Sunteți pe pagina 1din 98

SOCIOLOGIA INTEGRĂRII EUROPENE

(CURS PENTRU SOCIOLOGIE, ANUL III)

1
CAPITOLUL I
PROBLEME INTRODUCTIVE PRIVIND INTEGRAREA EUROPEANĂ

Integrarea europeană este, deopotrivă, un concept, o condiţie a unităţii continentului şi


o rezultantă a efortului de unificare. Ea este cu atât mai importantă cu cât, în acest proces de
unificare a Europei, nu s-a pornit de pe un loc gol, pe care totul să înceapă de la zero, să fie
adică doar construit, ci de la o situaţie foarte grea, în care totul trebuia reconstruit, dar pe alte
baze. Europa a fost mereu un spaţiu excepţional şi un mediu excepţional, care au permis mari
străluciri, dar şi mari tragedii. Cele mai mari descoperiri ştiinţifice au fost făcute pe
continentul european. Principiile democraţiei şi ale drepturilor omului au fost inventate şi
aplicate, înaintea tuturor, tot pe continentul european. Cele mai mari puteri ale lumii s-au aflat
aici şi tot de aici au izvorât, s-au exprimat şi s-au consolidat marile valori ale civilizaţiei
moderne, bazată pe cunoaştere, inteligenţă, tehnologie şi democraţie. Şi tot pe acest continent,
s-au ciocnit, continuu, pe toată scala – de la deosebire, la opoziţie, conflict şi război –, mai
marile sau mai micile interese. Cele mai mari şi devastatoare războaie au avut loc tot pe
continentul european. Se spune adesea că războaiele n-au rezolvat mai nimic. Dimpotrivă, ele
ar fi adâncit şi mai mult divizarea continentului. După fiecare război, Europa s-a reîmpărţit în
noi tabere. Poate nu aceleaşi de dinainte de război, dar nici prea departe de ele. Nici după cel
de al doilea război mondial, aparent, lucrurile nu au stat altfel. În realitate, războiul a dat o
lovitură necruţătoare unui tip de totalitarism, dar a generat alt tip de totalitarism. După cel de
al doilea război mondial, de o parte şi de cealaltă a unui aliniament care fractura continentul
european în două sisteme politice ireconciliabile – unul bazat pe o democraţie liberală, celălalt
bazat pe o „democraţie“ totalitară –, ostile şi cu glonţul pe ţeavă, s-au acumulat cele mai mari
şi mai devastatoare cantităţi de forţe militare şi mijloace de distrugere pe care le-a cunoscut
vreodată omenirea. Europa a intrat într-un fel de echilibristică a terorii, în fiecare moment
fiind posibilă declanşarea, pe teritoriul ei, a unui război nuclear cu consecinţe incalculabile.
Totuşi, unificarea continentului a început chiar în aceste condiţii, punându-se în aplicare, sub
protecţia celui mai mare produs al expansiunii civilizaţiei europene - Statele Unite ale
Americii –, un vechi vis al marilor bărbaţi europeni: unificarea continentului. Mai întâi, a
Vestului. Se credea chiar că Vestul poate deveni unitar, datorită, pe de o parte, valorilor care
definesc civilizaţia occidentală şi, pe de altă parte, interesului Europei de Vest de a face un
front comun – economic, în primul rând, dar şi politic – în faţa expansiunii marilor puteri
economice ale lumii – Japonia şi Statele Unite – şi, pe plan politic, împotriva pericolului roşu.
Interesant este că, deşi Statele Unite înţelegeau raţiunea uniunii economice a continentului
2
(care devenea un concurent serios pe piaţa mondială pentru americani şi japonezi), au sprijinit
comunitatea europeană, mai bine chiar decât europenii înşişi. Să fi înţeles, oare, americanii,
încă din primii ani de după război, că o entitate euro-atlantică puternică şi responsabilă nu se
poate realiza decât cu condiţia ca Europa să fie puternică, unitară, performantă şi
democratică? Cu siguranţă că da. Pragmatismul american, simplitatea şi buna măsură i-au
ajutat foarte mult pe europeni. Iar dacă Germania şi Franţa, doi pivoţi totdeauna rivali în
configurarea strategică a spaţiului european, şi-au dat mâna, au făcut-o, probabil, şi sub dubla
presiune americană: ca aliat pragmatic, pentru care istoria şi resentimentele nu trebuie să se
constituie într-o piedică în calea progresului şi afacerilor şi, în acelaşi timp, ca partener de
competiţie cu care trebuie să te lupţi, dacă vrei să câştigi un loc la masa celor puternici, dar pe
care trebuie să-l respecţi şi să ai încredere în el. Dincolo de aceste determinări concrete, marii
vizionari ai Europei Unite, între care şi Jean Monnet, şi marii arhitecţi ai edificiului comunitar
european vedeau mult mai departe… Ei sperau şi, mai mult, credeau că, într-o zi, Europa, de
la Oceanul Pacific la Ural, de la Oceanul Arctic la Mediterana, Marea Neagră şi Marea
Caspică, va fi o singură entitate… Ştiau că nu va fi însă uşor…
1. Conceptul de integrare europeană
Prin Europa au fost trasate, de-a lungul timpurilor, multe linii de fractură. În 1500, în
1648, după păcile de la Westfalia, în 1918, după primul război mondial, în 1945, după cel de
al doilea, şi nimeni n-a îndrăznit, până acum, să şteargă aceste linii, să le dea uitării sau să le
arunce la coşul de gunoi al istoriei. Chiar şi Samuel P. Huntington, în lucrarea sa atât de mult
comentată şi controversată, (Samuel P. Huntington, CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR SAU
NOUA ORDINE MONDIALĂ, Editura ANTET, 1997 ), nu face altceva decât să tragă noi
linii de fractură de data aceasta nu între entităţi politice, ca odinioară, ci între civilizaţii. De
fapt, singura linie pe care o conturează cu claritate este cea care re-fragmentează Europa în
două. Această linie pleacă din Estul Mării Baltice, trece în zona vestică statele Baltice –
Letonia, Estonia, Lituania, lasă la Est, Belarus, separă apoi Ucraina Subcarpatică, locuită de
minoritatea maghiară catolică, de restul Ucrainei, separă Transilvania de restul României,
Croaţia de Serbia şi partea din Bosnia şi Herţegovina, locuită de croaţi, de cea locuită de sârbi
şi musulmanii bosniaci. Pe aici trece, după Huntington, linia care desparte civilizaţia
occidentală de cea ortodoxă, iar această linie există, după opinia profesorului de relaţii
internaţionale de la Harvard, de cel puţin cinci secole în Europa. Dincolo de subţietatea
acestui mod simplist şi excesiv de tranşant de a separa şi opune civilizaţiile, un astfel de
raţionament are în vedere unele particularităţi ale acestor zone, rezultate din marile
confruntări de peste două milenii dintre Nord şi Sud, dintre Est şi Vest. Raţionamentul lui
3
Huntington poate fi dureros, mai ales pentru români, dar el se bazează, într-un fel pe o
realitate dramatică, impusă de tragediile vremurilor trecute. Europa doreşte să treacă peste
aceste tragedii, peste aceste limite, peste aceste prejudecăţi şi, de ce nu, peste interesele care
au generat astfel de realităţi potrivnice cursului istoriei şi legilor evoluţiei societăţii omeneşti.
Va reuşi, oare? Europa, care, odinioară, era vârf de lance în ofensiva frontierelor, schimbă
radical conceptul de frontieră. Are astfel loc, în viziunea europeană, o triplă transformare a
frontierei:
- de la frontiera-linie care desparte şi opune la frontiera-linie care uneşte şi integrează;
- de la frontiera-linie care îngrădeşte şi izolează, la frontiera-linie care eliberează şi
comunică;
- de la frontiera-linie care controlează, filtrează, limitează şi protejează, la frontiera-
suprafaţă care uneşte, reuneşte şi integrează.
Filosofia, fenomenologia şi fizionomia frontierelor europene sunt stufoase şi
labirintice. O analiză care îşi propune să nu scape nici un detaliu riscă să se împotmolească în
esenţe, o esenţializare fără analiza detaliilor riscă să devină arbitrară şi voluntaristă. De aceea,
europenii se feresc să vorbească prea mult despre frontierele lor, mulţumindu-se să pună,
deocamdată, după celebra Conferinţă de la Helsinki, un embargo asupra discuţiilor despre
acest subiect. De aici nu rezultă că un astfel de subiect nu există. De aceea, la o analiză atentă
a principalelor componente ale strategiei europene de integrare, se constată că europenii au
luat toate măsurile pentru a rezolva, în timp, odată pentru totdeauna, marile probleme ale
frontierelor. Integrarea europeană, deşi în esenţa ei este frontalieră, nu se reduce la filosofia şi
fizionomia frontierei politice. Fără a neglija acest aspect, care, repetăm, este esenţial,
integrarea se prezintă ca o „construcţie pe module“, ce vine deci din interiorul entităţilor
existente. Pentru că strategia europeană de integrare nu se constituie pe „principiul
creuzetului“ în care se pune totul şi apoi se amestecă, ci pe „principiul sudării“, prin atracţie, a
unor entităţi puternice, omogene, stabile şi cu numeroase resurse interioare care interoperează
şi se asamblează.
1.1. Definirea conceptului
Integrarea se constituie în principala modalitate de realizare a Uniunii Europene. Ea
reprezintă un proces foarte complex prin care statele edifică o nouă comunitate ce se doreşte a
fi de tip unitar, monolitic. Integrarea europeană nu este, deci, o simplă alăturare a părţilor, ci o
nouă construcţie ce se realizează prin fuzionarea părţilor. Problema cea mai acută care se pune
– cel puţin în această etapă – este dacă părţile rămân entităţi sau doar componente ale unei
entităţi. Cu alte cuvinte, Europa Unită va fi o entitate de entităţi sau pur şi simplu o entitate.
4
Răspunsurile la această întrebare împart europenii în două. Unii văd o Europă fără frontiere,
fără state politice, adică o Europă a regiunilor, o Europă federală, alţii consideră că bătrânul
nostru continent trebuie să devină o Europă a statelor, adică o entitate de entităţi. Deşi pare o
chestiune foarte simplă, filosofia integrării europene are o mulţime de subtilităţi peste care nu
se poate trece dintr-o trăsătură de condei. Ea nu reprezintă voinţa unei singure persoane, chiar
dacă ideea unei asemenea construcţii a aparţinut unui om, unui francez. Europenii nu s-au
înţeles niciodată pe deplin. Totdeauna au existat interese, orgolii şi realităţi care au menţinut
mereu linii peste care nu se putea trece, zone delicate, zone riscante şi zone conflictuale.
Europa este mai mult un rezultat al confruntării decât al armoniei. Armonie deplină nu a
existat niciodată şi nu există nici acum. Dar, dincolo de toate acestea, lumea are nevoie de o
entitate europeană puternică, matură şi responsabilă, care să fie, alături de americani, un vârf
de lance în edificarea societăţilor informaţionale ale secolului al XXI-lea. Deci unificarea
continentului nu este doar produsul unor voinţe, ci o necesitate.
Tratatul de la Bruxelles
După încheierea celui de al doilea război mondial, existau două mari temeri pentru
Europa: ameninţarea sovietică şi frica de renaştere a pericolului german. De aceea, la 4 martie
1947, francezul Georges Bidault şi britanicul Ernest Bevin au încheiat, la Dunkerque, un
tratat de alianţă mutuală în cazul unei agresiuni germane. Anul următor, situaţia internaţională
s-a agravat (lovitura de la Praga din februarie 1948). De aceea, în 1948, s-a încheiat, la
Bruxelles, un nou tratat cu Belgia, Olanda, şi Luxemburg, prin care părţile se obligau să-şi
acorde în mod automat asistenţă, în următorii 50 ani, în caz de agresiune în Europa. Acest
tratat, ca şi cel de la Dunkerque, era îndreptat împotriva Germaniei, dar şi a oricărui alt
agresor, implicit împotriva URSS. Tratatul prevedea crearea unui Consiliu Consultativ şi
încuraja membrii să colaboreze şi în domeniile economic, social şi cultural. Tratatul a dat
naştere Uniunii Occidentale. Această organizaţie avea unele structuri militare, care, în
decembrie 1950, au fost încorporate în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. De
asemenea, la acest tratat au aderat Germania şi Italia şi s-a constituit într-un suport pentru
crearea, printr-un acord semnat la Paris în octombrie 1954, a Uniunii Europei Occidentale.
Deci, începuturile moderne ale unităţii continentului nu au avut la bază raţiuni economice,
ci necesităţi de securitate.
Tratatul de la Elysée
La 22 februarie 1963, preşedintele francez Charles de Gaulle şi cancelarul german
Konrad Adenauer au semnat, la Palatul Elysée, un tratat care prevedea o importantă cooperare
între Franţa şi Germania în ceea ce priveşte politica externă, securitatea şi apărarea. Potrivit
5
acestui tratat, urma ca şefii de state şi de guverne, miniştrii şi şefii statelor majore din cele
două ţări să se întâlnească periodic. Cooperarea nu se limita doar la aceste aspecte, ci
cuprindea şi unele prevederi în ceea ce priveşte educaţia şi tineretul. Fiecare dintre cele două
ţări se angaja să introducă, în sistemul de învăţământ, limba partenerului, să organizeze
schimburi între tineri şi o colaborare fructuoasă în domeniul ştiinţific. Acest tratat nu a fost
privit de toată lumea cu entuziasm, pe de o parte, datorită perspectivei de a se instaura o
relaţie privilegiată între Franţa şi Germania în detrimentul Statelor Unite şi, pe de altă parte,
din cauza refuzului lui de Gaulle de a accepta aderarea Marii Britanii la Comunitatea
Economică Europeană. După unele discuţii, s-a adăugat un preambul prin care se reafirma
apartenenţa Germaniei la NATO, se insista pe legătura germană cu Statele Unite, se reafirma
dreptul la autodeterminare al poporului german şi se evoca intrarea Angliei în CEE.
Tratatul de la Elisée consemna începutul unei noi ere în istoria Europei. Se constituia
deja entitatea de bază a Uniunii Europene, se punea capăt unei rivalităţi seculare şi se creau
bazele integrării europene. La acest tratat s-au adăugat două Protocoale, semnate în 1988 de
Francois Mitterand şi Helmut Kohl, care instituiau un consiliu franco-german de apărare şi de
securitate şi un consiliu economic şi financiar
Act unic european
În 1985 a fost semnat un acord între statele membre ale Comunităţii Economice
Europene (Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Republica
Federală a Germaniei, Regatul Unit) prin care se prevedea realizarea unei pieţe unice. Acest
acord a fost ratificat în anul următor şi stipula libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalului. Era, desigur, pasul cel mai important în ceea ce priveşte realizarea
unităţii economice a continentului european.
Tratatul de la Maastricht
La 7 februarie 1992, cele 12 state ale Comunităţii Economice au semnat un tratat prin
care se marchează o nouă etapă în realizarea unităţii continentului european. În acelaşi an,
Tratatul a fost ratificat de 11 state, dar nu şi de Parlamentul Danemarcei. Acest lucru a adus
brusc în dezbaterile politice problema europeană şi teama de supranaţionalitate. Din acest
moment putem vorbi de Uniunea
Europeană care se sprijină pe trei piloni. Primul s-a fondat pe tratatele de la Paris şi de
la Roma, modificate prin Actul unic şi este constituit de Comunităţile Economice Europene.
Competenţele economice au fost lărgite şi consolidate Este vorba de 17 domenii, între care
agricultura, transporturile, mediul cultura, dar şi politica economică şi monetară pe suportul
căreia s-a constituit Uniunea Economică şi Monetară. Această dimensiune reprezintă un
6
stadiu avansat de integrare, comparabil cu cel al unui stat federal. Cel de al doilea pilon îl
reprezintă dimensiunea politică, iar cel de al treilea, politica europeană de securitate şi
apărare. Proiectarea, construirea şi constituirea acestor piloni reprezintă, de fapt, esenţa
filosofiei de integrare europeană.
Cetăţenia europeană
Principalele elemente care ţin de cetăţenia europeană stabilite prin Tratat se referă la:
dreptul de sejur în oricare stat al UE; dreptul de vot şi dreptul de protecţie, pe teritoriul unui
stat care nu este membru al UE din partea ambasadei sau consulatului oricărui stat membru al
UE.
Subsidiaritatea
Tratatul afirmă principiul subsidiarităţii. Aceasta înseamnă că se asigură luarea unei
decizii cât mai apropiate de cetăţean, verificând ca respectiva acţiune ce urmează să fie
întreprinsă la nivel comunitar să se justifice în raport cu posibilităţile pe care le oferă cadrul
naţional, regional sau local. Spre exemplu, Comisia nu este abilitată să impună o politică pe
tema învăţământului, dar ea intervine în alte domenii, cum ar fi poluarea transfrontalieră.
Crearea unor noi instituţii
Pe măsură ce gradul de integrare a crescut, competenţele UE s-au lărgit, ceea ce a
impus crearea de noi instituţii. Între acestea se situează Institutul Monetar European (IME), cu
sediul la Frankfurt, Agenţia Europeană pentru Mediu, situată în Danemarca, serviciul
european de informaţii judiciare Europol, cu locaţii în Olanda, iar pe linie de apărare şi
securitate, Comitetul Militar şi Statul Major Militar European (SMME). S-a creat, de
asemenea, un Comitet al Regiunilor, care trebuie să fie consultat de Consiliu şi de Comisie,
asigurându-se astfel participarea entităţilor regionale la elaborarea legislaţiei şi la construcţia
europeană. Tratatul mai prevede sporirea rolului Parlamentului european, care devine un co-
legislator, împreună cu Consiliul Miniştrilor, precum şi o Conferinţă Interguvernamentală
(CIG).
1.2. Integrare, individualizare, coalizare, divizare
Anne-Cécile Robert notează, în Le monde diplomatique că „Uniunea Europeană este o
organizaţie adultă, dar imatură: ea este incapabilă să discute în profunzime viitorul său (ce fel
de proiect comun pentru o organizaţie din ce în ce mai compozită?) şi preferă să se piardă în
meandrele mecanismelor instituţionale (câte voci pentru fiecare ţară în Consiliul de Miniştri)
sau în fuga înainte (extinderea masivă cu zece noi state, în timp ce instituţiile nu au fost
reformate în profunzime). Consultarea reprezentanţilor naţionali şi a cetăţenilor se situează
totdeauna sub semnul unei ameninţări. Din ce în ce mai mult, europenii se supun unui slogan
7
discutabil: «Acest tratat nu este bun, dar trebuie adoptat, altfel Europa nu va supravieţui»“.
Dar nu sepoate altfel. Arhitectura Uniunii Europene se caracterizează tocmai prin paşi
mărunţi, prin compromisuri şi concilieri, prin noi proiecte (nu totdeauna agreabile şi
acceptabile), dar numai astfel se poate progresa. Uniunea Europeană nu-şi poate aplica o
terapie de şoc, pentru simplul motiv că nimeni nu vrea să treacă cu buretele peste mileniile de
istorie, peste memoria colectivă, peste valorile continentului. Dimpotrivă, fiecare pas trebuie
raportat la tot ce ţine de valorile continentului, de judecăţile şi chiar de prejudecăţile
oamenilor, de interese, de perspective, de cerinţele momentului şi ale situaţiei strategice.
Popoarele sunt, uneori, reticente la înnoiri sau la impuneri. Uniunea Europeană nu se poate
naşte forţând lucrurile. Atunci când se întâmplă acest lucru, reacţia este negativă.
Referendumul negativ din Danemarca privind Tratatul de la Maastricht (1992) şi cel din
Irlanda asupra Tratatului de la Nisa (2001) sunt exemple concrete. Aparent, Europa încearcă
să găsească o linie de mijloc. Ea nu doreşte să creeze suspiciuni cu privire la entităţile
naţionale, nici să forţeze nota în ceea ce priveşte suveranitatea, dar nici nu poate renunţa la
elementele de bază pe care se poate construi unitatea reală a continentului. Sloganul de la
summit-ul de la Laeken din decembrie 2001, potrivit căruia trebuie apropiată construcţia
europeană de locuitorii săi, precum şi atitudinea Belgiei, Franţei şi Germaniei faţă de
războiul declanşat în Irak în martie 2003 de către Statele Unite l-au determinat pe Pascal
Boniface să afirme că „mai bine cu o Europă divizată decât cu una dominată“. Între aceste
două afirmaţii se derulează complexul şi complicatul proces al construcţiei europene. Unii
consideră că Uniunii Europene îi lipseşte o viziune strategică de ansamblu asupra marilor
probleme ale omenirii. De aici, şi lipsa de atitudine în relaţiile mondiale, în favoarea unei
construcţii interioare delicate şi complicate. Neîndoielnic, Europa trebuie să aibă un cuvânt de
spus în marile probleme cu care se confruntă planeta, cum ar fi globalizarea, problemele
sociale şi de mediu etc. Europa nu se poate preface că nu vede aceste lucruri şi nici nu poate
trăi în afara lor. Ea trebuie să aibă o viziune comună şi unitară în aceste mari probleme. Nu
numai pentru că o cer împrejurările şi chiar aliatul principal al Europei – Statele Unite ale
Americii –, ci mai ales pentru că Europa este şi va deveni din ce în ce mai mult una dintre
marile puteri mondiale. Dar, pentru a deveni aşa ceva, ea trebuie să se reconstruiască în
interiorul ei, să redevină cu adevărat o entitate care are un cuvânt de spus. Este adevărat,
puterea europeană nu se construieşte şi nu se manifestă prin forţă sau prin impunerea cu forţa,
ci printr-un complicat mecanism democratic şi comunitar, dar se consideră că un obiectiv
mondial de putere şi dominare formulat cu claritate şi pe termen lung ar constitui un liant
pentru europeni, care ar compensa, într-un fel, cedarea unor elemente ale suveranităţii
8
naţionale în favoarea unei puteri comune incomensurabile. Strategia de integrare europeană
preferă însă paşii mărunţi, menajarea orgoliilor naţionale şi evitarea discuţiilor tranşante pe
aceste teme extrem de sensibile pentru europeni. Nu numai pentru că europenii ar fi fragili şi
nu ar putea face faţă unor dispute de acest gen, ci mai ales pentru că o astfel de dispută se
duce în spaţiul extrem de subtil al valorilor, al vulnerabilităţilor şi al mentalităţilor. Acesta
este şi motivul pentru care textele Constituţiei Europene au provocat atât de multe discuţii,
inclusiv respingerea textului prezentat în decembrie 2003, pentru că existau încă unele puncte
cu care nu toţi europenii erau de acord. Principiile fundamentale ale construcţiei europene
enunţate în preambul se referă la concurenţă, liber schimb şi probleme monetare şi sunt
considerate valori cardinale pentru organizarea şi evaluarea tuturor politicilor şi tuturor
deciziilor. Marile probleme cu care se confruntă toate societăţile occidentale (şomajul, pacea
şi securitatea socială) nu-şi găsesc răspunsuri şi soluţii adecvate, iar acest lucru nu poate fi
trecut cu vederea de către europeni, întrucât mişcările sociale au bulversat grav, de-a lungul
secolelor, toate ţările Europei. Totuşi, nolens, volens, Europa se mulează pe realitatea unei
mondializări liberale, dar acceptă cu greu politica şi strategia americană dea interveni prin
forţă, fără a respecta dreptul internaţional şi regulile clasice ale dreptului războiului. Europa
acceptă şi nu acceptă aceste realităţi. Uneori pare a se comporta ca un taler cu două feţe,
alteori refuză pur şi simplu să participe la acţiuni care i-ar aduce, probabil, profit şi putere.
„Conducătorii europeni par a fi paralizaţi de o teribilă lipsă de imaginaţie. Pe fondul
politicilor, ei urmăresc o mişcare dominantă economicistă, privatizatoare, pronunţând pe ici
pe acolo discursuri lacrimogene despre «modelul social european», mai mult invocat decât
apărat.“ Imediat după declanşarea acţiunii militare din Irak, din martie 2003, Europa părea
împărţită în două, de o parte, cea aflată înapoia diplomaţiilor germană, franceză şi belgiană şi,
de cealaltă parte, Europa cea bolnavă de şovinismul care atingea din nou Marea Britanie.
Aceasta este o realitate, iar războiul din Irak nu a făcut altceva decât să o confirme. Nu
războiul este cauza acestei divizări, ci complexitatea problemelor cu care se confruntă
europenii în noua situaţie internaţională, interesele şi, mai ales, mentalităţile. Perioada care a
urmat nu a dus la clarificarea lucrurilor şi la nivelarea atitudinilor, pentru simplul motiv că o
astfel de nivelare nu există, nu poate exista şi nu trebuie să existe în Europa. Mai mult, se
dezvoltă chiar două tendinţe divergente care îngreunează punerea în operă a filosofiei lui
Jean Monnet. Una este cea comunitară, care se doreşte a fi din ce în ce mai unitară pe
continent, iar cealaltă se compune din forţa politică naţională care, deocamdată, nu-şi poate
ceda prerogativele comuninunii. Prima este restrictivă şi fără rezultate imediate, ci doar pe
termen lung, cea de a doua este divergentă, sectaristă şi contraproductivă. Există însă şi o altă
9
contradicţie majoră, dar complementară atitudinii general-europene, în strategia de integrare:
ortodoxia economică europeană înăbuşă lupta împotriva şomajului şi sărăciei şi creează
numeroase problemeţărilor membre. În noiembrie 2003, Germania şi Franţa au refuzat să
aplice pactul de stabilitate bugetară şi de creştere, pe care ele însele l-au propus cu 15 ani în
urmă. Această atitudine reprezenta, de fapt, o tentativă de reluare a prerogativelor politice
împotriva unei concepţii economiciste europene extrem de restrictive şi de greu de suportat
chiar şi de aceste ţări. Dar, fără o astfel de concepţie care impune reguli necesare construcţiei
unitare a unei puteri economicisrte europene, întreaga strategie de integrare devine caducă şi
ineficientă. Construcţia europeană cunoaşte un fel de maieutică modernă şi austeră care naşte
(uneori cu forcepsul) din ce a fost ce va fi. Uniunea Europeană nu se doreşte însă aşa-ceva.

