Academia de Studii Economice Bucuresti

Referat:

Birocratia
 Grupa 240, seria C

Cuprins:

1. Inbtroducere.

2. Teorii despre birocratie.

3. Incercari de diminuare a birocratiei.

Introducere

Cozi interminabile, aroganţa funcţionarilor, a angajaţilor diferitelor instituţii, lipsa unei

coerenţe a formularisticii (ceea ce este la avizier nu corespunde cu ceea găsim în faţa
ghişeului), trei duşmani ai cetăţeanului: ştampila, semnătura şi adeverinţa, într-un cuvânt:
birocraţia. Nu este doar o problemă a României, ci o problemă mondială.
În sens strict etimologic, birocraţia se referă la puterea exercitată în birouri. Se poate
vorbi despre birocraţie făcându-se referire la mai multe situaţii, motiv pentru care în
literatura de specialitate nu este dată o definiţie clară, precisă a termenului. Astfel, se
poate pune egal între birocraţie şi organizaţiile de mari dimensiuni, administraţie publică,
puterea funcţionarilor publici, creşterea puterii statului, oligarhie, iar după unii autori, ca
de exemplu Trotsky (1963) comunism. În acest sens, putem atribui birocraţiei atât
controlul abuziv, cât şi proasta gestiune.
Termenul de birocraţie apare pentru prima dată în 1745 la de Gournay prin adăugarea
termenului grecesc kratos (a conduce) la cuvântul francez bureau (birou) desemnând o
conducere exercitată de funcţionari. Birocraţia a cunoscut o dezvoltare abia în vremurile
moderne, deşi organizaţii similare pot fi întâlnite oricând în istorie.
Se vorbeşte despre birocraţie, atunci când problemele esenţiale, importante ale cetăţenilor
sau ale statului nu sunt rezolvate, deoarece prescripţiile care reglementează activitatea
instituţiilor de stat obligă la tărăgănare şi decizii în discordanţa cu nevoile esenţiale.
Necesitatea unei administraţii moderne la standarde europene, se resimte atât la
nivelul cetăţeanului, cât şi la nivelul instituţiilor care prestează servicii publice. În
procesul de schimbare a administraţiei publice, simplificarea administrativă constituie un
demers fundamental pentru modernizarea şi reformarea administraţiei. Prin aceasta, ar
putea fi restaurată încrederea cetăţeanului în administraţie.
Reprezintă o certitudine faptul că procedurile complicate, circuitele lungi şi sinuoase ale
documentelor, prelungirea termenelor de rezolvare a unui demers şi multitudinea de
formulare solicitate, scad productivitatea atât pentru administraţie cât şi pentru cetăţean.
În plus, complexitatea circuitului administrativ, încurajează corupţia cotidiană, de care se
loveşte fiecare cetăţean.
Departe de a reprezenta o fatalitate, birocraţia şi complicaţiile la care aceasta dă naştere,
sunt deficienţe care pot fi remediate, dacă modalitatea de abordare a acţiunilor
administrative se va schimba. Acest lucru se va traduce în noi metode de lucru,
simplificând astfel procedurile administrative.
În fiecare an, birocraţia creşte în medie cu 5% în ciuda faptului că nu apare nimic nou de
făcut (rezultatul unui studiu efectuat de C. Northcote Parkinson (1957) pentru a pune în
evidenţă unele practici păgubitoare în funcţionarea organizaţiilor birocratice, în special
administrative, aflate în expansiune. În consecinţă, nu există (sau există într-o foarte mică
măsură) o relaţie de proporţionalitate între activitatea (cantitatea de muncă) ce trebuie
realizată într-o organizaţie şi mărimea personalului (administrativ) angajat să o
îndeplinească1. Creşterea, diminuarea sau chiar dispariţia unui volum de muncă

1
administrativă nu afectează în mod direct şi semnificativ numărul personalului birocratic,
ci intervin alţi doi factori care caracterizează tendinţa de expansiune birocratică:
a. multiplicarea subordonaţilor (orice funcţionar va acţiona pentru a creşte numărul
persoanelor subordonate şi nu a celor concurente);
b. multiplicarea activităţilor (generarea artificială de sarcini inutile, distribuite ierarhic,
pentru a ţine ocupate cât mai multe persoane şi a pune în evidenţă funcţia de control a
superiorilor în ierarhie).
În consecinţă, ierarhizarea birocratică şi promovarea în ierarhie se asociază cu creşterea
de personal administrativ urmând regulile expansiunii birocratice, fără a avea vreo
legătură cu cantitatea muncii sau a activităţilor ce trebuie finalizate. Urmând această
logică, creşterea procentuală de personal într-un departament de administraţie publică
poate fi calculată aplicând formula:

unde: x este numărul de personal nou solicitat anual; k este numărul de personal ce
aşteaptă promovarea prin angajarea de noi subordonaţi; p reprezintă diferenţa dintre
vârsta angajării şi cea a pensionării; m este numărul de ore/persoană necesare pentru a
rezolva problemele administrative din departament; n este numărul de unităţi efectiv
administrate; y reprezintă personalul iniţial total. Aplicând această formulă în contexte şi
perioade diferite, Parkinson a constatat că personalul birocratic creşte anual cu o
proporţie cuprinsă între 5,17% şi 6,56%, indiferent de orice variaţie a cantităţii de muncă
ce trebuie realizată.

