Tema 6. Principiile democraţiei moderne.

Planul:
1. Pluralismul politic.
2. Statul de drept.
3. Respectarea drepturilor omului.

1. Pluralismul politic.

Într-o exprimare concisă, pluralismul poate fi definit ca dispersarea puterii în cadrul unei mari
varietăţi de grupuri sociale. Spre deosebire de dictatură şi regimurile autoritare, unde puterea politică
este concentrată în interiorul unei elite sau a Statului-partid, democraţia poate funcţiona doar în
condiţiile în care există o pluralitate de centre de decizie politică. În acest fel, pluralismul a devenit
una din condiţiile de bază ale societăţii democratice.
Ca valoare primordială a democraţiei, pluralismul presupune următoarele condiţii:
- acceptarea diferenţelor de opinie, a opoziţiei politice şi a soluţiilor alternative;
- practica dialogului şi a negocierii colective;
- accesul tuturor grupurilor şi organizaţiilor la luarea deciziilor;
- participarea activă a societăţii civile;
- pluripartidismul;
- competiţia deschisă între elitele şi grupurile politice.
Unii autori (Madison, Tocqueville, Mill) au definit pluralismul ca o metodă de prevenire a
„tiraniei majorităţii”. Acceptând ideea diversităţii şi a repartizării echitabile a puterii de decizie,
se evită riscul ca majoritatea să impună în orice condiţii şi în orice situaţie propria sa voinţă. În ultimă
instanţă, pluralismul înseamnă o „guvernare împărtăşită” (Dahl) şi accesul minorităţilor la viaţa
publică. Democraţia nu este doar pentru o parte a populaţiei, ci pentru toţi cetăţenii, indiferent de
apartenenţa lor politică, socială, etnică sau confesională. Într-o societate pluralistă, sistemul politic
cuprinde trei tipuri de centre de decizie: grupurile de interese, partidele politice şi organizaţiile
alternative.
a) Grupurile de interese
Grupul de interese este o organizaţie socială care are ca scop influenţarea deciziilor politice.
Pentru ca această definiţie să opereze o distincţie între grupurile de interese şi partidele politice, trebuie
precizat că primele pot deveni partide doar în momentul în care îşi desemnează candidaţi pentru
alegeri. Dată fiind marea varietate a situaţiilor, există foarte multe clasificări a grupurilor de
interese:
 Grupuri de apărare a unor avantaje şi grupuri de apărare a unei cauze;
 Grupuri de interese economice (formaţiuni spontane şi de scurtă durată) şi grupuri de
interese non-asociative (grupuri informale constituite pe bază de rudenie, comuniune religioasă etc.);
 Grupuri de interese speciale (constituite exclusiv pentru interesele propriilor membri,
cum este cazul organizaţiilor studenţești, al femeilor etc.) şi grupuri de interese publice (ex.
Organizaţia Greenpeace);
 Grupuri de interese unice (ex. uniunea oamenilor de afaceri italieni „Confindustria”) şi
grupuri de interese multiple (ex. Liga Femeilor Votante din SUA);
 Grupurile de interese instituţionale (constituite în cadrul aparatului de stat pentru a
susţine o cauză, pentru a apăra instituţia proprie sau pentru a obţine anumite avantaje) şi grupuri de
interese asociative (organizaţii voluntare, asociaţii patronale, grupuri civice etc.).
Grupurile de interese pot acţiona fie direct asupra unor persoane de decizie, fie prin presiune
indirectă prin influenţarea opiniei publice de care trebuie să ţină seama orice guvernant. În acest scop,

