Sisteme de partide – Statele Unite ale Americii

Este foarte bine cunoscut faptul că încă din cele mai vechi timpuri politica a constituit o
preocupare importantă in cadrul oricărui sistem social, având un caracter fundamental al
oricărui sistem de acest gen. În sensul cel mai larg, politica include procesul decizional şi
procesul de implementare a deciziilor de către un grup care emite şi impune reguli pentru
membrii săi. Mai concret, politica, însumează arta şi ştiinţa de a guverna. De cele mai multe
ori, politica presupune o diversitate iniţială de puncte de vedere, de atitudini şi de percepţii,
dacă nu în privinţa obiectivelor, cel puţin în ceea ce priveşte mijloacele de atingere a acestora.
Drept urmare, existenta partidelor politice, ca fenomen politic, reprezintă un element esenţial
al vieţii politice.
Originea partidelor politice poate fi abordată în mai multe moduri. Astfel, Joseph
LaPalombara şi Weiner au distins trei moduri : o manieră instituţionalistă, o manieră de tip
istoric şi conflictual şi una numită de dezvolare politică1. Prima care aparţine lui Duverger,
leagă originea partidelor de dezvoltarea vieţii parlamentare şi pune accentul pe studierea lui
organizatorică. A doua plasează conceptul de criză la originea partidelor şi riscă adeseori să
dea o prea mare importanţă faptelor şi evenimentelor. În ceea ce priveşte dezvoltarea, ea
explică apariţia partidelor prin conceptul răspandirii largi a modernizării mai interesantă decât
precedentele , această teorie introduce în explicatie baza socială economică, aplicarea acestei
teorii duce la prezentarea evoluţiei ca pe un proces liniar sau, cel puţin , pe nivele. Abordarea
funcţionalistă examinează funcţia societară asumată de partidele politice, o functie particulară
care explică originea diferită a fiecăruia partid sau tip de partid.
Partidele politice sunt realităţi sociale relaţionale. Un partid politic nu se defineşte doar prin
ceea ce afirmă despre sine, ci mai ales prin nevoia virtuală de a dialoga cu celelate partide.
Prin poziţionare ideologică, pragmatică şi acţională unele faţă de altele, partidele îşi definesc
identitatea şi totodată, îşi dovedesc utilitatea într-un univers politic dat. Acest univers
întruchipat în mare parte de sistemul de partide2.
Sistemele bipartidiste simbolizează modelul majoritarist al democraţiei, iar sistemele
multipartidiste modelul consensualist. Literatura tradiţională despre sistemele de partide este
hotărât majoritaristă şi favorizează insistent sistemul bipartidist. Se pretinde că sistemele
bipartidiste au avantaje şi directe şi indirecte faţă de sistemele multipartidiste. Primul
beneficiu direct este că acestea oferă alegătorilor posibilitatea de a alege între două seturi
alternative de politici publice. Al doilea, au o influenţă moderată pentru că cele două partide
1
David L. Seiler, „ Partidele politice din Europa ”, Editura Institutul European , Iasi , 1999, pg. 17 ;
2
Alexandru Radu, „ Fenomenul partidist”, Editura Printech, București, 1999, pg. 70;

