a apărut în
1971, pe marginea ponderii investițiilor în PIB. Ceaușescu plănuia investiții de aproximativ
35-40% din PIB, în vreme ce Maurer argumenta pentru investiții mai mici de 20% din PIB.
Investițiile faraonice vizate de Ceaușescu urmau să afecteze negativ – cum de altfel s-a și
întâmplat – sectorul bunurilor de consum și calitatea vieții. Altceva reține însă atenția. Mircea
Malița arată că până la fricțiunile din 1971, Ceaușescu ,,urmase uneori ad litteram’’
instrucțiunile lui Maurer (Malița și Giurescu 2011, 61), aspect important, ce vădea
ascendentul personal și politic al prim-ministrului Maurer asupra secretarului general al PCR,
Nicolae Ceaușescu. Acest ascendent se risipește în debutul deceniului șapte. De altfel, Malița
observă că Ceaușescu preia, încă din debutul anilor ’70, vizitele la nivel înalt care fuseseră
apanajul lui Maurer pe tot parcursul anilor ’60 (Malița și Giurescu 2011, 120).
În luna octombrie a anului 1970, Ceaușescu a întreprins o vizită de două săptămâni în
Statele Unite la invitația președintelui Nixon. Cele mai importante momente ale acestei vizite
au fost discursul susținut de Ceaușescu în cadrul Adunării Generale a ONU și întâlnirea la
nivel înalt cu Richard Nixon de la Casa Albă. Discursul în sine n-a conținut elemente
spectaculoase, deși expunerea conținea liniiile directoare ale doctrinei Ceaușescu. Mai
important era faptul că, în prezentarea sa, Ceaușescu a ignorat Uniunea Sovietică și a criticat
Statele Unite, o singură dată, cu referire la Războiul din Vietnam (Manea 2016, 179). În fața
ministrului de externe sovietic Andrei Gromîko, Ceaușescu reitera principiul central al
Primăverii de la București din 1964, respectiv ,,independența și neintervenția în treburile
27
interne ale altui stat’’. Enunțarea acestui principiu avea o importanță politică semnificativă.
Ceaușescu respingea astfel, de la tribuna ONU, doctrina Brejnev, a suveranității limitate. Erau
reluate și alte idei pivot ale Primăverii de la București, precum cooperarea dintre statele cu
orânduiri sociale diferite, desființarea blocurilor militare incompatibile cu principiile ONU și
lichidarea bazelor militare de pe teritoriul altor state. Totodată, Ceaușescu sublinia necesitatea
admiterii Chinei în cadrul ONU. Interesant este modul de expunere a situației practicat de
liderul de la București. Amenințările la adresa independenței naționale erau definite ca
amenințări la adresa păcii și a civilizației. Ceea ce însemna că, doctrina Brejnev – a
suveranității limitate și a ireversibilității cuceririlor socialismului -, nu numai că era criticată
direct de Ceaușescu. Simultan, era descrisă ca o amenințare directă la adresa păcii și a
civilizației. În contrast deci cu doctrina Brejnev, doctrina Ceaușescu se contura ca o doctrină a
coexistenței active, care milita pentru ,,destindere și cooperare internațională’’(Manea 2016,
179), adică o anticipare de aproximativ 16 ani a doctrine Gorbaciov. Adică exact ceea ce nu s-
a întâmplat pe parcursul anilor ’80.
În cadrul vizitei la Casa Albă, Ceaușescu a apăsat pe câteva dintre ideile enunțate și de
la tribuna ONU. Astfel, în pofida deosebirilor de orânduire socială, sublinia Ceaușescu,
România și Statele Unite puteau colabora în domeniul economic, științific și cultural (Manea
2016, 188), declarație care scotea la iveală pragmatismul Bucureștiului. Accentul pe
colaborarea economică, științifică și culturală trăda interesul României pentru capitalul și
tehnologia americană și, în subsidiar, pentru cultura de masă a capitalismului. De altfel,
Ceaușescu a solicitat primirea de către România a clauzei națiunii celei mai favorizate,
precum și investiții din partea companiilor americane. Președintele Nixon a replicat că
economia americană nu era una etatizată, motiv pentru care solicitarea de finanțarea venită
din partea Bucureștiului avea nevoie de audiență din partea mediului privat. Trebuie
menționată și propunerea lui Ceaușescu de organizare a unei conferințe de securitate în
Europa – un CSCE avant la lettre – la care ar fi trebuit să participe inclusiv Statele Unite și
Canada. Vizita lui Ceaușescu în SUA poate fi deci interpretată drept un act de balansare
externă. Vizita însă, reprezenta metamorfozarea doctrinei Dej-Maurer în doctrina Ceaușescu.

DOCTRINA CEAUȘESCU ÎN ANII ’70. BALANSAREA INTERNĂ

Deceniul deschiderii, acea perioadă de strălucire extraordinară a diplomației

românești, ia sfârșit în 1972, odată cu trecerea pe linie moartă a lui Corneliu Mănescu. În
1974 erau scoși din joc și Maurer, și Bodnăraș. În acest mod, Ceaușescu nu numai că se
28
descotorosea de apropiații lui Dej, la distanță de aproape un deceniu de la moartea acestuia
din urmă. Ceaușescu repudia astfel elita politică care propusese viziunea de politică externă
din spatele doctrinei Dej-Maurer și care, susține Academicianul Malița, ferise România de
invazia trupelor sovietice în 1968, după Primăvara de la Praga. Ceea ce a făcut Ceaușescu
semăna întrucâtva cu revoluția culturală din China, cu diferența că epurarea declanșată de
Ceaușescu era una redusă ca anvergură și nesângeroasă. Ceaușescu scăpa astfel de artizanii
doctrinei Dej-Maurer, dar își clădea propria mare strategie pe cea a predecesorilor, fără însă să
mai beneficieze de simțul strategic și de consilierea acestora. Probabil că epurarea unei
generații de strategi, considerată desuetă de noul președinte ale RSR, funcție pe care
Ceaușescu și-o face cadou începând cu anul 1975, a constituit principalul motiv – alături de
multe altele – care a generat metamorfozarea independenței strategice față de URSS urmărită
de Ceaușescu în anii ’70 în izolarea de rău augur din anii 80’. Discutăm în cele ce urmează
acțiunea de balansare externă a doctrinei Ceaușescu în anii ’70.

BALANSAREA EXTERNĂ

Acțiunea geoeconomică a României în Lumea a III-a

Din punct de vedere ideologic, Ceaușescu a fost, încă din 1965, după moartea lui Dej,
apropiat de ideile centrale ale doctrine Dej-Maurer, adică suveranitate economică în cadrul
C:A.E.R. și autonomie în cadrul Pactului de la Varșovia. Dincolo de rezonanța ideologică cu
doctrina Dej-Maurer, Ceaușescu a fost nevoit să continue viziunea strategică a predecesorului
său și pentru că aceasta era susținută de o bună parte a Partidului, dar și de marea majoritate a
populației (Gilberg 1990, 173). Dar Ceaușescu, lipsit de sfătuitorii pe care i-a avut Dej, în
special Maurer și Bodnăraș pe care-i trece pe linie moartă în 1974, supralicitează din punct de
vedere strategic și fixează obiectivul independenței de Moscova. Cum asimetria de putere
dintre România și Moscova era vizibilă pe cel puțin trei planuri – economic, ideologic și
military – Ceaușescu și-a propus reducerea acestor disparități în mod simultan. Ceea ce pentru
un stat cu nivelul de (sub)dezvoltare al României, era imposibil Secțiunea prezintă proiectul
geoeconomic al României în Lumea a III-a din anii ’70, adică dimensiunea economică a
doctrinei Ceaușescu. Se poate spune, fără teama de a greși prea mult, că viziunea
geoeconomică a Bucureștiului din anii ’70 a fost singurul proiect colonialist coherent elaborat