1
se folosesc cele mai diverse metode de persuasiune: campania de publicitate, dialogul, manifestările
publice, gesturile simbolice (de multe ori spectaculoase, pentru a capta interesul public) etc.
b) Partidele politice.
Conform unei definiţii celebre a lui Max Weber, partidele sunt organizaţii specializate care
vizează cucerirea şi conservarea puterii politice: „Prin partide politice trebuie să înţelegem acele
asociaţii fondate pe libera adeziune a participanţilor care are drept scop obţinerea puterii pentru
elitele care le reprezintă şi a unor oportunităţi (ideale sau materiale) pentru militanţii activi”.
Această definiţie largă se poate aplica oricărei forme de partizanat politic, fie că este vorba de
asociaţiile partizane dinainte de instaurarea sufragiului universal (ex. Guelfii şi Gibelinii în Italia
medievală), fie că ne referim la partidele moderne caracterizate prin programe de acţiune,
profesionalism şi participare activă la viaţa publică.
În general, în lucrările de specialitate se acceptă următoarea definiţie dată de La Palombara şi
Weiner: „Partidele politice presupun:
1) continuitate în organizare - respectiv o organizaţie a cărei durată de viaţă nu este
dependentă de cea a liderilor care o creează sau o conduc la un moment dat;
2) organizare manifestă şi cvasi permanentă la nivel local, având comunicare regulată şi
legături permanente cu structurile locale şi naţionale;
3) voinţa explicită a liderilor locali şi naţionali nu doar de a influenţa puterea, ci de a o
cuceri şi exercita, singuri sau în coaliţie cu alţii;
4) preocuparea de a obţine sprijin popular, atât în perioada electorală, cât şi între alegeri”.
Partidele politice au o capacitate mare de influenţă socială, superioară posibilităţilor
cetăţeanului izolat sau ale unui grup de interese. Ca organizaţie socială, partidele politice reunesc pe
toţi cei care subscriu la un program, o ideologie sau o platformă politică, sunt dispuşi să
acţioneze pentru o cauză comun ă şi să respecte regulile vieţii democratice.
Din perspectiva care ne interesează în acest context, cea a pluralismului ca principiu
fundamental al democraţiei, partidele îndeplinesc următoarele funcţii:
- orientarea alegătorilor, prin facilitarea opţiunilor electorale pe baza unei oferte de
programe sau priorităţi de acţiune în cazul guvernării;
- sprijinul instanţelor guvernamentale, prin susţinere politică; chiar şi partidele de opoziţie
participă la decizia colectivă, prin amendarea guvernării, propunerea de alternative şi critica
puterii instituite;
- educarea politică a electoratului, prin acţiuni directe şi „lobby”, programe de formare,
campanii de informare şi sensibilizare etc.
Într-o analiză mai nuanţată, Merton distinge între:
 funcţiile manifeste, care contribuie explicit la echilibrul sistemului politic; este vorba de o
contribuţie explicită şi dorită de participanţii la sistemul politic, care poate fi exprimată sub forma a
trei funcţii specifice:
- funcţia electorală (influenţarea şi captarea opiniei publice);
- funcţia de control a guvernării;
- funcţia de dialog politic;
 funcţiile latente sunt cele care „nu sunt nici incluse, nici dorite de participanţii la sistemul
politic” (Merton); este vorba de:
- personalizarea maşinăriei (sistemului) politice, animate de controversele politice;
- asigurarea de schimburi de servicii sau funcţia de clientelism politic (care există, chiar
dacă nu este acceptabilă);
- promovarea socială şi asigurarea mobilităţii sociale (ex. în cazul formării noilor elite).
În sfârşit, într-o altă versiune (Charlot), există trei funcţii perene ale partidelor politice:
- funcţia de legitimare-stabilizare;
- funcţia de reprezentare a electoratului;
- funcţia de critică socială.
Pluripartidismul este expresia directă a pluralismului politic. Într-un sistem pluripartid,
nu atât numărul formaţiunilor politice contează, ci potenţialul lor de guvernare şi participarea la

