Sunteți pe pagina 1din 9

CONFLICTUL INTERNAŢIONAL

TIPURI DE CONFLICTE DIN SECOLUL XX

Secolul XX a ramas în istorie drept cel mai sângeros secol, supremaţia sa în


acest sens datorându-se celor două războaie mondiale care au făcut zeci de
milioane de victime. Urmate apoi de războiul rece, întins pe patru decenii, ele
vorbesc, practic, despre condiţia conflictuală dominantă a acestui secol.
„Cursa înarmărilor” a rămas o sintagmă caracteristică acestui secol deoarece
în aceste vremuri au apărut armele ABC de distrugere în masă (atomice,
bacteriologice şi chimice), au fost perfecţionate tehnologiile militare, au avut loc
confruntări de ideologii, a fost reactualizată geopolitica ca doctrină strategică de
control al unor teritorii, resurse şi baze de sprijin. Cu toate acestea previziunile
legate de cel de-al treilea război mondial nu s-au adeverit, acestuia luându-i locul
un lung război rece.
În cartea sa, „Jocuri pe scena lumii”, Mircea Maliţa face o radiografie
complexă secolului XX. El afirmă că sfârşitul războiului rece a îndepărtat
perspectiva noii conflagraţii mondiale şi a aprins speranţa intrării într-o eră paşnică.
Dar locul unui război de ansamblu a fost luat de un ansamblu de războaie. Ultimul
deceniu al secolului trecut a permis într-un răstimp scurt să fie scos la iveală un nou
tablou al conflictelor de pe mapamond şi noi tendinţe au fost identificate de
analişti:
1. În primul rând noile conflicte nu s-au mai purtat între state ci au fost
intra-statale;
2. Conflictele sfârşitului de secol au urmărit afirmarea identităţii şi în

consecinţă au fost numite războaie identitare şi cum identitatea este un


fruct al culturii, li s-a aplicat şi eticheta de războaie culturale. Toate
componentele culturii au jucat un rol în nevoia de afirmare a acestei
identităţi: limba, etnia, naţionalitatea, religia, istoria proprie, obiceiurile şi
aria teritorială de extindere;
3. Rezolvarea prin forţă a conflictelor a devenit ineficace, dovedindu-se

învechită, ca şi tipul de armate ultra-tehnicizate. Gherila a făcut irelevant


terenul, iar anonimitatea şi grupările mici au împiedicat identificarea şi
localizarea duşmanului. Ele erau elaborate pentru alt tip de conflicte. În
consecinţă din Sri Lanka şi până în Irlanda de Nord, din Caucaz şi până în
Balcani, din Africa Centrală şi până în Orientul Mijlociu, conflictele
identitare recurgând la o largă panoplie de mijloace militare s-au
radicalizat şi au recurs la forme noi de practicare a violenţei;
4. Încercările diplomaţiei clasice au eşuat şi ele. Metodele de rezolvare

paşnică a conflictelor enumerate în Carta Naţiunilor Unite, elaborate


pentru uzul unui sistem internaţional alcătuit din state, s-au dovedit
neputincioase în faţa noului fenomen. Cea mai puţin formalizată dintre
aceste metode, negocierea, opusă formalismului juridic al arbitrajului
instituţionalizat de Curtea de la Haga, a manifestat nevoia de a se adapta
realităţii, prin trecerea de la vechea şcoală distributivă la cea de inovare.
Dar acest semnal al cercetătorilor nu a ajuns să fie asimilat la nivel
diplomatic. Neînţelegerea fenomenului a fost prezentă în Balcani, unde
mediatorii formaţi în şcoala distributivă nu au făcut decât să adâncească
prin formulele lor tendinţele de separare şi segregare;
5. Naţiunile Unite, care pentru războaiele locale elaboraseră doctrina şi

aplicaseră metoda forţelor de menţinere a păcii, nu au mers în general mai


departe de separarea părţilor pe o linie de armistiţiu, ineficientă în
conflictele interne sau de realizare a păcii în condiţiile unui acord între
părţi, greu de definit în ciocnirea culturilor, şi s-au oprit în faţa greutăţilor
de construire a păcii. Mai mulţi factori au contribuit la eficienţa redusă a
ONU în faţa conflictelor acestei perioade: lipsa de fonduri, caracterul
limitat al mandatului care nu răspundea situaţiei de pe teren şi orientarea
marilor puteri spre soluţii şi intervenţii proprii purtate în afara sau doar cu
notificarea Consiliului de Securitate;
6. În panorama conflictelor ultimului deceniu figurează războiul declanşat

de Irak prin atacarea Kuweitului. Prin formatul său se încadrează în


modelul clasic al conflictelor inter-statale în care agresiunea poate fi
identificată;
7. Războaiele din Balcani prezintă mai multe elemente noi. Primele

