Sisteme Partidiste

Gianfranco Pasquino, în „Curs de ştiinţă politică” analizează sistemele de

partide afirmând că pentru ca un sistem de partide să existe, trebuie să se realizeze
o interacţiune orizontală, concurenţială între cel puţin două partide şi o
interdependenţă verticală între mai multe elemente: alegători, partide,
parlamente şi guverne. Competiţia între partide, aşadar, se desfăşoară, se defineşte
şi are consecinţe pe diferite planuri: electoral, guvernamental, parlamentar.
Pentru că aceste planuri diferite interacţionează. Respectivele interacţiuni
multiple trebuie să defineasca natura si calitatea diferitelor sisteme de partide1.
Sistemul partidist are în vedere modul de structurare, de funcţionare a
partidelor politice în cadrul vieţii politice dintr-o societate. El se refera cu
precădere la numărul partidelor politice care există într-o societate şi prin a căror
participare se derulează, se realizează viata politică din cadrul acesteia. De regula,
sistemele partidiste se reduc la numărul partidelor politice din societate, însă nu
putem analiza sistemului partidist dintr-o societate fără a avea în vedere natura
doctrinar - ideologică a fundamentelor politice. În cadrul sistemului partidist
trebuie să intre toate partidele din societate, indiferent de mărimea, rolul şi
statutul lor în societate, de fundamentele şi orientările ideologice.
Sistemul partidist depinde de:
-momentul apariţiei capitalismului şi al afirmării burgheziei;
-natura regimului politic;
-nivelul organizării şi funcţionării vieţii politice în general, a celei
partidiste în special;
-obiectivele şi sarcinile urmărite în plan social, economic, politic sau
national, cum ar fi dezvoltarea, modernizarea social-economică sau politică, în
special cea legata de democratism, sau înfăptuirea unor obiective ale luptei de
eliberare naţională;
-anumite tradiţii istoric-naţionale.
Aşadar, sistemul partidist se structurează şi evaluează în funcţie de două
criterii esenţiale:
1) După numărul partidelor politice dintr-o societate care, prin aceasta dau şi
asigură funcţionalitatea vieţii politice avem:
a) monopartidismul

1
Gianfranco Pasquino, Curs de Ştiinţă Politică, ed.Institutul European, Iaşi, 2002
 b) bipartidismul
c) pluripartidismul
2) După criteriul doctrinar şi ideologic:
a) gruparea partidelor de dreapta,
b) gruparea partidelor de centru,
c) gruparea partidelor de stânga.

Gianfranco Pasquino consideră concepţia lui Giovani Sartori asupra sistemelor

de partide întemeiată, acesta din urmă clasificând sistemele partidiste în:

a)Sisteme de partide concurenţiale - în care alegerile nu numai că se ţin

cu o periodicitate prestabilită, dar sînt decisive pentru a asigura partidului
un număr de locuri şi putere;

b)Sistemele de partide neconcurenţiale - în care alegerile, cînd se ţin. nu

sînt deloc importante. Aceasta fiind un alt criteriu care separă sistemele
monopartidiste şi sistemele cu partid hegemonic de toate celelalte2.

Sisteme de partide neconcurenţiale

Sistemele monopartidiste sînt cele în care există un singur partid, care poate
fi ideologic sau pragmatic. Acesta era cazul multor partide comuniste (nu al
tuturor), dintre care sînt prezente încă, la sfîrşitul anilor '90, cele din China şi
Coreea de Nord. Monopartidismul constă aşadar în fundamentarea activităţii şi
vieţii politice din societate pe existenţa şi funcţionalitatea unui singur partid
politic.
Sistemul politic monopartidist s-a format în majoritatea ţărilor în perioada
destrămării orânduirii feudale şi a trecerii spre cea capitalistă, când a fost necesară
unirea forţelor sociale progresiste în lupta împotriva absolutismului feudal. În alte
societăţi constituirea monopartidismului a fost legată de îndeplinirea unor
obiective ale luptei naţionale (obţinerea independenţei, unitatea naţională,
înlăturarea subdezvoltării, etc.). În aceste situaţii, forţele progresiste pentru a avea
forţa, unitate programatică coerentă s-au grupat într-un singur partid politic.
Aceste situaţii au fost momentane, de circumstanţă şi pentru perioada respectiva
au fost chiar necesare, însă ele nu au constituit caracteristica determinantă a vieţii