2
sistemul politic. În acest sens, Sartori consideră că o formă eficientă a pluripartidismului poate fi
sistemul pluralist polarizat în care se coagulează doi poli politici puternici şi durabili, capabili în
orice moment să-şi asume guvernarea. De fapt, existenţa a doi poli puternici nu exclude
diversitatea şi complexitatea: fiecare pol este constituit în realitate de o constelaţie de partide sau de
coaliţii mai mult sau mai puţin consecvente.
c) Organizaţiile alternative
Este vorba aici de formaţiuni politice constituite pe termen scurt, ca o alternativă la
grupurile de interese şi partidele politice, pentru a rezolva anumite probleme specifice. În această
categorie pot fi încadrate trei tipuri de organizaţii:
 Asociaţiile de vecinătate constituite de rezidenţii unei localităţi în scopuri de apărare sau
autogestiune. Aceste forme de asociere sunt foarte frecvente în SUA. În R. Moldova, formula cea mai
cunoscută este cea a asociaţiilor de locatari sau a asociaţiilor de proprietari.
 Coaliţiile ad-hoc sunt constituite temporar, pentru a răspunde unor circumstanţe
particulare. În unele cazuri, aceste coaliţii sunt formate vremelnic de partidele politice în cursul
campaniilor electorale. În alte cazuri, coaliţiile sunt rezultatul fuzionării diverselor grupuri de
interese, reunite într-o organizaţie mai puternică, pentru a rezolva probleme sociale presante: Amnesty
International, Adunarea Internaţională Creştină, Liga Internaţională a Femeilor pentru Pace şi Libertate
etc.
 Organizaţiile teroriste sunt organizaţii politice care doresc să schimbe guvernul prin
mijloace violente (ex. Brigăzile Roşii în Italia, Mişcarea Bască „Patrie şi Libertate”, „Armata Corsica”
etc.). Astfel de grupuri creează deliberat panică şi teroare, care să suscite reacţia în forţă a autorităţilor
care, la rândul său, ar amplifica nemulţumirile populare şi ar crea condiţiile favorabile unei revolte de
proporţii. De cele mai multe ori, astfel de acţiuni nu au asentimentul populaţiei, ceea ce face ca efectul
să fie mai degrabă teroarea şi violenţa, decât sprijinul şi, în final, răsturnarea puterii instituite.

2. Statul de drept.
Nimeni nu este mai presus decât legea. Această aserţiune (enunț care este dat ca adevărat)
simplă rezumă esenţa uneia din principiile primordiale ale democraţiei, anume statul de drept.
Consecinţele practice ale acestui enunţ sunt următoarele:
- prevalenţa legii în faţa oricărei puteri arbitrare;
- egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii;
- autonomia justiţiei.
Este vorba de trei principii ale statului de drept care au fost formulate pentru prima dată de
Dicey în analiza Constituţiei britanice (1885): „Aceasta înseamnă, în primul rând, supremaţia absolută
sau predominanţa legilor în opoziţie cu influenţa puterii discreţionare, ceea ce exclude existenţa
arbitrarului, a prerogativelor speciale şi a autorităţii absolute a guvernului. Aceasta înseamnă, de
asemenea, egalitatea în faţa legii sau tratamentul egal al tuturor claselor sociale în faţa legi... În sfârşit,
poate fi vorba de o formulă care exprimă faptul că legea constituţională, sau regulile care în alte ţări
formează codul constituţional, nu sunt sursa, ci consecinţa drepturilor individuale, aşa cum sunt ele
definite în justiţie, astfel încât Constituţia să fie rezultatul legilor ţării”.
a) Prevalenţa legii
În esenţă, prevalenţa legii înseamnă guvernare constituţională unde puterea autorităţilor
este limitată printr-o lege fundamentală, respectiv Constituţia. Într-o guvernare constituţională,
orice decizie trebuie luată pe baza legalităţii, ceea ce exclude sau reduce influenţa preferinţelor
arbitrare, a presiunilor politice sau a opiniilor subiective. Într-o guvernare constituţională, orice
cetăţean este apărat în faţa arbitrarului şi a abuzurilor puterii. Mai mult, în Europa există un tribunal
supranaţional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de pe lângă Consiliul Europei, unde orice
simplu cetăţean poate depune plângeri şi iniţia acţiuni de judecată împotriva statului de care aparţine.
Existenţa unui text constituţional nu echivalează cu guvernarea constituţională. Marea
majoritate a ţărilor lumii au adoptat legi constituţionale proprii, dar practicile curente arată că şi în
aceste cazuri există situaţii de violare a prevederilor constituţionale. Din contră, există ţări care nu au o
constituţie formală (Marea Britanie şi Israel), ceea ce nu le împiedică să practice o guvernare