29
de România în istoria sa modernă. Dar proiectul contează în primul rând prin rezultatele pe
care le produce.
Pentru ca acest proiect să aibă legitimitate, adică pentru ca apropierea României de
țările Lumii a III-a să fie acceptată de acestea din urmă, în așa fel încât România să nu fie
percepută ca o putere neo-imperialistă, a fost nevoie de un subterfugiu ideologic, de natură să
schimbe identitatea strategică a României, din țară socialistă în țară socialistă în curs de
dezvoltare. Avatarul identității strategice a României a fost enunțat în 1972, cu ocazia
conferinței naționale a PCR. Cu această ocazie Ceaușescu a subliniat că România a depășit
faza subdezvoltării, dar continuă să fie o țară în curs de dezvoltare (Barnett 1992, 49). În
esență, Ceaușescu afirma că stadiul dezvoltării politice a României întrecuse stadiul
dezvoltării economice. O astfel de inovație ideologică era necesară pentru a apropia România
de Lumea a III-a sau de țările nealiniate fără însă a îndepărta România de Est, dar nici de Vest.
Ca atare, grație acestei inovații ideologice, România urma să medieze atât între Est și Vest, cât
și între Nord și Sud. Demara astfel strategia lui Ceaușescu de a deveni un lider important al
Lumii a III-a, poziție după care tânjiseră și Broz Tito, Anwar Sadat, Kwame Nkrumah, Ahmed
Sukarno ș.a.
Mai importante decât ambițiile de lider mondial ale lui Ceaușescu, sunt acțiunile
întreprinse de România pentru a se insera din punct de vedere economic în statele Lumii a III-
a40. Pentru acest scop, au fost întreprinse, pe de o parte, acțiuni politice, iar, pe de altă parte,
acțiuni economice. Toate aceste acțiuni pot fi considerate parte a procesului de balansare
externă, prin care România urma, cel puțin în teorie, să-și diminueze dependența economică
de URSS și C.A.E.R.. Din punct de vedere politic, România a căutat în primul rând o
recunoaștere internațională a noii sale identități strategice, afirmată în 1972, aceea de țară
socialistă în curs de dezvoltare (Barnett 1992, 62). Garanția acestei găselnițe ideologice a fost
admiterea României, în 1976, în grupul țărilo nealiniate, așa-numitul Grup al celor 77 sau
G77. În aceeași perioadă, România repurta o serie de victorii instituționale care-i sporeau
atractivitatea politică și economică. În 1971, România devenea membră a GATT (viitoarea
Organizație Mondială a Comerțului), iar un an mai târziu a Băncii Mondiale și a Fondului
Monetar Internațional. În 1975, România primea clauza națiunii celei mai favorizate din
partea Statelor Unite. O altă componentă politică a efortului geoeconomic al României a
constituit-o turul de forță întreprins de Ceaușescu în Africa, o campanile diplomatică care a
contat însă mai degrabă ca exercițiu de PR pe plan intern și internațional. Astfel, în 1972 sunt

40
Prin Lumea a III-a sau state nealiniate desemnăm statele care îndeplinesc două condiții. Sunt în afara Europei
din punct de vedere geografic și nu sunt state comuniste. Există însă câteva excepții notabile de la această regulă.
Astfel, Turcia, Cipru și Malta nu sunt considerate state din Lumea a III-a întrucât au o politică externă europeana
(Barnett 1992, XIX).
30
vizitate Congo, Zambia, Zair, Tanzania și Republica Centrafricană. În 1977, Mauritania,
Senegal, Ghana, Coasta de Fildeș și Nigeria. În 1979, Gabon, Angola, Zambia, Mozambic,
Sudan, Burundi. Iar în 1983, Etiopia, Mozambic, Zimbabwe și Somalia. Trecând acum la
acțiunile economice, România a acordat o serie de credite economice, cu dobâzi mari, statelor
din Africa Subsahariană. Dincolo de câștigurile provenite din dobânzi, aceste credite erau
necesare în primul rând pentru cumpărarea produselor industriale de calitate precară frabricate
în România (Barnett 1992, 67). Produsele industriale de slabă calitate fabricate în România
erau în acord cu înzestrarea tehnologică a industriei locale. Dar, concomitent, erau și parte a
unei strategii economice. În primul rând, orice țară care se industrializează, mai ales dacă nu
beneficiază de asistența politică și tehnologică a unui stat puternic, va începe prin a fabrica
produse industriale de slabă calitate. Este un pas, foarte important altfel, către produsele de
calitate superioară. România putea opta să rămână neindustrializată, potrivit insidioasei teorii
a avantajului comparative enunțată de David Ricardo. Numai că țările neindustrializate au de
regulă o întârziere civilizațională majoră. România a ,,beneficiat’’ în procesul de modernizare
a propriei industrii de o serie de piedici din partea URSS dar și a altor state membre C.A.E.R.
care urmăreau menținerea României în poziția de țară preponderent agrară. În al doilea rând,
România urma să vândă aceste produse statelor din Lumea a III-a pentru a reduce dependența
față de comerțul cu statele membre C.A.E.R. Din acest punct de vedere, a fost obținută o
performanță notabilă, adică reducerea ponderii de 72% comerț cu statele C.A.E.R. în 1958 la
37,5% în 1975 (Roper 2005, 52-53). Trebuie spus aici că, în anii ’50, atunci când Gheorghiu-
Dej a inițiat procesul strategic al reducerii dependenței economiei României față de URSS și
de celelalte membre ale C.A.E.R., au protestat vehement RDG și Cehoslovacia, care au acuzat
România de ,,practici comerciale incorecte din punct de vedere ideologic’’(Roper 2005, 34).
Prin dezvoltarea relațiilor comerciale cu Marea Britanie, Suedia, Belgia, Elveția și RFG,
România exporta cherestea și produse alimentare în schimbul mașinilor-unelte cu ajutorul
cărora își susținea și, concomitent, grăbea procesul de industrializare. În felul acesta, deși în
continuare dependentă de URSS și de C.A.E.R., România își reducea dependența față de cele
mai industrializate state din C.A.E.R., respectiv RDG și Cehoslovacia. Dominată, la finele
celei de a Doua Conflagrații Mondiale, de practicile economiei țărănești, de subzistență,
economia românească avea nevoie de timp pentru o modernizare capabilă să susțină ambițiile
de independență strategică ale Bucureștiului. O altă parte a strategiei (geo)economice gândită
de Ceaușescu a constituit-o pregătirea și trimiterea de specialiști din România în Africa
Subsahariană. Astfel, din cei 16 800 de specialiști pe care România îi trimisese peste hotare în
1976, peste 12 000 erau prezenți în state din Africa (Barnett 1992, 63). Pregătirea de
specialiști pentru a lucra ,,afară’’ dovedește clar orientarea strategică spre exterior a României
31
în anii ’70. Lipsa unei astfel de orientări producea efecte importante în Uniunea Sovietică în
anii ’50, când Moscova dorea să se implice activ în statele din în curs de dezvoltare – din
Lumea a III-a – care erau membre ONU. Pentru aceste state, Moscova avea doar 48 de
specialiști, spre deosebire de centre cu vocație imperială, precum Statele Unite, cu 924 de
specialiști, Marea Britanie, cu 1 143, și Franța, cu 683 de experți (Friedman 2015) De
asemenea, dintre cei 6 500 de studenți din România proveniți din statele Lumii a III-a, 4 000
veneau din Africa (Barnett 1992, 63). Nu în ultimul rând, România înființează o serie de joint
ventures sau companii mixte în Africa, cu precizarea că, în acord cu formula colonialistă
clasică, România furniza tehnologia, tehnicienii și capitalul, iar localnicii munca (Barnett
1992, 68). Ce câștiga România din acest demers sau, mai bine spus, ce ar fi trebuit să câștige?
Strategia era simplă. România cumpăra țiței nerafinat din Africa Subsahariană și din Orientul
Mijlociu, pe care îl rafina și îl exporta în Occident (Barnett 1992, 70). În plus România urma
să devină furnizor de tehnologie și de armament pentru statele Lumii a III-a. Astfel,
dezvoltarea economică a României era asigurată, după cum era asigurată și poziția lui
Ceaușescu de lider politic internațional. Strategia a fost urmată atât în legătură cu Africa
Subsahariană, cât și cu Orientul Mijlociu.
Iată deci că, la nivel de strategie, a existat o viziune colonialistă. Să vedem însă care
au fost rezultatele efortului geoeconomic al României în Africa. În bună măsură, rezultatele au
fost puternic subdimensionate în raport cu eforturile depuse. Spus mai pe șleau, România a
pierdut din cauza acestei viziuni geoeconomice. În primul rând din cauza contextului
internațional. România și-a dublat importurile de petrol din Orientul Mijlociu exact în
perioada șocurilor petroliere, când prețul petrolului s-a dublat sau s-a triplat, adică în
răstimpul 1973-1974 și 1977-1980. Ca atare, în perioada 1979-1981 deficitul de cont curent al
României în raport cu statele membre OPEC este în jur de 3,9 miliarde de dolari (Barnett
1992, 73). De aici încep tensiunile dintre București și instituțiile de credit din Occident. E
interesant de precizat că dacă în anii 60’-70’ coșmarul lui Ceaușescu l-a reprezentat o invazie
sovietică, în anii ’80 coșmarul lui Ceaușescu era reprezentat de creditorii occidentali. În al
doilea rând, strategia geoeconomică a României s-a dovedit falimentară din cauza
slăbiciunilor structurale ale propriei economii, o economie sub-tehnologizată, bazată pe
muncă extensivă, după modelul agriculturii de subzistență. Interesant e că ,,logica țărănească’’
a lui Ceaușescu era incompatibilă cu noțiuni precum muncă intensivă, tehnologizată, bazată
pe încurajarea sectorului de cercetare-dezvoltare. De altfel, unul dintre motivele strategice din
spatele celebrului Decret din 1966, care interzicea avorturile în România, era tocmai acesta.
Productivitatea muncii urmă să crească după modelul țărănesc, al muncii extensive, prin
multiplicarea brațelor de muncă. La finele Războiului Rece, productivitatea muncii în fostele
32
țări comuniste era de cinci ori mai mică comparativ cu randamentul economiilor occidentale
(Berend). În al treilea rând, tururile Africii întreprinse de Ceaușescu au fost mai degrabă
exerciții de PR, în cadrul cărora Bucureștiul puncta ideologic, dar pierdea din punct de vedere
economic.
Concluzia este că gândirea strategică din spatele efortului geoeconomic al României a
fost subordonată câștigurilor politice ale lui Ceaușescu, care dorea să ajungă, după cum am
mai spus, un lider al statelor nealiniate. Pentru România însă, efortul geoeconomic din Lumea
a III-a a produs efecte perverse. Astfel, economia României era mai subdezvoltată la începutul
anilor ’80 decât are în debutul anilor ’70, când începuse aventura în Africa Subsahariană și în
Orientul Mijlociu. În plus, Uniunea Sovietică devenea, în anii ’80, cel mai important partener
economic al României, adică exact ce-și dorea Bucureștiul să evite prin comerțul cu Lumea a
III-a (Burakowski 2011, 30). Gândire strategică care produce efecte perverse, adică efecte
contrarii celor preconizate, nu ține cont de conjunctura internă și internațională. Și, din acest
motiv, este profund greșită. Ceaușescu se lepădase însă de mult de specialiștii decodificării
contextului intern și internațional, respectiv de Murer, Bodnăraș și Mănescu.

