Universitatea din București

Facultatea de Administrație și Afaceri

Master APPUE

DISCIPLINA
GLOBALIZARE ȘI GUVERNANȚĂ EUROPEANĂ

PROFESOR COORDONATOR
Prof. Univ. Dr. Dr. H.C. DAN POPESCU

STUDENTĂ, ANUL II
EMANUELA CIOBANU (AROȘCULESEI)

București
2017
 1. Ce este guvernanța europeană?
2. Ce este guvernarea națională?
3. Care este relația dintre guvernanță și guvernare?
4. In urma acestei relații, identificați motivele care au generat Brexit. Ce urmări ar
mai avea?
5. Opinie personală: deși bugetele în unele țări se construiesc la nivel național,
condițiile de echilibru Economico-financiar sunt stabilite la nivel european.

1. Ce este guvernanța europeană și guvernare națională?

Conceptul de governance a fost utilizat până recent în literatura academică cu scopul

de a sublinia responsabilităţile administraţiei guvernamentale. Aceasta era justificată, pe de o
parte, deoarece statul era principalul actor pe scena internaţională, iar pe de altă parte, în
interior majoritatea competenţelor erau concentrate în sarcina guvernului. Reformele
introduse la sfârşitul anilor ’80 în cadrul Uniunii Europene cu privire la elaborarea şi
implementarea politicii de dezvoltare regională au condus la schimbarea semnificaţiei
termenului governance.

O primă definiţie pentru governance este dată de Banca Mondială 1 , prin care se
subliniază legătura dintre putere şi prosperitatea ţării 2 . Această definiţie este asumată de
majoritatea instituţiilor ONU, dar în literatura academică s-a impus formularea propusă de J.
Kooimans3 , ce face referire la relaţiile dintre conducători şi conduşi 4 . Această abordare a
conceptului de governance este foarte interesantă deoarece permite cercetătorului, ce studiază

1
World Bank, Governance: The World Banks Experience, Washington D.C. 1994.

2
Governance este definită astfel: the manner in which power is exercised in the management of a country’s
economic and social development.

3
Apud Dele Olowu, Governance in developing countries: The challenge of multi-level governance, paper
presented at Seventh International Seminar on Geo-Information Science(GIS) in developing countries, 15-18
May, Enschede, Netherland 2002, p.3.

4
Definiţia propusă de Jens Kooimans este: “governance is the form in which public or private actors do not
separately, but in conjunction, engage in problem solving together, in combination, that is to say co-
arrangements ”(apud Dele Olowu).
relaţiile dintre conduşi şi conducători, să observe asimetria existentă în ceea ce priveşte
distribuţia puterii şi resurselor între centru şi periferie, adică între deţinătorii puterii şi
societatea în ansamblul ei. În plus, asimetria este extinsă şi la relaţiile dintre alţi actori sub-
naţionali cum ar fi, de exemplu, cele dintre autorităţile regionale şi indivizii dintr-o localitate,
sau cele dintre două localităţi. J.Kooimans si colaboratorii săi recunosc faptul că governance
implică derularea unui întreg proces la care participă nu doar organizaţii de natură
guvernamentală ci şi din sectorul neguvernamental. În concepţia acestora, governance
reprezintă noua situaţie a relaţiilor autorităţilor cu societatea civilă în ansamblul ei, situaţie
apărută la sfârşitul anilor 1980, când pe fondul liberalizării economice s-a diminuat rolul
statului ca unic responsabil al implementării politicilor. În acest context, conceptul de
governance depăşeşte graniţele administraţiei publice, sub aspectul ansamblului de relaţii
dintre autorităţile publice şi societate . În opinia lui G.Hyden, guvernanţa este o abordare
conceptuală, ce poate constitui un cadru evident de analiză comparativă a macro-politicilor,
ea include însă elemente importante de natură constituţională privind regulile de conducere
politică şi reprezintă în acelaşi timp o modalitate prin care are loc intervenţia creativă a
actorilor politici având drept scop optimizarea structurilor astfel încât să nu fie inhibată
iniţiativa umană. O altă definiţie a conceptului de governance este dată de Commission on
Global Governance, ca fiind “totalitatea modalităţilor prin care instituţiile şi indivizii îşi
administrează afacerile comune” .