CAPITOLUL II
UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI INTEGRAREA EUROPEANĂ
2.1. Determinări. Imperative şi perturbaţii
Strategia europeană de integrare nu este un document care trebuie aplicat, ci un
complex de concepţii şi acţiuni ce pune în operă o decizie politică stabilită prin tratatele
asupra Uniunii Europene. O astfel de strategie vizează absolut toate aspectele – de la cele
teoretice şi metodologice la cele practice, aplicative – şi se bazează pe mecanisme procesuale
flexibile şi adaptabile la condiţiile concrete ale situaţiei, fără a se scăpa nici o clipă din vedere
obiectivul esenţial al integrării europene: realizarea unităţii economice, politice, sociale,
culturale, informaţionale, de securitate şi apărare a continentului, creşterea rolului Europei
în lume şi asigurarea funcţionării eficiente a mecanismelor civilizaţionale europene. Nimeni
10
nu a spus vreodată: „aceasta este strategia europeană de integrare şi de la ea nu se abate
nimeni“! Integrarea europeană nu este urmarea vreunei voinţe unice, a vreunui dictat, cum s-a
încercat de mai multe ori, ci o construcţie în care sunt asamblate politici şi voinţe naţionale şi
comunitare, realităţi, necesităţi şi tendinţe, judecăţi şi chiar prejudecăţi, întrucât Europa
reprezintă, deopotrivă, atât o civilizaţie străveche, cât şi un avanpost al civilizaţiei moderne,
adică o forţă care se construieşte şi se reconstruieşte în fiecare zi. Imensa capacitate europeană
de resurecţie face din continentul nostru, în ciuda numeroaselor divergenţe şi a unor fantasme
ale istoriei, cea mai solidă şi cea mai dinamică entitate umană a planetei. Strategia europeană
de integrare se manifestă, deci, pe toate planurile şi sub toate aspectele. Ca orice strategie
dinamică şi complexă, ea are trei mari dimensiuni, fiind, deopotrivă:
- strategie de integrare a forţelor;
- strategie genetică (de generare a mijloacelor);
- strategie operaţională europeană.
Strategia de integrare a forţelor constă în conceperea şi aplicarea unor principii de
constituire a structurilor economice, politice, sociale, informaţionale şi militare care să asigure
integrarea continentului. Ea se desfăşoară pe două paliere:
- conceperea şi realizarea unor structuri noi, deja integrate şi integrante ale
continentului (organisme, instituţii, ramuri economice, bănci etc.), care corespund ab initio
filosofiei integrative europene;
- reconfigurarea structurilor (economice, politice, sociale, educaţionale,
informaţionale, culturale, militare etc.) existente potrivit noilor principii şi noilor exigenţe ale
filosofiei integrative europene. Fiecare dintre aceste paliere are anumite particularităţi şi,
adesea, ceea ce este valabil pentru unul nu se poate aplica şi în celălalt. Reacţia negativă
destul de frecventă a europenilor în legătură cu unele programe se datorează tocmai trecerii cu
prea multă uşurinţă de la un palier la altul, încercând folosirea aceloraşi metodologii şi
aceloraşi instrumente.
2.2. Integrare şi suveranitate
Integrarea şi suveranitatea par a fi două concepte ireconciliabile. Bătălia pentru
constituirea actualelor state politice durează de mii de ani, iar rezultatele ei nu pot fi neglijate.
E drept, o astfel de desfăşurare a fost plină, de-a lungul istoriei, de evenimente dramatice şi de
tragedii, iar rezultatele de imperfecţiuni şi prejudecăţi. De prea multe ori, în constituirea şi,
mai ales, în extinderea statelor politice au predominat forţa şi voinţa celor puternici. Cel puţin
până în acest moment, în esenţa lor, lucrurile nu s-au schimbat. Forţa şi voinţa celor puternici
domină şi astăzi lumea. S-au schimbat însă (sau sunt pe cale de a se schimba) unele lucruri în
11
ceea ce priveşte filosofia şi fizionomia forţei şi puterii. Creşte din ce în ce mai mult ponderea
determinărilor democratice în defavoarea celor voluntariste, totalitare şi dictatoriale. Astfel,
puterea rezultă din voinţa populaţiilor, din determinările economice şi sociale, din sistemele
construcţiei democratice şi se exprimă prin instituţii pe măsură. Recent, Parlamentul
European a aprobat proiectul Constituţiei Europene. De acum încolo, adică după ce acesta va
fi ratificat de fiecare parlament naţional, Uniunea Europeană devine nu doar o reuniune de
state suverane, ci mai ales o entitate integrată, care se prezintă ca fiind şi altceva decât suma
părţilor sale. Cu aprobarea Constituţiei, Europa devine o forţă de drept şi de fapt, un pilon
excepţional al securităţii economice, politice şi militare mondiale, alături de Statele Unite şi
de o Asie într-o construcţie dinamică de parteneriate strategice. Integrarea se prezintă nu
numai ca un act de voinţă sau ca o necesitate impusă de presiunile exterioare (concurenţa
economică, bătălia pentru pieţe şi resurse, ameninţările asimetrice şi riscurile asociate
acestora), ci şi ca o funcţie de sistem.
2.3 . Premise istorice, politice şi intelectuale ale procesului integrării europene
Depăşirea naturii conflictuale a relaţiilor interstatale – Geneza statutelor a fost
însoţită de apariţia conflictelor iar învăţaţii au încercat să găsească căile prin care conflictele
ar putea fi evitate. O serioasă filieră de gânditori, dintre care se detaşează figura marcantă a
lui Immanuel Kant în secolul 18, a căutat să elaboreze scheme pentru eradicarea conflictelor
sau sisteme care să asigure o pace perpetuă. Într-o măsură mai mică, alţii au căutat să
teoretizeze condiţiile păcii, căutând să stabilească acel amestec de factori conjuncturali şi/sau
instituţionali de care ar putea fi nevoie pentru ca riscurile unui izbucnirii unui război să poate
fi diminuate. Asemenea sentimente stau la baza noii discipline academice a relaţiilor
internaţionale, apărută înaintea primului război mondial. Datorită celor două devastatoare
războaie mondiale, pentru cea mai mare parte a secolului XX, preocuparea de a pune capăt
războiului a fost atât de natură politică cât şi intelectuală. Deşi concepţia idealistă conform
căreia conflictul poate fi ameliorat prin mijloace constituţionale şi politice a fost contestată cu
putere de tradiţia relaţiilor internaţionale realiste, experienţa conflictului global faţă de
evenimentele secolului a impus o agendă încărcată atât pentru politicieni cât şi pentru
specialişti din zona academică, în special pentru sociologii.
Criza sistemului (internaţional) european - Europa a fost un punct focal special pentru
aceste discuţii. Pentru majoritatea specialiştilor experienţele anilor primului război mondial
1914-1918 au demonstrat declinul sistemului statelor europene şi sfârşitul tendinţelor de auto-
corectare prin echilibrul mecanismelor de putere. Conform exponenţilor teoriei echilibrului
de putere (balance of power), ordinea europeană a fost fundamentată, în cea mai mare parte a
12
secolului al XIX-lea, pe un sistem relativ fluid de alianţe în schimbare, care datorită
procesului auto-ajustării sistemice, au împiedicat acumularea unei puteri excesive de către un
singur stat. Ideea balanţei de putere a devenit foarte importantă, în mod special pentru
teoreticienii realişti şi neo-realişti ai relaţiilor internaţionale, deşi a fost sesizat potenţialul de
elasticitate/maleabilitate al conceptului. Ideea a fost prezentă în mod semnificativ în discursul
elitei politice, în mod special prin intermediul figurilor politice cum ar fi Palmerston în
secolul XIX în Marea Britanie. Consolidarea naţiunii germane în a doua jumătate a secolului
XIX a oferit o provocare directă acestui mecanism de echilibru şi s-a concretizat în conflicte
majore pe continent, în mod special în cazul războiului franco-prusac din 1870-1871 şi a
primului război mondial din 1914-1918. Chiar şi gânditorii cu o înclinaţie de conceptualizare
a lumii în termeni de state ca actori esenţiali ai sistemului internaţional au fost obligaţi să
refuze ideea că re-ordonarea sistemului statelor europene este necesară. Alţii, adepţi ai
suspiciunii de tip liberal-idealist că statul-naţiune este forma finală de guvernare umană, au
fost înclinaţi să trateze experienţele conflictului major european, ca pe o dovadă a inerentei
naturi nesatisfăcătoare a sistemelor statelor. Pentru fondatorii liberali ai disciplinei relaţiilor
internaţionale moderne, conflictul nu a fost endemic pentru politica internaţională, dar nu a
fost nici o consecinţă inevitabilă a naturii umane. Proiectul liberal optimist a tras concluzia că
imperfecţiunile politicii internaţionale pot fi îndepărtate şi în consecinţă anarhia sistemică
internaţională (absenţa oricărei forme de autoritate deasupra naţiunii-stat) poate fi înlocuită.
Alternativa securităţii colective/„collective security” poate fi obţinută parţial prin răspândirea
progresivă a valorilor liberale (cum ar fi democraţia şi statul de drept) şi a progresului liberal
(în special comerţul), dar şi prin înfiinţarea organizaţiilor internaţionale şi a altor organisme
internaţionale de justiţie.
2.4. Geneza proiectului unificării europene
Încurajat de formalizarea graduală a studiului relaţiilor internaţionale, climatul
intelectual al perioadei interbelice a forjat o gândire creativă în ce priveşte viitorul Europei.
Iniţiativa a fost preluată de un grup de politicieni şi intelectuali şi în mâinile lor aşa-numita
„idee europeană” a început să prindă contur.
Odată cu aceasta, mulţi istorici au subliniat în mod corect că elaborarea unor scheme
mari privitoare la unificarea Europei, sau cel puţin a unor părţi substanţiale din ceea ce numim
continentul european, nu a fost numai o preocupare a secolului 20. De exemplu, unii istorici
au efectuat cercetări cuprinzătoare a unor asemenea proiecte mergând înapoi până în secolul
XIV.

13
Fără îndoială perioada interbelică este notabilă pentru activismul semnificativ vizînd
realizarea unei Europe unite. O mare parte a acestui activism s-a manifestat la interferenţa
între abordarea politică şi angajarea intelectuală.
Proiectul paneuropean al lui Coudenhove Kalergi - Probabil cea mai importantă
contribuţie intelectuală a constituit-o cartea Pan-Europa a lui Richard Coudenhove Kalergi,
publicată pentru prima dată în 1923. Viziunea prezentată se referea la o Europă unită susţinută
de o constituţie federală şi a fost motivată de două percepţii de bază. Pe de-o parte, se afirma
că Europa era în multe privinţe o entitate naturală care putea deveni o forţă globală
semnificativă. Pe de altă parte Coudenhove Kalergi avansa ideea că dacă nu vor apărea
schimbări substanţiale în organizarea politică a Europei, continentul se va sfâşia într-un
perpetuu conflict naţionalist intern. Ordinea post-Versailles a pus capăt imperiilor europene
dar a înlocuit acest sistem cu state naţionale adesea incoerente pe plan intern şi cu o potenţială
problematică conflictuală în plan internaţional. Cartea şi mişcarea asociată ei au avut influentă
clară asupra multor politicieni de virf ai perioadei, în mod special asupra ministrului francez
de externe Aristide Briand. Din partea guvernului francez, Briand a emis în 1930, faimosul
său „Memorandum asupra Organizării unui Regim al Uniunii Federale Europene”. Deşi a fost
primit cu oarecare scepticism şi a fost repede depăşit de evenimente, memorandumul rămâne
important pentru că face referire, pentru prima dată în sec. 20, la o propunere de guvern
european pentru o uniune europeană.
Scriitori precum Coudenhove-Kalergi sunt dificil de citit şi de clasificat ca teoreticieni
în sensul ştiinţific modern. Fără îndoială, există legături tematice clare cu gânditorii idealişti
interbelici din domeniul relaţiilor internaţionale, o categorie din care face parte spre exemplu
primul exponent al funcţionalismului David Mitrany. Faptul că unele cărţi precum Pan
Europa şi altele care au găzduit scheme de unificare a Europei nu se prezintă pe sine ca texte
academice oficiale nu înseamnă că ele sunt non-teoretice. Asemenea cărţi au fost scrise în
contextul mai degrabă pamfletar, având o audienţă instruită dar de nivel mai scăzut, adică nu
profesionişti versaţi în convenţii şi vocabular specific discursului social ştiinţific specializat.
Ceea ce este foarte interesat este faptul că tema unităţii europene s-a mutat direct în
agenda intelectuală şi politică a politicienilor din perioada imediat următoare primului război
mondial (mai ales la sfârşitul anilor 20). Într-adevăr, se pare că există o oarecare relaţie dintre
aceste proiecte intelectuale şi acţiunile unor politicieni.
2.5. Fuziunea proiectului teoretic cu proiectul politic postbelic
Nu este surprinzător, faptul că asemenea eforturi intelectuale au apărut cu o
legitimitate sporită după al doilea război mondial. Din nou au apărut controverse despre
14
nivelul până la care nazismul din Germania a putut fi atribuit sistemului statelor şi problemei
conexe a relaţiilor dintre sentimentele naţionaliste şi conflictul internaţional. La nivelul strict
al realpolitik, elitele vest europene s-au confruntat cu o serie de preocupări imediate şi cu arie
largă. În mod evident, rezolvarea „problemei germane”, de acum perene, se afla în centrul
soluţiei europene. În particular, există percepţia nevoii de a face faţă tensiunilor de natură
istorică dintre Franţa şi Germania. Este posibil de securizat o alianţă dintre aceste două
puteri ? Există vreo cale în care pot acestea să devină interdependente ? Există căi de a face ca
militarismul să nu redevină preocuparea centrală a politicii externe a noii Germanii? Pe lângă
aceasta, dezlegarea noului joc al războiului rece din Europa a creat ca un imperativ în rândul
elitei politice să asigure viitorul Germaniei prin intermediul alianţei occidentale.
Se poate pe bună dreptate afirma că perioada imediat postbelică în Europa de vest a
reprezentat un moment când teoria şi practica au fuzionat. Două dintre perspectivele ce vor fi
prezentate ulterior – federalismul şi funcţionalismul – oferă exemple excelente. Cel de-al
treilea, tranzacţionalismul, a apărut dintr-un efort al sociologilor de a realiza separarea
formală a teoriei de practică.
Totuşi, aceste trei modele de interpretare a integrării oferă împreună variaţiuni pe o
temă similară. Toate caută să teoretizeze condiţiile pentru eradicarea conflictului internaţional
şi toate au fost folosite ca mijloace de analizare a Europei Occidentale postbelice.
CAPITOLUL III
DIMENSIUNI ALE INTEGRĂRII EUROPENE
3.1. Integrarea economică
Obiectivul esenţial al UE este să realizeze un progres economic şi social echilibrat şi
durabil. Suportul unui astfel de progres îl constituie Uniunea Economică şi Monetară (UEM).
Chiar dacă, în momentul de faţă, nu toate ţările UE au aderat la moneda unică, s-a propus ca
să se ajungă, prin etape succesive, la o monedă unică şi o Bancă Centrală Europeană,
independentă faţă de guverne, condusă de un guvernator numit pentru o perioadă de opt ani.
În vederea realizării acestui obiectiv, până la 1 ianuarie 1999, ţările care doreau să se
integreze în UEM erau obligate să îndeplinească următoarele criterii de convergenţă: deficit
bugetar mai mic de 3% din PIB, limitarea datoriei publice la 60% şi reducerea inflaţiei. Acest
obiectiv s-a realizat. La ora actuală, UE a realizat moneda unică, iar puterea acesteia, în raport
cu dolarul a crescut semnificativ. De altfel, uniunea monetară reprezintă cel mai dinamic şi
mai eficient factor al integrării economice şi politice.
3.2. Integrarea politică

15
Uniunea Europeană rezultă din cerinţele indiscutabile ale dinamicii evoluţiei mediului
economic, politic, social şi militar. Europenii au înţeles că şansa lor de a aborda eficient
secolul al XXI-lea este să fie împreună, nu divizaţi. Era absolut necesară crearea acelei entităţi
de entităţi sau a acelei entităţi europene integrate, prevăzută de multă vreme, într-o anumită
formă, chiar la Congresul de la Viena din 1815. Atunci, era doar o idee, o proiecţie în viitor,
acum a devenit o necesitate. Decizia realizării unităţii europene este una de esenţă politică. Ea
face parte din marea politică europeană, iar după summit-urile de la Maastricht şi Amsterdam
ea a devenit concretă şi foarte bine organizată. UE şi-a creat toate instituţiile politice –
parlament, consiliu, comisie etc. – specifice şi necesare integrării politice.
3.3. Integrarea informaţională
Integrarea informaţională face parte integrantă din globalizarea informaţiei. Ea este
impusă de noile determinări ale relaţiilor interumane şi internaţionale şi rezultă dintr-o
evoluţie spectaculoasă a trebuinţelor de comunicare. Aceste trebuinţe au generat şi mijloacele
necesare. Comunicare reprezintă, în realizarea unei entităţi şi a creşterii gradului ei de
integrare, o prioritate. Integrarea informaţională o ia, în mod paradoxal, înaintea integrării
economice şi politice şi se constituie, deopotrivă, într-o resursă şi într-un instrument al
oricărui tip de integrare. Reţelele Internet, tehnologia informaţiei (IT) şi înalta tehnologie au
schimbat complet configuraţia informaţională a lumii, inclusiv pe cea a Uniunii Europene.
Integrarea informaţională este prima şi cea mai importantă condiţie a construirii societăţii de
tip informaţional.
3.4. Integrarea de securitate. Spaţiul Schengen
Cel de al treilea pilon al integrării europene îl reprezintă justiţia şi afacerile interne,
cum ar fi chestiunile frontaliere precum politica de azil, imigraţia, chestiunile care ţin de
criminalitatea trans-frontalieră, terorismul, toxicomania şi cooperarea judiciară în materie
civilă, penală şi din domeniul vămilor. Ultimii doi piloni europeni (securitatea, apărarea şi
afacerile interne) ţin de instituţiile comunitare, dar şi de proceduri interguvernamentale. La 14
iunie 1985 au fost semnate la Schengen (Luxemburg), de către Austria, Belgia, Franţa,
Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania, o serie de acorduri prin
care se renunţa la controlul frontierelor comune între ţările participante, asigurându-se libera
circulaţie a persoanelor rezidente sau acceptate să pătrundă în unul dintre statele semnatare.
Aceste acorduri au fost completate cu o convenţie, semnată la 14 iunie 1990, prin care se
stabileau condiţiile de aplicare şi garanţiile. Ele au intrat în vigoare începând cu martie 1995,
transpunând în relaţiile frontaliere filosofia şi fizionomia pieţei comune, unde, se ştie, nu pot
exista nici frontiere interioare, nici restricţii în ceea ce priveşte circulaţie persoanelor şi
16
bunurilor. La 25 martie 2001, au semnat aceste acorduri încă trei ţări: Danemarca, Finlanda şi
Suedia. Norvegia şi Islanda, care nu sunt membre ale UE, dispun, de asemenea, de un acord
de liberă circulaţie cu vecinii lor nordici (Uniunea Paşapoartelor Nordice), care datează din
1957. În martie 2001, ele au aderat la spaţiul Schengen, cu statut de ţări asociate. În virtutea
tratatului de la Amsterdam, au posibilitatea să adere la spaţiul Schengen şi Marea Britanie şi
Irlanda, precum şi noile state membre. Astfel, ţările acceptate în UE în primul val (Polonia,
Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Letonia, Estonia, Lituania, Creta şi Malta) au devenit şi
membre ale spaţiului Schengen. Desigur, spaţiul Schengen nu constă numai în abolirea
controlului la frontierele interioare, ci şi în introducerea unor reguli comune noi privind
intrarea şi sejurul celor care nu aparţin UE (vize, cereri de azil etc.), ceea ce presupune
consolidarea securităţii acestui spaţiu printr-o mai bună cooperare între serviciile naţionale de
poliţie, jandarmerie şi vamă, instituirea unui sistem informatic comun şi printr-o colaborare
judiciară adecvată. Problema acordării vizelor şi cea a emigrării ţin de competenţa miniştrilor
de resort care se reunesc într-un Consiliu. Aceste acorduri nu numai că au intrat în vigoare
destul de târziu, dar cunosc şi o serie de probleme şi dificultăţi, cum ar fi integrarea
secretariatului general al Beneluxului în secretariatul general al Consiliului, gestiunea SIS,
revendicată de Comisia de la Bruxelles, cooperarea în domeniul poliţiei şi justiţiei în
probleme penale, ceea ce ţine de relevă componenta interguvernamentală. În tratat este
introdusă şi aşa numita „clauză de salvgardare“, ceea ce înseamnă că „atunci când ordinea
publică sau securitatea naţională o cer, o parte contractantă poate (…) decide ca, pe o perioadă
limitată, să treacă la controlul frontierelor naţionale, adaptat la situaţie“. În 1995, din motive
care ţineau de lupta împotriva traficului de droguri şi a terorismului, Franţa a restabilit, în
1955, controlul de-a lungul frontierei cu Belgia. În acelaşi fel, în ianuarie 1998, datorită
fluxului mare de refugiaţi kurzi în Italia, Austria şi Franţa au trecut la controlul riguros al
frontierei din zona alpină. De aceeaşi clauză s-au folosit şi Olanda şi Luxemburg, pe timpul
unor competiţii sportive. Deocamdată, ţările membre ale spaţiului Schengen nu renunţă la
prerogativele lor frontaliere şi se opun transferării acestei clauze Curţii de Justiţie a
Comunităţii Europene sau altor instituţii comunitare. Este încă o dovadă a dificultăţilor
elaborării, fundamentării şi, mai ales, aplicării unei strategii de integrare. Sau, oricum, acest
lucru se realizează în timp, printr-un proiect perfectibil, o construcţie europeană pe măsură, şi
un sistem de tactici care să asigure aplicarea corectă a acestei mari strategii . Europa nu a
bătut însă pasul pe loc. Tratatul de la Elisée a fost doar începutul. De atunci, ţările vestice au
continuat să lucreze intens (nu fără dificultăţi şi chiar sincope) la construcţia europeană.
3.5. Integrarea militară
17
În perioada 1950-1952 a fost elaborat un proiect a ceea ce s-a numit, la vremea
respectivă, Comunitatea Europeană de Apărare. Potrivit acestui proiect, urma să se constituie
şi să se instituie o Armată Europeană, cu instituţii supranaţionale şi un buget comun. Scopul
acestui proiect era, între altele, să permită reînarmare Germaniei de Vest, datorită faptului că
ameninţarea sovietică devenea din ce în ce mai puternică, mai ales după 1949, când ruşii s-au
dotat cu arma atomică. Contingentele germane urmau să fie integrate în această armată
europeană, evitând astfel ca Germania de Vest să-şi constituie o armată naţională. Era la
câţiva ani după încheierea războiului şi problema reînarmării Germaniei era greu de acceptat
de către europeni. Totuşi, în 1952, Belgia, Franţa, Germania de Vest, Italia, Luxemburg şi
Olanda au semnat un tratat pentru constituirea Armatei Europene. Toate ţările au ratificat
acest tratat, mai puţin Franţa. Acest proiect a produs o vie emoţie în Franţa, iar Adunarea
Naţională a respins, la 30 august 1954, tratatul. În felul acesta, proiectul a fost abandonat. Pe
scurt, istoria acestui proiect este următoarea: Imediat după încheierea războiului, Franţa,
Marea Britanie,Belgia, Olanda şi Luxemburg au semnat, la Bruxelles, în 1948, un tratat de
alianţă care prevedea, în esenţă, o asistenţă mutuală în cazul unei noi agresiuni în Europa. Se
declanşase însă războiul rece,principalii beligeranţi fiind Statele Unite şi Uniunea Sovietică.
Din acest moment a început bipolarizarea lumii. Chiar dacă o mulţime de ţări erau şi vor
rămâne încă pentru multă vreme nealiniate, bipolaritatea se contura ca o caracteristică
esenţială a acelor ani. În aceste condiţii europenii din Vest considerau că nu pot face faţă
singuri ameninţării sovietice. De aceea au solicitat protecţia şi sprijinul Statelor Unite. În
aceste condiţii, în 1949, la Washington, a fost semnat Tratatul Atlanticului de Nord,
constituindu-se astfel o alianţă defensivă, care punea în operă o organizaţie permanentă –
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. În timpul războiului din Coreea, Organizaţia
Tratatului Atlanticului de Nord era în curs de constituire, iar situaţia nu era deloc uşoară.
Armata franceză era angajată în Indochina, Germania Federală nu dispunea de o armată,
sovieticii dispuneau de 170 de divizii, în timp ce europenii abia de reuşeau să încropească o
duzină. Situaţia a devenit şi mai gravă, întrucât, din 1949, sovieticii s-au dotat cu arma
atomică. În aceste împrejurări, trebuia să se treacă peste sensibilităţi şi prejudecăţi şi să se dea
voie Republicii Federale a Germaniei să-şi constituie o armată. În septembrie 1950, Truman
trimite întăriri americane, solicitându-le însă europenilor eforturi militare, inclusiv
reînarmarea Germaniei. Dar europenii şi îndeosebi francezii nu puteau admite aşa ceva.
Soluţia a găsit-o Preşedintele Consiliului European, René Pleven. În octombrie 1954, el a
propus, la sugestiile lui Jean Monnet, un plan care prevedea constituirea unei armate europene
sub comandamentul unui ministru european al apărării, care să dispună de un buget comun.
18
Toate ţările, inclusiv Germania, urmau să trimită unităţi care să fie integrate în această armată.
Acest plan nu era altceva decât transpunerea, în domeniul apărării, a proiectului Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul care instituie Comunitatea Europeană de
Apărare (CEA) a fost semnat la 27 mai 1952 la Paris de către Belgia, Franţa, Germania
Federală, Italia, Luxemburg şi Olanda, după doi ani de negocieri. Semnatarii îşi garantau, în
cadrul Alianţei Nord-Atlantice, asistenţă mutuală în caz de agresiune. Armata Europeană
urma să aibă 40 de divizii, fiecare cu un efectiv de 13.000 de oameni de aceeaşi naţionalitate.
Toate ţările, cu excepţia Germaniei, dispuneau şi de o armată naţională, destinată să asigure
apărarea proprie a teritoriilor lor de peste mări. După 1950, situaţia internaţională s-a
ameliorat, iar ameninţările asupra Europei Occidentale s-au diminuat, mai ales după moartea
lui Stalin şi a sfârşitului războiului din Coreea. În acest caz, reînarmarea Germaniei nu mai
părea justificată, cu atât mai mult cu cât trupele franceze, angajate în Indochina, sufereau
primele lor eşecuri. Această armată trebuia susţinută cu oameni şi material. Franţa se temea
că, în cazul reînarmării Germaniei, ea s-ar putea afla în inferioritate, ceea ce, pentru francezi,
era de neacceptat la doar cinci ani după încheierea celui de al doilea război mondial.
Suspiciunile erau foarte mari. Pe atunci circula un slogan: „CEA reînarmează Germania şi
dezarmează Franţa“. De altfel, era foarte riscant să se realizeze o comunitate europeană
militară înainte de a se realiza una politică. Deşi, în decembrie 1953 John Foster Dulles,
secretar de statamerican, a ameninţat Franţa cu revizuirea politicii americane în Europa,
francezii tot n-au ratificat acest tratat. El a fost respins definitiv de Adunarea Naţională a
Franţei, la 30 august 1954, cu 319voturi contra a 264. Deşi tratatul asupra constituirii CEA a
fost respins, problema reînarmării Germaniei Federale a început să se pună cu mai multa
acuitate. Cei şase semnatari ai tratatului asupra CEA, Marea Britanie, Statele Unite şi Canada
s-au întâlnit, la 28 septembrie - 3 octombrie, la Londra, şi, la 23 octombrie, la Paris, unde au
decis să restabilească suveranitatea naţională a Republicii Federale a Germaniei şi să o
integreze, împreună cu Italia, în Uniunea Occidentală, devenită Uniunea Europei Occidentale
(UEO), să o autorizeze să-şi reconstituie armata şi s-o admită în NATO: Problema constituirii
unei armate europene nu a fost însă complet abandonată, ci doar reformulată şi repusă în alţi
termeni. Pentru că şi situaţia s-a schimbat radical, mai ales după încheierea războiului rece.
Cel de al doilea pilon al Uniunii Europene este constituit din politica externă de securitate
comună, devenită, după summit-ul de la Nisa, politica europeană de securitate şi apărare
(PESA). Ca urmare, a fost creat un corp de armată (Eurocorpul) la care au participat Belgia,
Franţa, Germania şi Spania. Acest corp de armată urma să fie un fel de model al viitoarei
armate europene sau, măcar, un nucleu experimental, o structură pilot. Ulterior, după summit-
19
ul de la Nisa, complementar NATO, a fost creată Forţa de Reacţie Rapidă Europeană care, va
avea, după ultimele dezbateri, un număr de 13 grupuri tactice, fiecare cu 1.500 de oameni şi
va fi operaţională în 15 zile. Patru dintre aceste grupuri vor fi naţionale (britanic, francez,
italian şi spaniol), iar celelalte multinaţionale, fiecare ţară membră a UE contribuind cel puţin
la constituirea unui grup tactic. Conceptul de grup tactic este complementar Forţei de Reacţie
Rapidă a NATO, adică Forţei de Răspuns a NATO (NRF). Potrivit precizărilor făcute de
miniştrii apărării din ţările UE, caracteristicile-cheie ale acestor grupuri trebuie să fie
interoperabilitatea şi eficienţa. Grupurile tactice sunt deschise şi ţărilor candidate, precum şi
celor care nu sunt membre ale UE, dar fac parte din NATO. S-a simţit nevoia organizării şi
realizării concrete a colaborării dintre NATO şi UE, în sensul accesului Uniunii la
infrastructurile, comandamentele şi alte structuri ale Alianţei. De aceea, Berlin plus reprezintă
un pachet complet de acorduri între NATO şi UE, stabilite pe baza concluziilor summit-ului
de la Washington, din primăvara anului 1999. Acestea sunt:
a. acord de securitate între NATO şi UE ;
b. acord de asigurare a accesului UE la posibilităţile de planificare ale NATO pentru
operaţii de gestionare a crizelor (CMO);
c. disponibilitatea Alianţei pentru sprijinirea CMO duse de EU;
d. proceduri de angajare, supraveghere, retur şi apel la NATO;
e. mandat pentru SACEUR şi opţiuni europene de comandă pentru NATO;
f. aranjamente de consultare NATO în contextul CMO şi de folosire a posibilităţilor
Alianţei;
g. sprijin reciproc.
Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA)
În septembrie 2001, Parlamentul european a elaborat o rezoluţie asupra stabilirii unei
politici europene comune în materie de securitate şi de apărare care includea misiunile tip
Petersberg, adică misiuni umanitare, de evacuare, menţinere a păcii, gestionare a crizelor,
inclusiv misiuni de restabilire a păcii. După încheierea războiului rece, se manifestă tendinţa
ca distincţia dintre securitate şi apărare să se estompeze. O politică eficientă de securitate şi
apărare trebuie să utilizeze, atât mijloace civile, cât şi mijloace militare, pentru a preveni şi
gestiona situaţiile de criză care ar ameninţa valorile unui stat sau ale unui grup de state de
tipul celui constituit de Uniunea Europeană. S-a reafirmat valoarea tradiţională a conceptului
de apărare, în sensul de apărare teritorială, fără ca să fie concurată, în felul acesta, Alianţa
Nord-Atlantică care rămâne, astăzi, în accepţia UE, fundamentul apărării colective şi nici
manifestată vreo ambiţie de a pune pe picioare o armată europeană permanentă. Cu prilejul
20
evenimentelor dramatice din Kosovo, s-a constatat că Uniunea Europeană nu are capacitatea
de a rezolva crize de mare amploare şi, ca atare, ulterior, s-au căutat unele măsuri în
consecinţă pentru găsirea unor soluţii adecvate. Pornind de aici, s-a subliniat necesitatea unei
politici europene comune de securitate şi apărare (PECSA), coerentă şi credibilă, care să
permită UE să se afirme ca important actor în viaţa politică internaţională. În acest sens, unele
state membre au luat deja măsuri de restructurare a forţelor armate şi de a se dota cu
echipamente adecvate, chiar comune, în perspectiva punerii pe rol a unei Forţe de Reacţie
Rapide europene, aşa cum s-a hotărât la consiliile europene de la Köln şi Helsinki. Conferinţa
asupra angajării capacităţilor constituie prima etapă concretă. Această rezoluţie are următorul
conţinut:
1. afirmă că o politică europeană comună în materie de securitate şi apărare (PESA) nu
constituie un scop în sine, ci un instrument în serviciul politicii externe a UE şi care nu poate
fi utilizat decât pentru scopuri precise, stabilite cu claritate de Consiliu, în legătură cu Comisia
şi cu susţinerea Parlamentului European;
2. relevă că PESCA nu va fi cu adevărat eficace decât dacă ea este condusă de o
autoritate desemnată în mod clar, capabilă să coordoneze ansamblul de mijloace disponibile,
atât civile, cât şi militare, şi apreciază de altfel că noile structuri, odată puse în funcţiune, vor
face obiectul unor evaluări regulate;
3. în consecinţă, invită apropiate Consilii europene să ia deciziile necesare pentru ca
PESCA să fie operaţională în 2003, aşa cum s-a stabilit la summit-ul de la Köln;
4. reafirmă că crizele vor trebui soluţionate mai întâi prin mijloace civile, fără a se
exclude, totuşi, recurgerea la forţa armată, când diplomaţia a atins limitele, cu condiţia ca
utilizarea ei să se facă în acord cu principiile fondatoare ale UE şi cu constituţiile statelor
membre, ca şi cu principiile Chartei ONU sau ale OSCE;
5. subliniază că, în conformitate cu dreptul internaţional, utilizarea forţei armate
necesită un mandat ad-hoc al CS al ONU. Cu conştiinţa riscurilor de blocaj care pot surveni în
acest organ, insistă asupra necesităţii reformei instituţiilor ONU. În aşteptarea acestor reforme
şi în absenţa unui mandat din cauza unui blocaj în sânul Consiliului de Securitate, consideră
că Uniunea Europeană (comunitatea internaţională) nu poate interveni militar, în caz de
urgenţă, decât sub apelul expres al secretarului general al Naţiunilor Unite;
6. afirmă necesitatea, pentru UE, de a elabora principiile şi bazele juridice care să
autorizeze intervenţia, fie prin mijloace civile, fie prin mijloace militare sau prin combinarea
celor două, asupra teritoriului unui stat aflat în criză;