Protocronism. Balansare internă. 1971

Protocronismul reprezintă forma livrescă (academică) a naționalism-comunismului lui

Ceaușescu. A reprezentat o formă de excepționalism local menită să echilibreze asimetria
ideologică dintre București și Moscova prin construirea unui proces de superioritate
civilizațională a poporului român în raport cu ,,poporul sovietic’’. În 1974 apărea în revista
Secolul XX articolul ,,Protocronism românesc’’. Aparținând criticului literar Edgar Papu,
articolul susținea că o serie de curente literare românești, precum dadaismul sau
suprarealismul, precedaseră curente similare din Occident. Creațiile literare românești nu le-ar
fi influențat pe cele occidentale, susținea Papu, ci doar că ar fi avut caracter profetic, novator.
Altceva era însă interesant la articolul cu pricina. Era semnificativ faptul că Papu sugera
lectorilor săi necesitatea de a cunoaște cultura română, dar mai ales faptul minimalizării,
directe sau indirecte, de către criticul literare a creației ideologice sovietice (Verdery 1994,
161). Tocmai din acest motiv, pentru că minimaliza ,,cultura sovietică’’ și pentru că, implicit,
o afirma pe cea locală, protocronismul a avut priză la public, consideră Verdery. Care susține
însă că apariția ideilor protocroniste trebuie analizată în contextul tezelor din iulie 1971, când
Ceaușescu, după modelul instituit de Mao în China, afirma idei autohtoniste și autarhice nu
numai la nivel politic și economic, dar și din punct de vedere cultural. După Verdery deci,
articolul lui Papu nu apare întâmplător, ci într-un context politic dominat de tentativa de
33
afirmare a doctrinei Ceaușescu, a autarhiei sau a independenței față de Moscova. Contează
mai puțin dacă articolul lui Papu a fost sau nu comandat politic. În primul rând, trebuie spus
că protocronismul afirmat de Ceaușescu continua naționalism-comunismul lui Dej, manifest
mai puțin la nivel doctrinar, dar prezent la nivel acțional, în opoziția față de un C.A.E.R. cu
mai multe viteze, dar și în Primăvara de la București din aprilie 1964, despre care am mai
vorbit. Gândirea națională a lui Dej se verifică însă și la nivelul rescrierii istoriei. Dej produce
un discurs interesant al securizării pentru a legitima epurările din 1952, când comuniștii locali
se descotorosesc de Grupul Moscova. Astfel, Dej, cel mai probabil la sugestia lui Maurer,
conexează epurările cu evenimentele din 23 August 1944, diminuând însă rolul Armatei Roșii
- ,,eliberatoare’’. Momentul fondator al comunismului românescu devenea astfel 23 August
1944, o lovitură de stat înfăptuită însă de comuniștii locali, printre care însă etnicii români
erau minoritari. Deci Ceaușescu preia o gândire naționalistă deja articulată de Dej, dar o
codifică doctrinar și îi crește temperatura cu ajutorul formulelor protocroniste. Protocronismul
produce o serie de exagerări civilizaționale mai ales în materie de rescriere a istoriei. Potrivit
versiunii protocroniste a istoriei, geto-dacii fuseseră cei care sporiseră calitatea civilizațională
a romanilor în urma celor două războaie din debutul secolului II e.n. Deci cei câștigați din
această interacțiune civilizațională fuseseră de fapt romanii, și nu localnicii, al căror nivel de
dezvoltare era superior. De asemenea, o serie de ,,descoperiri arheologice’’ atestau, în anii
’80, faptul că civilizațiile apărute pe teritoriul actual al României nu doar că erau mai vechi, ci
erau și mai dezvoltate decât civilizațiile din Mesopotamia sau din alte arii ale Orientului
Mijlociu (Gilberg 1990, 20). De asemenea, în versiunea protrocronistă, succesorul legitim al
marilor domnitori români, Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul și Vlad Țepeș,
nu putea fi altul decât Ceaușescu. Apăreau și alte exagerării legate de primatul civilizațional al
românilor în materie de descoperiri științifice și realizări culturale. Ceea ce contează, în al
doilea rând, este că discursul protocronist a virat rapid de la o narațiune strategică colectivă,
de tipul noi, poporul – we, the people – către un discurs strategic menit să-l elogieze pe
Ceaușescu. Avea loc trecerea de la un excepționalism colectiv – de înțeles într-o anumită
măsură din perspectiva legitimității orizontale a statului – la un excepționalism individual.
Adică la un deșănțat cult al personalității dedicat lui Ceaușescu, al cărui discurs tern, agramat
și pigmentat cu o gesticulație caraghioasă, contrasta frapant cu imaginea de lider regional și
mondial proiectată de propaganda momentului, totul într-un context marcat de lipsuri majore
din perspectiva bunurilor și serviciilor publice de bază. Protocronismul s-a transformat deci în
ceaușism (Gilberg 1990, 57), adică într-o formulă grotescă de comunism personalizat.
Ceaușismul n-a mai fost deci naționalism-comunism. Ci un comunism personalizat, care viza
conservarea puterii unui clan, dar care, îndeosebi în ultima parte a anilor ’80, s-a dovedit, ca
34
stil de conducere, un dezastru social, economic, dar și politic, prin atomizarea sau
depolitizarea masivă a societății românești. Ridicolul lui Ceaușescu, colonizatorul ineficient al
Lumii a III-a, a ieșit puternic în evidență mai ales în contrast cu ,,naturalețea’’ de tip glaznost
și perestroika afișată de Gorbaciov, cu prilejul vizitei din 1987 a liderului sovietic în România.
Se contura astfel un nou eșec strategic. Efectele perverse (nescontate) ale protocronismului
transformat în ceaușism, care viza independența ideologică a României față de Moscova, îl
delegitimau pe Ceaușescu și îl legitimau pe Gorbaciov.