Definiţia cuprinde inclusiv recunoaşterea spiritului de competiţie între actorii

participanţi . Definiţia dată de Banca Mondială este însuşită şi de Canadian International
Development Agency (CIDA), care asociază definiţiei şi conceptul de good governance pe
care îl formulează ca fiind exercitarea puterii de către diversele niveluri administrative în mod
eficient, corect, transparent şi responsabil (“the exercise of power by various levels of
government that is effective, honest, equitable, transparent and accountable”). În plus, Isabelle
Johnson consideră redefinirea conceptului de governance ca o lărgire a semnificaţiei acesteia,
ca să permită luarea în considerare a tutror interacţiunilor între toţi cei ce sunt implicaţi în
luarea deciziilor(decision-making) . În instituţiile ONU conceptul de governance este definit
prin luarea în considerare a tuturor nivelurilor si domeniilor de activitate prin care sunt
împlinite interesele cetăţenilor (“The exercise of economic, political and administrative
authority to manage a country’s affairs at all levels. It is comprised of the mechanisms,
processes and institutions through which citizens and groups articulate their interests, exercise
their legal rights, meet their obligations and mediate their differences”) .
 Problemele ridicate se referă la tipul cel mai eficient de relaţii ce ar trebui realizat şi
menţinut între guvern şi societate, între membrii societăţii dar şi în interiorul guvernului, nu
numai între guvern şi sectorul privat. În acest context se apreciază că governance nu este, dar
nici n-ar trebui să fie, doar o afacere a guvernului deoarece ea trebuie definită din dublă
perspectivă: guvernamentală şi civică. Eliminarea sărăciei, crearea locurilor de muncă,
protecţia mediului, integrarea socială, sunt apreciate drept ţinte, obiective, pe care ar trebui să
le îndeplinească autorităţile indiferent de nivelul teritorial-administrativ pe care sunt situate.

Guvernanţa relevă cum cooperează guvernele cu celelalte organizaţii sociale dar şi

cum colaborează acestea cu cetăţenii pentru a lua deciziile ce privesc problemele importante
ale societăţii. Conceptul de governance poate fi utilizat în diferite contexte cum ar fi ,de
exemplu, global, naţional, instituţional sau comunitar.

La nivelul Uniunii Europene, termenul de guvernanţă este frecvent abordat din

diverse unghiuri astfel ca este posibilă o anume uzură polisemantică. Ceea ce trebuie însă
remarcat în acest caz este faptul comun că toate abordările tratează despre gradul de pluralism
instituţional în plan orizontal şi vertical , despre importanţa „fragmentării” procesului pe
diferitele sectoare precum şi despre inconsistenţa reprezentării politice, adică despre limitele
prerogativelor Parlamentului European şi ale parlamentelor naţionale .

O abordare relativ recentă a Uniunii Europene constă în aprecierea acesteia ca un loc

de importanţă majoră ce implică o pluralitate de state şi de actori non-statali aflaţi într-un
proces de negociere continuă pentru a rezolva o serie de probleme de ordin funcţional . În
fapt este vorba despre multi-level governance ce exprimă relaţiile dintre autorităţile centrale şi
ceilalţi participanţi la implementarea politicii, adică relaţiile de cooperare şi ierarhizare
administrativă. Din punct de vedere al implementării politicilor Uniunii Europene, multi-level
governance constituie un subiect important prin prisma relaţiilor dintre UE şi nivelurile
administrative aflate la niveluri inferioare celui statal, nu numai între nivelul naţional, pe de o
parte şi cel regional şi local pe de altă parte. În ultimul deceniu au fost abordate în literatură
relaţiile acestor niveluri cu Bruxelles-ul , dar şi, mai ales, impactul pe care l-a avut
instituţionalizarea parteneriatului asupra sistemului naţional de reprezentare politică adică al
creşterii gradului de implicare a actorilor sub-naţionali în procesul decizional.