21
7. subliniază că o astfel de diversificare şi această consolidare a capacităţilor de
intervenţie a UE în zone de criză trebuie să facă
pereche cu acţiuni destinate să restabilească şi consolideze statul dedrept, democraţia,
o societate civilă, un sistem juridic independent,administraţia locală şi sistemul economic, cu
scopul de a permite revenirea, în cel mai scurt timp, la o viaţă normală şi asigurarea securităţii
democratice în zonele respective;
8. invită Comisia şi Consiliul să se preocupe de prevenireaconflictelor şi de
dezvoltarea unui concept operaţional care să facă apel la mijloacele UE, la cele ale statelor
membre NATO ca şi la cele ale altor actori cum ar fi: ONU, OSCE şi alte organizaţii
regionale, ca şi la media şi la societatea civilă;
9. subliniază, în acest context, că UE trebuie să coopereze cu forumurile ONG-urilor
specializate;
10. estimează că prima etapă de aplicare a unei politici de prevenire a conflictelor
constă în dezvoltarea capacităţilor UE de culegere a învăţămintelor şi informaţiilor, ca şi a
capacităţilor de analiză, astfel încât să poată fi detectate semnalele de criză, înaintea
declanşării acesteia; 11. subliniază că intervenţia preventivă trebuie să fie adaptată la natura
crizei şi să permită aplicarea unui ansamblu de măsuri, începând cu presiunea diplomatică şi
cu acţiunile pozitive destinate să întărească societatea civilă, fără a exclude acţiunile
coercitive, de la sancţiunile politice şi economice la ameninţarea cu întrebuinţarea forţei;
12. estimează necesitatea distingerii, în gestionarea crizelor, pe de o parte, a
mijloacelor non-militare de acţiunile civile (umanitare, de observare, mediere, reconstrucţie
etc.), care ar putea să releve un corp civil european de pace şi, pe de altă parte, acţiunile de
poliţie care ar putea constitui preludiul unei escaladări în utilizarea mijloacelor coercitive sau
a celor care se înscriu într-o perspectivă post-conflict;
13. constată că crearea unei capacităţi de intervenţie rapidă a UE pune problema
profesionalizării armatelor statelor membre, cale pe care unele sunt deja angajate, şi afirmă că
decizia în legătură cu acest subiect aparţine fiecărui stat, în funcţie de tradiţiile sale politice şi
sociale şi de rolul pe care doreşte să-l joace în gestionarea crizelor;
14. atrage atenţia că punerea în aplicare a unei PESA operaţională necesită adeziunea
la o viziune politică comună şi la determinarea intereselor comune;
15. aminteşte că toate aceste eforturi care vizează ameliorarea capacităţilor şi
mijloacelor militare ale UE vor demara de o manieră insuficientă, dacă nu se vor dota cu o
strategie corespunzătoare de utilizare a forţei, inclusă în politica externă comună şi dacă
instituţiile sale nu vor fi adaptate acestui scop;
22
16. estimează că crearea postului de Înalt Reprezentant pentru PESA, dacă ea permite
ameliorarea vizibilităţii Uniunii, conduce inevitabil la conflicte de competenţă cu comisarul
însărcinat cu relaţii externe, ceea ce constituie o probă a inadecvării structurii pe piloni a UE;
17. propune, în consecinţă, ca funcţiunile Înaltului Reprezentant pentru PESA şi cele ale
comisarului responsabil cu relaţiile externe să fuzioneze, într-un anumit timp, pentru a releva
un vice-preşedinte al Comisiei special numit în acest scop;
18. subliniază necesitatea unei cooperări strânse între Consiliu şi Comisie, cu
respectarea competenţelor fiecăreia dintre acesteinstituţii, în special pentru punerea în operă a
acţiunilor de prevenire a conflictelor sau de gestionare a crizelor, pentru că în acest fel se
exprimă credibilitatea politicii externe a Uniunii;
19. reaminteşte în mod special poziţia sa în stabilirea, în cadrul PESA, a unui organ
interparlamentar european în materie de securitate şi apărare, care să corespundă cadrului
lărgit al securităţii europene;
20. propune ca articolul 21 din Tratatul asupra Uniunii Europene, care prevede, pentru
Parlamentul European, obligaţia de a organiza o dezbatere anuală pe tema punerii în operă a
PESC, să fie modificat incluzându-se în mod expres PECSA şi, în acest cadru, Consiliul să
facă raport asupra progreselor realizate în aplicarea acestei politici, inclusiv în ceea ce
priveşte eforturile statelor membre pentru a contribui la realizarea obiectivelor fixate;
21. estimează că ar fi oportun, în faza actuală, să se adapteze propriile structuri pentru
a se ţine seama de existenţa PESA şi de a controla mai bine evoluţia acesteia;
22. propune crearea unei unităţi administrative specializate care să asiste comisia
afacerilor externe, drepturilor omului, securităţii comune şi politicii de apărare în activităţile
relative la PESA şi faciliteze munca delegaţiei permanente însărcinată cu relaţiile cu
Adunarea parlamentară a NATO, care va trebui să primească statutul unei delegaţii
permanente;
23. consideră că UE trebuie să angajeze o politică de informare vizavi de opiniile
publice ale statelor membre şi ale altor ţări situate la periferie, cu scopul de a explica
finalitatea politicii europene comune în materie de securitate şi de apărare pe care se
străduieşte să o pună în aplicare; este de părere că o astfel de sarcină ar trebui să fie incumbată
Parlamentului European, Preşedinţiei Consiliului, Înaltului Reprezentant pentru PESC şi
Comisiei;
24. însărcinează pe preşedintele său să transmită prezenta rezoluţie Consiliului şi
Comisiei, ca şi parlamentelor statelor membre. La un moment dat, se părea că Uniunea
Europeană va renunţa la a se implica prea mult în domeniul securităţii şi apărării. În fond,
23
NATO reprezintă, fără nici o îndoială, acea forţă militară şi politico-militară, suficient de
puternică pentru a asigura securitatea şi apărarea continentului european şi a spaţiului euro-
atlantic. Insistenţa în a-şi crea o armată proprie, europeană şi un concept de securitate şi de
apărare pur european ar părea, în aceste condiţii, lipsită de temei. De la încheierea războiului
rece, europenii se confruntă, între altele, cu trei mari provocări: - nevoia de extindere a UE şi
de consolidare a spaţiului european comun (economic, politic, social, cultural şi militar), pe
cei trei mari piloni (economic, politic, de securitate şi apărare); - solicitarea făcută europenilor
de americani de a se implica mai mult în probleme de securitate şi apărare, în sensul sporirii
cheltuielilor militare şi dotării forţelor armate cu o capacitate sporită de proiecţie strategică; -
edificarea unui concept de securitate şi apărare specific european. Toate aceste provocări s-au
aflat şi se află în atenţia forurilor Uniunii, dar soluţiile nu sunt simple. Orice construcţie
europeană trebuie să treacă prin furcile caudine ale entităţilor politice statale, să primească
girul tuturor şi, deseori, să fie supusă unui referendum. Şi este normal să fie aşa, de vreme ce
continentul european are o istorie atât de bogată şi o civilizaţie atât de complexă. Europenii nu
sunt lipsiţi de solicitudine. Dar deciziile se iau greu şi se pun în aplicare cu dificultate.
Progresele, în toate domeniile, sunt însă remarcabile, iar sensul evoluţiei europene este din ce
în ce mai clar pentru toată lumea. Politica Europeană de Securitate şi Apărare s-a născut, pe
de o parte, din nevoia acută de a avea un concept european, complementar celui euro-atlantic
de securitate şi apărare şi, pe de altă parte, din trebuinţa de putere, dictată de noile pericole şi
de numeroasele ameninţări reale sau potenţiale. Şi chiar dacă s-a crezut, la un moment dat, că,
după destrămarea Uniunii Sovietice şi dispariţia comunismului de tip sovietic, totalitar şi
provocător, Europa nu mai este ameninţată de nimeni şi de nimic, s-a constatat, îndeosebi
după intensificarea acţiunilor teroriste, că Europa este la fel de vulnerabilă ca oricare altă
entitate civilizată la noile ameninţări. De aceea, s-a revenit, într-un fel, dar pe alte coordonate
la un raţionament cât se poate de corect: nu există şi nu poate exista o unitate deplină a
continentului, fără un concept de securitate şi apărare pe măsură, adică fără cel de al treilea
pilon, alături de cel economic şi de cel politic, pe care să se sprijine un astfel de edificiu.
Europa nu putea încredinţa la infinit americanilor sarcina securităţii şi apărării continentului,
în condiţiile în care Europa Unită este la fel de puternică din punct de vedere economic şi
financiar ca Statele Unite. Köln, 3-4 iunie 1999 Pe 3-4 decembrie 1998 a avut loc, la Saint-
Malo, un summit franco-britanic unde s-au pus la punct foarte multe lucruri în legătură cu
relaţia dintre Marea Britanie şi Uniunea Europeană şi s-au impulsionat elaborarea şi
fundamentarea unui concept european de securitate şi apărare. A fost pentru prima dată când
britanicii au acceptat să se discute o astfel de problemă a securităţii şi apărării europene. Până
24
la summit-ul de la Saint-Malo, de fiecare dată când se aduce vorba despre un astfel de
concept, britanicii replicau că sarcina apărării europene revine Organizaţiei Tratatului
Atlanticului de Nord. Ca urmare a impulsului de la Saint-Malo, a celor discutate la summit-ul
NATO de la Washington din primăvara anului 1999 şi a intrării în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam, preşedinţia germană a comunităţii din primul semestru al anului 1999 a luat
iniţiativa desfăşurării unor lucrări pe această temă. Astfel, cei cincisprezece, cu ocazia
summit-ului de la Köln din 3-4 iunie 1999, au trecut la oprimă etapă în ceea ce priveşte
îndeplinirea obiectivelor politicii externe de securitate comună (PESC) şi la definirea
progresivă a unei politici de apărare comună. Numai adoptând o astfel de politică, Uniunea
Europeană putea să aibă un rol important pe scena inter-naţională. Statele membre au decis să
doteze UE cu mijloacele şi capacităţile necesare pentru a-şi asuma responsabilităţile pe care le
presupune o politică europeană comună în materie de securitate şi apărare (PECSA). Se viza
în mod deosebit crearea capacităţii Consiliului de a fi în măsură să ia decizii în ceea ce
priveşte prevenirea conflictelor şi misiunile de gestionare a crizelor (misiuni„Petersberg“),
misiuni umanitare şi de evacuare, misiuni de menţinere a păcii, misiuni de restabilire a păcii).
UE putea astfel să contribuie în mod substanţial la menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, conform principiilor Chartei ONU. De aceea, statele membre s-au angajat să-şi
amelioreze eficacitatea mijloacelor militare europene, pe baza capacităţilor actuale, fie ele
naţionale, binaţionale sau multinaţionale. Helsinki, 9-10 decembrie 1999 Preşedinţia
finlandeză a UE a prezentat şefilor de state şi de guverne două rapoarte referitoare la
securitate şi apărare. Acestea fuseseră avizate de Consiliul General al Afacerilor din 7
decembrie 1999. Pe această bază au fost create, în cadrul Consiliului, noi structuri politice şi
militare: Comitetul Politic şi de Securitate (COPS); Comitetul Militar şi Statul Major. Aceste
structuri permit UE să asigure orientarea politică şi strategică necesară planificării şi
conducerii operaţiilor tip „Petersberg“. Aceste structuri au intrat în funcţiune treptat. Mai întâi
au fostcreate unele organe interimare: Comitet Politic de Securitate Interimar (COPSi); organ
militar interimar (OMi); compus din reprezentanţii şefilor de state majore din cele 15 ţări şi
un grup de experţi care au format nucleul Statului Major al Uniunii Europene. Structurile au
lucrat intens pentru a realiza un dispozitiv care a intrat pe rol la 1 martie 2000. S-a format,
treptat, o cultură de apărare proprie UE, iar structurile din cei trei piloni ai UE au început să
ţină seama şi de dimensiunea militară. Obiectivul global (Headline Goal) pe care şi l-au fixat
statele membre era acela ca, în 2003, să fie în măsură să desfăşoare, în 60 de zile şi pe o
durată de cel puţin un an, o Forţă de Reacţie Rapidă Europeană (FRRE) de valoarea unui corp
de armată, având, pentru componenta terestră, valoarea de 50.000 – 60.000 de oameni, pe
25
baza mijloacelor puse la dispoziţie de fiecare ţară. Această FRRE trebuia să fie autonomă,
adică să dispună de mijloace proprii de informaţii, de comandament, de control şi de logistică.
Tot în cadrul acestui obiectiv global s-a stabilit că FRRE trebuie să dispună de elemente
aeriene şi navale şi de capacităţi coerente cu nivelul de forţe prevăzut pentru componenta
terestră. Totla Helsinki s-a stabilit să se dezvolte capacităţi de comandament, de control, de
informaţii şi de transport strategic, oferind astfel UE autonomie de evaluare, de decizie şi de
acţiune pentru toată gama demisiuni tip Petersberg. Era cea mai importantă decizie după cea
care viza constituirea unei capacităţi europene de acţiune şi de reacţie la noile provocări,
pericole şi ameninţări. Situaţia strategică se schimbase radical, iar UE nu putea rămâne la
termenii de securitate şi apărare din vremea războiului rece. Totuşi, în pofida declaraţiilor de
complementaritate dintre FRRE şi NRF, dintre politica europeană de securitate şi apărare şi
conceptul strategic NATO, unele paralelisme şi chiar suprapuneri sunt inevitabile. Probabil că
unele dintre statele membre vor participa, atât în cadrul Alianţei, cât şi în cadrul FRRE cu
aceleaşi forţe. Deşi se pare că NRF şi FRRE sunt modelele de armate ale viitorului (unul,
euro-atlantic, celălalt, european get beget), liniile directoare ale strategiilor şi structurilor de
forţe pentru secolul al XXI-lea nu sunt încă definitivate, ci doar conturate. Feira, 19-20 iunie
2000A fost stabilită, pentru 20 noiembrie 200, o conferinţă de angajare a capacităţilor. La
această dată, fiecare stat a venit cu oferta sa. Organul militar interimar (OMI), sub controlul
Comitetului Politic interimar de Securitate, a avut foarte mult de lucru în această perioadă. S-a
instituit , de asemenea, un comitet însărcinat cu aspectele civile ale gestiunii crizelor. I s-au
fixat obiectivele corespunzătoare. În materie de poliţie civilă – care a fost considerată ca
prioritate –, statele s-au angajat să furnizeze, până în 2003, în jur de 5.000 de poliţişti pentru
misiuni internaţionale, fiind în acelaşi timp în măsură să desfăşoare până la 1.000 de poliţişti,
într-un interval de 30 de zile. S-a acordat de asemenea atenţie dezvoltării unei capacităţi
europene care să acţioneze în domeniul prevenirii conflictelor. Summit-ul de la Feira a permis
definirea principiilor şi modalităţilor de angajare care să permită statelor membre NATO,
darcare nu fac parte din UE; şi altor ţări candidate să contribuie la gestionarea militară, de
către Uniune, a crizelor şi conflictelor. Tot aici au fost stabilite şi principiile de consultare cu
NATO în problememilitare în patru domenii: probleme de securitate; obiective în termeni de
capacităţi; modalităţi care să permită UE să aibă acces la mijloacele NATO; definirea
mecanismelor de consultare permanentă. Au fost create, în acest scop, patru grupuri de lucru.
Arhitectura mecanismelor de luare a deciziilor şi de conducere a operaţiilor
Această arhitectură se prezintă astfel: - Comitetul Politic de Securitate
(COPS),compus din reprezentanţi permanenţi cu rang de ambasadori care are competenţa de a
26
trata ansamblul problemelor PESA. În cazul unor operaţii militare de gestionare a crizelor,
sub autoritatea Consiliului, va exercita controlul politic şi va stabili direcţia strategică a
acestora. - Comitetul Militar se compune din şefii de state majore ale armatelor, reprezentanţi
prin delegaţii lor permanenţi. El va acorda aviz militar şi va formula recomandări destinate
COPS, va furniza instrucţiuni militare pentru Statul Major al UE. Preşedintele Comitetului
Militar va asista la sesiunile Consiliului când se iau decizii cu implicaţii în domeniul apărării.
- Statul Major are competenţe militare în folosul PESA, îndeosebi în ceea ce priveşte
conducerea operaţiilor militare de gestionare a crizelor, conduse de UE. Este însărcinat cu
alerta rapidă, analiza situaţiilor şi planificarea strategică pentru misiuni tip„Petersberg“,
inclusiv cu identificarea forţelor europene naţionale şi multinaţionale. Consiliul european de
la Feira a stabilit cum vor arăta structurile politice şi militare definitive ce vor fi realizate
imediat ce va fi posibil, după Consiliul de la Nisa. Tot aici s-a hotărât ca preşedinţia franceză
să fie invitată se adreseze Consiliului European de la Nisa un raport pe următoarele puncte: a)
Formularea obiectivului global şi a obiectivelor colective în termenii de capacităţi stabiliţi la
Helsinki, inclusiv în ceea ce priveşte rezultatele Conferinţei asupra ofertelor de angajare care
urma să fie organizată la Nisa, înaintea Consiliului. b) Crearea de structuri politice şi militare
permanente care să intre în funcţiune cât mai rapid posibil după Consiliul European de la
Nisa. c) Punerea în aplicare a deciziilor de la Feira privind: - aranjamentele de consultare a
unor ţări terţe în gestionarea crizelor de către UE; - definirea, pe baza activităţii grupurilor de
lucru ad-hoc UE-NATO, a aranjamentelor de consultare şi cooperare cu NATO în gestionarea
militară a crizelor. d) Definirea şi punerea în funcţiune a capacităţilor UE de gestionare civilă
a crizelor, inclusiv definirea unor obiective concrete.
3.6. Integrarea culturală
Comitetul Economic şi Social European (CESE) defineşte cultura ca sistem de valori
ce sunt respectate de către membrii unei societăţi. În acest sens, cultura structurează sfera de
activităţi a societăţii, educaţia şi participarea socială fiind, după CESE, funcţiile cheie ale unei
culturi, înţeleasă ca proces şi formă comune de gândire şi de acţiune. Este foarte limpede că,
fără o dimensiune culturală consistentă şi permanentă, nu poate exista integrare sau, oricum,
aceasta nu se poate afla sub semnul duratei. De aceea, proiectul Constituţiei Europene se
bazează pe un sistem de valori, de obiective, de drepturi fundamentale comune şi pe o nouă
concepţie de acţiune democratică. Aceste elemente, consideră CESE, constituie baza unei
concepţii europene asupra culturii, ale cărei componente sociale, cum ar fi solidaritatea,
toleranţa, coeziunea socială, măsurile împotriva excluderii şi discriminării ca integrarea
socială constituie elemente fundamentale. Parlamentul european insistă asupra necesităţii (şi
27
obligaţiei) de a se constitui o „bază culturală comună“ şi un „spaţiu civil european“. Acest
lucru este foarte important, întrucât, de fiecare dată când apar probleme complexe, se
reactivează predominanţa dimensiunii naţionale a culturii. Cu alte cuvinte, este nevoie de o
cultură europeană comună, bazată, atât pe noile valori comune, cât şi pe patrimoniul cultural
comun. Mai mult, lărgirea continuă a UE face ca în comunitatea europeană să intre ţări cu
istorii, tradiţii şi culturi extrem de diferite şi de diversificate în contextul european. Europa
este prima piaţă din lume. Dar atracţia europeană constă nu numai în puterea pieţei şi în
performanţa economică, ci şi în patrimoniul cultural, în modalitatea în care se învaţă şi se
reînvaţă mereu cum să se gereze diversitatea culturală. Trăsăturile esenţiale ale umanismului
european sunt respectul de sine şi faţă de celălalt, primatul principiului cooperării şi
solidaritatea. Practicile economice, sociale şi de mediu generează în permanenţă valori şi,
deci, cultură. Europa rămâne esenţialmente o „societate a cunoaşterii“. Acesta este, de fapt,
elementul cheie al construcţiei europene, aşa cum a fost ea definită la procesul de la Lisabona.
În acest sens, are loc o culturalizare, o intelectualizare a muncii şi a consumului, Europa
rămânând în continuare un spaţiu cu vocaţia stilisticii şi creativităţii, care o particularizează şi
o înnobilează în contextul celorlalte zone geo-culturale ale lumii. În spaţiul cultural european
au loc nu numai procese de construcţie şi de reconstrucţie a sistemelor de valori, ci şi
experienţe interesante privind noile modalităţi de simbolizare şi de decriptare a unor vechi
simboluri, în contextul noului edificiu democratic european. În acest cadru, putem vorbi de o
nouă cultură a democraţiei, ale cărei paradigme sunt următoarele:
- paradigma educaţională, cu latura ei de formaţie permanentă;
- paradigma valorizării resurselor, îndeosebi în spaţiul creativ al comunicaţiei culturale
şi sociale;
- paradigma mediaţiei şi crearea noilor „standarde culturale“îndeosebi în spaţiul
umanităţii şi excluderii sociale.
În acest sens, CESE doreşte să creeze, după modelul instituţiilor economice şi politice
europene (Parlament, Consiliu, Comisie, Comitet al Regiunilor), instituţii europene specifice
domeniului cultural, inclusiv a unui observator european al cooperării culturale. Aceste
măsuri se referă la revoluţionarea domeniului şi nu doar la susţinerea financiară a reţelelor şi
organismelor actuale, crearea unei pagini web şi dezvoltarea de statistici culturale. Se
vorbeşte deja de o reţea culturală instituţională şi transfrontalieră, cu noduri regionale şi
naţionale, pentru a se valorifica tot ce există în domeniul cultural. Această cooperare ar
favoriza o evoluţie activă a conceptului subsidiarităţii în probleme de politică culturală
europeană, punând în operă capacităţile europenilor de a-şi construi un spaţiu cultural comun
28
şi de a se regăsi în acesta. Agenţia Europeană de la Bilbao şi Fundaţia de la Dublin identifică
şi dezvoltă schimburile culturale în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, de funcţionare, de
prevenţie şi de coeziune socială. Ele reprezintă un fel de cap de pod pentru un observator
cultural european. Acest observator va juca, în primul rând, un rol de evaluare a politicilor şi
practicilor deja existente cum ar fi programele „Cultura 2000“ şi „Media plus“. Se sugerează
o mai bună cooperare, în materie de cultură, între Parlamentul European şi Comitetul
Economic şi social european, cum ar fi, spre exemplu, o reuniune anuală pe tema „Europa
culturală“ care ar putea contribui la aprecierea evoluţiilor de la Uniunea unei comunităţi de
drepturi la Uniunea unei comunităţi de valori. S-ar putea fixa, ca obiectiv anual, promovarea
cel puţin a unei valori partajate în mod real. Cele două instituţii europene ar putea promova o
filozofie a unor schimburi culturale şi artistice inclusiv în zonele de conflict, atât ca modalităţi
de prevenire a acestor conflicte, cât şi ca element de reconstrucţie post-conflict. Departe de a
fi un proces facil, realizarea proiectului unităţii europene a căpătat vigoare, mai ales după
impunerea Uniunii Europene ca organizaţie politico-economică, cele mai importante progrese
înregistrându-se în aceste domenii. Însă, cooperarea politică şi economică nu pot asigura
singure o comunitate de state viguroasă. Ideea unei Europe unite poate fi viabilă numai prin
cooperare între diferitele culturi naţionale, contactele dintre valori şi tradiţii culturale trebuind
menţinute şi revigorate, pentru că pe viitor factorul cultural va juca un rol major în
dezvoltarea UE, în măsura în care se va constitui într-un factor-liant capabil să reunească
oameni aparţinând unor naţiuni diferite şi să intermedieze contactele sociale şi comunicarea.
Astăzi Europa înseamnă denumirea geografică a continentului nostru dar şi diverse structuri
economice şi politice asociate Europei. Iniţiată pe baze economice,construcţia Europeană a
reuşit să capete consistenţă şi să producă un curent integrator, generator de interconectivitate
la un nivel eficient în special în domeniul economic, politic şi chiar militar, dar parţial în cel
cultural, o mare parte a eforturilor autorităţilor UE fiind îndreptate astăzi în această ultimă
direcţie menţionată. Problema culturală pare să fie purtătoarea unui grad mai ridicat de
complexitate şi pentru că, pe de o parte, diversitatea este privită ca unul dintre punctele forte
ale Europei contemporane, identitatea europeană fiind din ce în ce mai mult identificată cu
capacitatea de a tolera gradul însemnat de diversitate culturală, ceea ce demonstrează
existenţa unor anumite valori pe care cetăţenii Europei le preţuiesc şi le respectă, ideile despre
personalitate, democraţie, dreptate şi egalitate socială, libertate şi drepturile omului, fiind bine
definite. În procesul extinderii europene, diferenţele cu aspect cultural nu au constituit un
subiect al condiţiilor de aderare la UE, acestea referindu-se, de obicei, la aspecte politice,
socio-economice şi instituţionale. Aspectele culturale nu au fost subiectul unor dezbateri
29
îndelungi, din moment ce implementarea reformelor cerute pentru alinierea la standardele şi
normele comunitare pare a fi suficientă pentru obţinerea statutului de membru UE. Dar, aşa s-
a întâmplat până acum, perspectiva integrării Turciei în UE fiind una care trebuie să ţină cont
de frontierele culturale, fiind necesară, în mod inevitabil, o mai aprofundată abordare a
aspectelor culturale, pentru că în momentul actual nu putem afirma cu siguranţă că extinderea
UE se va opri la graniţele fostei URSS. În interesul viitorului european şi al dificilului proces
de unificare europeană, forţele politice, culturale şi administrative ale
Europei au iniţiat un proces pentru dezvoltarea culturală care să se constituie într-un
element structural al unităţii europene. De altfel, preşedintele Comisiei Europene, Barroso,
afirma că „în ierarhia valorilor, cele culturale se plasează deasupra celor economice”, de aceea
e de aşteptat ca paradigma politică să sufere unele modificări, să se transforme astfel încât să
reflecte această ierarhie în acţiunile şi aspiraţiile sale. De asemenea, politica comună externă
şi de dezvoltare e necesar să fie bazată pe valorile culturale europene, pentru că Europa va
trebui să facă faţă provocării adresate de „ciocnirea civilizaţiilor”, înlocuind-o cu dialogul.
Frontierele geografice ale Europei se extind, la fel şi cele culturale. Perspectiva intrării
Turciei în Uniunea Europeană se află în directă legătură cu capacitatea structurilor europene
de a adapta politicile sale în care aspectul cultural să capete o mai mare greutate. Afirmăm
aceasta,pentru că suntem de părere că, din punct de vedere cultural, Europa se confruntă, într-
un moment foarte important al dezvoltării sale, cu două mari provocări: existenţa, încă, a
diferenţelor est-vest (confirmată şi de recentele evenimente din Ucraina) şi, „problema
islamului”, ce pare a se manifesta pe două planuri, pe plan extern, facilitată de procesul de
extindere a UE, şi pe plan intern, datorită creşterii numărului de comunităţi musulmane, în
principal, în cadrul ţărilor membre ale Uniunii Europene. Acestea însă ar putea constitui
subiectul unor studii separate, cu o mai mare întindere, dată de importanţa majoră pe care o
constituie fiecare.
3.7. Integrarea europeană şi integrarea euro-atlantică. Contraste şi
complementarităţi
După ce a fost reales, preşedintele Bush şi-a exprimat intenţia de a întări relaţiile
dintre UE şi SUA îndeosebi în ceea ce priveşte marile probleme internaţionale ale
momentului, cum ar fi Orientul Apropiat, Irak şi Iran. Există un parteneriat strategic între
SUA şi UE, dar şi între NATO şi UE. Integrarea europeană şi cea euroatlantică se prezintă, în
mai toate documentele, ca fiind complementare. Integrarea europeană este una foarte
complexă, care realizează, de fapt, o evoluţie de la fragmentarea europeană la unitatea
europeană, de la statele politice europene, aflate mai tot timpul în conflicte şi războaie, la o
30
entitate europeană integrată complex – economic, politic, social, educaţional, informaţional,
militar etc. – care va fi cu totul altceva decât a fost Europa secolelor anterioare. Dar integrarea
europeană trebuie să fie şi o integrare de securitate, în toate planurile. Integrarea euro-
atlantică este, în esenţa ei, cel puţin până în acest moment, o integrare de securitate. Ea
continuă Tratatul de la Washington din 1949, dar vremurile s-au schimbat. Se deschid
orizonturi noi, apar determinări noi. În perspectivă, renaşterea puternică a continentului asiatic
necesită dezvoltarea fără precedent a Uniunii Europene profilează o construcţie de securitate
pe trei mari piloni – SUA, UE şi Asia – de unde rezultă că între aceşti trei piloni trebuie să
existe relaţii puternice de parteneriat, care să echilibreze situaţia internaţională şi să asigure
controlul conflictualităţii. Aceste noi raporturi au început prin parteneriatele strategice dintre
marii actori (SUA, UE, Rusia, China, India, Japonia) şi va continua, probabil, prin crearea de
mari entităţi care se vor integra în procesulde globalizare. Contrastele rezultă din unele
disfuncţionalităţi, din paralelisme ce nu pot fi evitate (în această etapă), din prejudecăţi şi din
conflictualitatea unora dintre interese privind accesul la resurse, puterea şi credibilitatea.
Lumea nu este totuşi unitară. Ea nu a reuşit încă să iasă din starea de haos şi, probabil,
procesul de reaşezare completă a relaţiilor internaţionale pe principii democratice va mai dura.
Strategia extinderii europene. Conceptul extinderii
Extinderea europeană nu este un rezultat al ofensivei frontierei europene. Ea este un
proces care rezultă din voinţa şi trebuinţa de unitate a continentului. Între caracteristicile
importante ale acestui proces se situează şi următoarele:
- Uniunea Europeană este o construcţie dinamică, perfectibilă şi consensuală;
- Uniunea Europeană are un caracter necesar, cu determinări complexe, pe toate
palierele, de la nivelul statelor politice la nivelul procesului de globalizare;
- Integrarea europeană se realizează prin creşterea performanţelor şi a standardelor,
astfel încât să se prevină crearea premiselor unei noi diviziuni europene;
- Extinderea Uniunii Europene nu înseamnă doar primirea de noi state, ci reconstrucţia
continuă a spaţiului european, creşterea gradului de securitate economică, politică, socială şi
militară, crearea de noi dimensiuni ale entităţii civilizaţionale europene;
- Construcţia europeană a început printr-un anumit tip de fuzionare a celor mai dure
nuclee ale continentului – reconcilierea franco-germană –, a continuat prin definirea clară a
pilonilor de rezistenţă ai acestei noi construcţii – economia, politica şi politica de securitate şi
apărare – şi s-a modelat şi remodelat prin elaborarea unei strategii europene de securitate şi
prin elaborarea şi aprobarea Constituţiei Europene;