3
constituţională. Principalul criteriu care asigură funcţionarea guvernării constituţionale este
independenţa tribunalelor, care permite oricărui cetăţean să-şi exercite drepturile sale fundamentale,
chiar şi împotriva propriei administra ţii sau a puterii politice.
b) Egalitatea în faţa legii
Indiferent de funcţii sau atribuţii, indiferent dacă sunt aleşi sau numiţi, dacă sunt guvernanţi sau
guvernaţi, toţi cetăţenii trebuie să respecte legea. Cum consecinţele respectării legii de către
persoanele cu putere de decizie afectează întreaga societate sau un număr mare de cetăţeni, s-au
introdus două principii care să asigure egalitatea tuturor în faţa legii:
 responsabilitatea guvernamentală;
 justiţia politică.
Ambele sunt concepute ca o contrapondere a puterii sau ca principii ale unui sistem de control
public al puterii. În ce priveşte responsabilitatea guvernamentală, aceasta comportă trei aspecte
particulare:
1. Responsabilitatea juridică, respectiv obligativitatea tuturor titularilor de funcţii oficiale
(elective sau nu), de a răspunde, dacă se solicită acest lucru, în faţa tribunalelor. Cu alte
cuvinte, justiţia are dreptul să ceară socoteală, la solicitarea cetăţenilor, oricărei persoane care
ocupă vremelnic o funcţie publică, în legătură cu legalitatea acţiunilor sale.
2. Responsabilitatea politică, respectiv obligaţia puterii executive de a da socoteală
parlamentului asupra rezultatelor guvernării ţării şi de a justifica deciziile luate. Spre deosebire
de responsabilitatea juridică, care este bine structurată (este posibilă trimiterea efectivă şi
imediată în faţa justiţiei a persoanelor incriminate), responsabilitatea politică este mai
complexă. Administraţia publică, armata, poliţia şi serviciile de securitate sunt responsabile în
faţa şefului executivului de care aparţin, membru în guvern. Acesta, la rândul său, răspunde în
faţa parlamentului (singurul care face obiectul sufragiului universal) care, la rândul său,
răspunde în faţa poporului prin mecanismul electoral. Această cale indirectă face ca
responsabilitatea politic ă să fie exercitată pe termen lung, ceea ce poate amâna
sancţionarea promptă a celor vinovaţi de ilegalităţi şi abuzuri. În plus, incriminarea politică
este transferată în lupta electorală, unde orice membru al unui partid poate beneficia de
solidaritatea partinică a colegilor, ceea ce diminuează capacitatea operaţională a
responsabilităţii politice.
3. Responsabilitatea financiară limitează acţiunea de folosire a bugetului doar în limitele şi în
condiţiile aprobate de parlament.
În ce priveşte justiţia politică, termen încă foarte controversat (Lysons), este vorba de două
aspecte:
1) instituirea unei contraputeri, care să limiteze puterea executivă şi cea legislativă (ex.
responsabilitatea penală a membrilor executivului sau posibilitatea ridicării imunităţii parlamentare);
2) instituirea infracţiunii politice şi a procedurii de sancţionare; spre deosebire de delictul
comun care lezează doar interesele unor persoane sau instituţii, delictul politic este infracţiunea
considerată extrem de periculoasă pentru stat (ex. Cazurile de trădare a intereselor naţionale sau
tentativele de destabilizare a ordinii publice prin acţiuni violente), astfel încât executivul poate cere
intervenţia excepţională a justiţiei; în aceste situaţii extreme, justiţia politică devine un instrument
al puterii.
O situaţie particulară, prin amploarea consecinţelor şi prin prejudiciile aduse democraţiei, o
reprezintă corupţia politică. Nu este vorba aici de simple delicte electorale sau de situaţiile de
manipulare mediatică, ci de „exploatarea unei funcţii publice în scopul îmbogăţirii personale”
(Charvin). Cazurile foarte frecvente, cunoscute de obicei în urma unor scandaluri publice, riscă să
compromită însăşi credibilitatea democraţiei şi a instituţiilor sale.
Unele condiţii favorizează în mod direct corupţia politică:
- remunerarea funcţionarilor şi a responsabililor publici este insuficientă;
- constituirea sectorului privat depinde în mod discreţionar de decizii personale ale
funcţionarilor publici;
- sancţiunile aplicate în cazurile identificate sunt slabe sau insuficiente.