Reformele introduse în 1988 în privinţa managementului Fondurilor Structurale şi

crearea pieţii unice în 1993 au avut un impact puternic nu numai asupra relaţiilor dintre
Uniunea Europeană şi instituţiile sale, pe de o parte, guvernele naţionale, autorităţile regionale
şi locale, pe de altă parte, ci şi asupra conceptualizării UE în literatura academică. Uniunea
Europeană este apreciată de unii cercetători şi analişti din domeniul ştiinţelor politice, ca o
organizaţie bazată pe tratate, dar în mod distinct de modelul federal deoarece se consideră că
este o organizaţie de state centralizate. Argumentul acestor autori constă în faptul că marea
majoritate a modificărilor introduse în arhitectura şi funcţionarea instituţiilor UE au avut la
bază deciziile adoptate în cadrul Summit-urilor şefilor de stat şi de guvern(Maastricht,
Amsterdam, Nice), ca reprezentanţi ai statelor membre, independente şi suverane.

Dar ce este multi-level governance? Cum a fost conceptualizată în literatura

academică?

Multi-level governance semnifică totalitatea relaţiilor dintre actori, aflaţi pe niveluri

teritoriale diferite, din sectorul public şi privat deopotrivă. Conceptul de multi-level
governance, ca “sistem de negociere continuă între guvern şi diverse niveluri teritoriale“, este
introdus în dezbaterile din literatura academică de către G. Marks (“a system of continuous
negotiation among nested governments at several territorial tiers” ….. in which
“supranational, national, regional and local governments are enmeshed in territorially
overarching policy networks”), dar abordarea acestui concept, din perspectiva organizaţiei
supranaţionale, cum este privită UE, a luat amploare deosebită în anii ce au urmat. Multi-
level governance este un concept ce promovează neo-pluralismul, adică admite prezenţa şi
participarea la elaborarea deciziilor a diverse reţele şi comunităţi politice pe lângă vechile
grupuri de interese, iar problemele sunt rezolvate după realizarea unui compromis prin
agregarea intereselor divergente.

Divergenţe importante s-au manifestat între Comisia Europeană , pe de o parte, şi

guvernele statelor membre UE, pe de altă parte. Astfel, guvernele naţionale au fost
nemulţumite de decizia Comisiei de a considera eligibile, autorităţile sub-naţionale
(regionale, locale, agenţi privaţi) ca parteneri pentru derularea proiectelor de dezvoltare
regională. O altă sursă de tensiuni, de astă dată între guvernele naţionale şi Comisia
Europeană a apărut din cauza eligibilităţii autorităţilor regionale şi locale precum şi a unor
actori privaţi la procesul de planificare, implementare, şi evaluarea programelor de dezvoltare
regională .

Competenţele acordate unor comisii , prin deciziile Consiliului , au constituit o sursă

permanentă de tensiune între Parlamentul European şi Comisia europeană, dar prin decizia
1999/468 s-au acordat anumite competenţe Parlamentului referitoare la activitatea comisiilor .
 În acest context , al participării largi la elaborarea şi influenţarea deciziilor, se înscrie
noua imagine a Uniunii Europene, promovată în literatura academică, drept un sistem multi-
level governance, în care instituţiile UE acţionează ca actori în reţeaua guvernării, exercită o
anumită influenţă asupra adoptării deciziilor dar nu au putere de control pe linie ierarhică .
Adăugarea unui al treilea, sau chiar al patrulea nivel de autoritate, afirmă T. Börzel, a condus
la creşterea complexităţii procesului de elaborare a deciziilor precum şi la necesitatea unei
coordonări non-ierarhice a actorilor-participanţi din sectorul public şi privat, a tuturor
nivelurilor administrative