31
- Construcţia europeană este greoaie, anevoioasă şi contradictorie, dar, fără îndoială,
ea va fi durabilă şi foarte solidă;
- Construcţia europeană se realizează concomitent cu reconstrucţia unei vecinătăţi
bazate pe parteneriate şi încredere;
- Securizarea frontierelor europene se realizează pe de o parte prin creşterea puterii
interioare a Uniunii, adică prin integrarea superioară a entităţii, prin construcţia unui întreg şi,
pe de altă parte, prin buna vecinătate şi controlul migraţiei
- Uniunea Europeană trebuie să realizeze o serie de parteneriate strategice şi să
participe activ la reconstrucţia spaţiului eurasiatic, întrucât are mare nevoie de resurse
energetice şi de materii prime.

32
CAPITOLUL IV
MODELE ALE EXTINDERII
4.1. Modelul federalist
I. Cadru general
Datorită diversităţii statelor europene, atracţia federalismului pentru studiul integrării
europene este mai mult decât evidentă. Spre deosebire de alte teorii nu există o şcoală
academică a federalismului european clar delimitată şi în mod sigur nici un construct teoretic
care să fie pus în comparaţie cu cele propuse de Karl Deutsch (tranzacţionalism), David
Mitrany (funcţionalism) şi Ernst Haas (neofuncţionalism). Aceasta se datorează faptului că
federalismul a tins să fie un proiect politic urmărind scopuri politice specifice. Astfel un
reprezentant marcant al mişcării federaliste europene, Spinelli, a afirmat că „Federaliştii
plănuiesc să formeze un mic nucleu de nonconformişti care caută să dovedească că statele
naţionale şi-au pierdut drepturile proprii din moment ce nu mai pot garanta siguranţa
politică şi economică a cetăţenilor lor. De asemenea, ei insistă că uniunea europeană trebuie
să fie înfăptuită de către populaţiile europene şi nu de către diplomaţi, prin alegerea directă
a adunării constitutive europene şi prin aprobarea, prin referendum, a constituţiei pregătită
de această adunare.”
II. Definiţii ale federalismului
Cu toate acestea, federalismul a fost descris drept „un concept foarte convenabil, tot
mai popular, ambiguu în cea mai mare parte şi uneori periculos” (Bulpitt). Această
elasticitate conceptuală nu face ca definirea să fie mai uşoară, deşi când se vorbeşte despre
federalism majoritatea oamenilor se gândesc la un aranjament constitutuţional, în care
autoritatea este dispersată în două sau mai multe nivele de guvernare.
În particular, cel mai adesea federalismul descrie sistemele politice în care există o
diviziune a autorităţii între guvernul statal central şi cel regional. Sistemele federal sunt
înţelese în mod obişnuit ca bazându-se pe compromisuri istorice care implică contactul
permanent între unităţile teritoriale. Aceste unităţi teritoriale transferă o parte din autoritate
către instituţiile comune, centralizate, dar rămân în mare măsură intacte ca unităţi, cu un grad
oarecare de autonomie. Formula magică a sistemelor federale impune un amestec optim de
unitate şi diversitate. Susţinătorii formelor federale de guvernământ argumentează că această
formulă permite unităţilor constitutive să îndeplinească sarcini comune cu maximum de
eficienţă, maximizând descentralizarea şi autonomia. Este un mod a asigura guvernarea
constituţională în societăţile pluraliste liberal democratice. În acest sens Burgess propune o
33
altă definiţie a federalismului - „formă organizaţională distinctivă care are sarcina de a pune
de acord unităţile contitutive ale unei uniuni în cadrul procesului de luare a deciziilor de
către guvernul central prin mijloace de consolidare constitutională”
Teoreticienii au avut tendinţa de a face o importantă distincţie analitică între
federalism şi federaţie. Federalismul este folosit pentru a descrie o ideologie în timp ce
federaţia descrie principiul de organizare derivat. Ca urmare, este facută adesea o distincţie
suplimentară între normativ sau abordarea „ideologică” pentru a dezvolta federaţiile regionale
şi proiectarea/configurarea analitică a federalismului ca formă de guvernare. Preston King
identifică trei tendinţe în cadrul ideologiei federalismului: centralistă, de-centralizată şi
echilibrată, ceea ce indică faptul că federalismul este un concept foarte cuprinzător, acoperind
un spectru larg de la o guvernare mondială până la anarhism. Aceasta ar explica de ce
federalismul a devenit un concept atât de flexibil şi controversat în privinţa integrării
europene. De exemplu, s-a atras mereu atenţia asupra înţelegerii diferite a federalismului de
către guvernul britanic în raport cu partenerii continentali. În cadrul deliberărilor care au
condus la Consiliul European de la Maastricht din 1991, reprezentanţii britanici au negociat
dur pentru îndepărtarea cuvântului „federal” din frazele de început a ceea ce a devenit mai
târziu Tratatul Uniunii Europene. Totuşi, acceptarea formulării britanice de „de uniune tot mai
strânsă/unită” a fost apreciată de unii ca fiind mai centralistă decât formularea originală. În
mod similar, doctrina „subsidiarităţii” înscrisă în articolul 3b a Tratatului şi atât de frecvent
citată de către guvernul britanic ca o justificare pentru retenţia suveranităţii naţionale în cadrul
UE, a fost – cel puţin pentru unii – o abordare hotărât federalistă.
În termeni practici, soluţiile federale au ambiguităţi inerente. Aşa cum Michael
Burgess a sugerat, confuzia asupra principiului federaţiei se poate explica prin faptul că nu
există nici o recomandare expresă referitoare la diviziunea puterii. Mai mult, federaţia
sugerează că „ceea ce contează ese autonomia constituţională”, dar ceea ce înseamnă că
aceasta poate fi congruentă cu o gamă largă de consecinţe organizaţionale.
III. Evoluţia istorică şi caracteristici ale modelului federalist al integrării
europene
Istoricul abordărilor federaliste a problemei intergrării europene este lungă şi
complexă. Aceasta cuprinde un amestec de scheme de guvernare aparţinând unor filozofi
politici, unor suporteri ai unităţii europene precum şi unor teoreticieni aparţinând statelor
federale sum ar fi SUA. Ultima categorie demonstrează posibilităţile practice pentru aplicarea
principiilor federale unor sisteme compuse din diverse unităţi.
Astfel, Murray Forsyth distinge trei categorii ale teoriei federaliste:
34
- Primă categorie îşi extrage ideile din moştenire lăsată de Immanuel Kant care
susţinea ideea de federaţie ca cea mai sigură formă constituţională de apărare împotriva
războiului.
- A doua provine din acele elemente ale teoriei democratice privitoare la diversele
moduri de asigurare a unei guvernări eficiente în cadrul unui cadru democratic, astfel încât
autoritatea este manifestată cât mai aproape de cetăţeni.
- Cea de-a treia reprezintă o analiză scolastică a tendinţelor de federalizare şi a
proceselor. Aceasta implică analiza cadrului şi a mişcărilor sociale. Abordarea federală poate
avea diferite puncte de plecare.
La rândul său Charles Pentland distinge două puncte importante de plecare: unul
sociologic şi celălalt constituţional, din acestea decurgând o serie de probleme specifice
literaturii dedicate integrării.
- Prima are în vedere progresul şi pacea care provin din interacţiunea oamenilor.
- Cea de-a doua observă armonia şi stabilitatea ce decurg din arhitectura
constituţională, temperând astfel tendinţele atavice ale statelor.
- În termeni federalişti, direcţiile care decurg din ambele puncte vor conduce la aceeaşi
destinaţie: un stat supranaţional bine definit.
Reginald Harrison face o succintă expunere a logicii care conduce la această idee, care
ne ajută în schimb să distingem federalismul de alte abordări: „poziţia federalistă este în mod
clar poziţia de maxim scepticism despre natura umană şi despre potenţialul de bună voinţă şi
cooperare între state. Aceasta conduce, prin urmare, în forma sa cea mai radicală, către o
profundă lipsă de încredere a majorităţii soluţiilor confederale, organizaţii funcţionale
internaţionale şi integrarea economică ca instrumente ale integrării.”.
Pentru federalişti, statul supranaţional generează eficienţă prin centralizare şi
diminuarea crescândă a competenţei politice la nivelul entităţilor care compun federaţia.
Aceasta ajută la distingerea federaţiei de o confederaţie în care competenţa politică în zone
sensibile afectând suveranitatea rămâne într-o mare măsură în mâinile statelor membre
componente. Această centralizare trebuie echilibrată prin alimentarea impulsurilor
democratice generate de distribuirea constituţională a unor suveranităţi multiple, realizată
prin involuţia autorităţii în domenii politice selectate. Proiectul federalist implică realizarea
unui echilibru între diferite niveluri de autoritate rivale pe de o parte şi eficienţă şi democraţie,
pe de altă parte. Federaliştii gândesc că este posibil de realizat o coincidenţă fericită între
autonomia unităţii şi armonia generală în urmărirea unor obiective comune. Obţinerea acestor

35
obiective trebuie să fie mai degrabă constituţională decât să fie lăsate în seama pârghiilor
diplomatice tradiţionale.
O formulă federalistă are în viziunea susţinătorilor ei, două avantaje decisive.
1 - Primul ar fi prevenirea acaparării unui sistem de un grup oarecare.
Federalismul dezavantajează dominaţia şi prin urmare orice modalitate specifică politicilor
totalitare.
2 - Al doilea avantaj este că statele federale devin o unitate mai puternică în faţa
ameninţărilor externe.
Un motiv al celor care susţin soluţiile federaliste este speranţa că tendinţele
conflictuale inerente între statele sistemului european pot fi depăşite. Totuşi, modalitatea de
depăşire este reproducerea unei entităţi de tip statal, reproducând forma unui stat naţiune,
chiar dacă într-o formă supranaţională.
Metoda de realizare a acestui punct final constituţional a fost un motiv de neînţelegere
printre gânditorii federalişti şi a stat la baza câtorva separări care au afectat „mişcarea
federalistă” din Europa Occidentală încă de la apariţia ei după primul război mondial. Dintr-
un anume punct de vedere, federalismul trebuie să fie cultivat ca o mişcare populară pentru a
crea acel impuls care să susţină un pact federal printre elitele politice. Astfel, federaliştii apar
ca nişte activişti ai cauzei lor în faţa maselor.
Dar constituirea instituţiilor federale ar trebui să fie rezultatul unei adunări constitutive
aleasă de către mase care ar urma să elaboreze constituţia federală pentru a fi ratificată în
parlamentele naţionale. Nici una dintre acestea nu ar putea fi îndeplinite fără voinţa populară,
iar unii susţinători ai cauzei susţin că situaţiile de criză ar trebui exploatate ca momente pentru
răspândirea propangandistică a ideilor federale. Ocaziile trebuie folosite atunci când apar.
Carl Friedrich susţine o schimbare în abordarea teoreticienilor federalismului
susţinând trecerea de la postularea unor principii rigide către investigarea tendinţelor de
federalizare. Federalizarea trebuie văzută mai degrabă ca un proces, ca un model aflat în
evoluţie vinzând schimbarea relaţiilor decât ca o schemă statică. Desigur regulile sunt
importante, dar în multe privinţe ele au fost în plan secundar faţă de schimbările istorice pe
care le-au reprezentat.
Amatai Etzioni propune o încercare riguroasă de operationalizare a ideilor federaliste
clasice cu scopul de a înţelege cum acţionează procesul de federalizare. Aceasta duce la o
serie de întrebări cruciale şi generează numeroase ipoteze despre natura relaţiilor dintre state
anterior iniţierii procesului de unificare; despre puterile alocate unităţilor componente odată
cu începerea unificării; dacă unificarea este un proces inevitabil şi dacă anumiţi actori sunt
36
mai implicaţi decât alţii în faza de început; despre funcţiile unui sistem, odată cu încheierea
unificării sau a întreruperii acesteia.
În ciuda diferitelor accente şi a diferitelor abordări, analizele privitoare la federalizare
sunt unite prin premiza primatului „politicului”. Problemele politice cer soluţii politice şi
mijloacele de obţinere a acestor rezultate sunt de natură politică. Aceasta plasează
federalismul în contradicţie cu funcţionalismul. Aceste pun accentul pe economia politică a
integrării în care forţele economice şi procesele sunt gândite să genereze transformarea
politică şi, în anumite privinţe, acolo unde logica acţiunii umane încetează să mai fie politică
şi devine în totalitate mai tehnocratică. Spre deosebire de abordarea transacţionalistă care va fi
discutată mai târziu în acest capitol, federalismul nu priveşte schimbarea sociologică ca o
condiţie suficientă pentru obţinerea integrării. Instituţiile contează fie ca nişte creaţii umane
pentru a inaugura o ordine legală transnaţională federalistă ori ca susţinători ai schimbării
ideatice de masă în favoarea federalizării ca o structură preferată de guvernare.
IV. Concluzii
Orice discuţie despre federalism aplicată unificării europene demonstrează clar cât de
fragilă este graniţa dintre analiza teoretică şi practica politică. Mişcarea federalistă europeană
s-a dezvoltat în jurul cuvintelor cheie lansate în perioada interbelică şi mulţi dintre arhitecţii
Comunităţilor europene erau pregătiţi să susţină scopuri federaliste declarate, chiar dacă ei
erau pregătiţi să folosească mijloace funcţionaliste pentru obţinerea lor. Politologii americani
care manifestau un interes în ce priveşte federalismul erau gata să ofere sfaturi politice
arhitecţilor soluţiilor federaliste europene. De aceea, este foarte dificil de separat partea de
teorie federalistă de susţinătorii federalismului şi, din acelaşi motiv, este dificil de găsit un
singur şi coerent organism al teoriei federaliste europene. Scopul multor federalişti în
studierea structurilor şi proceselor de federalism şi federaţie a fost acela de a stabili cele mai
potrivite tactici şi formule legale pentru implementarea agendelor normative. Mai mult,
influenţa permanentă a conceptului de federalism în lucrările zilnice ale UE şi în particular în
dezbaterile despre „Europa” din cadrul statelor membre face dificil de acceptat viziunea că
„programul federalist interesează într-o mică măsură organismul politic european”.
Organizaţiile federaliste par să fi avut o influenţă marginală in istoria Comunităţilor, dar
sentimentele federaliste şi ideile „au permeabilizat Comunitatea şi au ajutat la definirea atât
a problemelor cât şi a răspunsurilor”.
Preocuparea federalistă în legătură cu politica îndreaptă atenţia spre crearea unei
ordini instituţionale de tip statal la nivel european. Criticii federalismului estimează că una din
greşelile federaliste este aceea de a apăra reproducerea statului la nivel european, care
37
conduce la două consecinţe negative. Prima este că concentrarea instituţii de guvernare la
nivel euorpean creează o distanţă periculoasă între cei care guvernează şi cei care sunt
guvernaţi. Avantajul statelor-naţiuni ar fi acela că au o bază solidă în loialitatea poporului iar
în multe aspecte constituie comunităţi politice viabile, într-un mod în care entităţile federative
puternice nu pot să o facă. Cea de a doua derivă dintr-o proiecţie externă a logicii federaliste.
Aceasta poate conduce la exacerbarea rivalităţile interregionale, deoarece „superstatele”
reproduc un sistem internaţional de tip naţiune-stat, dar la o scară mai mare.
Principala problemă care derivă din această reticenţă este dacă o UE federativă ar
putea fi rezultatul dorit pentru a promova atât guvernarea eficientă şi democratică. Aceasta ar
putea însemna transformarea statelor-membre existente în entităţi asemănătoare cu SUA,
provinciile canadiene sau landurile germane. Ar putea însemna acceptarea unei aparente
logici a „integrării diferenţiate”, în care viitoarea UE este caracterizată prin diverse modele de
integrare, iar gradul de integrare a statelor-membre poate varia considerabil de la caz la caz. O
Europă federală poate semăna cu o „Europă a regiunilor”, în care rigiditatea barierelor
teritoriale naţionale începe să se atenueze, iar cele două nivele primare de guvernare sunt
regionale sau subnaţionale şi europene. Alternativ, o Europă federală poată să conducă şi la o
serioasă delimitare a puterilor instituţiilor de nivel central-european, având principii
constituţionale clar specificate în loc de a proteja drepturile statelor membre. Aceasta conduce
înapoi la o problemă centrală a federalismului: flexibilitatea sa conceptuală. Aceasta înseamnă
că potenţial este folositoare unei diversităţi de proiecte politice.
În plus, pretenţia că o constituţie federală are cele mai bune metode de a proteja
libertăţile individuale este nedovedită. Cercetări publicate în anii 60 au punctat faptul că
sistemele federaliste au fost destinate protejării drepturilor minorităţilor, dar s-a dovedit că
asemenea protecţie poate fi adesea oferită de mişcări a căror raţiune de a exista ar putea fi
subminarea tendinţelor democratice. Aşa numitele mişcări pentru „drepturile statelor” din
SUA folosesc limbajul federalismului constituţional ca o metodă pentru a menţine rasismul
instituţionalizat întărit şi operativ în anumite state sudice împotriva preocupărilor speciale a
legiuitorilor de la centru. Obţinerea întârziată a dreptului de vot deplin al femeilor din Elveţia
poate fi atribuită abilităţii constituţiilor federale de a preveni realizarea libertăţilor de bază.
Una din cele mai semnificative aprecieri care se poate spune despre federalism este
aceea că el continuă să fie un discurs puternic despre unele posibilităţi inerente ale procesului
de integrare europeană, fiind o idee expusă mai mult de către politicieni şi mai puţin de către
teoreticieni.

38
4.2. Modelul funcţionalist
I. Cadrul general şi temeiurile funcţionalismului
II. Geneză, evoluţie istorică şi caracteristici principale ale funcţionalismului
III. Critica statului în teoria funcţionalistă a lui Mitrany
IV. Funcţionalismul şi integrarea europeană
V. Concluzii
Bibliografie recomandată
Ben Rosamond, The Theories of European Integration, MacMilan Press, Londra,
2000
I. Cadrul general şi temeiurile funcţionalismului
Fundamentul axiologic al funcţionalismului îl constituie o anumită perspectivă
pozitivă, melioristă asupra posibilităţilor umane şi implicit asupra naturii umane. Progresul în
domeniul păcii este posibil şi raţional iar conflictul nu este inerent naturii umane.
Funcţionalismul este una din curentele de bază în studiile consacrate organizaţiilor
internaţionale şi organizaţiilor non-guvernamentale. Este unul din cele mai importante şcoli
pe teoria relaţiilor internaţionale care oferă o alternativă la curentele tradiţionale focusate pe
abordări stato-centriste.
Figura centrală este David Mitrany. Lucrările cele mai reprezentative în sfera
doctrinelor integrării sunt: A Working Peace System, publicată în 1943; în acest volum
Mitrany exprimă o viziune optimistă vis-à-vis de dezirabilitatea şi efectele ingineriei sociale.
Este de remarcat faptul că ideile tehniciste/tehnocrate ale lui Mitrany apar într-un timp şi
context intelectual şi cultural favorabil, respectiv al cîţiva ani după apariţia lucrării lui Keynes
General Theory of Employement, Interest and Money (1936).
II. Geneză, evoluţie istorică şi caracteristici principale ale funcţionalismului
La fel ca federalismul, funcţionalismul este o parte a mişcării interbelice care dorea să
pună teoretizeze condiţiile de stopare a conflictelor umane şi să creeze un spaţiu intelectual
într-un climat politic caracterizat prin turbulenţe. Însă spre deosebire de idealismul liberal
interbelic, punctul de plecare nu îl constituia o formă ideală de societate internaţională ci
funcţiile esenţiale ale acesteia din urmă.
Din perspectivă epistemică, nu există un set de asumpţii rigide care să fie împărtăşite
de toţi adepţii curentului. Cu toate acestea, abordările funcţionaliste referitoare la politicile
mondiale şi integarea europeană, în special, au în comun o anumită agendă de probleme:
1 - Nucleul acestei agende îl constituie nevoile umane (subiecţilor unei
societăţi) şi bunăstarea publică în contradicţie făţişă cu caracterul sacrosant al statului
39
naţiune sau al altor ideologii, împărtăşit de doctrinele clasice, precum realismul sau de
mişcările politice, precum marxismul.
2 - De asemenea, există în sânul curentului funcţionalist o anumită rezervă faţă
de capacitatea statului naţiune de a răspunde nevoilor umane.
3 - Unele trebuinţe umane au un carater transnaţional iar statul naţiune este
adeptul unei dogme care poate deturna politicile publice de la scopul aşa numitei
maximizării a binelui public
4 - Fiinţele umane au nevoie simultan de o abordare raţională în definirea
trebuinţelor lor cât şi de o abordare creativă în privinţa construirii instituţiilor de autoritate în
măsură să realizeze funcţiile desemnate de aceste fiinţe (de aici denumirea de funcţionalism)
1 - Doctrina lui Mitrany oferă o viziune tehnocratică asupra guvernării.
Guvernământul politicienilor implică o certă prioritate acordată câştigării şi menţinerii puterii
în timp ce unul funcţionalist acordă prioritate atingerii binelui comun.
0 - Vis-a-vis de această caracteristică a funcţionalismului lui Mitrany există o
critică a lui Haas (neo-funcţionalist), care afirmă că prin această prioritate, funcţionalismul se
plasează în vecinătatea marxismului, ambele încercând, după Haas să înlocuiască
guvernarea oamenilor cu administrarea bunurilor.
III. Critica statului în teoria funcţionalistă a lui Mitrany
Din perspectivă tehnocratică, anti-dogmatismul lui Mitrany constituie încă o cale de
atac împotriva statului tradiţional. Coroborată cu premisele priorităţii nevoilor subiecţilor
umani şi transnaţionalismului acestora, sprijinirea ideii unor instituţii transnaţionale era
firească şi necesară. Acestea ar putea furniza mai bine şi mai eficient bunăstarea în comparaţie
cu guvernele naţionale.
Din punctul de vedere al modelului propus de Mitrany doua sunt cele mai importante
consecinţe ale apariţiei instituţiilor transnaţionale:
1 - performanţa mai bună a acestora în îndeplinirea responsabilităţilor poate
conduce la transferul de loialitate dinspre instituţiile naţionale spre cele nou înfiinţate;
2 - reducerea probabilităţii de a se produce noi conflicte.

Concluzia finală a lui Mitrany este că aplicarea unei abordări tehnocrate şi raţionaliste
în guvernarea umană constituie elementul de bază al (woking peace system) sistemului de
pace prin muncă.

40
Formula miraculoasă a funcţionalismului pe care acesta a predicat-o a fost că „funcţia
generează forma” sau „forma este urmare a funcţiei”. Ideile subiacente ale acestei formule
sunt:
1 - Nevoile umane se schimbă în funcţie de epocă şi de spaţiul cultural; ca
urmare proiectarea soluţiilor instituţiilor trebuie să fie un proces deschis şi flexibil.
2 - Desemnarea rigidă a unei anumite opţiuni instituţionale este o greşeală fatală.
În lucrarea The Progress of International Governement (1933), obiecţia principală
formulată la adresa statului – „statul a devenit cu timpul un scop în sine, abătându-se de la
scopul său iniţial – cel instrument în serviciul societăţii umane”. Această este însoţită de
trei reticenţe suplimentare:
1 - Este greşită perspectiva convenţională asupra lumii văzută ca o colecţie
formală de entităţi suverane şi distincte; Mitrany preferă să vorbească despre state în termeni
de interdependenţă materială;
2 - Dogma statalităţii induce o anumită rigiditate în conceperea unor formule de
gîndire inovatoare pe domeniul bunei guvernări transnaţionale, într-un sistem de state, care
este concepută tot în termeni unei entităţi statale globale;
3 - Centrarea pe abordarea statală nu permite dezvoltarea unor politici interne şi
programe de guvernare adecvate noilor exigenţe şi priorităţi (subiectul uman şi bunăstarea)
întrucât statul era perceput după patternul vechi, drept garantul şi paznicul ordinii şi păcii.
IV. Funcţionalismul şi integrarea europeană
Modelul funcţionalist propus de Mitrany a constituit la data postulării sale una din cele
mai puternice critici şi abordări alternative la aranjamentele de integrare regională, de genul
Planului Briand, inspirat de doctrina federalistă formulată de Coudenhove-Kalergi.
Argumentul funcţionalist obiecta la perspectiva teritorialistă intrinsecă schemelor de
integrare regională, bazate pe federaţia de state, şi reproşa acestora în special faptul că
reproduceau defectele sistemului de state. În acest sens, funcţionalismul lui Mitrany estima că
preferinţa pentru logica teritorială putea conduce la următoarele consecinţe:
1 - clasicele antagonisme interregionale (vezi „The Prospect of Integration:
Federal or Functional” – eseu din 1965).
2 - o entitate de genul Statele Unite ale Europei ar putea deveni aduce un nou
curent naţionalist, deşi aşa cum reiese din studii recente această posibilitate este destul de
redusă întrucât trebuie să aibă în sprijin aşa numitele comunităţi imaginare. UE este încă
destul de departe de o asemenea perspectivă în ciuda unei certe emergenţe a opiniei publice
europene. Problemă – cum se designează această opinie publică europeană?
41
3 - un aranjament de tip uniune poate deveni victima şi prizonierul celor mai
puternice state membre (Vezi dezbaterile din Convenţie Europeană din 2002-2003 şi CIG pe
această temă).
Din această perspectivă Mitrany şi-a exprimat suportul pentru CECO (Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului) şi EURATOM (Comunitatea Europeană pentru Energie
Atomică) întrucât acestea se încadrează în logica funcţionalistă, fiind mecanisme de
consultare tehnocrată care permit asocierea şi cooperarea şi cu state non-membre. CECO intră
în categoria soluţiilor funcţionale, răspunzînd uneia din resorturile de producere a războiului –
cooperarea în producerea, controlul şi desfacerea oţelului şi cărbunelui.
V. Concluzii
1 - Funcţionalismul oferă un răspuns inovator la provocările teoretice din noua
disciplină a relaţiilor internaţionale dar şi la problemelor practice din proiectul de unificare a
Europei.
2 - Reprezintă o alternativă la alte modele de conceptualizare a ordinii
internaţionale post-westafaliene fiind una din cele mai consistente opţiuni non-realiste la
viziunile idealiste, adesea utopice.
3 - Anticipator al neofuncţionalismului şi fundamentelor acestuia:
interdependenţa, transnaţionalismului şi guvernării fără guvernămînt.
4 - Criticile exprimate la adresa funcţionalismului vizează:
0 - Excesul de tehnocratism;
1 - O anumita naivitate în privinţa asumpţiei raţionaliste conform căreia
popoarele şi guvernele au o abilitate de a se îndrepta pe direcţiile raţionale – în acest sens,
funcţionalismul apare ca o ipostază nouă a utilitarismului de tip Bentham;
2 - Slaba capacitate de predicţie a modelului;
3 - Lipsă de rigoare ştiinţifică.