4
 c) Autonomia justiţiei
Aristotel spunea că o guvernare este bună doar atunci când instituie „supremaţia legilor,
nu a oamenilor”. În acest sens, Aristotel împărţea ştiinţa politică în două ramuri, ştiinţa legislativă şi
politica sau ştiinţa acţiunii. Această idee a dublei ipostaze a omului, autor şi executor al legilor, este la
originea principiului separării puterilor, enunţat cu claritate de Montesquieu în sec. XVIII.
Evoluţia democraţiei a consfinţit principiul separării puterilor, conform căruia guvernarea
presupune de fapt trei direcţii de acţiune:
- puterea executivă (sau Guvernul şi reprezentanţii săi locali), formată din autorităţi publice
numite; executivul elaborează şi pune în aplicare politicile;
- puterea legislativă (parlamentul sau adunarea parlamentară), care elaborează legi şi
controlează executivul; membrii legislativului sunt aleşi şi dau socoteală în faţa electoratului şi a
opiniei publice;
- puterea juridică (tribunalele) urmăreşte aplicarea corectă a legilor şi intervine pentru a
identifica şi condamna cazurile de infracţiune.
Pentru ca orice persoană, indiferent de funcţie sau poziţie politică, să poată răspunde în faţa
legii, regimurile democratice garantează autonomia justiţiei. Această autonomie rezultă din
separarea puterilor (cel care judecă este independent de cel care face legile şi de cel care le aplică) şi
din garantarea constituţională a autonomiei juridice. În acest sens, articolul 1 al „Principiilor
fundamentale ale puterii judiciare” (O.N.U.) stipulează clar că „independenţa puterii judiciare trebuie
garantată de toate statele şi consacrată de Constituţie şi legislaţiile naţionale”.

3. Respectarea drepturilor omului.

Sintagma „drepturile omului” pleacă de la sensul restrâns al cuvântului „drept”. El desemnează

capacitatea unei persoane de a face sau a nu face ceva, de a fi îndreptățită să aibă o anumită conduită.
Este un sens normativ, spre deosebire de sensul juridic propriu-zis, după care dreptul reprezintă
ansamblul legilor sau al codurilor juridice. În limbaj juridic, acest sens restrâns este numit drept
subiectiv.
Teoria drepturilor fundamentale ale omului se bazează pe acest sens restrâns al dreptului
subiectiv. Ea pleacă de la premisa că, indiferent de originea sa, de situaţia economică sau de mediul
său cultural şi social, omul este deţinătorul unor drepturi inerente condiţiei sale. Orice atingere sau
îngrădire a acestor drepturi naturale ale omului riscă să afecteze sau să compromită însăşi esenţa fiinţei
umane. Aceste drepturi sunt anterioare şi superioare oricărei legislaţii, ceea ce face ca acţiunea Statului
să fie limitată în raport cu drepturile omului. Mai precis, nici o normă juridică sau putere executivă
nu poate priva o persoană de drepturile sale naturale. Mai mult chiar, conform postulatului
drepturilor naturale, legile trebuie să existe pentru a consacra şi a proteja, sub ameninţarea sancţiunilor,
drepturile fundamentale cu care fiinţa umană este înzestrată.
În această viziune liberală, drepturile omului rezultă dintr-o suită de atribute sau valori perene
ale fiinţei umane, precum libertatea, dreptatea, egalitatea (vom reveni asupra acestora în cadrul
cursului ”Cultura civică”). Drepturile rezultă dintr-o combinaţie a acestor atribute specific umane pe
care teoria politică modernă (începând cu Hobbes) le consideră drept piatra de temelie a statului liberal
şi a guvernării constituţionale. În acest sens, drepturile omului sunt mai degrabă un cod normativ, decât
un concept cu un conţinut şi definiţii precise.
Fiind un concept prescriptiv, un sistem de protecţie, mobilizare şi legitimare a caracteristicilor
fundamentale ale fiinţei umane, drepturile omului au devenit un pilier important al acţiunii politice.
Utilizarea acestui concept în planul politicului s-a făcut îndeosebi cu ajutorul declaraţiilor privind
drepturile omului. În momentul în care statele au optat pentru un regim liberal, ele şi-au asumat de
facto respectarea drepturilor omului. De jure, exprimarea formală a acestui angajament se face prin
adoptarea la cel mai înalt nivel politic a „Declaraţiilor privind drepturile omului” (în diversele lor
versiuni istorice). Prin intermediul „Declaraţiei”, dreptul natural devine o lege scrisă sau o lege
pozitivă.