(In)dependența militară în Pactul de la Varșovia. Balansare externă.

Ca și celelalte state din Europa Centrală și de Est aflate în sfera de influență a URSS,
România a fost obligată să devină membră a Tratatului de la Varșovia începând cu 1955. Cu
toate acestea, România a avut o conduită specifică în cadrul acestei organizații militare
regionale. În primul rând, România a fost singurul stat membru al Tratatului care nu a mai
avut, începând cu anul 1958, trupe sovietice pe propriul teritoriu, ca urmare a negocierilor
dintre tandemul Dej-Maurer și Hrușciov începute încă din 1955. În al doilea rând, România a
fost singurul stat membru al Tratatului care a solicitat explicit desființarea blocurilor militare
– atât a Tratatului de la Varșovia cât și a NATO -, precum și retragerea trupelor militare de pe
teritoriul altor state. Aceste două principii figurează atât în rezoluția PRM din aprilie 1964, cât
și în celebrul discurs al lui Ceaușescu de la ONU din 1970, dar și în multe alte luări de poziție
ale liderilor de la București. În al treilea rând, România nu a participat la manevrele militare
ale Tratatului și nu a fost de acord ca astfel de manevre să se desfășoare pe propriul teritoriu.
În al patrulea rând, România a fost singurul stat membru al Tratatului care nu a participat la
invadarea Cehoslovaciei în 1968. Toate aceste aspecte arată că statul României în cadrul
Pactului de la Varșovia era cvasi-similar cu poziția Franței în NATO, respectiv o participare
mai degrabă politică decât militară. Cert este că în virtutea disidenței strategice articulate de
Dej-Maurer și însușită ulterior de Ceaușescu, România s-a distins printr-o serie de
acțiuni/discursuri contondente la adresa Tratatului de la Varșovia. Astfel, la plenara Marii
Adunări Naționale din 1972 s-a adoptat un document care stipula că ,,solicitarea de rezistență
politică, economică și militară din partea anumitor state poate fi solicitată doar de Partid și
organismele alese ale statului și nu de grupuri nespecificate’’ (Ouimet 2003, 72-73). Un astfel
de document codifica, în mod implicit, respingerea doctrinei Brejnev, a suveranității limitate,
și reafirmarea celebrului principiu ,,al neamestecului în treburile interne ale altor state’’,
enunțat explicit încă din aprilie 1964, cu ocazia Primăverii de la București. Declarația Marii
Adunări Naționale venea în contextul reformei Tratatului de la Varșovia din debutul anilor
35
’70, când Moscova solicita, în caz de manevre comune sau de război, ,,comanda comună’’.
Evident, această comandă comună urma să fie supervizată de un general sovietic. Ceaușescu a
protestat și a afirmat că e de neconceput ca deciziile în privința armatei să fie luate de
altcineva cu excepția Guvernului și a Partidului (Ouimet 2003, 75). Ceaușescu a respins pe tot
parcursul deceniului șapte solicitările Uniunii Sovietice de obținerea e drepturilor de ,,trazit
extrateritorial prin România’’ de către trupele Pactului, precum și solicitările privind
sovietizarea ,,comandamentului comun’’ al Tratatului de la Varșovia (op. cit., 76). De
asemenea, România a refuzat să participe la exercițiul Brotherhood-in-Arms al Tratatului cu
mai mult decât câțiva militari, deși presa din RDG dădea ca sigură participarea României cu
trupe militare (Ouimet 2003, 76). În discursurile lui Ceaușescu din 1971 apărea sintagma
,,zona Balcanilor’’, cu referire la apropierea Chinei de Iugoslavia și de Albania, după
incidentul cu trupele sovietice de pe râul Ussuri din 1969. Presa maghiară afirma atunci
existența unei axe Peking-București-Belgrad-Tirana pro-China, axă ce avea simultan orientare
anti-sovietică (ibidem). E cert că astfel de imprudențe discursive nu ar fi apărut în ultima parte
a anilor ’60, când atât de marea strategie cât și de comunicarea strategică se ocupa tandemul
Maurer-Bodnăraș. Marca conducerii lui Nicolae Ceaușescu a fost retorica agresivă la adresa
Uniunii Sovietice, dublată de un naționalism-comunism excesiv, care a consolidat, într-o
primă fază, dominația lui Ceaușescu pe plan intern, dar a știrbit reputația României pe plan
internațional. Pe fond însă, dependența economică a României față de Uniunea Sovietică a
fost relativ constantă în anii ’70 pentru a crește brusc în anii 80’, ca o consecință a deficitului
comercial major înregistrat de România în urma importului de petrol din statele OPEC. La
finele deceniului șapte, România semna un nou tratat de prietenie, cooperare și asistență
reciprocă cu Uniunea Sovietică, în contextul în care amenințarea Moscovei de a bloca
exportul de minereu de fier spre România ar fi blocat activitatea industriei prelucrătoare
locale, cu consecințe sociale dramatice. Ca atare, dependența economică a României față de
Moscova a garantat dependența militară a Bucureștiului față de Moscova, în pofida retoricii
belicoase a lui Ceaușescu. Pentru diminuarea dependenței militare față de URSS, acțiunea
geoeconomică a României în Lumea a III-a ar fi trebuit să fie un succes.