2
Gianfranco Pasquino, Curs de Ştiinţă Politică, ed.Institutul European, Iaşi, 2002
politice. Este foarte important ca sistemul monopartidist să nu se permanentizeze,
întrucât poate determina instaurarea unor regimuri dictatoriale;
În Romania, sistemul monopartidist s-a format în două momente istorice
importante. Primul în 1938, când regele Carol al II-lea a interzis partidele politice,
creând Frontul Renaşterii Naţionale, până în 1940 când generalul Antonescu a
impus asocierea cu legionarii. Al doilea moment, cel mai lung şi cel mai greu din
istoria României a fost perioada regimului comunist 1948-1989.
Prin esenţa sa, sistemul monopartidist este fondator şi generator de
regimuri nedemocratice, dictatoriale.
Sistemele cu partid hegemonic tolerează prezenţa altor partide, care obţin
locuri în parlament (ceva mai mult decît o reprezentare simbolică), dar care
ştiu că nu ar putea învinge în alegeri şi, cu atît mai puţin, nu ar putea înlocui
partidul hegemonic de la conducerea statului. A fost, printre altele, cazul
Partidului muncitoresc unit polonez, care a întreţinut, în mod regulat şi
continuu, reprezentarea în parlament şi a altor partide mici.

Sisteme concurenţiale
Sistemele cu partid predominant. Primul tip de sisteme de partide
concurenţiale este constituit din sisteme cu partid predominant. În aceste
sisteme există un partid care, într-un lung şir de alegeri libere şi concurenţiale,
obţine, în mod regulat, un număr considerabil de locuri, nu întotdeauna şi
majoritatea absolută, dar, oricum, suficient ca să poată guverna de unul singur. Este
cazul partidelor social-democrate din Norvegia şi mai ales din Suedia. Dacă se ţine
seama numai de numărul partidelor, sistemele cu partid predominant sînt
multipartidiste. Însă, dacă se ia în considerare dinamica sistemului de partide, şi
relevanţa / nerelevanţa altor partide, caracteristica de predominanţă a unui partid,
se distinge cu claritate. Acel partid va fi capabil să formeze guvernul de unul
singur, cu personal numit exclusiv de el astfel încît să facă parlamentul să
funcţioneze şi să aleagă politicile publice fără a trebui să suporte vreo presiune.
Celelalte partide merită a fi considerate relevante numai în măsura în care o
coaliţie formată de ele ar exercita o oarecare influenţă asupra funcţionării
sistemului politic, mai ales sub forma unor reacţii ale partidului predominant
care, eventual, va ţine cont, în atitudinea sa. de provocarea adusă de ele.