 Cele cinci principii sunt următoarele: transparenţa, responsabilitatea,

participarea, eficacitatea şi coerenţa
 Transparenta, ca prim principiu , proclamă necesitatea adoptării unei maniere
deschise , sincere , de către toate instituţiile în activitatea ce le revine fiecăreia
Participarea, condiţionează obţinerea unei calităţi şi eficienţe ridicate a politicilor
promovate în UE, de asigurarea unei participări cât mai largi , de-a lungul întregului proces,
de la elaborare până la implementare şi monitorizare.
Responsabilitatea, cel de al treilea principiu, cere delimitarea clară a rolului
legislativ, respectiv executiv, pe care îl deţine fiecare instituţie şi, cel mai important aspect,
asumarea responsabilităţii pentru tot ce se întâmplă în sfera lor de activitate.
Eficacitatea, revendică faptul că politicile promovate trebuie să asigure eficienţa, să
fie oportune, adică să se implementeze acolo unde sunt necesare, pe baza evaluării clare
obiectivelor şi a impactului acestora.
Coerenţa, solicită asigurarea unei coerenţe ridicate a politicilor promovate şi
acţiunilor întreprinse în acest sens. Nevoia de coerenţă este cu atât mai evidentă, cu cât a
crescut numărul statelor membre ale UE, fiind notorie sporirea gradului de implicare a
autorităţilor locale şi regionale în politicile UE.
În paralel cu adâncirea integrării europene, s-a pus chestiunea rolului statelor membre
în Uniunea Europeană . Una dintre cele mai vehiculate întrebări este: “statele îşi exercită
prerogativele proprii suveranităţii, sau sunt doar executanţi, mai mult sau mai puţin docili, ai
deciziilor luate la nivelul UE “?
Nu există un răspuns unanim acceptat în literatura academică, teoriile despre
integrarea europeană apreciind în mod diferit poziţia statelor membre faţă de UE . Cele două
teorii de bază, interguvernamentalismul şi supranaţionalimul, care au dominat timp de câteva
decenii disputa pe tema poziţiei statelor în procesul de integrare europeană, oferă soluţii exact
opuse.
Fiind o organizaţie înfiinţată pe baza unui tratat, ce recunoaşte şi respectă dreptul
suveran al fiecărui stat membru de a-şi apăra interesele naţionale, susţin
interguvernamentaliştii, deciziile se adoptă doar cu unanimitate de voturi. Dar, de regulă, în
urma unor negocieri ce au loc prin reuniuni periodice ale şefilor de stat şi de guvern,
cunoscute în literatură ca “Summit-uri”, veto-ul exprimat de oricare din participanţi având
puterea de a bloca întregul proces. Deşi tematica reuniunilor este propusă, în majoritatea
cazurilor, de către Comisie, deciziile sunt rezultatul acordurilor realizate la nivelul şefilor de
state, astfel că promotorii acestei teorii susţin că statele membre păstrează controlul deplin
asupra oricărei decizii ale organizaţiei .
În consecinţă, conform modelului integuvernamentalist, statele naţionale îşi păstrează
deplina suveranitate, iar încheierea oricărui tratat depinde de voinţa lor de a coopera, precum
şi de promovarea intereselor celor mai puternice state din Uniune, care astfel îşi exercită
influenţa asupra celorlalte state membre Interguvernamentaliştii consideră deci, că întregul
proces al integrării nu este altceva decât efectul voinţei comune a statelor membre, actorii
care decid mersul înainte al integrării europene fiind guvernele naţionale, ele iau deciziile în
acest sens, “dar având grijă să-ţi protejeze propriile interese geopolitice şi economice” . În
acest context, integrarea europeană, afirmă susţinătorii interguvernamentalişti, este sub
controlul guvernelor statelor membre, în timp ce acţiunea instituţiilor supranaţionale produce
efecte de importanţă minoră.
Conform modelului supranaţional de tip federalist, Uniunea Europeană este un stat
supranaţional în care deciziile politice sunt adoptate funcţie de raporturile stabilite între
diferitele niveluri de guvernare, adică în raport de modul în care sunt atribuite competenţele
fiecărui nivel iar instituţiile UE, statele şi regiunile sunt parteneri eligibili şi concurenţiali, în
susţinerea intereselor economice, sociale, culturale etc. ale entităţilor teritoriale pe care le
reprezintă fiecare . Rolul statelor naţionale este, conform federaliştilor, de a promova
interesele statelor membre, fără însă a fi unicii actori ce au putere de decizie.
Neofuncţionalismul, o altă abordare de factură supranaţionalistă, pune însă accentul
pe promovarea intereselor interne ale statului, ca interese ale unor regiuni, sindicate, sau firme
private, de exemplu, integrarea fiind impusă de aceşti actori prin acord cu instituţiile UE,
fiecare parte având scopul de a-şi promova interesele proprii: Comisia Europeană şi Curtea
Europeană de Justiţie urmărind să sporească predominanţa instituţiilor europene asupra
statelor membre, în timp ce statele vizează protejarea intereselor politice şi economice ale
actorilor sub-naţionali .
Conform celui de al patrulea model, cunoscut ca modelul multi-level governance,
rolul statelor membre în ceea ce priveşte luarea deciziilor diferă deoarece reprezentanţii
statelor în Consiliul UE nu promovează exclusiv interesele naţionale ci şi pe cele ale Uniunii,
iar statele nu mai sunt singurii actori decidenţi, deşi rolul lor este încă foarte important, la
proces participând şi actorii subnaţionali. Prin reprezentarea lor în Consiliul UE, statele au
acces la procesul decizional, ele participă efectiv la adoptarea deciziilor. Competenţele
Consiliului Uniunii sunt de natură legislativă, fiind, de altfel, principalul organ legislativ, dar
nu numai atât, Consiliul UE este principalul coordonator în materie de politică ale statelor
membre. Deasemenea, Consiliul European reprezintă tot interesele statelor membre, iar dacă
luăm în calcul importanţa acestui forum pentru orientările fundamentale ale politicilor UE,
observăm că sunt neîntemeiate aserţiunile vehiculate prin presă despre „caracterul centralizat”
al Uniunii.
Teoria privind guvernanţa multi-nivel implică doar un transfer de competenţe de la
nivel naţional la nivel supranaţional, numită şi integrare pozitivă, precum şi un transfer de
competenţe către nivelul subnaţional. Prin aceste transferuri, are loc doar un proces de
destatalizare a politicilor, nu de deznaţionalizare a statului. Conform teoriei guvernanţei
multi-nivel, suveranitatea statelor este interpretată prin capacităţile sale specifice(de ordin
legislativ, fiscal sau coercitiv ) iar implicarea statului în procesul decizional nu este de tip
ierarhic, centralizat.