conflicte armate de pe harta Europei sunt atribuite descompunerii naturale


a unei federaţii construită pe solidaritate ideologică, în care diferenţele
etnice şi religioase ale republicilor componente au fost estompate şi
controlate prin exercitarea unei puteri centrale şi integratoare. Izbucnirea
în forţă a acestor diferenţe plasează însă războaiele din Balcani în
categoria identitară, refractară oricărei formule integrative sau de
cooperare paşnică. Intervenţiile comunităţii internaţionale pentru a stinge
aceste conflicte s-au făcut sub semnul carenţei sistemului internaţional de
a răspunde articulat şi coordonat în caz de criză. Factorii de intervenţie au
fost ONU, SUA, NATO şi Europa, fie prin iniţiative diplomatice, fie prin
acţiuni militare, într-o mare dezordine şi chiar rivalitate, fără idei
călăuzitoare şi suport juridic adecvat. Accentul diplomatic şi militar a fost
pe separare, neoferind regiunii motivaţia şi scopul solidarităţii;
8. În anii ’90 s-a produs multiplicarea actelor de terorism internaţional.

Terorismul a devenit arma predilectă a unor organizaţii sau grupuri care


invocau legitimitatea moştenită din războaiele de eliberare şi
independenţă din anii ’60 ai decolonizării şi formării noilor state de pe
harta lumii. El este forma extremă a sindromului identitar, cu rădăcini în
structura tribală a unor societăţi, luând ca pretext temele culturale ale
religiei, limbii, etniei şi tradiţiei. „Demasificarea” armelor de distrugere în
masă a permis acestor grupuri să vizeze accesul la aceste arme. Un grup
religios din Japonia a utilizat în 1995 gazul sarin pentru asasinatul
colectiv, ceea ce l-a făcut pe Toffler să anunţe pentru secolul XXI
răspândirea terorismului cu arme bacteriologice. Şcoala cea mai mare
pentru terorism a fost menţinerea şi acceptarea conflictelor adânci
considerate locale, netratate, lăsate să fermenteze în suc propriu.
Luptătorii din lupta antisovietică din Afganistan formează astăzi nucleul
şi elita terorismului internaţional. Organizaţiile teroriste din Orientul
Mijlociu îşi au exerciţiul şi existenţa cvasilegală din conflictul vechi de o
jumătate de veac dintre israeliţi şi palestinieni. Cecitatea strategilor ce
lucrau în logica situaţiilor clasice îi îndruma să analizeze o situaţie
conflictuală în termenii inamicului vizibil. În dorinţa de a contribui la
înfrângerea acestuia, ei au înarmat şi instruit un nou inamic invizibil de
mâine, cu mult mai redutabil şi intratabil. Este cazul SUA, care a sprijinit
Al Qaeda în Afganistan şi UTK în Balcani sau a forţelor arabe care au dat
fonduri organismelor militante anti-israeliene. Terorismul nu ar avea
întinderea şi abilităţile de azi fără sprijinul tacit, dar efectiv, din deceniul
anterior;
9. Concluzia punctelor anterioare dezvăluie o situaţie de criză globală, total
deosebită de crizele economice sau politice. Este vorba de o totală
inadecvare între provocarea unui nou tip de conflicte şi răspunsurile pe
care instituţiile, mijloacele şi ideile de care sistemul internaţional dispune
pentru a le putea stinge sau preveni.
S-a spus că societăţile învaţă, la fel ca indivizii, prin şoc sau prin anticipare.
Costurile învăţării prin şoc sunt mult mai mari decât cele care ar fi necesare
formării unei atitudini anticipative în sferele politicii, economiei, tehnologiilor şi
educaţiei. Un şoc şi pentru SUA, dar şi pentru restul lumii au fost atacurile teroriste
de la 11 septembrie din New York şi Washington. Ele au constituit un element de
răscruce, o întoarcere a paginii istoriei, un adevărat sfârşit al secolului XX şi un
început posibil al celui următor. Noutatea stă în dimensiunea provocării, abilitatea
execuţiei şi dezvăluirea explicită a strategiilor ce se maturizau şi dezvoltau
subteran, elaborate de o mişcare cu resurse umane şi de distrugere subapreciate,
concretizându-se într-un tip de conflict ce ameninţă securitatea întregii lumi. Ca
ţintă şi victimă a unor atacuri devastatoare pentru populaţie şi bunuri, SUA s-a
declarat în stare de război, cu tot ceeea ce presupune această stare ca mobilizări de
resurse şi măsuri speciale de apărare şi control. Războiul este forma cea mai
avansată a conflictului armat. A invocat apărarea legitimă înscrisă în Cartă, ceea ce
a fost considerat un argument legitim pentru acţiunile sale. Dar inamicul declarat
nu este un stat, ca în practica războaielor clasice, cu un duşman bine precizat, ci
unul indicat cu un nume generic: „terorism”. Aproape simultan, ca inamic în acest
conflict, au fost incluşi sprijinitorii teroriştilor, fie state, instituţii financiare, grupări
sau organizaţii. Este primul război al globalităţii în care actorii pot fi, alături de
state, organismele neguvernamentale sau chiar persoanele. Acest război este dus în
numele civilizaţiei şi al salvgardării ei. Ştiinţa universală, tehnologia, economia,
comerţul şi drepturile universale ale omului, problemele globale dezbătute de
câteva decenii de ONU în conferinţe mondiale, toate pledează pentru o civilizaţie
unică. Războiul împotriva terorismului s-a declanşat pe mai multe planuri, dintre
care, conform obiectivului său de a cuprinde şi bazele de sprijin ale terorismului,
unul din cele mai importante şi vizibile fiind războiul dus împotriva regimului
talibanilor din Afganistan.
PREFIGURĂRI ALE CONFLICTELOR SECOLULUI XXI