4.3. Teoria tranzacţionalistă


I. Cadrul general şi temeiul tranzacţionlismului
II. Geneză, evoluţie istorică şi caracteristici principale
III. Concluzii
Bibliografie recomandată:

42
Ben Rosamond, The Theories of European Integration, MacMilan Press, Londra,
2000
I. Cadrul general şi temeiul tranzacţionalismului
La fel ca federalismul şi funcţionalismul a apărut ca răspuns la principala provocare la
adresa echlibrului internaţional – războiul. Spre deosebire de cele două curente, problema
principală a tranzacţionalismului şi axul în jurul căruia s-a articulat teoria a reprezentat-o
securitatea. Integrarea, în accepţiunea curentului tranzacţionalist, conduce la abordare la scară
regională a securităţii, astfel încât războiul este exclus de pe lista soluţiilor de rezolvare a
diferendelor dintre state, fără a exclude statele-naţiuni din jocul internaţional.
Şcoala tranzacţionalistă este diferită de teoriile clasice referitoare la integrare (care
abordează cu prioritate aspectele politico-instituţionale ale integrării) dar insistă la fel ca
modelul funcţionalist asupra integrării la nivel economic socio-cultural şi al identităţilor
politice.
Principalul reprezentant al şcolii şi fondator al ei este Karl Deutsch a cărui opţiune s-a
întemeiat pe următoarele premise epistemice şi bio-bibliografice: 1) interesul special pe
problema naţiunilor şi a construcţiei naţiunii 2) - opera sa de pionerat în domeniul teoriei
comunicării şi ciberneticii 3) implicarea în demersurile behavioriste de dezvoltare a unei teorii
empirice.
II. Geneză, evoluţie istorică şi caracteristici principale
Emergenţa acestui model este legată de aşa numita fază behavioristă
(compartamentală) pe care parcurs-o politologia politologia americană la jumătatea secolului
XX. Această etapă reprezintă o orientare pozitivistă în studiile politologice bazată pe
investigarea unui bogat tezaur de informaţii şi date, care poate întemeia o teorie empirică. Prin
cuantificare şi măsurarea tranzacţiilor economice şi culturale din diferite regiuni - comerţ,
călătorii, comunicaţii etc. - tranzacţionaliştii doresc să descrie tiparele integrării şi, de
asemenea, să investigheze în ce condiţii s-au format “sentimentul apartenenţei la o
comunitate politică” şi “raţiunea unei comunităţii de securitate”.
Interesul principal al analizelor tranzacţionaliste nu constau în cercetarea structurilor şi
instituţiilor integrării politice. Cercetările şcolii tranzacţionaliste se focalizează pe aspectele
interne ale interacţiunii economice şi socio-culturale dintre statele membre ale unei
comunităţii. Principala punct de vedere al şcolii este că formarea comunităţii politice pentru
orice sistem depinde şi este determinată de această interacţiune.
O a doua perspectivă secundară a şcolii tranzacţionaliste asupra integrarării se referă la
aspectele normative şi identitare ale integrării.
43
Contribuţia tranzactionalismului la teoriile integrării poate fi apreciată ca un demers
complementar şi corectiv în raport cu modelele teoretice care s-au focalizat pe dimensiunile
politice şi instituţionale ale integrării, neglijând aspectele normative şi identitare ale integrării.
Domeniile de interes ale fondatorului şcolii, Karl Deutsch, au fost politicile
internaţionale (integrarea supranaţională) şi construcţia naţiunii. În prima lucrare,
“Nationalism and Social Communication” (1953), enunţă comunitatea metodologică între
cercetările dintre cele două domenii. Cercetările lui Deutsch asupra naţionalismului au relevat
importanţa comunicării ca mecanism cheie de mobilizare socială a comunităţilor care a fost în
mare măsură responsabil de procesul istoric al dezvoltării naţionale. Un proces similar era
posibil să apară pe plan internaţional în cazul în care statele sunt preocupate să instituie între
ele aşa numitele comunităţii de securitate.
Prin comunitate de securitate se înţelege (cf . lui Deutsch) un grup de oameni care a
devenit atât de integrat încât a realizat în limitele unui teritoriu o anumită conştiinţă a
comunităţii, instituţii şi practici destul de puternice şi suficient de extinse să asigure pentru o
lungă perioadă de timp aşteptări credibile pentru o evoluţie paşnică între popoare. O
comunitate de securitate „este una în care există o certitudine reală că membri comunităţii nu
vor lupta în mod clasic între ei dar în care disputele între ele se vor rezolva pe alte căi”.
Deutsch afirmă explicit că aşa numitele comunităţile de securitate pot fi împărţite în
cele de tip “amalgamat” (în sensul că formează o unitate largă cu funcţii guvernamentale) şi
cele de tip “pluralist” şi “aici poate fi vorba de amalgamare fără integrare şi integrare fără
amalgamare”.
Comunitatea de securitate „amalgamată” implică unităţi separate formale (de
exemplu statele) într-o unitate mai largă în care există o anumită fuziune instituţională. În
sfera internaţională, susţinătorii unor astfel de comunităţi sunt federaliştii şi într-o anumită
măsură, neo-funcţionaliştii, care au în vedere un astfel de aranjament când vorbesc despre
integrare.
Comunităţile plurale („pluralistic”) sunt entităţi în care guvernele participante îşi
menţin identitatea lor juridică şi în care integrarea se realizează fără fuziune instituţională şi
fără crearea unei înalte autorităţi supranaţionale.
Pentru Deutsch, opţiunea favorită este comunitatea de tip plural, întrucât are şanse
mai mari de punere în practică şi pare mai durabilă.
Primul tip - comunitatea de securitate „amalgamată- este expus la diferite tipuri de
riscuri de destabilizare, între care se detaşează următoarele

44
- Creşterea responsabilităţilor militare (la nivelul întregii comunităţi ori a entităţilor
componente)
1 - Creşterea rapidă a mobilizării sociale şi participării politice la nivelul
unităţilor componente
2 - Schimbarea relativ rapidă a diferenţierilor sociale
3 - Scăderea/declinul capacităţilor administrative
4 - O anumită restricţie în accesul spre elitele politice
5 - O certă disonanţă între acţiunea guvernamentală şi aşteptările societăţii.
Comunităţile plurale cer doar trei condiţii pentru a exista:
1 1. compatibilitatea între valorile majore ale entităţilor participante
2 2. capacitatea grupurilor politice relevante de a răspunde la acţiunile fiecăruia
în parte fără violenţă
3 3. predictibilitate colectivă în privinţa aspectelor relevante de comportament
politic, economic şi social.
În privinţa acestei perspective asupra relaţiilor internaţionale, merită menţionată
distincţia propusă de sociologul german Ferdinand Tonnies între Gemeinschaft (comunitate)
şi Gesellschaft (societate):
1 • Gemeinschaft (comunitate) se referă la o situaţie în care poporul (persoanele)
sunt uniţi prin sentimente şi loialităţi comune. Nivelul relaţiilor cu cei care nu aparţin grupului
este în mod substanţial mult mai slab decât sentimentul de înrudire care se dezvoltă în
interiorul grupului.
2 • Gesellschaft (societate) este un aranjament care leagă un grup de oamenii
realizat în mai mică măsură prin încredere şi mai mult printr-un amestec de interese proprii,
diviziunea muncii şi contract social.
Distincţia este adesea echivalată cu cea dintre loialitatea non-contractuală şi obligaţia
quasi-contractuală. Deutsch a fost preocupat de ideea de Gemeinshaft (comunitate) în
calitatea acesteia de condiţie a integrării. Din această perspectivă punctul final al integrării îl
reprezintă sentimentul comunităţii, respectiv un salt calitativ dincolo de aspectele normativ-
juridice reprezentate de pacte, tratate şi alianţele între state. Sarcina pe care şi-a asumat-o
Deutsch a fost să cerceteze condiţiile şi procesul care dă naştere acestui sentiment.
Ipoteza de bază a tranzacţionaliştilor în domeniul integrării a fost că sentimentul
comunităţii între state ar fi dependent de nivelul comunicării între state. Drumul spre o
comunitate internaţională ar consta în realizarea unei reţele de tranzacţii colective. Cu cât
interacţiunea între doi actori statali este mai mare cu atât va fi mai mare importanţa reciprocă
45
pe care şi-o vor conferi cei doi actori statali. Perceperea de către cei doi a faptului că
interacţiunea este benefică va conduce la o creştere a sentimentelor de încredere între cele
două state. Odată cu această încredere este foarte probabil că vor urma alte interacţiuni.
Partea empirică a cercetării a constat în măsurarea simultană a ratei schimbării
fluxurilor şi tranzacţiilor şi a gradului de încredere reciprocă în cadrul sistemului. În opinia lui
Deutsch (inspirată de cercetările lui empirice), potenţialul pentru integrare ar exista în cazul
unui înalt nivel al tranzacţiilor internaţionale. Realizarea integrării ar fi, de asemenea, mai
sigură acolo unde se manifestă un grad ridicat de încredere reciprocă. Încrederea este definită
de Deutsch, în acest caz, drept „probabilitatea de a obţine un răspuns potrivit într-un
interval temporal acceptabil”. Încrederea nu este un simplu efect al voinţei actorilor de a
interacţiona. Ea este dependentă în mare măsură şi de capacitătile actorilor de a interacţiona.
Calitatea tehnologiilor de comunicare este foarte importantă dar capacităţile pot fi dependente
şi afectate –inclusiv negativ - şi de cererile şi presiunile apărute din interiorul sistemului de
interacţiune la un moment dat. Aceste cereri apar în funcţie de nevoile induse de schimbarea
în domeniile industrial, economic sau tehnologic, de migraţiile de forţă de muncă, de
schimbările în obiceiurile de consum; de dinamicile culturale pe termen lung şi de provocările
din mediul internaţional. În consecinţă pentru ca integrarea să se realizeze este necesar ca
nivelul capacităţilor să-l depăşească pe cel al trebuinţelor.
Prin importanţa acordată acestor trebuinţe doctrina lui Deutsch se apropie oarecum de
funcţionalism, însă trebui remarcată perspectiva critică a lui Deutsch asupra logicii
funcţionaliste. Astfel, Deutsch consideră că nivelul comunicării presupuse de organizaţiile
internaţionale funcţionale (gen Comisia Dunării, Înaltele autorităţi europene în domeniul
cărbunelui şi oţelulului etc.) este insuficient pentru a genera loialitatea necesară în cadrul
popoarelor implicate şi în felul acesta să asigure o pace durabilă.
Funcţionarii civili internaţionali (care compun secretariatele internaţionale) în afara
unui amestec de obiceiuri şi obligaţii, tind să comunice direct cu guvernele mai degrabă decât
cu popoarele în faţa cărora sunt direct răspunzători. Aşadar ei sunt adesea împiedicaţi să aibă
o relaţie directă de comunicare cu publicul şi chiar mai mult să facă ceva pentru a depăşi acest
obstacol. În acest context loialităţile populare faţă de agenţiile internaţionale este puţin
posibil să crească iar apelul la imagini, stereotipii şi simoluri naţionale este improbabil să
se diminueze. Metodele funcţionaliste de integrare nu satisfac condiţiile necesare pentru a
furniza şi consolida schimbările cognitive necesare pentru a reuşi o schimbarea durabilă a
ordinii mondiale. Cu aceste observaţii, totuşi Deutsch admite cooperarea cu funcţionaliştii
împotriva federaliştilor pe care-i acuză că apără „ o amalgamare generală prematură”.
46
Cercetările lui Deutsch asupra integrării indică şi a certă atracţie faţă de teoria
sistemelor. Unele din ideile sale referitoare la comunicare şi integrarea internaţională sunt
innluenţate de preocupările sale de a relaţiona studiul ciberneticii de ştiinţele politice.
III. Concluzii
1 - Tranzacţionalismul a fost unul din modelele cele mai inovatoare din punct de
vedere teoretic, fiind deschis la achiziţiile procedurale, metodologice şi tehnice din celelalte
ştiinţe sociale.
2 - De asemenea, a deschis unele din cele mai vaste programe de cercetare în
domeniul ştiinţelor politice, fie în cele consacrate politicilor interne, fie în studiile de
securitate, fie în teoria relaţiilor internaţionale.
3 - În acest ultim sector a făcut posibilă apariţia unora din variantele non-realiste
de cercetare şi înţelegere a relaţiilor internaţionale, propunând o abordare în care locul statelor
în interacţiunile internaţionale a fost luat de societăţi şi popoare. Deutsch insistă asupra
distincţiei analitice între statul juridic/legal şi naţiunea sociologică (distincţie uitată de
realişti!).
4 - Influenţe directe asupra teoriilor şi dezbaterilor referitoare la integrarea
europeană:
0 1. Deutsch a ridicat câteva probleme cheie referitoare la contopirea/asmilarea
unor popoare în unul singur şi de asemenea altele privind diferenţierea unui popor în două sau
mai multe, prin schimbările survenite în modelele (patternurile) de comunicare.
1 2. Perspectiva sociologică referitoare la comunitatea de securitate furnizează o
analiză diferită de cea oferită de ingineriile constituţionale ale federaliştilor şi de insistenţa
asupra nevoilor pentru care pledau funcţionaliştii.
2 3. Demersul teoretic al lui Deutsch permite o bună coabitare a valorilor
naţionale ale autodeterminării cu asigurarea păcii şi securităţii internaţionale. Cercetarea CEE
nu a consitituit ocupaţia sa predilectă ci unul din cazurile posibile de aplicare.
3 4. CECO constituia în opinia sa un caz de comunitate amalgamată, chiar un caz
primar.
Principalele critici la adresa tranzacţionalismului vizează:
1 - Capacitatea limitată de a măsura, cuantifica şi operaţionaliza.
2 - Lipsa de claritate în privinţa mecanismului prin care sunt evaluate anumite
procese
0 o Exemplu – cum se face trecerea de la integrare la amalgamare;
1 o Cum interacţiuni informale generează construcţia unor instituţii formale;
47
1 - Slăbiciunea asumpţiei conform căreia creşterea nivelului comunicării va
antrena în mod necesar o schimbare cognitivă. Deşi ani 50-60 au indicat validitatea unei
asemenea ipoteze, nu e deloc paluzibil că specialiştii din ştiinţele sociale vor putea măsura
schimbarea cognitivă şi conexiunile sale cu procesul de integrare
4.4. Interguvernamentalismul
I. Cadrul general şi contextul istoric al apariţiei modelului
II. Geneza şcolii interguvernamentaliste şi caracteristicile generale
III. Interguvernamentalismul în anii 90
Bibliografie recomandată
Stanley Hoffman, Sisiful european, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2002
I. Cadrul general şi contextul istoric al apariţiei modelului
La începutul anilor ’60 se constată o anumită diminuare a dinamicii de integrare, după
lansarea CEE şi EURATOM. De asemenea, se manifestă şi o tendinţa de revenire a unui
anume curent naţionalist la nivelul elitelor europene generat, în parte, de anumite tensiuni
care au apărut în relaţiile transatlantice în contextul aranjamentului bipolar mondial.
Modificarea strategiei NATO, de fapt a conceptului strategic, de la represalii masive la
riposta flexibilă, ce presupunea o strategie nucleară mai nuanţată, care a determinat temeri în
unele state europene vis-à-vis de soliditatea angajamentului american în apărarea Europei.
Personajul politic de referinţa al acestui curent a fost generalul de Gaulle, preşedinte al
Franţei începând cu anul 1958, după un plebiscit care a dus la apariţia celei de a 5-a Republici
Franceze.
Demersurile principale ale lui de Gaulle în afacerile europene care au condus la
forjarea teoriei interguvernamentaliste:
1 - Politică de vetto faţă de cererile britanice de aderare la CEE;
2 - Politică de apropiere, de reconciliere şi de alianţă strategică cu Germania;
3 - Boicotarea instituţiilor comunitare;
1 - Rezultate:
1 - Conduita rezervată a Franţei gaulliste a condus la posibilitatea utilizării veto-
ului naţional în cadrul instituţiilor comunitare, atunci cînd “interesele naţionale vitale sunt
periclitate”
2 - Aprecieri:
1 - Tendinţa nu a fost considerată doar ca o simplă reacţie anacronică şi
paranoică generată de orgoliul exagerat al Franţei;

48
2 - Reprezintă o dimensiune mai profundă (necercetată) a naţionalismului şi
trăsăturilor durabile ale acestuia.
II. Geneza şcolii interguvernamentaliste şi caracteristicile generale
Stanley Hoffman este figura reprezentativă a curentului interguvernamentalist. Este
considerat un discipol al lui Raymond Aron şi al realismului promovat de acesta.
A fost primul care a sesizat semnificaţia a schimbărilor sociale şi a provocărilor la
adresa statului naţiune aduse de procesul integrării. A căutat să furnizeze argumente pentru a
susţine rolul central al statului-naţiune în mediul internaţional.
Dacă toate celelalte şcoli de gândire teoretice îşi focalizau atenţia pe dimensiunea
supranaţională a integrării, Hoffman repune în centrul atenţiei importanţa interesului naţional
în politica internaţională a Europei post-belice. În acest sens este de menţionat faptul că la
jumătatea anilor 90 a propus o definiţie mai robustă a interesului naţional decât ce a
realismului, care privilegia o accepţiune dependentă de calculele echilibrului de putere:
„interesele de stat sunt constructe în care toate ideile şi idealurile, experienţele istorice,
forţele şi liderii interni joacă un rol”.
Accentul său pe resorturile interne ale intereselor îl plasează pe Hoffman printre
fondatorii abordării teoretice a integrării pe baza aşa numitelor „modele ale politicilor interne”
ale integrării.
Propune o distincţie între politici: înalte (high) şi mai puţin importante (low). Cu
ajutorul acestei distincţi Hoffman explică de ce este posibilă integrarea în anumite sectoare
(mai tehnocratice şi mai puţin controversate) şi mai dificilă în altele în care autonomia
guvernelor sau anumite elemente ale identităţii naţionale erau în pericol.
În domenii de importanţă cheie unde interesele naţionale vitale ar putea fi puse în
pericol, Hoffman afirmă că „naţiunile preferă siguranţa sau autocontrolul incertitudinii prin
mijloace naţionale unei incertitudini necontrolate a unui mecanism netestat”. Aşa numitele
politici înalte sunt în mod virtual imune la impulsul integrator, postulând ideea unei sfere
autonome a activităţii politice.
Preferând o asemenea perspectivă, Hoffman şi curentul interguvernamental au pus în
evidenţă dificultăţile cu care s-au confruntat statele membre pentru a ajunge la un compromis
şi la un consens referitor la locul şi rolul noii entităţi europene în cadrul ordinii globale.
De asemenea, interguvernamentalismul a ridicat vis-a-vis de modele concurente, în
special faţă de neofuncţionalism, obiecţia că au subestimat logica diversităţii.
În acest sens, Hoffman afirmă că metoda neofuncţionalistă mizează doar pe
argumentul sporirii beneficiilor produse de integrarea; dar acest trend ar fi valid doar în
49
domeniul integrării economice şi nu există nici un fel de garanţii că beneficiile ar fi
comparabile şi prin integrarea politică. Dat fiind faptul că statele membre îşi definesc
interesele naţionale pornind de la baze alternative (schimbătoare) cu locaţii diferite în
economia politică globală este posibilă apariţia unor abordări conflictuale în relaţiile dintre
guverne.
Prin impunerea unui cadru politic supranaţional, agendele instituţiilor supranaţionale
ameninţă politicile naţionale ale actorilor partcipanţi; în plus, avansul în integrare poate
genera temeri şi în afara noii entităţi din partea altor actori ai sistemului internaţional:
Exemplu: SUA a considerat în mai multe reprize că CEE (şi ulterior UE) ar putea
deveni un rival important.
Critică vis-a-vis de ideea de spill-over şi a consecinţelor funcţionării automate a
mecanismului. Astel, Hoffman consideră că ipoteza politizării integrării ca efect al integrării
funcţionale este nesustenabilă tinînd cont de persistenţa abordărilor centrate pe stat în
conduita guvernelor şi a sentimentelor naţionale.
Premisele pe care îţi construieşte Hoffman teoria sunt radical diferite de cele ale lui
Haas şi Lindberg:
1 - Nu este de acord cu ideea că industrialismul şi tehnocratismul sunt logicile
după care se ghidează societăţile vest-europene;
2 - Neglijarea variabilelor politice în funcţionarea mecanismului de spill-over
(angrenaj);
3 - Respinge ideea continuităţii între economie şi politică care era plasată în
centrul paradigmei neo-funcţionaliste.
4 - Cele două domenii deşi interferează, sunt distincte şi relativ autonome.

Modelul bazat pe autonomia reciprocă economie-politică propus de Hoffman nu este


totuşi unul foarte rigid; operând cu ajutorul tandemului politici înalte/politici mai puţin
importante (high/low), Hoffman nuanţează şi câmpul sectoarelor în care are loc integrarea
economică.
Astfel, el admite faptul că există domenii economice care intră sub incidenţa politicilor
low în care statele membre sunt pregătite să se implice în acţiuni de cooperare şi integrare
(cărbune, oţel, transporturi, comerţ exterior etc.) dar şi sectoare economice unde se aplică aşa
numitele politici înalte, sectoare în care statele ar putea să-şi piardă o parte din atributele
suveranităţii (domeniul fiscal, monetar, energetic, industria de apărare etc).
III. Interguvernamentalismul în anii 90
50
Ca urmare a evoluţiilor de la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90, Stanley
Hoffman şi Robert Keohane au propus o variantă îmbunătăţită şi adaptată a
interguvernamentalismului. Noua abordare a fost inclusă în lucrarea The New European
Community: Decision making and Institutional Change, apărută în 1991.
Noua variantă dorea să ofere o înţelegere a mecanismelor, a resorturilor care
determină statele să se asocieze pentru a răspunde mai eficient nevoilor comune. În acest sens,
cei doi autori consideră că teama statelor europene de a nu acumula noi întârzieri în domeniul
noilor tehnologii a fost determinantă în decizia luată şi a dus la asocierea lor în domeniul
cercetării, care apoi s-a lărgit prin crearea pieţei unice.
]Cooperarea interstatală, prin intermediul organizaţiilor internaţionale, era văzută, în
continuare de către Hoffman, ca un proces raţional destinat să optimizeze utilizarea
mijloacelor puse în comun de către statele membre. Această raţionalitatea explică abandonul
treptat al dreptului de veto în favoarea mecanismului de vot cu majoritate calificată.
Sintagma prin care designa Hoffman acest mecanism raţional – „punerea în comun a
suveranităţilor” - pooled sovereignty. Din această perspectivă CEE (UE) ca organizaţie
internaţională era catalogată ca fiind un multiplicator de putere pentru fiecare din statele
membre.
Organizaţiile internaţionale instituţionalizzează un soi de negociere-aranjament-
tîrguială între state. Deciziile lor se prezintă ca cel mai mic numitor comun asupra căruia
statele au căzut de acord. În acest sistem de negociere continuă, rolul marilor puteri rămâne
preponderent.
De asemenea, acestei particularităţi a relaţiilor intraorganizaţionale i se adaugă încă
una: creşterea puterii de influenţă a organizaţiilor, fiindcă acestea sunt în măsură să identifice
soluţii pe care statele nu le pot oferi; această putere de influenţă permite organizaţiilor
inclusiv modificarea regulilor jocului. Totuşi această putere deşi crescută este adesea
insuficientă pentru a rezista în faţa cererilor statelor.
Un reprezentat de marcă al interguvernamentalismului din anii 90 este Andrea
Moravcsik, care postulează ideea Interguvernamentalismul liberal. Conform acestuia deciziile
în organizaţii internaţionale se bazează tot pe arta negocierilor între state văzute ca actori
raţionali. Interesele în negociere nu sunt expresia unui cetralism statal iar preferinţele
naţionale exprimate de state în cadrul aranjamentelor internaţionale de cooperare sunt
rezultatul cererilor formulate de către actori sociali, care încearcă să impună opţiunile lor în
defavoarea celor ale instituţiilor administrative şi politice. Interguvernamentalismul liberal

51
constituie o metodă de analiză a procedurilor prin care statele se asociază pentru a răspunde
aştepărilor populaţiilor lor.

4.5. NEOFUNCŢIONALISMUL
I. Contextul apariţiei curentului
În circumstanţele economice şi politice generate de apariţia în 1951 a Comunităţii
Oţelului şi Cărbunelui şi mai apoi de semnarea, în anul 1957, a Tratatelor de la Roma care
instituiau Comunitatea Economică Europeană şi EURATOM, se cristalizează un nou curent
teoretic care încearcă să explice fenomenul integrării europene şi, de asemenea, în egală
măsură, încearcă să surmonteze limitele celor trei teorii clasice.
Aşa cum lasă să se înţeleagă şi numele şcolii, precursorul imediat al
neofuncţionalismului a fost chiar funcţionalismul. Dacă unul din temeiurile modelului teoretic
propus de David Mitrany îl constituia contestarea rolului statului pe baza slabelor performanţe
în realizarea bunăstării şi a potenţialului beligen al acestuia, şcoala neofuncţionalistă este mult
mai puţin critică vis-a-vis de stat şi de politicile acestuia.
La fel ca şi tranzacţionalismul este un produs al tendinţelor de înnoire din câmpul
ştiinţelor sociale care se manifestau în SUA după încheierea celui de al doilea război mondial
şi care ating masa critică a maturităţii în doua partea a anilor ’50 şi în prima parte a anilor ‘60.
La fel ca şi modelul lui Deutsch, neofuncţionalismul a apărut pe fondul revoluţiei behavioriste
din politolgia americană din anii ’50. Curentul behaviorist i-a condus pe cercetători către
analizarea comportamentului politic şi mai ales la studierea mai atentă a procesului politic
(spre deosebire de abordările precedente care mizau pe analiza realtiv statică a instituţiilor).
Proiectul behaviorist a fost însoţit de creşterea preocupării de a face mai riguroasă şi ştiinţifică
cercetarea fenomenelor sociale. Miza primară a neofuncţionalismului a fost una de natură
epistemică, spre deosebire de cea asumpţia ideologică de la care au plecat cercurile de
intelectuali care au forjat federalismul sau funcţionalismul – realizarea unui aranjament paşnic
al relaţiilor internaţionale. Cea mai mare partea literaturii neofuncţionaliste a fost preocupată
să evalueze, să clasifice şi să furnizeze noi ipoteze care să conducă cercetare empirică
ulterioară.
De asemenea, proiectul neofuncţionalist a fost într-un fel delimitat şi sincronizat de
strategiile politice ale fondatorilor Comunităţii Europene. Există o certă asemănare între
“metoda Monnet” de integrare şi propunerile formulate de neofuncţionalişti precum Ernst
Haas.