5
 La rândul lor, constituţiile naţionale şi legile specializate au operaţinalizat de o manieră
explicită principiul drepturilor naturale. Primele momente ale codificării drepturilor omului au fost:
 „Magna Carta” (1215), un act constituţional edictat în urma înţelegerii între regele englez
Ioan fără de Ţară şi baronii rebeli exilaţi în Franţa. Pentru prima dată apar aici statuate două principii
ale drepturilor omului, respectiv principiul legalităţii şi interzicerea arestării arbitrare.
 „The Petition of Rights” (1628), un document adoptat de Parlamentul englez, în care se
proclamă inviolabilitatea domiciliului şi obligativitatea legalităţii în aplicarea de noi taxe.
 „Habeas Corpus Act” (1679), document legislativ al Parlamentului englez, prin care se
solicită Curţii de Justiţie să verifice obligatoriu legalitatea detenţiei, pentru a evita orice abuz.
 „The English Bill of Rights” (1689), care se opune pedepselor corporale exagerate şi
inutile, cerând utilizarea unor norme de drept.
 „Declaraţia de independenţă” a Statelor Unite ale Americii (1776), evocă explicit
principiul dreptului natural: „Declaraţia consideră ca o realitate evidentă de la sine faptul că oamenii se
nasc egali; Creatorul lor îi investeşte cu anumite drepturi inalienabile, printre care dreptul la viaţă,
libertate şi fericire
 În 1787 a fost adoptată Constituţia Americană care preia aceste idei, iar amendamentele la
această Constituţie („The American Bill of Rights”, 1791) reprezintă de fapt o versiune a „Declaraţiei
drepturilor omului”.
 „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” (1789), deşi nu a beneficiat de aceeaşi
valoare legală ca textele precedente, adoptate de instanţe legislative, a avut o importanţă covârşitoare
pentru istoria modernă. Este un document politic rezultat în urma Revoluţiei Franceze, care pune în
primul plan drepturile naturale ale omului: „Oamenii se nasc şi rămân li-beri şi egali în drepturi” (art.
1). Pentru prima dată, sunt garantate explicit o serie de drepturi fundamentale, precum dreptul la
libertate, proprietate şi opinie, libertatea presei şi a conştiinţei, egalitatea în faţa legii. Versiunea
legislativă a principiilor „Declaraţiei” sunt cuprinse într-o anexă cu valoare normativă, intitulată
„Dispoziţii fundamentale garantate de Constituţie”.
 „Declaraţia universală a drepturilor omului” a fost adoptată de O.N.U. în 1948 şi
reprezintă cel mai important instrument de protecţie internaţională a drepturilor omului. Spre deosebire
de documentele legislative elaborate de parlamentul britanic sau de documentele politice consecutive
Revoluţiei Franceze şi Revoluţiei Americane, Declaraţia universală are un dublu avantaj. Pe de o parte,
ea consideră că drepturile se aplică pentru orice persoană umană, indiferent de locul de reşedinţă. Ele
sunt valabile pentru toţi indivizii, fără nici o discriminare geografică, politică, economică, etnică,
religioasă, lingvistică sau culturală. Pe de altă parte, drepturile omului sunt indivizibile, în sensul că
formează un cod unitar care trebuie aplicat ca atare, în integralitatea sa. Aceasta înseamnă că nimeni nu
are latitudinea de a alege unul sau altul dintre drepturi, să le aplice discriminatoriu sau în diferite grade
de realizare. Codul drepturilor omului are propria sa raţionalitate, care este dată de un ansamblu de
drepturi naturale ce definesc atributele esenţiale ale fiinţei umane.
Spre deosebire de declaraţiile naţionale precedente, care aveau o putere legislativă intrinsecă,
Declaraţia universală nu are caracter de obligativitate juridică. Având statutul de Declaraţie O.N.U.,
acest document nu poate obliga un stat sau altul să-l aplice. El are însă o imensă valoare morală şi
politică, fiind susţinut de societatea civilă internaţională (Amnesty International, „Médecins sans
frontières”, „Human Rights Watch”, Mişcarea Pugwash, Organizaţia „Helsinki Watch” etc.) şi de
sistemul de sancţionare politică instituit de Naţiunile Unite (hotărârile şi recomandările Consiliului de
Securitate).
„Declaraţia” cuprinde drepturile civile şi politice convenţionale recunoscute de societatea
occidentală: viaţă, libertate, securitate a persoanei, egalitate a demnităţii, aplicare egală a procedurilor
legale, libertatea opiniei, a expresiei, a asocierii şi a reprezentării. În plus, „Declaraţia” conţine şi
drepturi specifice problemelor societăţii moderne (vezi în acest sens textul integral al „Declaraţiei” în
anexa la curs): protecţia împotriva torturii şi sadismului, împotriva pedepselor inumane şi degradante,
libertatea de a beneficia de protecţie şi azil în cazul persecuţiei.
Alături de aceste drepturi civile şi politice, „Declaraţia” include a doua generaţie de drepturi,
legate de problematica societăţii industrializate, respectiv drepturile economice, sociale şi culturale:

6
dreptul la hrană, dreptul de a dispune de îmbrăcăminte, de locuinţă, de sănătate, de securitate socială,
dreptul de a munci, de a fi remunerat corect şi avantajos, dreptul la odihnă şi timp liber, de asociere în
uniuni comerciale, dreptul la educaţie.
 „Convenţia Europeană a Drepturilor Omului” este un tratat adoptat în 1950 de ţările
membre ale Consiliului Europei. Spre deosebire de „Declaraţia O.N.U.”, „Convenţia Europeană”
prevede obligativitatea statelor semnatare de a respecta drepturile omului şi instituie chiar un tribunal
supranaţional (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasburg), care protejează
individul împotriva statului de care aparţine. Mai mult, „Convenţia Europeană” obligă guvernele
statelor membre să întreprindă reforme instituţionale şi juridice, astfel încât legislaţia naţională să nu
fie în contradicţie cu dispoziţiile „Convenţiei”.
În mod concret, „Convenţia” se referă la acelaşi corp comun de drepturi civile şi politice
incluse în „Declaraţia universală”:
- dreptul la viaţă,
- dreptul la libertate şi securitatea persoanei,
- dreptul la o judecată echitabilă sub aspect civil şi penal,
- dreptul la respectul vieţii private şi familiale, a domiciliului şi a corespondenţei,
- dreptul la libertatea expresiei (inclusiv libertatea presei), - dreptul la libertatea reuniunii şi de
asociere, inclusiv dreptul de a adera la sindicate,
- dreptul de a se căsători şi a fonda o familie,
- egalitatea în drepturi şi obligaţii a celor doi soţi,
- dreptul la respectul bunurilor proprii,
- dreptul la educaţie,
- drepturile electorale,
- dreptul de liberă circulaţie şi libertatea de a-şi alege locul de rezidenţă,
- dreptul de a părăsi oricând orice ţară, inclusiv propria ţară.
În plus, sunt incluse o serie de drepturi care decurg din interdicţii faţă de:
- tortură şi tratamentul inuman sau degradant,
- pedeapsa cu moartea,
- sclavajul, servitudinea şi munca forţată,
- retroactivitatea legilor penale,
- discriminarea în aplicarea drepturilor şi libertăţilor garantate de „Convenţie”,
- expulzarea propriilor cetăţeni de către un stat,
- expulzarea colectivă a străinilor.
Ulterior, sistemul protecţiei internaţionale a drepturilor omului a fost completat cu o serie de
documente specializate:
- Convenţia O.N.U. privind Drepturile Femeilor (1953),
- Convenţia Socială Europeană (1961, Consiliul Europei),
- Convenţia O.N.U. privind Drepturile Civile şi Politice (1966),
- Convenţia O.N.U. privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale (1966),
- Convenţia O.N.U. privind Eliminarea Discriminării Rasiale (1966),
- Convenţia O.N.U. privind Discriminarea Femeilor (1979),
- Convenţia O.N.U. privind Drepturile Copilului (1989),
- Convenţia Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (1995, Consiliul Europei).