ANII 80’. DE LA INDEPENDENȚĂ STRATEGICĂ LA IZOLARE INTERNAȚIONALĂ

Academicianul Mircea Malița scria undeva că anii ’80 țin de psihiatrie și că nu pot fi
explicați. Noi credem că anii ’80 pot fi subsumați doctrinei Ceaușescu și etichetați ca deceniu
al închiderii. Am arătat într-una dintre secțiunile anterioare că anii ’60, răstimpul caracterizat
36
de Academicianul Malița drept Deceniu al Deschiderii, pot fi considerați expresia unei
doctrine de securitate, respectiv doctrina Dej-Maurer. Care, pe lângă sintagma Deceniul
Deschiderii, poate primi etichete de tipul ,,diminuarea răului’’, ,,coabitare cu Uniunea
Sovietică’’ sau ,,cea mai mică dependență posibilă față de Uniunea Sovietică’’. Doctrina
Ceaușeascu a avut ca principal țel nu doar ,,independența față de Uniunea Sovietică’’, ci și
autarhia economică, într-un moment în care diviziunea internațională a muncii era din ce în ce
mai pronunțată. De asemenea, daca doctrina Dej-Maurer a vizat un proces de
reprofesionalizare și renaționalizare a osaturii birocratice a statului român, doctrina Ceaușescu
a vizat trecerea de la dictatura de partid la dictatura personală, o traversare instituțională
soldată cu inițiarea unui proces masiv de deprofesionalizare a statului român. În plus,
comparativ cu doctrina Dej-Maurer, doctrina Ceaușescu a avut un ax doctrinar precis conturat.
Este vorba despre naționalism-comunism și componenta livrescă a acestuia, respectiv
protocronismul.
Din punct de vedere politic, referențialul lui Nicolae Ceaușescu s-a dovedit inflexibil
în raport cu schimbările paradigmatice apărute în politica mondială începând cu anii ’70.
Ghidat de un referențial politic specific anilor ’50-’60, Nicolae Ceaușescu duce o politică
externă - atât în raporturile cu Statele Unite cât și în cele cu Uniunea Sovietică - pe
aliniamentele doctrinare din vremea administrației Nixon, aceasta fiind puțin spre deloc
preocupată de problematica drepturilor omului. Această viziune vetustă, ruptă de prevederile
Actului Final de la Helsinki, a impulsionat acțiunea strategică a regimului Ceaușescu cu
consecințe funeste: răcirea, la finele anilor ’80, a raporturilor politice atât cu Statele Unite cât
și cu Uniunea Sovietică. Pe plan intern, doctrina Ceaușescu ventila o puternică insecuritate
socială și politică.
Doctrina Ceaușescu a produs o criză economică majoră pe plan intern. O direcție de
decriptare a doctrinei Ceaușescu, cu obiectivul său de obținere a independenței României față
de Moscova, o reprezintă nu doar reacția la internaționalismului socialist diseminat de
doctrina Brejnev, ci și opoziția față de doctrina Sonennfeld. Renumitul ziar The Washington
Post publica în martie 1976 articolul A Soviet-East European Organic Union, sub semnătura
lui Helmut Sonnenfeld. În esență, articolul afirma existența unei legături organice între
Uniunea Sovietică și statele membre ale Pactului de la Varșovia 41. Din punct de vedere politic,
această viziune anula practic independența României în cadrul blocului socialist, cu
consecința scăderii importanței geostrategice a României pentru Statele Unite. Potențialele
consecințe ale așa-numitei doctrine Sonnenfeld au produs îngrijorări la București, iar
Ceaușescu a solicitat lămuriri Casei Albe. O lună mai târziu, Sonnenfeld declara că recunoaște
41
Burakowski, 209.
37
suveranitatea națională a României, în fața unei Comisii a Congresului Statelor Unite 42.
Dezideratul independenței politice față de Moscova era însă erodat sistematic de crescânda
dependență economică a României față de Uniunea Sovietică. România a fost afectată masiv
de criza petrolului din anii ’70, în condițiile în care regimul Ceaușescu supralicitase
capacitatea de rafinare a petrolului din România fără să țină seamă de performanțele industriei
extractive și de tehnologia disponibilă pe plan intern. Drept urmare, România începe să
importe cantități importante de petrol în 1976, la un preț deja în majorat 1973 și care
înregistra o nouă creștere în 1978. În condițiile în care Iranul, principalul furnizor de petrol,
era blocat de revoluția islamică din 1978, iar Uniunea Sovietică tocmai majora ,,frățește’’
prețul barilului de petrol exportat statelor comuniste, România începea să se confrunte cu o
criză de valută. Dar și cu creșterea sistematică a dependenței față de Uniunea Sovietică, atât
din punct de vedere energetic cât și din perspectiva piețelor de desfacere. Bunăoară, România
exporta 106 000 tone de carne congelată în debutul anilor ’80 pentru piața URSS, ceea ce, pe
fondul diminuării importurilor de alimente, obliga regimul Ceaușescu să impună
raționalizarea cărnii43. Mircea Răceanu subliniază la rându-i dependența economică crescândă
a României față de Uniunea Sovietică. ,,În același timp, economia României devenea din ce în
ce mai dependentă de Uniunea Sovietică care-i furniza, de fapt, necesarul de gaz metan, peste
jumătate din petrolul brut și o mare parte a energiei electrice, minereu de fier și cărbune
cocsificabil’’44. Simultan, doctrina Ceaușescu a ,,autarhiei totale’’45 afecta puternic calitatea
vieții pe plan intern. Principiul politic care ghida autarhia totală urmărea limitarea
importurilor și încurajarea exporturilor de alimente, în condițiile penuriei acentuate de bunuri
de larg consum. Probabil că aici se manifestă referențialul țărănesc al lui Ceaușescu,
programat valoric în ambientul unei economii naturale. Fiindcă autarhia totală părea ghidată
de principiul elasticității consumului din economiile naturale, mai mult decât de atracția
exercitată de maoism asupra lui Ceaușescu. Potrivit acestui principiu țăranul autentic își ajusta
consumul în fiecare an, în raport cu oscilațiile stocului de bunuri și servicii obținut în propria
gospodărie. În societățile moderne acest principiu nu mai funcționează nici din punct de
vedere cultural și nici din punct de vedere economic. Astfel, dincolo de faptul că societățile
moderne sunt de regulă consumeriste, atunci când indivizii se confruntă cu o îngustare a
accesului la bunuri și servicii, persistă inerția de a consuma mai mult decât își permit, în
pofida reducerii accesului la bunuri și servicii.