52
Interferenţa între neofuncţionalism şi programul fondatorilor CEE este considerat un
caz-şcoală în contextul mai larg al interferenţei teorie-practică din câmpul teoriei sociale. Dată
fiind această complementaritate şi armonizare cu proiectul părinţilor fondatori, adesea teoria
neofuncţionalistă este considerată ca “teoria autoriztă a integrării europene”. De altfel, după
părerea unor comentatori (i.e. Ben Rosamond) neofuncţionalismul a fost coneput chiar ca un
demers de teoretizare a strategiilor elitelor fondatoare ale unităţii europene post-belice.
Jean Monnet şi Robert Schuman au fost foarte expliciţi în privinţa modalităţii în care
îşi imaginau Europa integrată. Proiectul lor reprezenta o respingere directă a idealismului care
anima curentul federalist. Din acest punct de vedere se poate afirma pe bună dreptate că
federalişti au pierdut disputa ăncă din start. În timp ce proiectul federal putea fi admis ca un
obiectiv îndepărtat şi ultim, acesta nu va putea fi atins printr-un demers perfect raţionalizat şi
programat şi printr-un proiect constituţional elaborat prea devreme, ci doar prin metode
strategice şi de creştere treptate. Dat fiind accentul pus pe strategii cu obiective sectoriale,
abordarea propusă de părinţii fondatori a fost considerată de Ernst Haas ca tehnocratică şi
funcţionalistă. Metoda aleasă de Monnet, în estimarea lui Haas, se întemeia pe o analiză a
preferinţelor convergente şi a intereselor cheie sensibile ale actorilor politici din Europa. Haas
a identificat aceşti actori în cadrul unor categorii socio-profesionale bine definite.
„Convergenţa obiectivelor economice imprimată în mediul birocratic, industrial şi pluralist al
Europei moderne a furnizat impulsul fundamental. Tehnicianul economist, planificatorul,
inventatorul din industrie şi comerciantul unionist au dinamizat mişcarea de integrare nu
politicianul, cărturarul, poetul sau scriitorul.”
Conform opiniei lui Rosamond, reperele strategiei de construcţie a comunităţilor
europene, respectiv a aşa numitei “metode comunitare”, sunt următoarele:
1 1. Pentru început o integrare modestă în domeniul politicilor aparent secundare,
dar care se aplică unor sectoare-cheie dpv economico-strategic (ex. cărbunele şi oţelul).
2 2. Crearea unei înalte autorităţi în afara dispozitivului intereselor naţionale care
să supravegheze procesul integrării şi învestirea acesteia cu misiunea de sponsor al integrării
viitoare.
3 3. Integrarea transnaţională în anumite sectoare economice va genera presiuni
funcţionale pentru integrarea în ramurile economice conexe. Această tendinţă este posibil să
avanseze în special datorită rolului coordonator jucat de înalta autoritate. Consecinţa
principală a acestei stări de fapte o constituie o interdependenţă treptată şi progresoivă a
economiilor naţionale.

53
1 4. Integrarea profundă nu va fi sprijinită doar de către înalta autoritate. Treptat,
grupurile sociale interesate a căror loialitate era îndreptată către autorităţile naţionale vor
începe să perceapă o modificare a localizării autorităţii principale. Ele îşi vor transfera
loialităţile şi acţiunile întrucât întotdeauna ele vor avea în vedere cea mai eficientă cale de
satisfacere intereselor lor materiale. Aceste interese sunt cel mai bine asigurate în sistemul
european pe care reţeaua transnaţională europeană îl structurează.
2 5. Aprofundarea integrării economice va duce în mod necesar la o
instituţionalizare europeană deoarece o integrare mai extinsă va solicita un mecanism de
reglementare mai puternic.
3 6. Cu alte cuvinte, integrarea politică este mai mult sau mai puţin un efect
colateral al integrării economice.
4 7. Prin urmare această integrare ecomonică treptată însoţită de un anumit nivel
al instituţionalizării supranaţionale este cea mai eficace cale spre realizarea unui sistem paşnic
pe termen lung în Europa.
Se discută între specialişti din domeniu în ce măsură metoda comunitară este în
întregime a lui Monnet precum şi dacă acesta este funcţionalist, federalist sau o combinaţie a
acestor două viziuni . Ceea ce este cert este că arhitecţii integrării (Schuman şi Monnet) aveau
în vedere ca ţintă ultimă a procesului o formulă de unificare a statelor Europei sau cel puţin
un acord care să sprijine integarea Germaniei de Vest în sistemul Europei Occidentale şi să
prevină un nou conflict franco-german.
“Punerea laolaltă a producerii oţelului şi cărbunelui ar putea furniza imediat
cadrul pentru bazele comunitare ale dezvoltării economice ca un prim pas pentru o
federaţie a Europei…” (Robert Schuman, Declaraţia din 9 mai 1950)
Acest obiectiv urma să fie atins mai puţin prin intermediul unui mare proiect politic şi
mai mult în manieră discretă, urmând ca unitatea politică şi pacea vor fi consecinţa finală a
dinamicii economice. Însă aceasta nu se va întâmpla fără crearea unor instituţii semnificative.
Acestea vor fi concepute cu destinaţia specială de a dirija procesul integrării. Instituţiile
supranaţionale se vor dezvolta de asemenea şi ca depozitare ale bagajului de cunoştinţe
(know-how sau savoir faire) care să asigure continuarea procesului de integrare şi perenitatea
succesului acesteia.
După opinia lui Rosamond, pentru Monnet, instituţiile pot întruchipa şi concretiza
ideile pe scena vieţii politice reale şi astfel pot să promoveze schimbarea reală şi temeinică.
II Autorii teoriei neofuncţionaliste şi principalele premise ale acesteia

54
Întemeietorul şcolii este considerat britanicul Ernst Haas, care prin volumul „The
Uniting of Europe. Political, Social and Economic Forces 1950-1957” (Stanford University
Press, Londra-Stanford, 1958, p16, apud Jean Jacques Roche, Theories des relations
internationales, Montechrestien, Paris, 2001, p. 97) realizează primul studiu teoretic consacrat
anilor de început ai Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. În anul 1964 Haas publică
al doilea volum “Beyond the Nation-State” care împreună cu cartea lui Leon Linberg “The
Political Dynamics of European Economic Integration” (apărută în 1963) şi cu alte articole
publicate în anii ’60 contribuie la definirea modelului teoretic neofuncţionalist. În volumul
publicat în 1958, Haas definea noua abordare neofuncţionalistă ca un „proces prin care
actorii politici din numeroase comunităţi naţionale sunt determinaţi să-şi reorienteze
loialităţile, aspiraţiile şi acţiunile politice spre un nou centru ale cărui instituţii posedă şi cer
jurisdicţie asupra statelor naţionale existente. Rezultatul final al acestui tip de proces este
crearea unei noi unităţi politice ce reconfigurează unităţile preexistente”.
Abordarea avansată de Haas şi Lindberg s-a inspirat din funcţionalismul timpuriu,
propunând o critică pozitivă a acestuia şi câteva abateri semnificative de la ortodoxia
predicată de Mitrany. Aşadar anti-etatismul funciar al funcţionalismului şi nenumăratele
obiecţii ale acestuia la adresa statului sunt puse în paranteză în teoria pe care o propune Haas.
În loc să dilueze suveranităţile fragmentînd loialităţile, neofuncţionalismul proiectează un
super-stat de tip federal pe o arie teritorială extinsă, păstrând concomitent suveranităţile
originare.
Despărţirea semnificativă de funcţionalişti s-a produs prin pledoaria noului curent
pentru reinstaurarea agenţiei (instituţiei) politice înăuntrul procesului de integrare. În opinia
lui Haas, motivaţia determinantă care va guverna în final comunităţile post-naţionale, nu va fi
“automatismul” tehnocratic sugerat de Mitrany. Mai degrabă procesul se va sprijini şi va fi
regizat de actori bine determinaţi care-şi urmăresc propriile interese.
Premisele modelului lui Haas
Accentuarea pe comportamentul actorilor şi pe interacţiunile acestora, prima dintre
asumpţiile epistemice ale teoriei lui Haas, este relevantă pentru tratarea neofuncţionalistă a
integrării în termeni de proces şi nu de rezultate. Din perspectivă neofuncţionalistă, procesul
s-a dezvoltat de la o ţesătură complexă de actori care-şi urmăresc interesele proprii în cadrul
unui mediu politic pluralist.
A doua asumpţie a neofuncţionalismului este că viaţa politică este o activitate de
grup. În acest sens, trebuie remarcat că geneza noii teorii a coincis cu dezvoltarea
pluralismului în teoria socială. Din acest punct de vedere neofuncţionalismul poate fi
55
interpretat ca o teorie pluralistă. Viaţa politică este văzută ca o competiţie între diferite
grupuri pentru a interveni în procesul decizional şi pentru a influenţa rezultatele (i.e. acţiunile)
politice. În modele pluraliste, statul este subiectul competiţiei între presiunile concurente ale
acestor grupuri. Pentru unii pluralişti, politica publică este definită ca sinteza la nivelul
statului acestor presiuni concurente. Pentru alţii, politica publică reflectă impunerea
intereselor celui mai puternic grup social asupra statului. Elementul-cheie al pluralismului îl
constituie respingerea descrierii în termenii dihotomici de tip masă-elite a societăţii.
A treia asumpţie a neofuncţionalismului, corelată cu cea precedentă, a constituit-o
posibilitatea transferului politicii pluraliste de la nivel naţional la nivel supranaţional.
Conform unor comentatori, neofuncţionalismul s-a construit pe baza ipotezei că o societate
internaţională de state poate căpăta trăsăturile procedurale ale sistemului politic statal.
Premisa actorului interesat şi egoist şi asumpţiile vieţii politice bazate pe grupuri
coroborate cu faptul că neofuncţionaliştii susţineau natura profundă industrializată, pluralistă
şi birocratică a Europei moderne au asigurat o prezenţă inevitabilă a grupurilor bazate pe
interese egoiste în modelul teoretic neofuncţionalist. Combinarea acţiunilor acestor grupuri a
creat pattern-urile (modelele) comportamentale care ar putea ajunge să constituie un sistem.
Acţiunea fiecărui grup va fi autoreferenţială şi va fi condusă de obiective proprii; aceasta nu
va fi motivată în nici un caz atingerea unei ţinte idealiste de genul binele comun. Aceasta
înseamnă că pattern-urile integrării vor deveni vizibile în schimbarea de comportament din
partea a grupurilor. Mai precis, procesul de integrare va modifica atitudinile şi grupurilor de
interese care caută să influenţeze rezultatele politicii. Percepţiile acestor grupuri asupra
schimbărilor locaţiei autorităţii şi puterii vor fi însoţite de modele de transfer al loialităţii în
care grupurile încetează să-şi orienteze activitatea lor către autorităţile naţionale şi vor privi
înspre instanţa supranaţională în curs de dezvoltare. De asemenea, este posibil ca grupurile să-
şi schimbe organizarea lor politică şi tacticile pentru a avea acces şi influenţă la fiecare nou
centru de decizie care ar putea să se dezvolte”. Prin urmare, grupurile pot să-şi schimbe nu
doar loialităţile ci şi să-şi transnaţionalizeze formele de organizare.
Pentru ca aceste schimbări să aibă loc este nevoie ca instituţiile să fie diferite din punct
de vedere calitativ de cele specifice unei organizaţii integuvernamentale tradiţionale. Noile
instituţii de la nivel regional vor solicita accesul direct la grupurile sociale. Va fi nevoie să fie
instituite mecanisme de ocolire a rolului de receptor tradiţional al guvernelor naţionale dacă
dialogul esenţial între actorii interesaţi şi noile instituţii este pus în practică şi astfel se susţine
procesul de integrare şi rezultate concrete.

56
Pentru Haas, modelul de politică supranaţională are un autentic precursor în vechile
modele de guvernare naţională coroborate cu corolarele internaţionale aloe acestora:
interguvernamentalismul, confederalismul şi federalismul.
O altă asumpţie a neofuncţionalismului, împrumutată de la Mitrany, o constituia
eludarea “înaltelor probleme politice” care reprezentau cheia vechilor mize ale vieţii politice,
în favoarea satisfacerii nevoilor materiale şi realizării bunăstării.
De asemenea, în completare la ideea transferului procedurilor politice pluraliste la
nivel supranaţional, neofuncţionaliştii tind să susţină punctul de vedere cf. căruia sistemul de
decizie supranaţional va căpăta atribute tehnocratice similiare cu cele ale instituţiilor politice
statale.
III. Caracteristicile principale ale neofuncţionalismului
1. Interesul comun, împărtăşit de doi sau mai mulţi parteneri, este cel mai bun liant al
cooperării internaţionale; această notă situează noefuncţionalismul în siajul teoriei lui
Mitrany. Această concepţie este inspirată de liberalismul sec. XIX conform căruia pacea era o
consecinţă a comerţului între state. Schema liberală este completată de Haas prin luarea în
calcul a necesităţii de a conserva o autoritate politică, respectiv întrevăzută ca posibilă în
cadrul unei federaţii de state
2. Dimensiunea idealistă este un aspect neglijabil al integrării în contextul viziunii
neofuncţionaliste. Integrarea este un proces prin excelenţă pragmatic, care se realizează treptat
adăugând una după alta noi funcţii aranjamentului iniţial. Odată lansat procesul de integrare
este extins la alte domenii printr-un efect de angrenaj (spill-over effect). Acest efect de
angrenaj (spill-over effect) descrie evoluţia mecanică a integrării. Caracteristicile procesului
explică complexitatea instituţională a acestor organizaţii. La origine integrarea este prevăzută
şi proiectată pentru un domeniu tehnic. În funcţie de oportunităţi sînt integrare apoi şi alte
domenii. Aşadar, integrarea se realizează fără ca principalii săi actori (statele) să aibă
capacitatea de a-şi imagina consecinţele deciziilor lor (principiul numit de Haas indirection).
Pe măsura consolidării integrării apar noi actori ale căror interese ne mai pot fi definite în
termeni naţionali: funcţionari, lobby-uri, regiunile etc. Strategiile actorilor implicaţi nu mai
sunt identice ci doar convergente (principiul consensului). În fine, obiectivele integrării nu
mai pot fi stabilite dinainte (principiul consolidării/creşterii incrementalism-ului).
1 3. Integrarea este condusă în manieră tehnicistă de către elite politice,
administrative, sindicale şi industriale, convinse de necesitatea acesteia. Domeniile de
integrare sunt apoi extrase şi excluse din câmpul politic şi sunt încredinţate unor autorităţi
birocratice. Problemele politice care nu sunt susceptibile de a fi integrare rămân de
57
competenţa statelor. În legătură cu acest ultim aspect diferă neofuncţionalismul de
funcţionalism, întrucât nu întrevede dispariţia statului şi nu condamnă în mod sistematic
modul de organizare politic în domenii în care acesta este mai performant decât administarea
birocratică.
2 IV. Concepte cheie ale neofuncţionalismului
3 Spill-over - angrenajul
Pentru a descrie elementul care asigură funcţionarea mecanismului logic care permite
desfăşurarea procesului de integrare, neofuncţionaliştii propun conceptul de spill-over –
angrenaj, într-o traducere ad-hoc.
Două definiţii
Def. 1 – genetică - Haas – îl defineşte ca fiind modalitatea prin care instituirea şi
aprofundarea integrării într-un sector economic va crea presiuni pentru integrarea
economică viitoare în interiorul sectorului şi dincolo de acesta şi o sporire a puterii
autorităţii de la nivel european.
Bazându-se pe ipoteza spill-over Haas, susţinea acum 40 de ani că integrarea în cadrul
CECO în grupul ţărilor industrializate vest-europene se va extinde şi va produce beneficii
consistente pentru ramurile conexe şi chiar pentru întreaga economie, dând ca exemplu
domeniul transporturilor. Coordonarea politicilor naţionale în acest domeniu a devenit
necesară pentru a facilita fluxurile de produse siderurgice antrenate de punerea în practică a
Tratatului CECO.
Def. 2 – acţionalistă - B. Lindberg – o situaţie în care o anumită acţiune
referitoare la un obiectiv specific va genera o situaţie în care obiectivul original poate fi
atins numai prin efectuarea unor noi acţiuni.
Observaţie (David Mutimer) – o condiţie a priori pentru validitatea conceptului de
spillover – existenţa unei interdependenţe prealabile între economiile statelor membre, în caz
contrar nu va fi benefică pentru toate părţile; de asemenea, o consecinţă a acestei exigenţe –
un sector economic nu poate fi redresat fără implicarea altuia.
Conceptul comportă două interpretări:
1 1. Una bazată pe o logică expansionistă (Haas) – presupunea acţiunea într-o
reţea de tip integrativ
2 2. Una întemeiată pe o logică a aprofundării (Lindberg)
Conform primeia se explică trecerea de la uniunea vamală la mecanismul de
coordonare a ratelor de schimb care va antrena în cele din urmă o cooperare între politicile
monetare a cărei ultimă ipostază o reprezintă UEM (spaţiul euro). În cf. cu cea de a doua
58
interpretare, spill-over-ul explică extinderea integrării ca efect al consolidării acesteia în
sectoarele de bază asumate explicit (ex. cooperarea în domeniul transporturilor).
Nuanţe:
- Haas a înţeles că automatismul spill-over-ului are nevoie de o doză consistentă de
acţiune politică, chiar de activism politic. Procesul funcţional de tip angrenaj solicită
conducerea şi coordonarea din partea unei înalte autorităţi (Monnet a modela Înalta autoritate
a CECO şi ulterior Comisia după Comisariatul francez pentru plan, care era însărcinat cu
producerea unei agende de politică ecomică pentru Franţa post-belică).
1 • ÎA – cultivated spill-over - acţionează pentru actualizarea intereselor
comune ale diferitelor părţi implicate în noul aranjament instituţional.
Crearea ÎA cu puteri reale de iniţiativă şi autonomie efectivă, bine definită faţă de
statele membre este vitală pentru a explic de ce anumite comunităţi s-au integrat şi altele nu.
Cheia succesului constă în capacitatea înaltei autorităţii de a se proteja împotriva
tendinţei statelor de dizolvare a organizaţiilor internaţionale atunci cînd contextul politic s-a
schimbat.
- Unele sectoare economice au un potenţial mai mare de angrenaj (spill-over)
decât altele. Haas a afirmat că anumite teme şi domenii au fost alese pentru a iniţia dinamica
integrării întrucât acestea erau semnificative dpv economic, politic şi strategic.
1 o Se induce ideea că integrarea este un proces linear, progresiv quasi-mecanic
şi că o dată declanşat procesul dinamicile bazate pe efectul de angrenaj vor asigura
continuarea procesului
1 � A vertismente asupra optimismului indus de modelul neofuncţionalist
2 o Corecţii- Lindberg – a explorat ideea după care progresul în integrare poate,
uneori de fapt să împiedice progresul şi continuarea integrării
1 �Integrarea poate constitui o sursă de tensiune între statele membre, întrucât
încălcarea unora din competenţelor statelor membre poate genera (şi a generat reacţii
naţionaliste) o resurecţie a temei intereselor politice a statelor şi a inevitabilei confruntări între
acestea.
3 o Împreună cu Stuart Scheingold (Europe’s Would-Be Polity- 1970), Lindberg
încearcă să adapteze conceptul-cheie al neofuncţionalismului introducând ideea de spill-back,
care permite explicarea fenomenului de încetinire a integrării şi a tendinţelor naţionaliste de la
jumătatea anilor ‘60
1 • Un alt neofuncţionalist, Schimtter propunea într-o lucrarea din 1971 o
completare a dispozitivului conceptual articulat în jurul ideii efectului de angrenaj (spill-
59
over) cu opţiuni alternative în strategiile adoptate de actori implicaţi în procesul integrării:
buildup – acord pentru creşterea capacităţiii şi autonimiei decizionale a instituţiilor comune,
dar limitarea accesului acestora spre alte domenii; encapsulate – răspuns la crize prin
modificări marginale; muddle –about permisiune acordată birocraţiei comunitare de a dezbate
teme sensibile, coroborată cu scăderea de fapt a capacităţii de alocare a resurselor; retrench –
creştetea nivelului deliberărilor comune dar îndepărtarea insituţiilor de acestea; spill-around –
creşterea numai a domeniului în timp ce nivelul autorităţii se menţine în limite
nesemnificative; spill-back – diminuarea concomitentă a domeniului şi nivelului autorităţii şi
probabilă revenire la status-quo-ul de dinainte de integrare.
Inovaţia avansată de Schmitter bazată pe aceste strategii opţionale ale actorilor va
permite neofuncţionalismului să se adapteze la schimbările din CEE din anii 70-80.
Dimensiunea idealistă este un aspect neglijabil al integrării în contextul viziunii
neofuncţionaliste. Integrarea este un proces prin excelenţă pragmatic, care se realizează treptat
adăugând una după alta noi funcţii aranjamentului iniţial. Odată lansat procesul de integrare
este extins la alte domenii printr-un efect de angrenaj (spill-over effect). Acest efect de
angrenaj (spill-over effect) descrie evoluţia mecanică a integrării. Caracteristicile procesului
explică complexitatea instituţională a acestor organizaţii.
1 • La origine integrarea este prevăzută şi proiectată pentru un domeniu tehnic. În
funcţie de oportunităţi sînt integrare apoi şi alte domenii. Aşadar, integrarea se realizează fără
ca principalii săi actori (statele) să aibă capacitatea de a-şi imagina consecinţele deciziilor lor
(principiul numit de Haas indirection). Pe măsura consolidării integrării apar noi actori ale
căror interese nu mai pot fi definite în termeni naţionali: funcţionari, lobby-uri, regiunile etc.
Strategiile actorilor implicaţi nu mai sunt identice ci doar convergente (principiul
consensului). În fine, obiectivele integrării nu mai pot fi stabilite dinainte (principiul
incrementalism-ului).
Trăsăturile distinctive principale ale neofuncţionalismului sunt:
Problema loialităţilor în modelul funcţionalist
Pentru realizarea efectului de spillover în plan politic, neofuncţionalismul trebuia să
explice şi modul cum are loc transferul de loialitate de la nivel naţional la nivel supra-
naţional.
În acest sens, Haas încearcă să delimiteze conceptul de loialitate apelând la o strategie
în etape, plecând de la o definiţie a comunităţii politice.
Astfel, în definiţia acceptată a comunităţii politice ca „o stare în care grupuri specifice
de indivizi arată mai multă loialitate faţă de instituţiile centrală decât faţă de alte orice altă
60
autoritate politică, în anumite perioade de timp şi într-un spaţiu geografic bine determinat”,
ideea de loialitate joacă un rol central. În aceste circumstanţe, procesul integrării este şi el
coroborat cu acest element-cheie al funcţionării unei comunităţi „integrarea politică este
procesul prin care în
anumite domenii distincte actorii politici sunt convinşi să-şi modifice loialităţile,
aşteptările şi acţiunile politice spre un nou centru ale cărui instituţii dispun sau exercită
jurisdicţia asupra statelor naţionale pre-existente” (Haas, 1968).
Încercând o definiţie în termeni de comunitate politică a loialităţii, se poate spune pe
urmele lui Haas că „o populaţie este loială faţă de un set de simboluri şi insitituţii atunci
cînd în mod obişnuit şi previzibil pe termene lungi de timp se supune hotărârilor şi
autorităţii cestora şi li se adresează pentru a-şi satisface aşteptările semnificative”.
În mod firesc neofuncţionaliştii îşi pun întrebarea dacă instituirea unor organizaţii
funcţionale va conduce şi la o deplasare a încrederii populaţiei (opiniei publice) spre aceste
noi formule ale autorităţii.
În răspunsul pe care-l dau, adepţii neofuncţionalismului se referă mai mult la
transferul loialităţilor la nivelul grupurilor de interese şi la elite şi mai puţin la modificările
cognitive şi de ethos colectiv în rândul maselor populare; în fapt acest ultim transfer ar fi
condiţia esenţială a unei noi forme de comunitate politică. O problemă care rămâne deschisă
este aceea a mecanismului prin care are loc (dacă are loc!) această modificare.
Un critic al neofuncţionalismului (Juliet Lodge) afirmă că acest curent tinde să acorde
un credit exagerat motivaţiilor utilitariste şi raţionaliste (theory of rational choise) în formarea
conduitei subiecţilor umani. În acest sens, comunităţile au apărut în istorie acolo unde
loialităţile s-au adresat unui suveran având o identitate bine definită sau unor simboluri foarte
concrete şi nu faţă de nişte idei abstracte.
Dificultatea neofuncţionalistă vis-a-vis de loialităţi era de natură politică şi provenea
dintr-o tratarea a politicilor şi identităţilor politice ca un elemente reziduale în procesul
integrării. Provocarea naţionalismului la începutul anilor *60 a ridicat şi problema schimbării
cadrului teoretic care considera noua comunitate ca o entitate de tip tehnocratic şi nu una cu
resorturi ideologice.
Integrarea este condusă în manieră tehnicistă de către elite politice, administrative,
sindicale şi industriale, convinse de necesitatea acesteia. Domeniile integrare sunt apoi extrase
şi excluse din câmpul politic şi sunt încredinţate unor autorităţi birocratice. Problemele
politice care nu sunt susceptibile de a fi integrare rămân de competenţa statelor. În legătură cu
acest ultim aspect diferă neofuncţionalismul de funcţionalism, întrucât nu întrevede dispariţia
61
statului şi nu condamnă în mod sistematic modul de organizare politic în domenii în care
acesta este mai performant decât administarea birocratică.
V. Concluzii
Originalitatea neofuncţionalismului constă în ireversibilitatea aparentă pe care o
imprimă procesului pe care-l interpretează, proces în care necesitatea are prioritate faţă de
voinţa politică.
Această trăsătură poate fi considerată şi una din dificultăţile modelului funcţionalist,
întrucât introduce ideea unui determinism aproape mecanicist în privinţa integrării.
Beneficiile care decurg pentru statele participante ca urmare a asumării proiectului integrării
determină structurile/elitele politice naţionale să extindă competenţele acordate autorităţilor
supranaţionale. În interpretarea modelului neofuncţionalist, uniunea politică este consecinţa
automată a uniunii economice.
Dat fiind faptul că variabila voinţă politică este omisă din ecuaţia integrării concepută
de neo-funcţionalişti, noii entităţi politice îi lipseşte ceea în filosofia practică s-ar putea numi
scopul iar în planul politicii sensul acţiunii politice. Acesta ar urma să fie validat de popoarele
implicate şi participante la acest proces pe baza unor valori comune împărtăşite. Acestui temei
neofuncţionalismul îi substituie ideea de participare a popoarelor vizate pe baza unor
preferinţe comune de consum. (Zaki Laidi).
La fel ca funcţionalismul, neofuncţionalismul nu se pretinde a fi o teorie a integrării.
Ceea ce subliniază Haas şi ceilalţi membri ai şcolii neofuncţionaliste este că ei sunt interesaţi
să ofere o metodă de descoperire şi de învăţare a voinţei de trăi împreună a statelor. Ideea
centrală nu constă în abandonul pur şi simplu a realismului. Interesul rămâne conform opţiunii
neofuncţionaliste un instrument esenţial al vieţii internaţionale. Originalitatea modelului
dezvoltat de Haas rezidă în cercetarea condiţiilor de realizarea solidarităţii internaţionale
inedite întemeiată pe fuziunea între aceleaşi interese de stat, egoismul statelor putând fi
depăşit printr-o colaborare care să aducă avantaje tuturor.
4.6. INSTITUTIONALISM, NEOINSTITUTIONALISMUL SI ALTE TEORII
REFERITOARE LA NOUA EUROPA
I Contextul emergenţei dezbaterilor referitoare la noua Europă
1 • Adoptarea în 1987 a Actului Unic European a produs mutaţii semnificative
în cadrul procesului integrării europene.
1 o Schimbările induse de această decizie au vizat atât dimensiunea funcţională a
Comunităţii cât şi arhitectura instituţională a acesteia.