1
principale trebuie să concureze pentru atragerea alegătorilor de la centrul spectrului politic şi
de aceea trebuie să propună politici moderate, centriste. Acest mecanism este puternic mai
ales atunci când la centru se situează un mare număr de alegători, dar aceeaşi logică continuă
să opereze chiar şi când opiniile sunt mai polarizate: la cele două extreme ale spectrului,
partidele vor pierde din susţinători, care vor decide să se abţină de la a vota ceea ce, în ochii
lor este un program moderat, dar un vot câştigat la centru, luat de la alt partid, este de două ori
mai valoros decât un vot pierdut prin abţinere. Ambele pretenţii sunt foarte plauzibile, dar şi
contradictorii: dacă programele celor două partide sunt apropiate de centrul politic, ele vor fi
foarte asemănătoare între ele şi, în loc să ofere o „alegere” alegătorilor, probabil vor fi unul
„ecoul” celuilalt. Apoi, sistemele bipartidiste pretind că prezintă un important avantaj indirect:
sunt necesare pentru formarea cabinetelor monocolore care vor fi stabilite şi vor promova
politici eficiente. De exemplu, A. Lawrence Lowell, unul dintre primii politologi moderni,
scria că legislativul trebuie să aibă „două partide, şi numai două partide... pentru ca forma de
guvernământ parlamentară să producă permanent rezultate bune”. El a etichetat drept o
„axiomă a politicii” idee conform căreia cabinetele de coaliţie sunt slabe şi au viaţă scurtă, în
comparaţie cu cabinetele monocolore: „cu cât e mai mare numărul grupurilor discordante care
formează majoritatea, cu atât mai grea este sarcina de a le mulţumi pe toate, şi cu atât mai
instabilă şi fragilă poziţia cabinetului”3.
In democraţiile contemporane, sistemele bipartidiste funcţioneaza în două variante :
bipartidismul perfect si bipartidismul imperfect. Bipartidismul perfect sau bipartidismul
englezesc, se caracterizează prin faptul că două şi numai două partide domină viaţa poltică
( exemplu Marea Britanie - până în 1996 ). Bipartidismul imperfect presupune existenta unui
al treilea partid semnificativ in sistem. Deşi forţa sa este redusă comparativ cu cele două
partide majore, cel de al treilea partid devine important prin participarea la constituirea
coaliţiei guvernamentale alături de unul dintre partidele mari, oferindu-i astfel majoritatea
parlamentară necesară (Germania Postbelică).
Sistemele multipartidiste se caracterizează prin existenţa unui număr mare de partide (uneori
foarte mari) ce luptă pentru supremaţia politică. Ele oferă alegătorilor o paletă mai variată de
alegere, în funcţie de opiniile fiecăruia. În cazul în care partidele au platforme politice
asemănătoare, acest lucru nu face altceva decăt să îngreuneze decizia şi să inducă în eroare.

3
Arend Lijphart, „ Modele ale democraţiei “, Editura Polirom, Bucureşti, 2006, pg. 75;

2
 În unele ţări, multipartidismul se individualizează orin dominaţia relativă a unui partid, atâtb
sub aspectul forţei electorale, cât şi prin persectiva guvernării. In acdste situaţii avem de+a
face cu varianta multipartidismului cu partid dominant4.
Monopartidismul constă în fundamentarea activităţii şi vieţii politice din societate pe
existenţa şi funcţionalitatea unui singur partid politic:
• în cele mai multe cazuri existenţa unui singur partid politic ţine de momentul initial al
apariţiei partidismului, în special de lupta antifeudală când forţele progresiste de
esentă burgheză s-au grupat într-un singur partid politic, de regulă liberal;
• în alte societăti constituirea monopartidismului a fost legat de îndeplinirea unor
obiective ale luptei naţionale (obţinerea independenţei, unitatea natională, înlăturarea
subdezvoltării, etc.). În aceste situaţii, forţele progresiste pentru a avea fortă, unitate
programatică coerentă s-au grupat într-un singur partid politic.
Aceste situaţii au fost momentane, de circumstanţă şi pentru perioada respectivă au fost chiar
necesare, ele totuşi nu au constituit caracteristica determinantă a vieţii politice. Important este
că aceste stări să nu se permanentizeze, întrucât pot conduce uşor la instaurarea unor regimuri
dictatoriale;
Sistemul monopartidist a fost prezent şi în România în cel puţin două momente istorice.
Primul în 1938, când regele Carol al II-lea a interzis partidele politice, creând Frontul
Renaşterii Naţionale, ca partid unic şi pentru o scurtă perioadă de timp în 1940, în timpul
asocierii la guvernare, de către generalul Antonescu, a legionarilor. Al doilea moment şi cel
mai lung şi greu este cel din perioada regimului comunist 1948-1989. Prin esenţa sa, sistemul
monopartidist este fondator şi generator de regimuri nedemocratice, dictatoriale.
Unipartidismul se referă la existenţa unui singur partid pe scena politică a unei ţări. Situaţii
de acest gen s-au întâlnit în următorul caz: dictatura - atunci când interesul unicului partid este
de a rămâne cu orice preţ la putere, chiar dacă voinţa poporului este cu totul alta. In perioada
interbelic ă distingem: în Italia (partidul fascist) şi în Germania (partidul nazist)5.
Într-adevăr, se poate spune că sistemul constituţional american a reflectat cele mai
progresiste curente filozofice promovate îndeosebi în Anglia şi în Franţa la sfârşitul secolului
al XVIII-lea, privind mecanismul de funcţionare a structurilor de putere şi raporturile între
guvernanţi si guvernaţi. Dar poate, şi mai curios, este faptul că sistemul constituţional al
Statelor Unite ale Americii a receptat şi adaptat cutume şi tradiţii constituţionale ale unui stat
inamic, de care fostele colonii s-au despărţit printr-un război sângeros de independenţă.