Sisteme bipartidiste. Şi unele sisteme bipartidiste ar putea să pară, din punct

de vedere strict numeric, adică al formatului, multipartidiste. Totuşi, mecanica
lor, adică funcţionarea, permite ca ele să fie caracterizate ca bipartidiste, numai
dacă respectă următoarele condiţii: 1) numai două partide, şi mereu aceleaşi, să
fie în măsură să obţină alternativ majoritatea absolută a voturilor; 2) unul dintre
ele să obţină efectiv o majoritate de locuri în parlament, suficientă pentru a
guverna: 3) partidul învingător decide, de regulă, să guverneze singur; 4) alternanţa
sau rotaţia în cadrul guvernării să rămînă o expectativă credibilă (G.Sartori) şi se
poate adăuga, periodic realizată - în unele cazuri, pînă şi douăzeci de ani de lipsă
a acestei alternanţe ar putea să nu însemne prea mult (ca în Marea Britanic, unde
conservatorii au rămas la putere din 1979 pînă în 1997).
Toate aceste condiţii sint importante şi trebuie să se menţină simultan, pentru
că pot exista cazuri de sisteme cu format bipartidist, adică numai două partide sînt
capabile să obţină o majoritate parlamentară, dar care funcţionează după alte
principii. A fost, de exemplu. cazul Austriei, din 1945 pînă în 1966. perioadă
în care social-democraţii şi creştin-democraţii au recurs la formarea unei „mari
coaliţii”, pentru a întări guvernul ţării în faţa unei ameninţări externe. Existau două
partide importante, dar mecanica formării şi funcţionării guvernului nu era deloc
bipartidistă. Sînt numeroase şi cazurile inverse, în care sisteme de format
multipartidist. unde există mai mult de două partide reprezentate în parlament,
funcţionează după un mecanism strict bipartidist. Australia şi Canada, de
exemplu, dar, în aceeaşi măsură Marea Britanie, numită patria bipartidismului.
primesc în parlament, de multe decenii, mai mult de două partide. In ultimul caz
numai conservatorii şi laburiştii au obţinut majoritatea absolută de locuri şi au
guvernat singuri, în mod coerent, în timp ce liberalii continuă să fie
subreprezentaţi datorită sistemului electoral şi nerelevanţi în formarea
guvernului. In puţinele momente de dificultate, absenţa unei majorităţi a unui
singur partid a dus la alegeri noi care au produs o astfel de majoritate.
În general, însă, bipartidismul este sistemul întemeiat pe existenţa şi
funcţionalitatea a doua partide politice. El se întâlneşte în aproape toate fazele
vieţii partidiste, democratice, la începutul acesteia, în perioada de dezvoltare şi
maturizare a sa. Factorii care au condus la aparitia sa au fost multipli si diversi.
Momentul apariţiei bipartidismului poate fi legat de cel al apariţiei
partidelor politice, în speţă a luptei antifeudale, când cele două forţe combatante
- burghezia şi cea feudală, s-au organizat fiecare, fie un partid politic opus, al
afirmării noilor relaţii de producţie, de regula liberal şi forţele conservatoare de
apărare ale vechilor stări de lucru sau de adaptare a acestora la noile condiţii
istorice. Bipartidismul apare şi din necesitatea creării opoziţiei politice şi implicit
a alternanţei politice în organizarea şi conducerea societăţii.
 În Marea Britanie s-au format două grupări politice – tory şi whig – în
interiorul parlamentului, prima susţinea coroana şi biserica în tendinţele lor
absolutiste, a doua, lupta împotriva instituţiilor şi a privilegiilor feudale. Aceste
două mişcări s-au transformat în partide politice, tory – partidul conservator şi
whig - partidul liberal.
În SUA, după dobândirea independenţei s-au creat două partide –
republican şi democrat – care domină în prezent viaţa politică americană.
În Franţa toate categoriile sociale progresiste s-au unit împotriva monarhiei
absolute. În 1789, reprezentanţii burgheziei, ai maselor orăşeneşti şi ţărăneşti,
nemulţumiţi că regele nu acţionează pentru realizarea revendicărilor lor
economice şi sociale au adoptat „Declaraţia drepturilor omului şi ale
cetăţeanului” şi mai târziu, la 21 septembrie 1792 au înlăturat monarhia şi s-a
proclamat prima republică.
Democratismul politic a determinat şi el apariţia bipartidismului. În multe cazuri,
bipartidismul a constituit fundamentul pe care s-a născut şi dezvoltat
pluripartidismul.
Sisteme multipartidiste. G.Sartori distinge între sistemele multipartidiste
limitate şi sistemele multipartidiste extreme. În concepţia sa, linia de demarcaţie