2. Care este relația dintre guvernanță și guvernare?

Ne desfășurăm viața în legătură cu firme ce sînt filiale și cu instituții publice
subordonate.  Societățile în care trăim presupun autonomia sistemelor (tehnologic, economic,
social,  politic, administrativ, cultural) și a valorilor corespunzătoare. Țările noastre acoperă,
cu mulțimea comunităților locale ce le compun, un anumit teritoriu. Ne aflăm, cel puțin în
Europa, într-o uniune de state ce împărtășesc scopuri comune. Lumea  timpului nostru are
actori nenumărați, încît probabilitatea ca unul să îi poată controla pe toți este mică. Peste toate
acestea, felul în care se conduc entitățile puternic diferențiate lăuntric și, în general, forma
conducerii unităților în condiții de complexitate crescută au devenit astăzi întrebări de
importanță crucială.
Ne aflăm în democrații de masă (în care fiecare cetățean are drept de vot, iar votul
unuia este egal cu al altuia) și, mai mult, în epoca în care s-a încheiat al treilea val al
democratizării postbelice (după Germania și Italia, care au fost primul val,  au urmat Grecia,
Spania, Portugalia, apoi țările Europei Centrale și Răsăritene) și se așteaptă valul următor
(democratizarea în regiuni ale lumii care nu au cunoscut decît autoritarismul, precum Africa
de Nord și Orientul Mijlociu). Democrația însăși ia acum forme mereu distincte. Incotro se
îndreaptă democrația în condițiile enormei diversificări de situații în care se încearcă aplicarea
ei?  Mai rămîne demos-ul, în același timp, și  kratos? Cum satisfacem urgențele de acțiune
păstrînd cel puțin consultarea democratică –  formarea democratică a voinței fiind tot mai
anevoie de atins? Care sînt reperele deciziilor într-o lume în schimbare ?  Noi întrebări intră
de acum pe agenda zilei.
Astăzi ne confruntăm cu presiuni mari pentru trecerea de la „guvernare” (conducere
„de sus”, de regulă reprezentativă) la „guvernanţă” (autodeterminare în condiţiile competiţiei)
în  conducerea entităților diferențiate. O întreagă viziune despre societate – neoliberalismul –
aspiră să ne convingă acum că exprimă realitatea și nu avem alternativă.  Recursul la
„guvernanță” face corp comun înăuntrul ei cu proclamarea competitivității drept scop,
considerarea pieței ca singur regulator al activităților, privilegierea criteriilor cantitative de
evaluare, prevalența managerilor, reducerea reformelor la restructurări, sporirea rolului
executivului, declinul instanțelor deliberative și alte piese. In societățile în care se trăiește
astăzi se petrece o schimbare cu consecinţe mult mai ample decât se crede. Intrebările deja
menționate sînt suplimentate de numeroase alte interogații, care, toate, cer răspuns.
In acest context și sub imperiul întrebărilor amintite, abordez în volumul de față relaţia
dintre „guvernanţă” şi „guvernare”. Lămuresc mai întîi ceea ce este, la propriu, adică dincolo
de frecventele folosiri improvizate şi confuze, „guvernanţa”, cu ajutorul unor aplicaţii în
educaţie,  în amenajarea teritoriului și în alte domenii. O fac pe terenul istoriei recente a
democraţiei reprezentative, care a înregistrat un succes istoric în jurul lui 1989, dar este acum
provocată de noi evoluții.  Apoi argumentez teza nevoii complementării „guvernanţei” de
către „guvernare” până la nivelul tematizării, indusă de subiectul însuşi, a limitelor
marketizării şi a conceperii omului. În sfârşit, arăt că a devenit indispensabilă, în succesiunea
îmbrăţişării necritice a „guvernanţei”din societățile de azi, restaurarea sensului originar al
instituţiilor, dacă este ca oamenii să-şi facă istoria nu numai cu voinţă, ci şi cu conştiinţă.
Închei indicând tendinţe de complementare efectivă a „guvernanţeii” cu „guvernarea”. De
fiecare dată adaug abordării teoretice aplicații, mai cu seamă din sfera experienței din
România, care lasă să se observe ușor consecințele neînțelegerii acelei relații și ne permite să
facem intuitive considerațiile conceptuale.
 Atunci când tematizăm lumea actuală suntem purtaţi de însăşi căutarea răspunsului
dincolo de situaţia tehnologiei, a economiei, a instituţiilor, spre chestionarea orientărilor
culturale. Antropologia culturală, luată în înțeles propriu, oferă tot mai mult răspunsul. De
aceea, la rândul meu, duc cercetarea „guvernanţei” până la a sesiza premise şi consecințe
culturale. Demersul devine astfel, pe nesimțite și inevitabil, filosofic. Sunt de părere că
filosofia rămâne credincioasă marii ei tradiţii –  ce exaltă și astăzi imaginația cînd discutăm
despre Aristotel, Hegel, Husserl –  examinând ceea ce se petrece în jur, în varii domenii ale
vieţii, spre a face inteligibilă realitatea, şi opunând fragmentarismului, ce domină viața
oamenilor în modernitatea târzie, interogaţii ce rezultă din perspectiva întregului.