4
Alexandrau Radu, „ Partide şi sisteme partidiste “ , Editura ProUniversitaria, Bucureşti, 2010, pg. 62;
5
http://www.svedu.ro/curs/isp/c8.html

3
 În nici o altă Constituţie din lume, poate cu excepţia celei a Canadei, nu se întâlnesc atât de
numeroase şi atât de profunde elemente tradiţionale ale cutumei britanice, ca în Constituţia
americană si, să nu uităm, Imperiul britanic a avut o întindere uriasă, unul dintre principiile de
bază ale guvernării teritoriilor ocupate de acesta, constituindu-1 controlul britanic asupra
întregului sistem de drept local. Fondatorii Constituţiei Statelor Unite au prelucrat cu un
uimitor simţ al practicii politice - rod al educaţiei pragmatice şi al studiilor unora dintre ei în
Anglia - spiritul reformator al filozofiei politicii engleze din secolul al XVIIIlea.
În ceea ce priveste concepţia constituţională, fondatorii Constituţiei americane au transpus în
practică, printr-o îmbinare armonioasă şi echilibrată a instituţiilor de guvernare - devenită
model de referinţă pentru statele europene - principiul separaţiei celor trei puteri, formulat
definitiv de Montesqieu, dar fundamentat anterior de o seamă de gânditori ai Renaşterii şi
după ei, de englezii James Harrington şi John Locke
In continuare o sa va vorbesc despre Statele Unite Ale Americii si despre sistemul lor de
partide. Desi in Constituţie nu se face nici o referire la partidele politice, acestea se află la
baza funcţionării sistemului politic american. Astfel, atât Congresul, cât şi Preşedintele
exprimă girul acordat de alegători candidaţiilor ropuşi de partidele politice principaleŞ
Partidul Republican şi Partidull Democrat. Poziţia democrată a acestor două partide cu viaţă
politică, echilibrul de forăe stabilite intre ele în ceea ce priveşte baza lor socială sunt factorii
determinaţi ai sistemului bipartidist american.
Originile acestui sistem in Statele Unite Ale Americii trebuie cautate în conflictul existent
între partizanii federalismului şi adversarii acestuia. Astfel T.Jefferson a adunat în jurul său
adversarii Uniunii şi a creat în anul 1791 Partidul Republican Democrat – strămoşul
actualului Partid Democrat care ave ca obiectiv al luptei politice susţinerea autonomiei
statelor membre ale federarţiei şi limitarea autorităţii acesteia. Mai târziu, sub impulsul
decisiv al lui Abraham Lincoln se formează Partidul Republican - formaţiune politică cu un
program politic antisclavagist care milita totodată pentru întărirea autorităţii centrale. În
prezent , aspect remarcat de analiştii americani, ca şi de cei străinii, cele două partide politice
americane nu se înfruntă pe motive politice sau ideologice în domenii economice şi sociale de
interes naţional sau local6. În procesul de cucerire şi exercitare a puterii (evident, cu metode,
şi instrumente specifice formaţiunilor politice) partidele politice americane îndeplinesc nişte
funcţii importante:

6
Alexandru Radu, „ Fenomenul partidist”, Editura Printech, București, 1999, pg. 80

4
 • Funcţia electorală, această funcţie constă în formularea unor programe saun platforme
electorale, propunere de candidaţii, organizarea şi conducerea campaniilor electorale,
atragerea şi realizarea suporturilor, supravegherea alegerilor, analiza rezultatelor.
• Funcţia de identificare a obiectivelor: Partidele au ideologii şi platforme-program. Ele
dezvoltă strategii şi atrag atenţia cetăţenilor asupra alternativelor.
• Funcţia de articulare şi agregare a intereselor sociale: partidele prezintă (»articulează«,
la fel ca grupurile de interese) unele interese, le cumulează (»agregă«) în schimb,
altfel decât interest groups,într-o formă care le face să câştige o putere de influenţă
deosebită şi directă asupra procesului de formare a voinţei politice al organelor
centrale de conducere.
• Funcţia de mobilizare şi socializare a cetăţenilor: partidele doresc să mobilizeze
cetăţenii în vederea participării politice a acestora şi a desfăşurării de către aceştia de
activităţi politice, formând atitudini politice de durată (ele trebuie însă să-şi împartă
această sarcină cu mass-media care devine din ce în ce mai influentă).
• Funcţia de recrutare a elitelor şi de formare a guvernului: partidele pun la dispoziţia
alegătorilor persoane cu potenţial politic de conducere, guvernare şi administraţie, ba
mai mult: ele deţin astăzi monopolul asupra selecţiei de personal pentru practic toate
funcţiile publice.
Theodore J. Lowi a rezumat aceste diferenţe folosindu-se de atributele constituent şi
responsible. Partidele »constitutive« influenţează mai ales structura, alcătuirea şi modul de
funcţionare al sistemului politic, în timp ce partidele »responsabile« se obligă în faţa
electoratului prin intermediul unor platforme-program, care le motivează acţiunile politice şi
din care rezultă modele coerente (alternative în cadrul sistemului de partide) de soluţionare a
problemelor, aceste partide obligându-se să le transpună într-o formă legală atunci când, la
alegeri, obţin majoritatea legislativă. După Lowi, partidele din SUA nu au apărut în istoria
americană niciodată ca nişte program innovators, neglijând astfel funcţia de identificare a
obiectivelor. Mai mult, ele se prezintă ca nişte instrumente ale conducerii, de recrutare de
personal de conducere, de organizare a alegerilor şi de angrenare a unor interese disparate. În
realitate însă, partidele din SUA îndeplinesc mai degrabă funcţia de recrutare de candidaţi
pentru posturi publice (la toate nivelele sistemului politic, mai multe la nivel inferior şi mai
puţine la cel superior).
Nu în ultimul rând, partidele americane s-au văzut mereu confruntate cu sarcina de a asigura
eficienţa şi legitimitatea sistemului politic, adică de a menţine încrederea societăţii în

5
performanţele şi sensul instituţiilor de conducere. În structura de conducere a SUA, cu
instituţii foarte bine delimitate, concentrate mai degrabă pe păstrarea puterii decât pe
eficienţă, »funcţiei de formare a guvernului« i-a fost conferită foarte multă greutate, într-un
mod exagerat, după cum au afirmat unii sociologi americani (Edward C. Banfield et al.):
partidele aveau rolul de a funcţiona ca nişte curele de transmisie, ele erau cele care creau
conexiunile dintre organele - indivizi sau instituţii - separate ale executivului şi legislativului,
dintre preşedinţie şi Congres, contribuind la surmontarea în cea mai mare parte a deadlocks, a
blocajelor din cadrul procesului de decizie şi de formare a voinţei politic.

Bipartidismul American

Organizarea de tip duala a sistemului de partide din S.U.A. reprezinta unul dintre pilonii
sistemului politic al Uniunii, avându-şi originea chiar in procesul de constituire a statului.
Lupta politică iniţială dintre patrioti sau federalişti – partizani ai emancipării politice fată de
metropolă – şi loialişti – fideli fată de monarhul britanic – şi apoi , după obţinerea
independenţei, cea dintre federalişti şi unionişti a consud la constituirea partidelor politice ce
funcţioneaza şi astazi în S.U.A. . Analizând motivaţia separării celor două grupări politice, se
constată existenţa unor conceptii diferite cu privire la exercitarea puterii, conflict care
îndreptăţeşte afirmaţia că partidele americane s-au născut din interiorul puterii executive, şi
nu ca efect al parlamentarismului, cum s-a întâmplat în Anglia şi în general în Europa.
Totuşi, ca toate partidelor politice moderne şi partidele politice moderne, şi partidele
americane au ca suport o anume ideologie politică. Aş