42
ibidem.
43
Deletant, 192.
44
Răceanu, 257.
45
Burakowski, 287.
38
 Referențialul țărănesc al lui Ceaușescu genera efecte perverse și în materie de
suveranitate, înțeleasă în sens absolut. Consecința era nerespectarea drepturilor omului și
tratatarea funcționarilor civili internaționali proveniți din corpul diplomatic român ca anexe
ale dictaturii personale, în dezacord flagrant cu Carta ONU. Din această perspectivă, în anii
’80, doctrina Ceaușescu se metamorfoza într-o veritabilă doctrină Brejnev. Dar nu în raport cu
vreun stat mambru al Pactului de la Varșovia sau cu orice alt stat, ci în raport cu proprii
cetățeni. Pe scurt, doctrina Brejnev a suveranității limitate afirma trei principii fundamentale.
În primul rând era reiterat principiul care guvernase raporturile dintre blocul comunist și cel
capitalist în anii ’50 și în anii ’60: raporturile dintre state sunt ghidate de principiul non-
intervenției în treburile interne, ceea ce însemna că modul în care se comporta un stat în
interiorul propriilor granițe nu putea constitui preocuparea unui alt stat46. În al doilea rând,
doctrina Brejnev reafirma, sub stindardul internaționalismului socialist, că interesele Uniunii
Sovietice primau în statele membre ale Pactului de la Varșovia 47. Iar în al treilea rând, doctrina
Brejnev respingea cu hotărăre posibilitatea ca interacțiunea politică dintre blocul communist
și cel capitalist să fie condiționată de principiul drepturilor omului. Astfel, doctrina
Ceaușescu, înțeleasă ca doctrină Brejnev orientată împotriva propriilor cetățeni, se traducea în
nesocotirea brutală a drepturilor omului, într-un context internațional în care raporturile
diplomatice Est-Vest erau deja deja coordonate de paradigma drepturilor omului, efect direct
al semnării Actului Final de la Helsinki, în 1975, inclusiv de statele din blocul socialist. Mai
mult decât atât, cheia de boltă a interacțiunii București-Washington o constituia aceeași
direcție doctrinară a drepturilor omului, potrivit expunerii Ministrului Afacerilor Externe,
Andrei Ștefan, care se întâlnea, în 1985, cu omologul american George Schultz. ,,Andrei a
înțeles că aceasta – discuția cu George Schultz - a constituit un prim semnal al creșterii rolului
jucat de problematica drepturilor omului în relațiile dintre Statele Unite și România și că în
viitor aceste aspecte le vor pune în umbră pe celelalte’’48.
În mod evident, regimul Ceaușescu n-a înțeles semnificația revoluției reprezentate de
parafarea Actului Final de la Helsinki din 1975, care statua respectarea drepturilor omului ca
principiu al raporturilor diplomatice dintre Est și Vest. Chestiunea e cu atât mai greu de înțeles
cu cât România avusese o contribuție fundamentală în demararea Procesului Helsinki,
proiectul Ecobescu-Celac, fiind elocvent în acest sens. Percepția eronată a regimului
Ceaușescu în raport cu problematica drepturilor omului are multiple explicații, dincolo de
speculația de mai devreme legată de referențialul țărănesc al dictatorului și de subdezvoltarea
politică a statalității locale. E deja un loc comun în sfera relațiilor internaționale că marea
46
Thomas, 27.
47
Ouimet, 2.
48
Răceanu, 39.
39
majoritate a statelor comuniste plecase de la premisa greșită potrivit căreia cele zece principii
ale Actului Final de la Helsinki ar fi fost dispuse ierarhic, situație în care principiul
neamestecului în treburile interne ar fi avut relevanță politică mai ridicată decât principiul
respectării drepturilor omului. În realitate, așa cum aveau să demonstreze anii ’80, în
construcția socială – și geopolitică - a celor zece principii conținute de Actul Final de la
Helsinki, principiul șapte, al respectării drepturilor omului, a avut cea mai mare greutate
politică. În al doilea rând, Ceaușescu se bucurase de protecția relativă a administrației Nixon,
o promotoare puțin proeminentă a drepturilor omului, în contextul doctrinei Détente și al
apropierii Statelor Unite atât de Uniunea Sovietică cât și de China în anii ’70. Semnificativ în
acest sens este că primul principiu al acordului Basic Principles Agreement, semnat de Statele
Unite și Uniunea Sovietică la Moscova în 1972, statua că raporturile dintre Washington și
Moscova nu vor fi blocate de ideologiile antagonice care animau blocul capitalist, respectiv
blocul comunist. Ca atare, principiul care guverna interacțiunea dintre cele două superputeri
era acela al ,,suveranității, egalității, neamestecului în treburile interne și al avantajului
reciproc’’49. Avea loc astfel o reiterare formală a principiilor care orientaseră interacțiunea
diplomatică Est-Vest în anii ’50 și în anii ’60, aspect deloc surprinzător având în vedere
raporturile întreținute de adminstrația Nixon cu state autoritare precum Coreea de Sud,
Pakistan, Filipine, Iran, Grecia, Portugalia și, după 1973, Chile 50. Cu toatea acestea,
adminstrația Carter introducea principiul respectării drepturilor omului ca principiu
fundamental al politicii externe a SUA încă din amurgul anilor ’70. În fine, cea de a treia
explicație care explică defazarea regimului Ceaușescu în raport cu problematica drepturilor
omului, se referă la declarația lui Leonid Brejnev din 1979, când liderul PCUS condamna
,,pervertirea’’ sensului Actului Final de la Helsinki prin faptul că statele occidentale se
prevalau de acest principiu pentru a interveni în afacerile interne ale țărilor comuniste,
promovând o ideologie anti-comunistă51. E limpede că regimul Ceaușescu a rămas fidel
acestei declarații până la dizolvarea sa, așa explicându-se sinonimia operată de noi între
doctrina Ceaușescu și doctrina Brenev în anii ’80. Sugestiv este însă că Uniunea Sovietică, în
pofida declarației lui Brejnev, a rămas atașată prevederilor Actului Final de la Helsinki din
dorința de a menține legăturile economice cu lumea occidentală. Un exemplu în acest sens
este greva Solidarność din 1981, care nu se mai soldează cu reiterarea Primăverii de la Praga
din 1968, ceea ce, în viziunea unor autori, constituia obștescul sfârșit al doctrinei Brejnev,
sufocată deci încă din 1981 de impactul Actului Final de la Helsinki. De asemenea,
perestroika poate fi interpretată și ca o inserare timidă a principiilor drepturilor omului în
49
Thomas, 48.
50
JLG, 339.
51
Thomas, 131.
40
reforma politică și socială inițiată de Gorbaciov, care era convins de faptul că, nerespectând
drepturile omului, Uniunea Sovietică nu va putea câștiga încrederea Occidentului. De altfel, în
suportul ideologic al doctrinei Gorbaciov, cu acea mixtură ideologică relativ imprecisă despre
valorile umane fundamentale, se simte reverberația doctrinei drepturilor omului, precum și
intenția liderului sovietic de a o îmbrățișa măcar parțial.
În anii ’80 deci, dominați de paradigma drepturilor omului, ce devine prevalentă în
raport cu paradigma dezarmării nucleare, doctrina Ceaușescu continua să fie ghidată de
principiile politice specifice anilor ’50 – ’60, ce afirmau neamestecul unui stat în treburile
interne ale altui stat. Faptul că Ceaușescu înțelegea suveranitatea după o formulă ideal-tipică,
absolută, reiese și din izolarea politică și economică a României pe plan internațional, precum
și din exersarea doctrinei Brejnev în raport cu proprii cetățeni. După ce primise, în 1975,
clauza națiunii celei mai favorizate, regimul de la București era convins de importanța
geostrategică deosebită pe care România o prezenta pentru Statele Unite ale Americii.
Percepția lui Ceaușescu nu era însă întru totul corectă, fiindcă România nu mai avea
importanța strategică din anii ’60, când, în cadrul operațiunii PACKERS, diplomația de la
București media între Statele Unite și China în contextul Războiului din Vietnam. În plus,
după colapsul doctrinei Brejnev în 1981, în contextul grevei Solidarność din Polonia,
independența României în cadrul Tratatului de la Varșovia nu mai era atât de pronunțată ca în
anii ’60 -’70, când disidența României în raport cu Uniunea Sovietică fusesă remarcată în
Occident. De asemenea, afirmarea doctrinei Gorbaciov chiar în 1985, cu prilejul funeraliilor
lui Constantin Cernenko, obnubila puternic cartea independenței jucată de regimul Ceaușescu.
De altfel, raporturile dintre România și Statele Unite se înrăutățiseră încă din 1984, dar
participarea României la Jocurile Olimpice de la Los Angeles, boicotate de URSS și de
celelalte state membre ale Pactului de la Varșovia, precum și eliberarea părintelui Gheorghe
Calciu au fost percepute la Washington ca gesturi de bunăvoință, ce au salvat aparențele în
raport cu regimul Ceaușescu. În atari condiții, Congresul SUA reînnoia clauza națiunii celei
mai favorizate. Cu toate acestea, în 1985, președintele Reagan și secretarul de stat George
Schultz avertizau România că se impun măsuri urgente în raport cu problematica drepturilor
omului pentru a atenua îngrijorările Statele Unite. Dar referențialul lui Nicolae Ceaușescu era
dominat de paradigmele prevalente în anii ’50-60’, care nu făceau casă bună cu drepturile
omului. În plus, linia doctrinară a drepturilor omului era percepută de regimul de la București
ca modalitate de slăbire a comunismului în România și de detronare a regimului Ceaușescu. E
greu de spus dacă reziduul acestei inflexibilități politice îl constituia (și) viziunea țărănească,
de tip autarhic, tipică pentru economiile naturale, în care circulația de bunuri, servicii și idei
din afara gospodăriei era percepută ca un sacrilegiu. În definitiv, Ceaușescu se născuse într-un
41
mediu rural foarte apropiat de reperele economiei naturale, caracterizată de autarhie, într-un
moment în care populația rurală reprezenta peste 80% din populația României. Dincolo însă
de aceste speculații, cert este că inflexibilitatea dovedită de Ceaușescu în problematica
drepturilor omului afecta iremediabil relațiile cu Statele Unite ale Americii, dar și cu Uniunea
Sovietică. Raporturile tensionate dintre Washington și București debutau chiar în luna
decembrie a anului 1985. În data de 8 decembrie a anului 1985, Nicolae Ceaușescu primea o
scrisoare din partea președintelui american Ronald Reagan. Aceasta, după ce afirma interesul
Statelor Unite pentru independența și suveranitatea României, precum și pentru dezvoltarea
relațiilor bilaterale, aborda subiecte pe care Bucureștiul le percepea drept controversate, ca
implicând deci amestecul în treburile interne ale statului român. Detaliile din scrisoarea
președintelui american care produceau indiosincrazii la București vizau întîrzierea apariției
unui document scris ,,privind procedurile de emigrare, importul de Biblii, discriminarea față
de cultele religioase nerecunoscute de statul român și permisiunea de emigrare pentru familia
lui Fodor’’52. După prelungirea clauzei națiunii celei mai favorizate în iunie 1986 pentru încă
un an, președintele Reagan îi mai trimitea o scrisoare lui Nicolae Ceaușescu, în care îi
comunica acestuia că ,,încăpățânarea’’ guvernului de la București era pe punctul de a afecta
iremediabil raporturile dintre România și Statele Unite 53. Referențialul politic care-l ghida pe
Nicolae Ceaușescu era defazat cu cel puțin zece ani în raport cu momentul 1986. ,,Ceaușescu,
în particular, considera că politica de bază a Statelor Unite era încă aceea inițiată de
președintele Nixon’’54. Când marea strategie este construită pornind de la percepții eronate
despre politia mondială, aceasta se transformă într-o sursă de insecuritate majoră pentru un
stat și pentru cetățenii acestuia, ceea ce de altfel s-a și întâmplat cu doctrina Ceaușescu. O
doctrină alimentată de distorsiuni majore în percepția planului intern și internațional.
Bunăoară, Ceaușescu era covins de standardul înalt de calitate a vieții de care beneficia
fiecare cetățean român, percepție susținută de uriașa mistificare produsă de statisticile vremii.
De asemenea, regimul de la București considera că acordarea clauzei națiunii celei mai
favorizate României, sub rezerva amendamentului Jackson-Vanik, reprezenta, în realitate, o
favoare acordată de România Statelor Unite, de vreme ce România putea trăi și fără clauză 55,
iar, anularea acesteia, ar fi trebuit urmată de acordarea clauzei în regim permanent. Ruptura în
raporturile politice dintre București și Washington avea să apară în 1988, când Ceaușescu îi
comunica lui John Whitehead că va recomanda Marii Adunări Naționale să respingă clauza
națiunii celei mai favorizate, dacă președintele Reagan impunea și alte condiții decât acelea