3. În urma acestei relații, identificați motivele care au generat Brexit. Ce urmări ar

mai avea?

Marea Britanie plăteşte preţul pentru nivelul ridicat al inegalităţii sociale şi al şi al

lipsei cronice de investiţii în educaţie. Acestea sunt cele mai importante motive care au stat la
baza votului populaţiei deziluzionate să voteze pentru ieşirea ţării din Uniunea Europeană a
afirmat directorul general al Credit Suisse, Tidjane Thiam, citat de CNBC.

a. IMIGRAŢIE

Anti-UE: Marea Britanie nu va putea controla niciodată imigraţia, dacă nu va ieşi din
Uniunea Europeană, pentru că libertatea de circulaţie le oferă celorlalţi cetăţeni UE dreptul
automat să trăiască în Regatul Unit.

Pro-UE: Părăsirea blocului comunitar nu va rezolva criza imigraţiei, ci o va aduce la

uşa Marii Britanii, deoarece controalele la frontieră dinspre continent se vor muta de la Calais
(Franţa) la Dover (Marea Britanie).

b. INFRACŢIONALITATE

Anti-UE: Mandatul european de arest permite ca cetăţenii britanici să fie trimişi în

străinătate pentru a fi puşi sub acuzare de instanţe străine, adesea pentru infracţiuni minore.
Ieşirea din UE ar pune capăt acestui fenomen.

Pro-UE: Violatorii, criminalii şi alţii care comit infracţiuni grave în Marea Britanie pot
fi transferaţi în Regatul Unit pentru a răspunde pentru faptele lor numai datorită Mandatului
european de arestare. Ieşirea din UE ar împiedica funcţionarea justiţiei.
 c. COMERŢ

Anti-UE: Legăturile Marii Britanii cu UE îi subminează relaţiile cu pieţele emergente

– nu există nici un acord comercial important cu India sau China, de exemplu. Ieşirea din UE
ar permite Marii Britanii să îşi diversifice relaţiile internaţionale.