Teorii despre birocraţie

Marele "Dicţionar Enciclopedic Larousse" a găsit pentru birocraţie trei definiţii

scurte:
putere sau influenţă a administratiei asupra conducerii afacerilor;
ansamblu de funcţionari;
putere a membrilor aparatului de stat sau a aparatului administrativ.

Spre deosebire de aceasta, "dicţionarul de Sociologie" coordonat de Cătălin Zamfir şi

Lazăr Vlăsceanu oferă o definiţie mult mai complexă, văzând în birocraţie un "mod de
organizare destinat administrării pe scară largă a unor resurse prin intermediul unui
corp de persoane specializate, de regulă plasate într-o structură ierarhică şi dispunând
de atribuţii, responsabilităţi şi proceduri strict definite".
Norman Goodman vede în birocraţie o "structură administrativă formală, răspunzătoare
de planificarea, supravegherea şi coordonarea muncii diferitelor segmente ale unei
organizaţii".
În viziunea lui Jan Szczepanski, birocraţia este "un anumit tip de organizare în
accepţiunea că reprezintă o modalitate de conducere a oamenilor şi că serveşte atingerii
scopurilor anumitor grupuri sociale".
Există două viziuni teoretice asupra birocraţiei ce stau la baza concepţiilor din lumea
ştiinţifică şi a convingerilor comune: teoria marxistă şi modelul weberian.
Un moment important în cristalizarea unei teorii critice a fenomenului birocraţiei îl
constituie contribuţiile marxismului clasic. În "Contribuţii la critica filosofiei hegeliene
a dreptului" (1843), Marx arăta că exponenţii birocraţiei, în calitate de reprezentanţi ai
statului " nu sunt deputaţi ai societăţii civile înseşi, care îşi apără prin intermediul lor
propriul ei interes general, ci delegaţi ai statului însărcinaţi să administreze statul
împotriva societăţii civile". În această lucrare, Marx reuşeşte o descriere extrem de dură a
birocraţiei:
promovarea propriilor interese ("scopurile statului se transformă în scopuri ale birocraţiei,
iar scopurile birocraţiei în scopuri ale statului")
cultul autorităţii ("autoritatea este principiul ştiinţei sale")
maschează incompetenţa ("vârfurile încredinţează cercurilor inferioare grija de a înţelege
amănuntele, în timp ce cercurile inferioare socotesc vârfurile capabile să înţeleagă
generalul şi astfel se înşala reciproc")
spiritul corporatist şi confiscarea secretului de stat ca proprietate privată a birocraţiei
("spiritul general al birocraţiei este secretul, misterul, a cărui păstrare este asigurată în
interior de organizarea ei ierarhică, iar faţă de lumea din afară de caracterul ei de corupţie
închisă")
carierismul ("…vânătoarea după posturi cât mai înalte")
supunerea şi pasivitatea etc.