62
2 • Documentul adoptat în 1987 prevedea o serie de amendamente ale Tratatelor
de la Roma prin care se confereau competenţe sporite Comunităţii Europene în materie de
politici; consolidarea responsabilităţilor Comunităţii era considerată drept cea mai adecvată
strategie în vederea realizării pieţei unice;
3 • De fapt, AUE avea drept obiectiv principal în conformitate cu art. 13 crearea
«spaţiului fără frontiere interne în care este asigurată libera circulaţie a bunurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor” (art. 13 din AUE).
4 • În termeni neo-funcţionalişti, setul de reforme instituţionale lansat prin AUE
a constituit un real spillover în cazul în care aplicăm grilă de lectură neofuncţionalistă a
posteriori evenimentelor care s-au succedat în cadrul CEE în ultima parte a anilor 80 şi la
începutul anilor 90.
1 o Cu ocazia Consiliului European din decembrie 1991 se ia decizia referitoare
la crearea Uniunii Economice şi Monetare, care va fi consacrată din punct de vedere juridic
prin Tratatul privind constituirea Uniunii Europene (1992, Maastricht); spaţiul euro – ultima
ipostază a UEM.
2 o AUE este semnificativ şi prin tentativa de a reforma procesul de luare a
deciziilor în cadrul CE în special prin reducerea ponderii interguvernamentale şi creşterea
domeniului unde se aplică un sistem decizional rapid şi eficient (comisia).
Modele teoretice ale integrării în anii 90
1 • Aceste evoluţii au generat reacţii teoretice corespunzătoare din partea
cercetătorilor preocupaţi de studierea fenomenului integrării
2 • Neofuncţionaliştii au analizat aceste manifestări de accelerare vizibilă
a integrării prin prisma modelului lor supranaţional bazat pe conceptul şi
mecanismul aferent de spillover;
1 o Jeppe Tranholm Mikkelsen dezvoltă, pe baza unui material empiric bogat,
ideea unei triple ipostaze a spillover-ului în anii 80 şi începutul anilor 90:
2 �Spillover funcţional – exemple – pentru realizarea potenţialului pieţei unice,
apariţia UEM este o necesitate logică pentru a maximiza eficienţa economică;
3 �Spillover politic –unde Mikkelsen reţine printre altele „convertirea” la
agenda comunitară a Partidului Laburist din MB
4 �Cultivated spillover – exemplificat prin activitatea antreprenorială
consistentă a Comisiei Delors.
2 • Interguvernamentaliştii au avut câteva tentative de răspuns la fenomenele ce
se petreceau în interiorul CEE/UE, dintre care se detaşau ipoteza Hoffman-Keohane care
63
combina modelul dur al lui Hoffman cu instituţionalimul lui Keohane şi modelul
interguvernamentalist liberal al lui Andrew Moravcsik.
1 • Încurajată de programul pieţei unice, modelul teoretic federalist traveresează
la rândul său o perioadă de revigorare, (sub forma unui proiect neofederal), care pledează
pentru un acord constituţional care să însăţească procesul de integrare.
0 o Despre acesta John Pindar, unul din reprezentanţi săi importanţi, afirmă că
este un demers care combină reflecţia teoretică şi consilierea politică în privinţa Comunităţilor
şi că este în măsură să depăşească (rezolve) dilemele generate de confruntarea între statele
naţiune şi dezvoltările insitituţionale ale CEE/UE.
1 o Ideea-cheie – un aranjament federal rămâne în continuare o soluţie raţională
ce tine cont atât de aşteptările statele europene cât şi de aranamentele quasi-federale existente.
2 o Spre deosebire de federalismul clasic, ce insista asupra prerogativelor
Adunării (parlamentului) europene şi adoptării unei Constituţii, neofederalismul insistă pe
consolidarea şi legitimarea instituţiilor protofederale.
3 o Ipoteza lui Pinder – un model sincretic între un neofuncţionalism axat pe
legături economice şi politice şi un federalism lax care să ofere un set de principii
constituţionale
4 • Plecând de la premisa fundamentală că UE nu este nici un sistem politic de
tip statal dar nici o organizaţie internaţională ci o combinaţie a celor două o alternativă de
răspuns teoretic la evoluţiile din UE a fost furnizat şi de modelul guvernării pe mai multe
nivele, (multi-level governance).
1 o Postulează ideea că UE a devenit o polity în care autoritatea este distribuită
între diferite niveluri de guvernare şi diferiţi actori şi în care se manifestă schimbări sectoriale
semnificative ale modelelor de guvernare.
2 o MLG îmbrăţişează perspectiva pluralistă asupra statului văzând în acesta o
arenă în care se confruntă diferite agende, idei şi interese;
3 o Importanţa statului rămâne crucială dar politicile şi acţiunile acestuia
interferează cu cele ale actorilor subnaţionali şi supranaţionali;
4 o MLG încearcă să dea substanţă afirmaţiei lui John Ruggie conform căreia UE
reprezintă „prima formă politică internaţională reală post-modernă”.
5 �MLG încearcă să înţeleagă (să teoretizeze) fluiditatea şi continua
incertitudine a autorităţii şi multiplele modalităţi de manifestare ale acesteia fiind aşadar
compatibilă cu înclinaţia post-modernităţii spre fragmentar şi provizoriu.

64
6 o MLG propun studierea integrării europene prin analize diferenţiate pe diferite
niveluri:
7 �Peterson formulează un model de analiză structurat pe trei niveluri (super-
sistemic Ss, systemic – s, şi nivelul median - ml) în care variabilele luate în calcul în analiză
sunt: schimbarea mediului politica şi/sau economic extins, schimbarea instituţională şi
dependenţele de resurse; modele de analiză adecvate: macro teoriile (Ss) –neofuncţionalism,
integuvernamentalism; neo-instituţionalismul; şi analiza reţelei politice.
8 • Fiecare nivel este caracterizat prin tipuri diferite de decizii şi diferite modele
de raţionalitate;
9 • Ss nivel este cel al deciziilor fundamentale care modifică modalitatea de lucru
a UE ca sistem de guvernare;
10 • Este nivelul integrării, iar celelate două sunt domeniile ale aplicării politicilor
europene
11 �Richardson propune un alt tip de analiză, plecând de la distincţia între
diferite etape ale procesului politic: formularea agendei (instrumentul teoretic – comunităţile
epistemice), formularea politicii (i.t. – comunităţile politice), decizia politică (it – analiza
instituţională) şi aplicarea politicii (it – analiza interoganizaţională/behavioristă –
comportamentală).
12 II. Instituţionalism şi neo-instituţionalism
1 • Ideea de bază a instituţionalismului - instituţiile joacă rolul primordial în
procesul politic
1 o Configuraţiile instituţionale au importanţă decisivă asupra modului în care se
cristalizează deciziile şi rezultatele politice
2 • Revigorarea instituţionalismului reprezintă o replică la accentul pus de
curentele behavioriste pe rezultatul politic văzută ca produs al concertării conduitei sociale şi
a acţiunii politice derivată din concertarea şi interacţiunea intereselor actorilor implicaţi.
3 • Instituţiile reprezintă mai mult decât nişte simple cadre neutre unde se
desfăşoară anumite politici; instituţiile furnizează contexte în care actorii pot ajunge în
majoritatea cazurilor la beneficii reale - câştiguri în cadrul jocurilor cu sumă pozitivă.
1 o Instituţiile oferă incinte bine informate unde domneşte transparenţa şi unde
nivelul de încredere este ridicat; ele acţioează ca variabile între preferinţele actorilor şi
acţiunile politice
4 • Conform clasificării clasice există două curente în analiza instituţională:
1 o Modelul istoricist
65
2 o Modelul alegerii raţionale
5 • Conform altor evaluări este posibilă o altă distincţie între:
1 o Instituţionalismul istoric
2 o Instituţionalismul sociologic
6 • Hall şi Taylor consideră că cele trei instituţionalisme sunt dezvoltări
autonome legate totuşi prin reînnoirea interesului pentru instituţii în câteva domenii ale
şttinţelor sociale
1 o Instituţionalismul istoric – care s-a dezvoltat ca reacţie la criticile teoriilor
convenţionale a grupurilor
2 o Modelul alegerii raţionale – reflectă un transfer de succes a unei teorii
microeconomice în ştiinţa politică
3 o Instituţionalismul sociologic - sociologii au fost interesaţi de capacitatea
practicilor (în ipostaza de instituţii) organizaţionale şi culturale de a modela preferinţele,
interesele şi identităţile actorilor în lumea socială
7 • UE cu melanjul specific de instituţii formale şi infomale este adesea privită ca
terenul ideal de testare a diferitelor modalităţi de analiză instituţională.
8 • Semnificaţia termenului de instituţii pentru cele primele două modele ale
instituţionalismului
1 o Teoria alegerii raţionale – instituţiile sunt entităţi formale legale şi seturile
de reguli decizionale care impun obligaţii actorilor politici.
2 �Ex. – în UE regulile de vot în Consiliul UE (de Miniştri) unde votul cu
majoritate calificată obligă guvernele la jocuri şi strategii de coaliţie pentru protejarea
intereselor proprii.
3 �De asemenea existenţa unor interacţiuni regulate creează un stimulente
pentru actori să adopte şi să împărtăşească reguli formale în funcţie de care acţionează;
4 o Instituţionalismul istoric – operează cu definiţii mai largi (laxe)
5 �Definiţie – reguli formale, proceduri de aprobare şi practici standard de
operare care structurează relaţiile între unităţile individuale ale sistemului politic şi
economiei.
6 • Nu se referă doar la entităţile formale constituţionale ci şi la instanţele unde
au loc interacţiunile informale precum şi la aspectele care ţin de aşa numita ordine normativă
socială (Ikenberry), respectiv convenţii, coduri de comportament şi constrângeri standard în
privinţa comportamentului
7 III. Noul instituţionalism
66
2 • Într-un studiu consacrat pieţei unice, doi instituţionalişti, Amstrong şi
Bulmer, introduc în categoria instituţiilor următoarele elemente „instituţii formale; instituţii
informale şi convenţii; norme şi simboluri incluse în acestea; instrumentele politice şi
procedurile”
3 • Postulând o asemenea versiune extinsă a conceptului de instituţie, noul
instituţionalism se poate apleca asupra imensei varietăţi de caracteristici ale UE şi procesului
de integrare precum:
1 �Formalităţile procesului legislativ; consecinţele pe termen lung ale deciziilor
istorice asupra arhitecturii instituţionale; modalităţile de aranjamente integuvernamentale care
predomină în diferitele formate ale Consiliulu UE; culturile instituţionale ale Direcţiilor
generale ale Comisiei şi activismul instituţional al Curţii Europene Justiţie
1 �Un exemplu de analiză neo-instituţională o oferă Thomas Christiansen cînd
evaluează Comisia Europeană, folosind o grilă de analiză care trece dincolo de examinarea în
termeni de rol şi funcţii;
2 �Investighează interacţiunea între logicile organizaţionale din cadrul
Comisiei;
3 �Sesizează tensiunile interne între logicile politizante şi birocratice, pe de-o
parte şi cele diplomatice şi democratice pe de altă parte
4 �Acest demers demonstrează capacitatea neo-instituţionalismului de a oferi
piste de cercetare fertile pentru specialişti preocupaţi de dubla problemă a integrării şi
guvernării
5 o O asemenea variantă a instituţionalismului este mai puţin preocupată de mai
buna comprehensiune (înţelegere) a UE ci mai degrabă de redefinire a UE ca instanţă
instituţională unde se acţionează şi se iau decizii.
6 Majoritatea noilor instituţionalişti sprijină programul de cercetare propus de
Mark Pollak care afirmă că noul instituţionalism are marele avantaj de a pleca de la principiul
interguvernamental al priorităţii statului atunci cînd se analizează maniera în care instituţiile
structurează opţiunile de politică individuală şi colectivă
1 �Rezultatele (Acţiunile) UE nu pot fi interpretate în afara unei grile de analiză
a preferinţelor şi puterii statului.
2 o Evalurări diferite asupra impactului instituţiilor (gradului cât contează) în
funcţie de variantele de instituţionalism
3 �Spre exemplu în privinţa modului de formare a preferinţelor:

67
4 • Pt. Alegerea raţională –formarea preferinţei este exterioară contextului
instituţional:
5 • Actorul va înţelege – urmărirea raţională a interesului propriu
6 • Instituţiile în acest caz intervin în calitate de constrângeri în raport cu
acţiunile în interes propriu ale actorilo
7 • Instituţiile sunt create de state pentru că acestea întrevăd beneficiile pe care
acestea le-ar funcţiile îndeplinite de aceste instituţii:
4.8. GLOBALIZARE, REGIONALIZARE, INTEGRARE
1 I. Ce este globalizarea - încercare de definiţie
În ceea ce priveşte termenul de globalizare, în cadrul teoriei relaţiilor internaţionale şi
în cel mai larg al ştiinţelor politice, a primit mai multe definiţii, în funcţie de perspectiva
asumată de un autor sau altul.
Într-un studiu recunoscut în comunitatea specialiştilor în domeniu, olandezul Jan Aart
Scholte propune următoarea definiţie a globalizării “procesele prin care relaţiile sociale devin
mai apropiate, depăşesc frontierele, astfel încât viaţa umană se desfăşoară din ce în ce mai
mult într-o lume percepută ca într-un întreg”( Jan Aart Scholte, The globalisation of World
Politics, p. 14)
Asumpţia de la care pleacă Scholte este una sociologică, tratând umanitatea ca pe cel
mai mare dintre grupurile sociale.
Definiţii ale acestui fenomen oferă şi alţi specialişti precum Martin Albrow, care
propune o viziune apropiată de cea a lui Scholte “Globalizarea se referă la totalitatea
proceselor prin care popoarele lumii sunt încorporate într-o singură societate mondială -
societatea globală” sau eminentul sociolog englez Anthony Giddens (printre altele, un
important consilier al premierului britanic Tony Blair) “Globalizarea poate fi definită ca
intensificarea relaţiilor sociale extinse la scara întregii lumi prin care se leagă locuri dispuse la
mari distanţe astfel încât ceea ce se petrece la nivel local este afectat de evenimente care au
loc la mii de mile distanţă şi vice versa”( Anthony Giddens, apud Jan Aart Scholte, op. cit. p.
15). O definiţie diferită a fenomenului, dar complementară faţă de cele anterioare, vine
dinspre o abordare economică “Caracteristica tendinţei de globalizare cuprinde
internaţionalizarea producţiei, noua diviziune internaţională a muncii, noua mişcare
migraţionistă din din Sud spre Nord, noul mediu concurenţial care accelerează acest proces şi
internaţionalizarea statului … care transformă statele în agenţii ai unei lumi
globalizate”( Robert Cox, apud Jan Aart Scholte, op. cit. p. 15).

68
În fine, pentru a rotunji gama definiţiilor date acestui fenomen, se poate menţiona şi o
tentativă antropologică de delimitare a referinţei conceptului de globalizare “- Globalizarea nu
se referă doar creşterea din punct de vedere obiectiv a interdependenţelor. Ea se referă, de
asemenea, la domeniile cultural şi subiectiv (în special la scopul şi profunzimea
conştientizării lumii ca loc unic)”( Roland Robertson, apud Jan Aart Scholte, op. cit. p. 15).
Ca formulă ad-hoc de definiţie sincretică şi sintetică a globalizării, asumând definiţiile
enunţate mai sus: procesul de includere a tututor statelor şi subiecţilor de drept internaţional,
dar şi a societăţilor şi membrilor acestora în reţeaua de fluxuri de capitaluri, comerciale,
informaţionale, culturale şi de securitate, reţea care este extinsă la scara întregii lumi. O
metaforă care exprimă destul de plastic ultim definiţie este cea lansată la jumătatea secolului
trecut de către McLuhan - “satul global”. Este una din cele mai reuşite expresii care surprinde
această nouă realitate în care trăim în ultimele decenii.
1 II. Aspectele de securitate ale globalizării
În privinţa dimensiunii de securitate a globalizării sunt de făcut câteva foarte scurte
precizări, întrucât este o temă care ar necesita în sine un întreg.
Există opinii diferite cu privire la momentul în care a debutat globalizarea sau
mondializarea cum preferă să denumească fenomenul literatura franceză de specialitate. J.A.
Scholte face în articolul citat o amplă evaluare a punctelor de vedere referitoare la originile
istorice ale globalizării. În plus aş dori să menţionez faptul că în cunoscuta lucrare Temps du
monde (Timpul lumii, în trad. românească, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984) Fernand
Braudel propune epoca marilor descoperiri geografice ca fiind perioada de debut a
mondializării; faptul că Occidentul a fost actorul sub impulsul şi dominaţia căruia s-a realizat
procesul a fost determinat de un curent izolaţionist în cadrul Chinei imperiale de la jumătatea
secolului XV.
Din punct de vedere instituţional, apariţia Societăţii Naţiunilor în urma primului război
mondial a constituit primul pas într-o abordare în plan mondial a problemei păcii şi
războiului. Ideea de sorginte kantiană a preşedintelui Willson care a stat la baza proiectului
Ligii Naţiunilor pleca de la premisa iluministă a unei umanităţii perfectibile şi a existenţei
unei unice societăţi umane. În cadrul acestei comunităţi mondiale, statele, actori raţionali prin
excelenţă, erau în măsură să-şi rezolve diferendele pe cale paşnică. Însă, neparticiparea SUA
la proiectul Societăţii Naţiunilor şi dizidenţele succesive ale Germaniei naziste, Italiei
mussoliniene sau Japoniei şi izbucnirea celui de al doilea război mondial au dus la eşecul
organizaţiei şi, în final, la dispariţia sa. Obiectivele generoase ale asigurării păcii globale şi
prezervării securităţii statelor, asumate de Liga Naţiunilor, au fost preluate de ONU, creată de
69
coaliţia statelor învingătoare în cel de al doilea război mondial. Instituţiile specializate ale
organizaţiei, în primul rând Consiliul de Securitate, aveau şi au în responsabilitate directă,
conform Cartei, gestionarea securităţii şi stabilităţii pe întreg globul. În acest sens,
instrumente specifice de natură juridică, diplomatică şi militară au fost puse la dispoziţia
organizaţiei pentru intervenţia în caz de criză.
Dacă privim dintr-o perspectivă tehnologică globalizarea în domeniul militar şi al
securităţii, trebuie să menţionăm impactul noilor mijloace de comunicaţii şi al descoperirilor
din domeniul ştiinţelor asupra relaţiilor dintre grupurile umane, inclusiv dintre naţiuni. În
acest sens, nu trebuie omis faptul că şi războiul/conflictul este o formă de relaţie între
grupurile umane. Descoperirea telegrafului şi ulterior a celorlalte mijloace de comunicare
(până la Internet şi la reţelele de sateliţi de astăzi) au modificat profund configuraţia
raporturilor inter-umane şi interstatale. Coroborate cu aplicaţiile
Congresul SUA a refuzat ratificarea acordului de participare a Statelor Unite la
Societatea Naţiunilor în domeniul militar ale fizicii nucleare, microbiologiei, chimiei şi
tehnologiilor balistice, aceste descoperiri au dus la atenuarea importanţei factorilor spaţiu şi
timp în economia desfăşurării conflictelor şi misiunilor ulterioare de gestionare a crizelor.
Sistemele de telecomunicaţii prin sateliţi (inclusiv GPS), rachetele intercontinentale cu
încărcătură nucleară, capacităţile aeriene de proiecţie strategică a trupelor au făcut transformat
în realitate dimensiunea de securitate a satului global. Conferinţa pentru dezarmare a ONU,
tratatele de neproliferare şi cele americano-sovietice/ruse privind reducerea arsenalelor
nucleare (SALT I şi SALT II) au încercat o diminuare a pericolului realmente planetar
reprezentat de armele de nimicire în masă (WMD). În ciuda acestora tentative de
reglementare şi control, marile reţele planetare de transport, comerciale şi de comunicaţii sunt
suficient de largi pentru a permite difuzarea în orice colţ al lumii, atât a factorilor materiali cât
şi a celor umani generatori de riscuri şi ameninţări.
III. Regionalizarea şi integrarea regională în contextul globalizării
Teoretizarea şi dezbaterile asupra acestei subiect sunt încă deschise şi extrem de
variate. Tema a fost abordată din multiple unghiuri - politic, economic, cultural/civilizaţional
sau de securitate. Este regionalizare o consecinţă a globalizării sau o ipostază locală a
acesteia? Ori dimpotrivă este o replică a entităţilor politice clasice, respectiv statele-naţiuni, la
provocarea globalizării.
Controversa este încă în actualitate, anumite şcoli de gândire (economice şi
sociologice), optând pentru cea de a doua variantă. Ar merita selectate din multitudinea de
abordări ale fenomenului, trei modele care pleacă de premise de natură securitară ale
70
regionalizării. Karl Deutsch propunea la jumătatea secolului trecut conceptul comunităţii de
securitate (security community) ca factor de catalizare a cooperării între state aparţinând
aceleiaşi regiuni, care împărtăşesc în plus acelaşi set de valori, tradiţii şi principii politice,
etice şi culturale. Modelul teoretic al lui Deutsch are cel puţin două aplicaţii confirmate şi de
actualitate: CEE, respectiv UE, şi Alianţa Nord-Atlantică.
O grilă exhaustivă de lectură a regionalizării o oferă Samuel Huntington în The Clash
of Civilisations. Doctrina de inspiraţie istoricistă a marilor areale de civilizaţie, damnate în
mod inexorabil la confruntare după încheierea războiului rece, este o replică la extrem de
optimista viziune a discipolului său Francisc Fukuyama, unul din marii apologeţi ai
globalizării sub semnul liberalismului şi democraţiei. Deşi aparent confirmată de
evenimentele de la 11 septembrie, viziunea lui Huntington întâmpină dificultăţii în explicare
conflictelor din cadrul fiecăreia din civilizaţiile regionale.
Al treilea model teoretic prin care se poate interpreta, în cheie securitară,
regionalizarea este cel propus de Barry Buzan. Conceptul complexului de securitate (security
complex) lansat de Buzan, prin lărgirea ideii de comunitate de securitate a lui K. Deutsch,
oferă un instrument util de înţelegere a aranjamentelor regionale din diferite zone ale lumii, în
special a celor din perioada post-bipolară. Mecanismul cognitiv şi euristic pus la dispoziţie de
Buzan permite înţelegerea modului în care interdependenţa ameninţărilor conduce la o
interdependenţă între diferiţia actori ai sistemului internaţional în domeniul politicilor de
securitate.
III. Oportunităţi şi provocări în domeniul securităţii în plan regional induse de
globalizare

Dramatizarea excesivă a efectelor negative, în plan regional, a globalizării, practicată


de diferite mişcări şi curente tier-mondiste este cel puţin la fel de contraproductivă precum
apologia acestui proces. Din acest motiv, opţiunea cea mai adecvată ar fi pentru o examinare
cât se poate de echidistantă/neutră a unei potenţiale listă a consecinţelor benefice/negative în
plan local şi regional a globalizării, în domeniul securităţii.
Insistenţa asupra creşterii PIB-ului mondial şi a bogăţiei mondiale, ca urmare a
globalizării, nu este însoţită întotdeauna de o reflecţie suficientă asupra amplificării
disparităţilor sociale şi implicit a apariţiei unor focare de conflict, în diferite ţări şi regiuni, în
urma politicilor de globalizare practicate de marile corporaţii. Dezvoltare economică nu este
sinonimă cu justiţia socială. Guvernările catastrofale din unele state, asociat cu acest ultim
fenomen, au condus la colapsul de facto al unor state şi regiuni relativ prospere ale Africii şi
71
Asia. Miza diamantelor Africii de Vest sau a resurselor minerale din zona Marilor Lacuri,
coroborate cu regimurile pretoriene, a dus la o stare de perfectă anarhie în aceste zone.
Simptomele complementare de natură securitară precum masacrele în masă (genocid în unele
părţi), comerţul cu armamente de diferite tipuri, migraţiile în masă ale populaţiei civile şi
persecuţiile de diferite tipuri aplicate aceleiaşi populaţii sau recrutarea forţată a copiilor în
grupurile de insurgenţi/rebeli sunt cîteva din fenomenele care au însoţit globalizarea la scara
continentului african.
De asemenea, accesul relativ uşor la noile tehnologii din domeniul comunicaţiilor şi
transporturilor face posibilă realizarea unor contacte directe şi a unor formule consistente de
cooperare între diferite ţări, regiuni şi civilizaţii de pe glob. În egală măsură, aceleaşi mijloace
pot deveni vectori de proliferare şi transmitere foarte rapidă a noilor riscuri şi ameninţări. O
întreagă literatură de specialitate a fost consacrată riscurilor asimetrice. Evenimentele de la 11
septembrie sunt o ilustrare tragică a acestor percepţii. Terorismul global este epifenomenul cel
mai expresiv al acestei duble valenţe a globalizării.
Nu în ultimul rând, această interdependenţă inter-regională, sesizată de Buzan şi
adepţii şcolii de la Copenhaga a generat şi premisele unei potenţiale cooperării în domeniul
combaterii noilor riscuri între state şi regiuni cu preocupări, interese şi percepţii de securitate
relativ diferite. Setarea aproape sincronă a agendelor de securitate ale UE, SUA, Rusiei şi
Chinei pe probleme precum combaterea terorismului şi a proliferării WMD sunt o dovadă a
surmontării diferenţelor locale şi regionale pentru a răspunde în mod concertat şi adecvat
riscurilor de securitate induse de globalizare.
În loc de concluzie finală, trebuie subliniat faptul că subiectul
globalizare/regionalizare/integrare este o provocare continuă atît din punct de vedere teoretic
cît şi practic. În aces sens, piste de reflecţii inedite pe această temă ne oferă un cunoscut
politolog francez, Zaki Laïdi. Specialistul francez postulează ipoteza că în noul context
mondial, într-o “lume lipsită de sens”, regiunea se impune ca “le nouvel espace de sens”, în
locul statului care a pierdut monopolul autorităţii legitime, care se construise pe baza ideii de
progres, moştenire a secolului Luminilor. Evoluţiile din cadrul Uniunii Europene sunt de
natură să susţină predicţia specialistului francez, dar cum viitorul este contingent, rămâne ca
evenimentele viitoare să valideze o asemenea ipoteză.

72
ANEXĂ

Prof. univ. dr. ANDREI MARGA

Filosofia Unificării Europene

1. EUROPA ŞI SPECIFICUL EUROPEAN

2. FILOSOFIA CRIZEI EUROPENE

3. DEPĂŞIREA RELATIVISMULUI

4. ŞANSA RENAŞTERII EUROPENE

1. EUROPA ŞI SPECIFICUL EUROPEAN


Cine reflectează asupra unificării europene trebuie să clarifice în prealabil la ce se
referă. Aşadar, ce este Europa?

Dacă luăm în seamă întreaga conotaţie a termenului, nu putem să nu începem cu


mitologia. Potrivit legendei greceşti, Europa a fost fiica regelui Feniciei, a cărei frumuseţe a
suscitat iubirea lui Zeus. Travestit în taur, acesta a răpit-o şi a dus-o în Creta, unde Europa i-a
dăruit trei fii, ce aveau să devină regi sau prinţi: Minos al Cretei, Radamantus al insulelor
Ciclade şi Sarpedon al Luciei. Mai târziu, ea s-a căsătorit cu regele Asterion al Cretei, care i-a
adoptat copiii. Poporul a venerat-o sub numele de Hellotis, iar festivalul numit Hellotia s-a
organizat până târziu pentru celebrarea ei [4] . Din această legendă şi-au luat motive
decoratorii antici, dar şi pictorii renascentişti sau de mai târziu. „Răpirea Europei de către
Zeus deghizat în taur� a fost un motiv pentru Dürer, Tizian şi Tiepolo.

O altă conotaţie a Europei provine din astronomie. Sub acest nume este vorba de al
patrulea satelit, ca mărime, al planetei Jupiter, descoperit de Galilei şi botezat astfel de un
astronom german. Conotaţia care ne interesează mai mult este însă cea geografică. Europa
este continentul penultim în ordinea mărimii (după el urmează Australia), ocupând 10,4

73
milioane kilometri pătraţi. El era locuit, în 1990, de 787,7 milioane de oameni. Mărginit de
Oceanul Atlantic, de Marea Mediterană, Oceanul Arctic, Marea Neagră, Marea Caspică şi
Munţii Urali, Europa preia o cincime din suprafaţa terestră a Pământului. În această suprafaţă
sunt incluse şi insulele şi arhipelagurile ce-i aparţin: Novaia Zemlia, Islanda, Insulele
Britanice, Corsica, Sardinia, Sicilia, Creta, Malta, Cipru. Printre trăsăturile cele mai
proeminente ale acestei suprafeţe sunt de amintit, înaintea celorlalte, caracterul jos al
reliefului, mărimea mijlocie a înălţimilor, buna distribuţie a apei în sânul ei, varietatea
climaterică generată de continua interferenţă a curenţilor polari cu curenţii tropicali,
complexitatea remarcabilă a vegetaţiei

Dar unificarea europeană angajează nu numai o conotaţie geografică, uşor de stabilit, a


Europei. Ea pune în joc, de la început, o conotaţie istorică a termenului, care împleteşte într-
un mod foarte complicat aspecte geografice, aspecte culturale şi aspecte politice. Stabilirii
acestei conotaţii îi consacrăm capitolul de faţă, în care căutăm să răspundem la întrebările:
care sunt frontierele Europei? în ce constă specificul cultural european?

1. Fiecare ne simţim aparţinând unei comunităţi etnice şi unui stat. În ce măsură ne


simţim aparţinând unei etnii, unui stat şi, în acelaşi timp, unui continent? Prin tradiţie, primele
două apartenenţe sunt trăite concret, ele conferind avantaje, drepturi şi obligaţii, în timp ce a
treia a rămas incomparabil mai abstractă. Ea a fost multă vreme un obiect de meditaţie pentru
o seamă de învăţaţi. În deceniile postbelice ea a devenit câmpul de acţiune al elitelor politice
din ţările Europei Occidentale, preocupate să înfăptuiască unitatea economică şi politică a
Europei. Este ea şi, cel puţin, o perspectivă concretă de viaţă a unei mulţimi semnificative a
cetăţenilor Europei Occidentale?

O astfel de întrebare poate fi satisfăcută de acum nu doar cu ipoteze plauzibile, ci şi cu


răspunsuri precise, deoarece Comunitatea Europeană a trecut în ultimul deceniu la aplicarea
sistematică a sondajelor de opinie în materie. Eurobarometrul din 1990 [5] a arătat, de pildă,
că în fiecare din ţările Comunităţii efectivul suporterilor integrării europene este cu mult mai
mare decât cel al adversarilor ei. Danemarca oferea, în acest sens, scorul cel mai slab, de 64%
la 29%, totuşi. Dar, în mod interesant, identificarea emoţională cu Europa este slabă: 34% din
cei interogaţi se declară indiferenţi în cazul retragerii ţării lor din Comunitate, 48% declară că
nu se vor simţi niciodat㠄cetăţeni ai Europei�, o proporţie covârşitoare se mândresc cu
patria lor tradiţională. Se poate admite c㠄mândria naţională� nu exclude „mândria
europeană�, dar nu se poate să nu admitem că există o identificare emoţională cu patria

74
tradiţională mult mai puternică decât cea cu Europa. Este aceasta din urmă condamnată să
rămână o aparenţă abstractă în jurul căreia brodează intelectuali excesiv de idealişti şi
politicieni în căutare de subiecte? Totuşi, nu. Căci Eurobarometrul arată un progres, uneori
foarte încet, dar sigur, al identificării emoţionale europene, încât se poate admite că, în cazul
acestor identificări, nu avem de a face cu constante absolute, ci cu mărimi variabile (este
drept, variabile pe intervale mari).