se trasează între sistemele care au de la trei la cinci partide importante şi sistemele
care au mai mult de cinci partide semnificative pentru formarea guvernelor şi
pentru impactul pe care îl au, ca partide de opoziţie, asupra funcţionării
guvernelor. Sistemele care au cinci sau chiar mai puţine partide importante
funcţionează după o logică moderată şi centripetă şi, mai ales, produc alternanţe la
guvernare, dînd tuturor partidelor posibilitatea de a guverna.
Complet diferită este logica de funcţionare a sistemelor multipartidiste
extreme, pe care Sartori o numeşte pluralism polarizat. Alternanţa apare aici
impracticabilă şi nepractică. Competiţia este centrifugă, pentru că partidele
situate la cei doi poli extremi ai sistemului caută să se consolideze, erodînd centrul
coaliţiei. Opoziţiile nu sînt responsabile, pentru că pot formula programe
irealizabile şi pot avea comportamente pentru care nu dau socoteală în faţa
electoratului. La rîndul lor, partidele de guvernămînt pot pune în practică fie
politica debarasării, punînd pe scama opoziţiei şi a aliaţilor guvernului
responsabilitatea acţiunilor şi a lipsurilor lor, fie politica supralicitării, promiţînd
mai mult decît ar putea realiza sau făcînd ca traducerea în practică a promisiunilor
lor să genereze o tot mai mare datorie publică.
Pluripartidismul s-a amplificat după primul şi al doilea război mondial în ţările
occidentale, unde diversele categorii sociale îşi au propriile lor partide. Cauzele
ce au condus la apariţia pluripartidismului constau in:
-Impunerea şi generalizarea votului universal. Acest fenomen politic a adus
în planul vieţii politice multiple şi diverse grupuri şi segmente sociale care pentru
a-şi promova interesele, a se exprima şi manifesta în viaţa politică şi-au creat
propriile partide politice;
-Complexitatea vieţii sociale. Diversitatea intereselor, opţiunilor
grupurilor şi categoriilor sociale a determinat apariţia unor noi paradigme
doctrinare şi ideologice care, pentru a se materializa si exprima în practica socială
aveau nevoie de propriile partide şi formaţiuni politice; ex. doctrina comunistă -
partidele comuniste, doctrina ecologistă, democrată, creştină sau social –
democrată, partidele ecologiste, creştin - democrate sau social-democrate, etc.
- Dezvoltarea si amplificarea democratismului politic a impus, de
asemenea, apariţia unor partide politice.
În România până la primul război mondial în anumite perioade prin
prezenţa Partidului liberal şi a celui conservator se poate vorbi de un sistem
bipartidist. Pluripartidismul a fost şi este prezent şi in societatea românească atât
în perioada interbelica 1944 -1947 şi îndeosebi după 1989.
Prezenţa pluripartidismului, a numeroase şi variate orientări doctrinar-
ideologice a impus structurarea sistemului partidist contemporan şi în funcţie de
doctrina politică a fiecăruia. Din această perspectivă, partidele politice se pot
structura în trei mari grupe3:
A. Gruparea partidelor de dreapta cu diferite nuanţe, de dreapta, de
centru dreapta sau de extremă dreapta. În aceasta categorie sunt incluse partidele
cu orientare de dreapta, partidele conservatoare, neoconservatoare, liberale,
neoliberale, republicane, etc. În cadrul orientării de extremă dreapta sunt
considerate partidele fasciste, neofasciste sau cele ale noii drepte.
B. Gruparea partidelor de centru cuprinde în general partidele democrat-
creştine, social-creştine şi ecologiste;
C. Gruparea partidelor de stânga. Este o grupare mai largă în cadrul
căreia se pot face diferite nuanţări ca cea de stânga, de centru stânga şi extrema
stanga. In categoria celor de stanga si centru stanga pot fi incluse partidele
socialiste, social-democrate, radicale si chiar unele occidentale. In cele mai multe
cazuri însa, partidele comuniste fac parte din cadrul partidelor de extrema dreapta.
În prezent, în lume se constata un proces de restrangere atat numerica, cat si a

3
Alan Ware, Partidele Politice şi Sistemele Partidiste, ed. Institutul European, 2008
sferei de manifestare si influentare atat a partidelor de extrema dreapta, cat si a
celor de extrema stanga. Acest proces este determinat de consecintele nefaste
istorice pe care aceste partide le-au provocat si intretinut (declansarea celui de al
doilea razboi mondial, impunerea regimurilor fasciste si comuniste), dar si
datorita extensiunii pe care o cunoaste astazi sistemul democrat.