Deşi utilizat în epocă, chiar de la apariţie, cu sens peiorativ, Weber a găsit termenului de
birocraţie valenţe pozitive fără să cadă nici în extrema acceptării exclusiv pozitiviste a
birocraţiei. Birocraţia desemnează, în accepţia dată de Weber, tipul ideal de organizare
caracterizat prin autonomia funcţiilor în raport cu persoanele ce le îndeplinesc şi prin
proceduri tehnice raţionaliste. În această accepţiune, ideal nu înseamnă dezirabilitatea
socială, ci o formă pură a organizării birocratice. Birocraţia este singurul mod de a
organiza în mod eficient mari mase de oameni şi de aceea se extinde în mod inevitabil o
data cu creşterea economică şi politică.
Potrivit concepţiei lui Weber, există trei elemente de baza ale birocraţiei, şi anume:
charisma, tradiţia şi autoritatea legal- raţională.
Prin charisma Weber înţelege organizaţiile unde apar probleme de succesiune, caz în care
se transferă autoritatea unei alte persoane- se caracterizează printr-o mare instabilitate.
Tradiţia este reprezentată de "precedent" şi "obicei" şi funcţionează după principiul
"întotdeauna s-a procedat astfel", fără a se face însă o analiză anterioară asupra situaţiei.
Cel de-al treilea element, şi anume, autoritatea legal-raţională, domină societatea
modernă: raţional- toate metodele duc spre realizarea unor obiective clare şi specifice – şi
legal fiindcă se exercită într-un sistem de reguli şi proceduri, prin postul pe care un
individ îl ocupă la un moment dat.
Pentru Weber, "cauza fundamentală a extinderii organizării de tip birocratic
rezidă în superioritatea sa pur tehnologică în raport cu orice altă formă de organizare…
Între un mecanism birocratic pe deplin dezvoltat şi celelalte forme de organizare, există
un raport similar cu acela dintre maşinism şi moduri de producţie manuale. Precizia,
rapiditatea, claritatea, cunoaşterea problemelor…subordonarea strictă, reducerea
costurilor materiale şi umane- toate acestea sunt aduse la un nivel optim într-o
administraţie strict birocratică" (Wirtshaft und Gesselshaft)
Schema acestui tip ideal de organizare birocratică weberiană se prezintă în felul
următor:
baza lui îl constituie întotdeauna un sistem coerent folosit sistematic, respectat de toţi
membrii colectivităţii;
procesul administrativ care utilizează acest sistem poate realiza în mod raţional scopurile
propuse;
lucrătorii din acest sistem administrativ ocupă şi exercită o "funcţie", care prevede
anumite regulamente care prescriu comportarea "funcţionarilor". Funcţionarul respectă
legile cu exerciţiul funcţiunii
serviciile sunt organizate într-un sistem continuu şi coerent prin intermediul
regulamentelor.
Fiecare serviciu presupune o anumită competenţă, iar munca în cadrul lui este împărţită
în mod raţional:
organizarea internă a funcţiilor este ierarhică, fiecare nivel inferior este supus controlului
şi conducerii de către serviciile superioare.
Funcţionarii:
sunt liberi din punct de vedere personal ( în contrast cu statutul dependent al
funcţionarilor publici din vechile imperii);
sunt încadraţi într-o ierarhie de statuturi şi funcţii;
respectă competenţele prestabilite, pe de o parte în funcţie de capacitatea de a le exersa,
iar pe de alta în funcţie de însărcinarea explicită din partea autorităţii ierarhice, care îi
recruteaza şi supraveghează;
lucrează pe baza unui contract încheiat în urma unei selecţii deschise;
recrutarea lor se face pe criterii univesaliste: diplomă sau concurs, deci în funcţie de
aptitudini recunoscute public;
sunt plătiţi cu salarii fixe;
urmează o carieră profesională, iar avansarea lor depinde de aprecierea superiorului;
funcţia nu constituie obiectul unei apropieri private (spre deosebire de regimurile
absolutiste în care era larg răspândit sistemul proprietăţii asupra funcţiilor publice)
sunt supuşi unei discipline stricte şi unui control riguros;
exercitarea funcţiei în cadrul biroului este separată de satisfacerea unor interese personale
ale funcţionarului în cadrul problemelor pe care le rezolvă, iar în rezolvarea lor se
orientează după reguli cu caracter impersonal care corespund competenţei şi raţionalităţii
întregului sistem.
Aceasta nu este o descriere a organizării birocratice existente în realitate, ci numai un
model ideal, care în realitate poate fi realizat cu diferite devieri şi modificări.
Ce se urmăreşte prin simplificare, atenuare a sistemului birocratic?
simplificarea procesului, procedurilor, circuitelor şi demersurilor administrative, prin
suprimarea procedurilor redundante;
reducerea numărului de formulare administrative cerute utilizatorilor serviciilor publice;
îmbunătăţirea organizării muncii şi desfăşurării diferitelor activităţi în cadrul structurilor
administrative;
ameliorarea calităţii textelor juridice, actelor normative şi reglementărilor, care acoperă
un anumit domeniu pentru a le face cât mai accesibile, mai comprehensibile, atât pentru
cei care le aplică cât şi pentru cei cărora li se aplică.