Trăsăturile proceselor actuale, îngrijorările ce le provoacă şi riscurile care le


însoţesc sunt subiecte arzătoare de analiză sau interpretare. Folosirea tehnologiei
militare moderne, în special a armelor de distrugere în masă, continua lor
proliferare, ameninţarea extinderii de la nivelul forţelor armate naţionale la acela al
acţiunii individuale sau de grup constituie prima sursă de primejdie. Ea include
armele ABC, care până acum au fost monopol de stat, însă şi războiul prin
mijloacele de comunicare sau electronice care au devenit posibile prin diseminarea
tehnologiilor de comunicare. Câmpul de bătălie şi inamicul nu mai sunt clar
identificabili; au devenit difuzi şi ubicui. În acest nou decor, angajamentul militar
este înlocuit de acţiunea punctuală şi contra-acţiune. Alături de factorii economici,
politici, juridici sau istorici, identitatea devine un argument central printre
mulţimea de considerente explicite sau implicite ce urmăresc justificarea
legitimităţii recurgerii la metode violente. S-a spus că motivaţia economică
(confruntarea dintre bogaţi şi săraci) este o sursă majoră de tensiune. Şi totuşi, în
cazul terorismului vedem o participare activă a indivizilor cu educaţie înaltă şi cu o
situaţie financiară bună. Elementul identitar îi include atât pe cei cu o slabă
educaţie, cât şi pe cei foarte instruiţi, care pot reclama frustrare, neputinţa de a
obţine stima sau recunoaşterea – acestea fiind considerate nevoi psihologice
fundamentale. În acest caz, recurgerea la violenţă vine din partea categoriilor ce
sunt date la o parte de mersul implacabil al dezvoltării tehnice şi intelectuale.
În confruntările actuale este invocată aşa-zisa legitimitate a conflictelor.
Cercurile extremiste invocă în acţiunea lor valori fundamentale sau drepturi
inalienabile (independenţă, lupta împotriva dominaţiei străine sau împotriva unei
puteri abuzive sau injuste, inegalitatea socială, suprimarea culturilor proprii etc.).
Acordurile internaţionale nu răspund acestor situaţii, întrucât la origine au fost
formulate pentru altfel de relaţii internaţionale, dar ele mai conţin şi ambiguităţi
care permit interpretări diferite.
Strategiile noilor conflicte, care sunt strâns legate şi de tacticile şi de armele
folosite, rareori urmăresc înfrângerea unui inamic şi forţarea lui să capituleze sau să
caute un acord de pace. Scopul autorilor lor este de a demoraliza societatea pe care
o consideră inamică, de a sparge solidaritatea socială şi naţională, de a paraliza
mecanismele ce îi asigură funcţionarea (transporturi, comunicaţii, informaţii,
sănătate, etc.) şi de a destabiliza şi desfiinţa instituţiile ei fundamentale. În acest
scop, aceştia se folosesc de atacuri ucigaşe, plănuind explozii, incendii, răspândire
a bolilor, răpiri şi alte acte de sabotaj sau activităţi criminale.
Fiecare conflict are parametrii săi distinctivi care necesită soluţii specifice,
potrivite respectivelor condiţii de timp şi loc şi implică „tăierea unui nod gordian”
de considerente bine înrădăcinate, tehnici ştiinţifice şi arta diplomaţiei.
BIBLIOGRAFIE:
1. MIRCEA MALIŢA – „JOCURI PE SCENA LUMII. CONFLICTE, NEGOCIERI,
DIPLOMAŢIE”
2. MIRCEA MALIŢA – „DIPLOMAŢIA”