52
Răceanu, 74.
53
Răceanu, 115.
54
Răceanu, 140.
55
Răceanu, 210.
42
referitoare la emigrare. Condițiile erau însă stipulate în amendamentul Jackson-Vanik și se
refereau la necesitatea manifestării unei economii de piață într-un stat ce primea clauza
națiunii celei mai favorizate56. De punctat că amendamentul Jackson-Vanik fusese adoptat
încă din mandatul administrației Nixon, mai exact în 1974. Firește că referențialul neadaptat
la urgențele politice ale momentului reprezintă doar una dintre explicațiile pentru eșecul
doctrinei Ceaușescu, care generează raporturi glaciale cu Statele Unite și Moscova spre finalul
deceniului opt.
Doctrina Ceaușescu ar trebui privită totodată și ca inadecvare strategică la Doctrina
Reagan și Doctrina Gorbaciov. Pe scurt, doctrina Reagan a constat în acțiuni care să aducă
Statelor Unite ale Americii victoria în Războiul Rece (Streusand 2016). În primul rând,
Statele Unite au interzis băncilor occidentale, în special acelora din RFG, să mai acorde
credite cu dobândă preferențială – mică – URSS. În al doilea rând, Statele Unite au blocat sau
au întârziat proiectele energetice care asigurau Uniunii Sovietice aproximativ 80% din fluxul
de valută. În al treilea rând, diplomația publică americană a șarjat în permanență propaganda
învechită a URSS. În al patrulea rând, Statele Unite s-au străduit, prin acțiuni subversive, să
crească exponențial costurile prezenței URSS în Lumea a III-a, cu accent pe Afganistan. Nu în
ultimul rând, Statele Unite au declanșat în martie 1983 programul Strategic Defense Initiative,
cunoscut și sub denumirea de Star Wars, ce a implicat cheltuieli militare masive pentru
modernizarea armatei americane, în special în zona tehnologiilor nucleare care să asigure
avantajul primei lovituri.
Ceaușescu a manifestat de la bun început ostilitate față de reformele inițiate de Mihail
Gorbaciov. Încă din noiembrie 1985, de la ședința Comitetului Central, Ceaușescu ,,și-a
exprimat opoziția implacabilă față de schimbare’’57. Semnificativă în acest sens este luarea de
poziția a lui Nicolae Ceaușescu cu ocazia vizitei lui Mihail Gorbaciov la București din mai
1987, când liderul sovietic a prezentat reformele inițiate în Uniunea Sovietică, fără însă a se
referi direct la condițiile interne din România. Gorbaciov ,,a criticat public fenomenele din
Uniunea Sovietică, în timp ce toți cei ce îl ascultau știau că aceste fenomene erau mult mai
accentuate în România. Descrierea căilor prin care el lupta împotriva unor neajunsuri –
politica de transparență (glasnost), măsuri pentru reducerea nepotismului, respectul pentru
integritatea culturală a minorităților – erau în mod clar în opoziție cu ceea ce făcea Ceaușescu
în România’’58. Gorbaciov se pare că și-ar fi dat acordul, în 1988, pentru înlăturarea lui

56
JLG, 338.
57
Deletant, 191.
58
Răceanu, 181.
43
Ceaușescu cu două condiții: evitarea haosului și necesitatea ca Partidul Comunist Român să
rămână principala forță politică59.
Doctrina Ceaușescu a reprezentat expresia sultanismului politic, rețetă politică
anunțată încă din 1974, când Nicolae Ceaușescu devenea Președintele Republicii Socialiste
România. Sunt autori care susțin că derapajul sultanist al regimului Ceaușescu începuse mai
devreme, în 1971, când era inițiată mini-revoluția culturală ce marca reîntoarcerea la
realismul socialist ce fusese abandonat de regimul Dej în amurgul său 60. Sultanismul se referă
în esență la climaxul instituțional al unui regim patrimonial, formă de organizare politică
caracterizată de declinul major al criteriilor meritocratice, absența civismului, nivelul scăzut al
capitalului social și un stat de drept caricatural. De aceea, eclozarea democrației în solul
instituțional al unui fost regim sultanist constituie de regulă un proces anevoios. În plan
internațional, regimul Ceaușescu pierdea bătălia de idei cu paradigma drepturilor omului,
platoul ontologic pe care Vestul muta politica mondială în debutul anilor ’80. Referendumul
din noiembrie 1986 organizat pentru legitimarea populară a uneia dintre inițiativele regimului
Ceaușescu în materie de dezarmare dovedea cât de defazat era Bucureștiul în raport cu
referențialul politic internațional al momentului, reprezentat de drepturile omului. Temă care,
deloc paradoxal, condiționa negocierile sovieto-americane în materie de dezarmare nucleară
de la Reykjavik din 1986. În timp ce Moscova căuta soluții de adaptare la ,,virusul’’
democratic conținut de Procesul Helsinki, glasonostul și perestroika putând fi citite și în
această cheie, Bucureștiul rămânea conectat la imaginarul de securitate al anilor ’60-’70,
dominat de paradigma dezarmării. E nevoie de o nuanță aici, legată de sensul absolut al ideei
de suveranitate. Din cauza accentului teribil pus pe protocronismul ceaușist, e probabil că
Ceaușescu nu făcea diferența dintre identitate instrinsecă și identitate relațională. În politica
mondială, identitățile sunt întotdeauna relaționale. Cu alte cuvinte, suveranitatea la care se
referea Ceaușescu apărea la joncțiunea a trei factori: percepția României despre ea însăși
(imaginea despre sine sau identitate intrinsecă), modul în care Bucureștiul percepea
Occidentul și statele mebre ale Pactului de la Varșovia (imaginea alterității) și, foarte
important, percepția contextului în care acționează (imaginea situației) (Piet 2016, 28). Faptul
că Ceaușescu apăsa excesiv pe un înțeles absolut al suveranității are multe explicații.
Principala însă ar putea fi aceea ca percepției ca România avea puțină legitimitate într-un
spațiu instituțional dominat de alte state.