Incercari de diminuare a birocratiei

Trebuie sa stim ca, pâna acum, toate încercarile de a opri avansarea birocratizarii si a
socializarii au fost zadarnice. În cei 27 de ani care au trecut de când presedintele Wilson a
dus America la razboi pentru a face lumea mai sigura pentru democratie, democratia a
pierdut din ce în ce mai mult teren. Despotismul a triumfat în majoritatea tarilor
europene. Chiar si America a adoptat politici pe care, cu ani în urma, le dispretuia ca
-prusace. Omenirea se îndreapta spre totalitarism. Generatia noua tânjeste dupa control
guvernamental total în toate sferele vietii.
Avocati bine instruiti au publicat tratate excelente ce descriu substituirea progresiva a
regulii legii cu arbitraritatea administrativa. Ei povestesc cum trecerea treptata la auto-
guvernare a facut ca toate drepturile cetatenilor sa dispara si a aparut un hiper-despotism
de stil oriental. Dar socialistii nu dau doi bani pe libertate si libera initiativa.
Nici cartile satirice nu au avut un succes mai mare decât tomurile voluminoase ale
avocatilor. Unii dintre scriitorii eminenti ai secolului al XIX-lea Balzac, Dickens, Gogol,
Maupassant, Courteline au tras sageti devastatoare asupra birocratiei. Aldous Huxley a
fost chiar suficient de curajos sa transforme paradisul visat de socialism în tinta ironiei
sale sardonice. Publicul a fost încântat. Dar cititorii lui s-au grabit, oricum, sa candideze
pentru posturile din guvern.
Unora dintre oameni le place sa faca haz de unele trasaturi extravagante ale birocratiei.
Este într-adevar curios cum guvernul celei mai bogate si mai puternice tari conduce un
birou Biroul Economiilor Domestice al Departamentului Agriculturii al Statelor Unite
care are, printre sarcinile sale, si pe aceea de a realiza pantaloni pentru -copilul mic care
tocmai învata sa se îmbrace. Pentru multi dintre contemporanii nostri însa, acest lucru nu
este deloc ridicol. Ei îsi doresc un mod de guvernamânt în care productia de salopete,
lenjerie si alte asemenea lucruri folositoare sa fie sarcina autoritatilor.
Toti criticii eminenti si satirele de spirit nu sunt de nici un folos, pentru ca ele nu ating
miezul problemei. Birocratizarea este doar o trasatura caracteristica a socializarii.
Problema principala este: Capitalism sau Socialism? Care dintre ele?
Toti suporterii socialismului sustin ca sistemul capitalist este un sistem nedrept de
exploatare, care este extrem de daunator bunastarii maselor si ca are drept rezultat
mizeria, degradarea si pauperizarea progresiva a marii majoritati a populatiei. Pe de alta
parte, ei descriu utopia lor socialista ca un tarâm al fagaduintei, în care curge lapte si
miere si unde toti vor fi fericiti si bogati. Au dreptate sau se însala? Aceasta este
întrebarea.
Economie versus planificare si totalitarism
Aceasta este în întregime o problema economica. Ea nu poate fi transata fara o incursiune
în stiinta economica. Sloganele false, doctrinele eronate ale celor ce pledeaza pentru
control guvernamental, socialism, comunism, planificare si totalitarism nu pot fi
demascate decât prin rationamente economice. Chiar daca va place sau nu, este adevarat
faptul ca problema principala a politicii din ziua de azi este de natura pur economica si nu
poate fi înteleasa fara o cunoastere a teoriei economice. Numai un om familiarizat cu
principalele probleme economice poate sa-si formeze o opinie proprie despre problemele
implicate. Toti ceilalti doar repeta ceea ce au reusit sa auda. Ei sunt o prada usoara pentru
pungasii demagogi si pentru escrocii idioti. Credulitatea lor este un pericol pentru
pastrarea democratiei si pentru civilizatia apuseana.
Prima datorie a cetateanului într-o societate democratica este sa se autoeduce si sa strânga
cunostintele necesare întelegerii fenomenelor civice. Sufragiul nu este un privilegiu, ci o
datorie si o responsabilitate morala. Un alegator este un virtual functionar; functia sa este
suverana si implica cele mai mari responsabilitati. Un cetatean absorbit în întregime de
munca sa stintifica în alte domenii sau de chemarea sa de artist poate invoca circumstante
atenuante atunci când nu reuseste sa-si îndeplineasca datoria de autoinstruire. Poate ca
astfel de oameni au dreptate sa pretinda ca au de îndeplinit sarcini mai importante. Dar
toti ceilalti oameni -inteligenti nu sunt numai frivoli, dar si rauvoitori prin neglijerea
educatiei si a instruirii lor pentru a-si îndeplini bine datoria lor ca alegatori suverani.
Principalul truc al propagandei facuta de suporterii asa-numitei politici -progresiste de
control guvernamental este sa blameze capitalismul pentru tot ceea ce este nesatisfacator
în conditiile prezente si sa laude binecuvântarea pe care socialismul o poate aduce
omenirii. Ei nu au încercat niciodata sa-si dovedeasca falsele dogme si cu atât mai putin
sa combata obiectiile ridicate de economisti. Tot ceea ce au facut a fost sa-si denigreze
adversarii si sa raspândeasca suspiciuni asupra motivelor acestora. Si, din nefericire,
majoritatea cetatenilor nu vad dincolo de aceste stratageme.
 Bibliografie:

 Moise, Florin – “Birocraţie, între corupţie şi lipsă de reguli”, Economie şi

Administraţie Locală, nr.3,martie 2006

 George Moldoveanu – “Analiza Organizationala”, Editura Economica, 2000