Pro-UE: Circa 44% dintre exporturile Marii Britanii ajung în alte ţări UE. Ridicarea de
bariere în faţa principalilor parteneri comerciali ai ţării ar fi contraproductivă.

d. LEGISLAŢIE

Anti-UE: Prea multe dintre legile Marii Britanii sunt concepute în străinătate, prin
dictate de la Bruxelles şi decizii luate de Curtea Europeană de Justiţie; tribunalele britanice
trebuie să devină din nou suverane.

Pro-UE: Susţinătorii Brexit au exagerat numărul legilor stabilite de Comisia

Europeană. Este mai bine ca Londra să participe la procesul de stabilire a legilor la nivel
european decât să se retragă.

e. LOCURI DE MUNCĂ

Anti-UE: Pericolul pe care îl reprezintă o ieşire din UE pentru locurile de muncă din
Marea Britanie a fost exagerat. Prin stimularea investiţiilor, cu ajutorul scăderii taxelor pentru
corporaţii şi alte măsuri, Marea Britanie poate înflori, asemeni ţărilor scandinave din afara
UE.

Pro-UE: Circa trei milioane de locuri de muncă sunt legate de UE şi riscă să dispară,
dacă alegătorii votează pentru Brexit, deoarece companiile vor fi mai reticente să investească,
în cazul în care ţara este în afara blocului comunitar.

f. INFLUENŢĂ

Anti-UE: Marea Britanie nu are nevoie de UE pentru a prospera pe plan internaţional.

Prin consolidarea relaţiilor cu ţările din Commonwealth (fostele colonii britanice), Marea
Britanie poate avea o influenţă la fel de mare ca cea pe care o are în cadrul UE.

Pro-UE: Marea Britanie “va pluti în derivă în mijlocul Atlanticului”, dacă va ieşi din
UE, după cum spune liderul liberal Nick Clegg. Într-o lume în care globalizarea este tot mai
puternică, interesele Marii Britanii sunt cel mai bine protejate prin rămânerea în blocul
comunitar, iar liderii american şi chinez au spus deja acest lucru.

g. FINANŢE

Anti-UE: Discuţiile despre o scurgere a capitalurilor nu au nicio bază. Londra va

rămâne un centru financiar important, în afara UE, iar băncile vor vrea în continuare să aibă
sediile centrale în Regatul Unit, datorită taxelor mici.

Pro-UE: Băncile se vor retrage din Marea Britanie, iar City, centrul financiar al
Londrei, se va prăbuşi, dacă britanicii votează pentru retragerea din UE. În prezent, avantajele
comerciale generate de faptul că Regatul Unit face parte din blocul comunitar sporesc profitul
băncilor.

h. SUVERANITATE

Anti-UE: Parlamentul britanic nu mai are suveranitate. În condiţiile în care UE

militează pentru o “uniune tot mai strânsă” şi pentru o integrare economică tot mai profundă,
în special după criza din Zona euro, este mai bine ca Londra să iasă înainte ca relaţiile să
devină şi mai puternice.

Pro-UE: Într-o lume globalizată, fiecare ţară trebuie să lucreze cât mai strâns cu
celelalte, dacă vrea să înflorească economic. Dorinţa de izolare, devenită un stereotip
englezesc, va submina Marea Britanie. În plus, premierul a obţinut deja, la Bruxelles, o serie
de excepţii de la tratatele şi directivele UE.

i. APĂRARE

Anti-UE: Marea Britanie ar putea fi obligată în curând să contribuie la o armată UE şi

există informaţii că Angela Merkel îl va obliga pe premierul britanic să îşi dea
consimţământul în acest sens, în schimbul unei serii de concesii. Acest lucru ar putea submina
forţa militară independentă a Marii Britanii şi trebuie împiedicat.

Pro-UE: Ţările europene se confruntă, împreună, cu ameninţări din partea Statului

Islamic şi a unei Rusii tot mai agresive. Colaborând, ele pot contracara cel mai bine aceste
provocări – un efort care ar fi subminat, dacă Marea Britanie întoarce spatele UE.