59
Deletant, 212.
60
Deletant, 2012.
44
 ÎN LOC DE CONCLUZIE. DIFERENȚA MAJORĂ DINTRE DOCTRINA DEJ-
MAURER ȘI DOCTRINA CEAUȘESCU

E limpede că Ceaușescu a continuat marea strategie Dej-Maurer (Roper 2005, 47).

După cum e limpede că relativă autonomie a României în relațiile internaționale a fost
asigurată în timpul regimului Dej (op. cit., 41). Diferența majoră de rezultate strategice dintre
cele două doctrine de securitate a constat, pe de o parte, în schimbarea contextului
internațional, iar pe de altă parte, în tipul de leadership. În legătură cu primul factor, doctrina
Dej-Maurer a speculat în anii ’50 dar cu precădere în anii 60’ tensiunile, pe de o parte, dintre
Moscova și Peking, iar, pe de altă parte, absența raporturilor diplomatice dintre Statele Unite
și China. Disidența în cadrul Pactului de la Varșovia a fost fructificată în campanii de mediere
importante nu doar între Statele Unite și China sau Statele Unite și Vietnamul de Nord, dar și
în medierea Israel-Egipt după Criza Suezului din 1956. Ceaușescu a continuat disidența
strategică a predecesorilor, dar n-a mai putut-o fructifica într-un context internațional dominat
mai ales în anii ’70 de doctrina destinderii și a relativei apropieri dintre SUA, URSS și China.
Cel mai important factor ce diferențiază însă cele două doctrine pare să fie însă tipul de
leadership. Atât tandemul Dej-Maurer, cât și Ceaușescu, au înțeles că România este o țară
relativ dezvoltată din punct de vedere politic, dar subdezvoltată din punct de vedere
economic. Din acest motiv, pentru Gheorghiu-Dej și Maurer, dependența politico-economică a
României față de Moscova trebuie redusă sistematic, printr-o politică de tatonare permanentă.
Ceaușescu a preferat autarhia într-un context economico-politic în care aceasta era imposibilă.
Percepția lui Ceaușescu asupra situației interne s-a schimbat dramatic în anul 1975, când a
decretat că România devenise deja o țară multilateral dezvoltată (Malița și Giurescu, 2011),
percepție care contravenea flagrant etichetării României din 1972, ca țară socialistă în curs de
dezvoltare. Progresele de modernizare trebuie să fi fost colosale în decursul a doar trei ani. În
plus, lipsit mai ales de consilierea lui Maurer, Ceaușescu a avut o percepție complet eronată
asupra mediului internațional. E greu altfel de explicat cum de în plină criză a petrolului,
România își dubla impoturile de petrol din statele OPEC. După cum e greu de explicat
inadecvarea ideologică totală a României la Procesul Helsinki și la narațiunea strategică a
drepturilor omului, și, simultan, insistența asupra paradigmei dezarmării, care deja căzuse în
desuetudine la jumătatea anilor ’80. Diferența de instinct diplomatic și de percepere a
contextelor geostrategice a fost elementul care a făcut diferențe dintre doctrina Dej-Maurer și
doctrina Ceaușescu în favoarea primeia.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

45
Anderson, Perry, American Foreign Policy and Its Thinkers, London, Verso, 2015.
Avram, Ion, ,,Secvențe din politica externă a României’’ în Pagini din diplomația României, Iași, Ed. Junimea,
2012.
Barnett, Thomas P. M., Romanian and East German Policies in the Third World. Comparing the Strategies of
Ceaușescu and Honecker, London, Praeger, 1992.
Betea, Lavinia, Partea lor de adevăr, București, Ed. Compania, 2008.
Boys, James D., Clinton’s Grand Strategy. US Foreign Policy in a Post-Cold War World, New York,
Bloomsbury, 2015.
Brands, Hal, What Good is Grand Strategy? Power and Purpose in American Statecraft from Harry S. Truman
to George W. Bush, London, Cornell University, 2014.
Burakowski, Adam, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965-1989. Geniul Carpaților, Iași, Ed. Polirom, 2011.
Căpușan, Andrei Alexandru, Diplomați români de elită, București, Ed. Ars Docendi, Vol. II, 2009.
Deletant, Dennis, România sub regimul comunist, București, Fundația Academia Civică, 2012.
Dueck, Colin, The Obama Doctrine. American Grand Strategy Today, New York, Oxford University Press, 2015.
Dungaciu, Dan, ,,Deceniul deschiderii’’ în Enciclopedia Relațiilor Internaționale. Teorii, doctrine, instituții,
București, Ed. Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale, 2015.
Ecobescu, Nicolae, ,,Distanțarea de Moscova – o opțiune strategică ireversibilă a României’’ în Ambasador
Nicolae Ecobescu (coord.), România supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece, Vol. I,
București, Fundația Europeană Titulescu, 2013.
Ecobescu, Nicolae, ,,România la Națiunile Unite în anii ’60 și ’70: Prezență activă, creatoare, constructivă ’’ în
Ambasador Nicolae Ecobescu (coord.), România supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului
Rece, Vol. IV, București, Fundația Europeană Titulescu, 2014.
Friedman, Jeremy, Shadow Cold War. The Sino-Soviet Competition for the Third World, Chapel Hill, The
University of North Carolina Press, 2015.
Gilberg, Trond, Nationalism and Communism in Romania. The Rise and Fall of Ceausecu’s Personal
Dictatorship, Oxford, Westview Press, 1990.
Gowan, Peter, A Calculus of Power. Grand Strategy in the Twenty-First Century, London, Verso, 2010.
Gray, Colin S., The Future of Strategy, Cambridge, Polity, 2015.
Kirk, Roger; Mircea Răceanu, România împotriva Statelor Unite. Diplomația absurdului 1985-1989, București,
Silex, 1995.
Kurlantzick, Joshua, State Capitalism. How the Return of Statism Is Transforming the World, New York, Oxford
University Press, 2016.
Layne, Christopher, The Peace of Illusions. American Grand Strategy from 1940 to the Present, London, Cornell
University Press, 2006.
Malița, Mircea, Diplomația. Școli și instituții, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1970.
Malița, Mircea; Giurescu, Dinu C., Zid de pace, turnuri de frăție. Deceniul deschiderii: 1962-1972, București,
Ed. Compania, 2011.
Malița, Mircea; Dungaciu, Dan, Istoria prin ochii diplomatului, București, Ed. Rao, 2014.
Manea, Gabriel Stelian, Un adulter în familia comunistă. România și SUA în anii ’60, Târgoviște, Ed. Cetatea de
Scaun, 2016.
Narizny, Kevin, The Political Economy of Grand Strategy, Ithaca, Cornell University Press, 2007.
Nation, Craig R., Black Earth, Red Star. A History of Soviet Security Policy, 1917-1991, London, Cornell
University Press, 1992.
Ouimet, Matthew J., The Rise and Fall of the Brezhnev Doctrine in Soviet Foreign Policy, London, The
University of North Carolina Press, 2003.
Roper, Steven D., Romania. The Unfinished Revolution, Singapore, Tylor&Francis, 2005.
Streusand, Douglas E.; Norman A. Bailey; Francis H. Marlos (ed.), The Grand Strategy that Won the Cold War.
Architecture of Triumph, London, Lexington Books, 2016.
Tocci, Nathalie, Framing the EU Global Strategy. A Strong Europe in a Fragile World, Palgrave Macmillan,
2017.
Verdery, Katherine, Compromis și rezistență. Cultura română sub Ceaușescu, București, Humanitas, 1994.
Watts, Larry, Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, București,
Ed. Rao, 2011.
(http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/inexistenta-unui-plan-valev-1964).

46