Dar starea la un anumit moment a opiniei nu este niciodată singurul indicator al


posibilităţilor unei situaţii. Instituţiile ce asigură cadrul raţionării publice şi elitele ce pot
funcţionaliza rolul considerabil al instituţiilor reprezintă o parte esenţială a posibilităţilor şi
sunt un factor esenţial în direcţionarea unei evoluţii. Aceste instituţii sunt existente şi active,
elitele profesionale şi politice angajate sunt în curs de creştere, în întreaga Europă. În acţiunea
lor pe direcţia unificării europene, grupurile de specialişti şi politicienii ce desfăşoară o
acţiune proeuropeană se pot sprijini în măsură crescândă pe categorii în curs de lărgire ale
populaţiei: oameni ce practică turismul, care percep avantajele relaxării frontierelor şi
comunicării între servicii; muncitori, personal tehnic, în general personal calificat, care se
bucură de lărgirea pieţei de desfacere a produselor, ca şi a pieţei de recrutare a forţei de
muncă; populaţia şcolară care fructifică posibilitatea mobilităţilor neîngrădite în timpul
studiilor; birocraţi ce activează în instituţiile europene; intelectuali care văd în unificarea
europeană o şansă pentru generaţiile actuale de a-şi remodela existenţa.

Acţiunea în serviciul unificării europene are însă nevoie de clarificări conceptuale.


Dintr-un punct de vedere, acestea nu pot să nu înceapă cu întrebarea: până unde se întinde
propriu-zis Europa? Se ştie, unificarea europeană a luat startul în Europa Occidentală. Ea a
dus la înfăptuirea sub multe aspecte a „micii Europe�. „Marea Europă� cuprinde, istoric
şi geografic, şi Europa Centrală şi Răsăriteană. Cum se integrează politic această parte a
Europei istorice şi geografice în Noua Europă? Geografic şi, nu o dată, istoric, Europa are ca
frontieră răsăriteană lanţul Uralilor. Cum se raportează ea la această parte, totuşi, a
ansamblului ei?

Nu doar cu precauţia politicianului, ci şi cu o luciditate caracteristică, Richard von


Weizsäcker afirma: „fireşte, sunt de părere că Europa se sfârşeşte la Zidul Berlinului� [6] .
El exprima încă o dată o concepţie asupra Europei care a rămas dominantă în perioada
postbelică, până în 1989. Zidul de la Berlin era semnul frontierei severe ce desparte Europa în
organizări sociale cu valori opuse, susţinute de blocuri militare înarmate cu cele mai

75
sofisticate tehnici nucleare şi electronice. De o parte a Zidului, partea occidentală, liberală, a
construit edificiul Comunităţii Europene, care s-a transformat, în 1993, în Uniunea
Europeană, după un proces complex de reciprocă acomodare a indicatorilor economici, a
legislaţiilor, a politicilor de apărare, externe şi, treptat, a altor politici. Desigur, nici adepţii
concepţiei care identifică Europa cu „mica Europă� nu au ignorat împrejurarea că Europa
geografică şi istorică este mult mai cuprinzătoare. De cealaltă parte a Zidului de la Berlin era
însă o Europ㠄socialistă�, controlată de Uniunea Sovietică, cu o dezvoltare ştiinţifico-
tehnică şi social-instituţională retardată şi cu tradiţii politice asincrone. Nu numai pentru a nu
declanşa iritate reacţii de răspuns, din partea cercurilor conducătoare răsăritene, adepţii
„micii Europe� au evitat să tematizeze „marea Europă�. Retardul modernizării în
Răsărit, noul tribut plătit de ţările din Europa Răsăriteană pretenţiilor Uniunii Sovietice de a
avea o „centură de siguranţă�, fragilitatea tradiţiilor democratice în unele din ele şi, mai
presus, realitatea efectelor sistemului lor politic de după război au determinat, la rândul lor,
rezerve în ceea ce priveşte oportunitatea părăsirii concepţiei „micii Europe�.

Dar chiar în condiţiile în care faimoasa „cortină de fier� atârna în mijlocul Europei,
au fost voci care au cerut conceperea geografică şi istorică a Europei. L-aş aminti aici pe
Heinrich Böll, care a apărat teza după care Europa nu se reduce la Europa Occidentală. „În
cazul noilor idei despre Europa şi al noilor planuri privind Europa mă tem – scria el – că
Europa este definită mereu drept Europa Occidentală, adică trasând graniţele pe Elba, ceea ce,
fireşte, ar fi o nebunie dacă cuvântul şi conceptul Europa sunt luate în serios, inclusiv din
punctul de vedere istoric şi al istoriei culturii. Uniunea Sovietică, vechea Rusie aparţin
Europei; Polonia, Cehoslovacia, toate statele din Balcani aparţin Europei.� [7] Heinrich
Böll, ca, de altfel, şi alţi mulţi adepţi ai concepţiei Europei geografice şi istorice, îşi iau
argumente din împrejurarea că nici o formă de relief nu desparte Europa Occidentală de restul
Europei, precum şi din imposibilitatea factuală de a separa evenimentele hotărâtoare ale
istoriei Europei Occidentale de mersul istoriei în centrul şi răsăritul continentului. Ei îşi iau un
argument în plus dintr-un calcul simplu, care arată că o Europă redusă la mica Europă nu
poate fi sigură în faţa primejdiei, perceptibile, a unei noi migraţii a popoarelor, dinspre
Răsăritul traversat de frământări şi rămas în relativă sărăcie, spre Occidentul raţionalizat şi
atrăgător. Numai o Europă ce cuprinde Occidentul şi Răsăritul continentului – astfel sună
acest argument realist – poate fi visata „casă� pentru fiecare şi poate fi stabilă şi sigură.

76
Sunt, însă, ruşii europeni? Întrebarea se pune, înainte de toate, datorită dimensiunilor
poporului rus, care a putut juca şi a jucat de nenumărate ori în istorie rolul unei entităţi
distincte de întreg restul Europei. La acest factor s-au adăugat şi alţii. Unii sunt constante ale
istoriei ruseşti, precum: îmbrăţişarea ramurii greco-ortodoxe a creştinismului; preluarea
alfabetului chirilic, care a izolat pe ruşi de restul culturii europene; acceptarea
„despotismului oriental� ca formă politică, împrumutată de la tătari; proclamarea unei „a
treia Rome� de către teocraţia rusă, care emite pretenţia de a fi deţinătoarea adevăratei
credinţe; teama, organizată propagandistic, faţă de „contaminarea� cu idei şi habitudini
„străine�; efortul de a înlocui nevoia obiectivă de reformă a structurilor societăţii cu
mobilizări naţionaliste; o aspiraţie, întreţinută de intelectuali foarte influenţi, spre grandoare
imperială, care trece mereu înaintea presantei nevoi de liberalizare. Aceşti factori sunt
profunzi şi puternici şi dau de gândit. Formula celebră a lui De Gaulle, „Europa de la
Atlantic la Urali�, este, evident, în lumina lor, o formulă neprecaută sau, cel puţin, una pur
propagandistică. Căci, aşa cum arată chiar acţiunile din ultimii ani ale Rusiei, pentru
aspiraţiile ei imperiale cadrul bazat pe democratizare al Noii Europe este ceva prea strâmt. Şi
acum este adevărat c㠄pentru ruşii de astăzi Europa este prea mică, prea puţin importantă;
reperul lor este America. Cu ea ei vor să fie măsuraţi, chiar dacă comparaţia nu-i favorizează.
Moscova nu este cosmopolită, ci imperialistă, spune Zinoviev. Europenii trebuie să reflecteze
asupra acestui lucru� [8] .

Problema apartenenţei la Europa trebuie abordată, din multe motive, cu mijloace


teoretice mai precise. Aceasta nu numai pentru a evita naivităţile unor intelectuali, nutriţi de
lăudabile raţiuni istorice şi morale, care sunt tentaţi să vadă Europa pretutindeni între Atlantic
şi Siberia, sau aventurile teoretice ale unor politicieni, nutriţi de comprehensibile raţiuni
tactice, care postulează o Europă de la Atlantic la Urali. Există încă un motiv astăzi, demn de
luat în seamă. Este vorba de graba unor curente naţionaliste din ţările Europei Răsăritene –
care au sesizat întărirea tendinţei proeuropene în aceste ţări şi a presiunii internaţionale în
favoarea ei – de a decreta „apartenenţa la Europa� chiar în condiţiile în care ele cultivă
noua ideologie a naţional-comunismului. Acesta vrea europenizare, dar fără nici o
raţionalizare.

Neprecauta folosire a termenului „Europa� de către intelectuali şi politicieni


occidentali aduce apă la moara naţional-comunismului cosmetizat în europenism. Şi pentru a
face faţă acestuia este necesar şi oportun să distingem între apartenenţa geografică la Europa:

77
plasarea între Atlantic şi Urali, care sunt limitele geografice consacrate ale continentului;
apartenenţa istorică la Europa: participarea la mişcările care au dat formele instituţionale şi
culturale ale continentului, de la crearea polisurilor, trecând prin contactul cu tradiţia iudeo-
creştină, revoluţiile moderne în cunoaştere, economie şi drept, la apărarea fundamentelor
societăţii libere; apartenenţa instituţională la Europa: întruchiparea organizărilor şi legislaţiei
caracteristice societăţii deschise; şi apartenenţa culturală: cultivarea unei atitudini în
cunoaştere şi în viaţa practică caracterizată de încredere în analiza factuală, failibilism şi
cultivarea spiritului critic. Iar dacă distincţiile sunt făcute onest, atunci va trebui să admitem
că, în perspectiva procesului de unificare europeană început după război, apartenenţa
geografică şi apartenenţa istorică nu decid apartenenţa europeană care este acum în discuţie.
Geografia şi istoria sunt condiţii indispensabile, dar, unificarea europeană fiind un proces în
primă linie instituţional şi cultural, apartenenţa europeană se judecă considerând instituţiile şi
cultura. Situarea în geografia şi istoria europeană nu generează automat o europenitate
culturală, după cum o europenitate culturală poate fi găsită şi în ţări care nu aparţin geografic
şi istoric, în sens strict, Europei.

2. Dacă considerăm – nu putem, de altfel, să nu o facem – instituţiile ca obiectivare a


culturii, atunci putem aduce întreaga discuţie privind apartenenţa la Europa pe terenul culturii.
Adăugând însă, de la început, că prin cultură înţelegem aici mai mult decât idei filosofice,
simboluri artistice, teorii ştiinţifice şi programe ideologice. Cultura înseamnă toate acestea,
desigur, dar împreună cu încorporarea lor în forme ale trăirii sociale a vieţii umane. Cultura
presupune producere şi circulaţie de produse ale reflecţiei, sentimentului, cercetării,
imaginaţiei, cu un cuvânt, ale vieţii spirituale. Împrejurarea că un om asimilează, în cazul mai
bun, asimilează şi produce idei, simboluri, constatări, proiecte, face din el un om cultivat. În
procesul unficării europene este însă angajat un concept al culturii individuale, dar şi un
concept al culturii împărtăşite în comun de mulţimile structurate ale individualităţilor, şi în
primul rând acest concept. Putem spune, cu suficientă susţinere din partea faptelor, că aflăm
indivizi de acelaşi nivel cultural în diferite comunităţi naţionale europene, dar nu toate
comunităţile încorporează în structurile instituţionale aceleaşi valori sau nu toate o fac în
aceeaşi măsură. Sub alt aspect privind lucrurile, cultura europeană s-a delimitat de culturile
asiatice, în raport cu care s-a format, tocmai prin faptul că a obiectivat în comportamente şi
instituţii cultura spirituală.

În ce constă cultura europeană? Care sunt caracterele ei specifice? Răspunsul se dă în


general pe baza istoriei culturii europene, printr-o comparaţie cu ceea ce a fost şi este în afara
78
Europei: la început Asia, apoi Africa şi America de Sud, acum Asia şi America, mai ales. În
orice caz, Europa a început să se definească în condiţiile pericolului otoman şi totdeauna ea se
înţelege pe sine raportată la ceva diferit de ea [9] . Se consideră drept perioadă de naştere a
Europei relevante astăzi secolele 11-12, când, exterior, dar şi interior, continentul nostru
consacră o ordine culturală distinctă. „Secolul al 12-lea poate fi socotit cu deplină justificare
drept primul secol al unei noi Europe. În cursul său a devenit perceptibil pentru prima oară
specificul istoriei europene: agon-ul, controversa condiţionată politic, religios, spiritual-
cultural, social şi economic, dintre parteneri care au aceeaşi origine.� [10] Dar specificul a
fost preluat de multe ori în termenii „istoriei spiritului� profilată în secolul trecut şi
concentrată asupra autodesfăşurării spiritului (Geist) şi raporturilor pur spirituale. Formula a
eşuat datorită faptului că a trebuit să postuleze o viziune negeneralizabilă asupra istoriei
spiritului (inspirată de catolicism sau protestantism, iluminism sau paseism) şi să izoleze
spiritul de dinamica sferelor autonomizate ale societăţii moderne (economia de piaţă, tehnica
de producţie bazată pe aplicarea ştiinţei, ştiinţa factuală, ce recurge la explicaţii nomologice,
în serviciul dezlegării de probleme tehnice etc.). Ea a fost reluată, cu unele amendamente, în
efortul de a regăsi, împotriva acţiunii antieuropene a extremismelor politice din anii treizeci,
identitatea spirituală a Europei [11] şi rămâne utilă într-un astfel de context. Dincolo de el,
formula produce doar generalizări prea puţin operaţionalizabile, hrănite de un idealism vetust.
Evident, oamenii de acţiune (politicieni, întreprinzători, birocraţi) au nevoie de un alt concept
al Europei decât cel elaborat pe baza istoriei spiritualităţii.

Adesea, însă, ei se satisfac cu un concept pur tehnic al apartenenţei culturale la Europa


şi, nu o dată, cu el, cu un concept reductiv al Europei. Conform acestuia, Europa înseamnă
participare la alianţe politice, blocuri militare, organizaţii economice nominalizate. Nu sunt
motive raţionale pentru a diminua importanţa crucială a acestei participări. În definitiv, orice
concept, inclusiv cel al Europei sau al unificării europene, trebuie să se lase reperat în
aranjamente instituţionale sau, cel puţin, în reguli de acţiune şi norme de comportament. Dar
Europa este legată nu numai de stări de fapt, ci şi de idealuri definitorii. Ca urmare, „ceea ce
este gândit propriu-zis cu Europa trebuie să se afle între idealismul nebulos şi comunitatea de
interese pur pragmatice. Numai dacă ea este mai mult decât unul sau cealaltă, Europa poate
prezenta pentru o lungă perioadă un scop în acelaşi timp real şi ideal al unei acţiuni politice
impregnate moral. Realul pur, fără o idee formatoare, morală, nu dă rezultate; dar idealul care
nu are vreun conţinut politic concret rămâne ineficace şi gol [...] Numai dacă prezintă o

79
sinteză a realităţii politice şi a idealităţii morale, conceptul ŤEuropať poate deveni o forţă
capabilă să marcheze realitatea pentru viitor" [12] .

Care sunt, aşadar, în lumina acestor preliminarii, caracterele specifice ale Europei? În
ce constă specificul cultural european? Fără a reconstitui istoria opiniilor privind specificul,
vreau să evoc mai întâi câteva opinii articulate, rămase în fapt de referinţă, pentru a situa cât
se poate de precis analiza de faţă şi punctul de vedere pe care îl apăr. Europa a fost
identificată cu catolicismul, până la acţiunea reformatoare a lui Luther, care a creat o
alternativă la catolicism înăuntrul creştinismului. Novalis mai relua această identificare în
formularea „creştinătatea sau Europa� (1799), dar ea era deja de multă vreme subminată.
Cu o viziune cuprinzătoare asupra istoriei universale, Hegel a specificat Europa prin
conştiinţa libertăţii individuale apărute în sânul ei – o libertate ce se obiectivează în voinţă şi
acţiune. El pleca în acest demers de la principiul general, conform căruia „lumea este
imperiul spiritual în fiinţarea sa în fapt, imperiul voinţei, care îşi produce existenţa� [13] .Nu
este vorba aici de voinţa înţeleasă ca şi capriciu – dependentă doar de senzualitate, instinct
etc. – ci de o voinţa care a asimilat ceea ce este general. Pe baza conceptului ei, Hegel
delimitează Europa în raport cu Asia, care o precede nemijlocit în desfăşurarea spiritului
universal. „Cea mai înaltă figură care a plutit în faţa concepţiei greceşti este Ahile, fiul
poetului, tânărul adolescent homeric din războiul troian. Homer este elementul în care trăieşte
lumea grecească, precum omul trăieşte în aer. Viaţa grecească este o adevărată înfăptuire
tinerească. Ahile, poeticul, tânărul, a iniţiat această viaţă, şi Alexandru cel Mare, tânărul real,
i-a încheiat ciclul. Ambii ne apar în luptă contra Asiei. Ahile, ca figură centrală în expediţia
naţională a grecilor contra Troiei, nu stă în fruntea ei, ci este supus regelui regilor, căci el nu
poate fi conducător fără a primi contururi fantastice. Dimpotrivă, cel de al doilea tânăr,
Alexandru, cea mai liberă şi mai frumoasă individualitate care a apărut vreodată în realitate,
păşeşte în fruntea vieţii tinereşti, matură în sine, ducând la îndeplinire răzbunarea contra
Asiei." [14]

Protestantismul a scindat Europa din punct de vedere religios, Revoluţia franceză a


scindat-o din punct de vedere politic. Ştiinţa modernă, experimentală, nomologică, cantitativă,
a scindat-o din punctul de vedere al modalităţilor de cunoaştere. Hegel şi-a reprezentat
specificul european legând primele două alternative de tradiţie, protestantismul şi Revoluţia
franceză. A treia el nu a mai considerat-o. Cu Nietzsche, această altă specificare a Europei,

80
prin modalităţile de cunoaştere îmbrăţişate, îşi face loc în discuţia asupra specificului ei
cultural.

Ce este, aşadar, Europa? Iar Nietzsche răspunde: „cultură greacă, crescută din
elemente tracice, feniciene, elenism, filoelenism al romanilor, imperiu creştin al acestora,
creştinism purtător de elemente antice, elemente din care rezultă în cele din urmă nuclee
ştiinţifice, din filoelenism rezultă un filosofism: pe cât se crede în ştiinţă, este vorba de
Europa. Romanitatea a fost lăsată în urmă, creştinismul a pălit" [15] . El nu mai sprijină
Europa pe o tradiţie, ci pe mai multe şi configureaz㠄conceptul cultural al Europei�.
America îi apare drept „ţara fiică, culturii noastre�, iar Rusia drept „ceea ce curge din
Europa spre Asia�. Ţin de acest concept numai „acele popoare şi părţi de popoare care au
trecutul comun în grecism, romanitate, iudaism şi creştinism� [16] . Europa culturală nu se
suprapune cu Europa geografică. Ea nu se suprapune nici chiar cu Europa Occidentală, care,
în optica lui Nietzsche, apare drept o decădere în raport cu ceea ce propriu-zis înseamnă
Europa: „Grecismul slăbit, romanizat, devenit grosier, decorativ, apoi acceptat de
creştinismul slăbit ca tovarăş de drum în forma unei culturi decorative, răspândit cu forţa
printre popoare necivilizate – aceasta este istoria culturii occidentale� [17] . Din punct de
vedere cultural, Europa Occidentală este, în optica lui Nietzsche, un triumf al elenismului şi
filoelenismului roman asupra tragismului grec, o convertire a creştinismului într-o tradiţie
formativă birocratizată, cu un cuvânt, o „elenizare într-o împătrită grobienizare şi privare de
fundament� a grecismului [18] .

Ceea ce acuza Nietzsche în Europa Occidental㠖 încremenirea vieţii în structuri rigide


dictate de ideologii particulariste (naţionalism, socialism, conservatorism etc.) şi birocraţie – a
devenit caracteristica de bază a vieţii europene în secolul trecut şi s-a transmis secolului
actual, ducând la primul război mondial. Sesizând tendinţa, Max Scheler, cu Geniul războiului
şi războiul german (1914), a reluat reflecţia asupra unităţii Europei. El observă că perceperea
unităţii este împiedicată de la început de termenii polari „naţionalism� şi
„internaţionalism� (sau „cosmopolitism�) în care se preiau îndeobşte problemele vieţii
europene. Aceşti termeni şi strategia de abordare care i-a produs vor trebui acum străpunşi,
spre a parveni la „unitatea� Europei. În ce constă această unitate? Evident, ea nu este una
geografică (căci nu tot ce este în Europa geografică ţine de Europa culturală), ea nu este o
unitate rasială (căci, din punct de vedere rasial, europenii sunt un amestec de celţi, romani,
slavi, germani etc.). Europa este o unitate ce are „drept nucleu o anumită structură a

81
spiritului, de pildă, o formă determinată a ethos-ului, un fel determinat de a aborda lumea ca
întreg şi de a forma, prin activitate, lumea� [19] . Această structură face din Europa o
Liebes- und Geistesgemeinschaft, care nu se lasă redusă la vreo ţară sau naţiune determinată.
Continentul nostru este un „cerc cultural (Kulturkreis)�, o unitate spirituală, înainte de a fi
o unitate de alt ordin. Max Scheler respinge identificarea nucleului acestei unităţi spirituale cu
capitalismul modern, asumând Europa ca o spiritualitate caracterizată de autonomia valorilor
şi recunoaşterea de legi şi reguli generale, care susţin valoarea fundamentală a solidarităţii.

După al doilea război mondial, în care Europa s-a apropiat de prăbuşirea deplină şi
transformarea ei într-o colonie pentru puteri din afara ei, reapropierea Europei liberale a
devenit o chestiune urgentă. În context, Europa a fost concepută pe linia posibilităţilor oferite
individului. Max Horkheimer a exprimat această optică indicând două note ale conceptului de
Europa: o individualizare asigurată de reflexivitate („timp liber, meditaţie, libertate pentru
melancolie şi multe altele�) şi umanismul. „În timp ce măreţia gândirii americane constă în
aceea că, în optica ei, omul liber trebuie să fie apărat în drepturile sale, că el nu trebuie atins
în acestea, că el este legislatorul şi nici un dictator nu-i poate ordona, umanismul european
pretinde şi desfăşurarea deplină a tuturor acestor forţe încât el să-şi împlinească determinarea
sa.� [20] Pentru cei ce au reflectat asupra Europei în perioada postbelică, reperul de
specificare nu mai putea fi doar Asia, cum a fost încă la începutul secolului. Între timp
America crease o alternativă la cultura europeană şi nu mai putea fi considerată doar ca o
„ţară fiică� a acesteia.

Deja europenii lucizi ai anilor douăzeci au luat în considerare noua situaţie atunci când
au căutat să specifice Europa. Cel mai explicit se petrece acest lucru la unul din iniţiatorii
mişcării paneuropene, Richard Coudenhove-Kalergi. El considera că America şi Rusia au
păşit pe calea societăţilor colectiviste încât Europa se specifică prin preeminenţa acordată
indivizilor în organizarea vieţii. „Între colectivismul capitalist al Americii şi colectivismul
comunist al Rusiei, Europa rămâne ţara sfântă a individualismului, a personalităţii, a
libertăţii.� [21] În mod explicabil prin stadiul în care se afla în Europa cunoaşterea Americii,
Richard Coudenhove-Kalergi, asemenea altor intelectuali ai generaţiei sale (Heidegger, de
pildă), eticheta fără rezerve America drept „colectivism capitalist�. Toţi se înşelau, sub
impresia terifiantă pe care le-a produs-o evoluţia societăţii moderne spre societăţile de masă.
În fapt, America prezenta mai curând acel „individualism colectiv� pe care Europa se
străduieşte azi să-l edifice.

82
Să lăsăm însă la o parte acest aspect şi să observăm că, plecând de la ideea
individualismului european, Richard Coudenhove-Kalergi a proiectat asupra întregii istorii
europene lupta pentru libertatea persoanei. „Istoria Europei – scrie el – este un lanţ de lupte
pentru libertate [...] Individualismului european îi corespunde cultul european al personalităţii
şi evaluarea personalităţii ca Ťfericire supremă a copiilor pământuluiť. Fiecare european se
străduie să fie o personalitate, un om diferenţiat şi desfăşurat, căruia nu constrângerea
exterioară, ci legea sa interioară îi impune limite şi forme. Această evaluare a personalităţii se
exprimă în arta, religia şi politica europeană. Este scopul democraţiei europene de a asigura
fiecărui individ, pentru desfăşurarea personalităţii sale, atâta libertate câtă se poate pune în
acord cu libertatea celorlalţi oameni. Întregirea libertăţii este responsabilitatea, fără de care
orice democraţie devine anarhie.� [22] Coloanele de susţinere ale individualismului
european sunt trei: „Creştinismul i-a dat Europei adâncime, grecismul i-a dat formă,
germanitatea i-a dat putere. Dar toate aceste trei dimensiuni şi elemente se întâlnesc într-un
punct al sufletului european: libertatea� [23] .

Astăzi putem specifica şi mai precis Europa, de pe o bază factuală mai completă şi o
bază comparativă mai largă. Dovadă, noile specificări pătrund mai în profunzime şi obţin
concepte din perspective mai puţin tributare contextelor. Vreau să rezum câteva dintre
specificările reprezentative pentru perioada postbelică, formulate în diferite părţi ale Europei
(şi sprijinite, deci, pe experienţe particulare oarecum diferite) şi în optici variate. Astfel,
André Philip, în Pentru o politică europeană (1958), specifica cultura europeană prin trei
concepte: „conceptul grec al individualităţii�, „conceptul roman al justiţiei şi al
cetăţeanului� şi „conceptul biblic al persoanei umane� [24] . Cardinalul Ratzinger
specifică aceeaşi cultură prin patru concepte ce ţin de moştenirea ei: „moştenirea greacă�
(„diferenţa dintre Bun şi bunuri, adică acea diferenţă în care este dat în acelaşi timp dreptul
conştiinţei morale şi relaţia reciprocă dintre ratio şi religo�); „moştenirea creştină";
„moştenirea latină�; „moştenirea epocii moderne� („separarea între credinţă şi
legislaţie�). El determină Europa sub patru teze: a) „constitutivă pentru Europa este, de la
începutul ei în Elada, coordonarea interioară dintre democraţie şi eumonie, a dreptului
nemanipulabil�; b) „dacă eumonia este presupoziţie a capacităţii de a vieţui a democraţiei,
opusă tiranilor şi ochlocraţiei, atunci, la rândul ei, eumonia are ca presupoziţie fundamentală
veneraţia comună şi obligatorie pentru dreptul public a valorilor morale şi a lui Dumnezeu�;
c) „renunţarea la dogma ateismului ca premisă a dreptului public şi a formării statului şi o
veneraţie, inclusiv public recunoscută, a lui Dumnezeu ca temei al ethosului şi dreptului
83
înseamnă renunţarea atât la naţiune, cât şi la revoluţia mondială ca summum bonum�; d)
„pentru Europa, recunoaşterea şi asigurarea libertăţii de conştiinţă, a drepturilor omului, a
libertăţii ştiinţei şi, de aici, a societăţii umane bazată pe libertate, trebuie să fie constitutive�
[25] .
Richard Löwenthal, în Specificul, situaţia, forţa şi şansele Europei (1985), specifică
cultura europeană prin câteva reprezentări valorice fundamentale. Ele cuprind „asumarea
raţiunii ca şi cheie pentru înţelegerea ordinii lumii; a individului, care este născut cu drepturi
inalienabile şi răspundere de care nu poate fi scutit; a comunităţii în care se intră pe bază
voluntară, ce nu se sprijină doar pe legături de sânge, dar care izbuteşte totuşi să oblige; a
ordinii de drept, care trage frontiere între sfera individului şi a comunităţii; şi a muncii,
inclusiv a muncii fizice, care nu a mai fost înţeleasă ca simplu rău necesar, ci ca şi conţinut
dătător de sens al vieţii� [26] .
Constantin Noica, în De dignitate Europae (1988), a specificat cultura europeană prin
cultivarea unei individualităţi căreia i se recunoaşte capacitatea de a produce şi institui
generalul, o individualitate care realizează continuu, prin apercepţie, o „unitate sintetică� a
lumii şi, prin aceasta, a sa, o unitate ce se diversifică continuu [27] . În sfârşit, Jan Patočka, în
Europa şi moştenirea sa (1988), specifică cultura europeană din punctul de vedere al filosofiei
istoriei, drept cultivare neabătută a reflexivităţii, ce caută mereu temeiul ultim al lucrurilor.
Ideea sa fundamentală era aceea c㠄în realitatea europeană, reflexia radicală, care a apărut
doar în Grecia, luptă cu experienţa nereflectată, nefilosofică, o formează, se confruntă cu ea în
chipuri mereu noi, iar procesul acestei confruntări este cel care determină destinul interior şi
exterior al Europei� [28] .

3. Specificarea culturii europene s-a făcut la început în raport cu Asia, iar mai recent
în raport cu Asia şi America. Între timp, Europa însăşi s-a schimbat. Despărţirea de vechea
Europă a devenit ea însăşi un reper pentru definiţia ce se caută. Sub termenul vechea Europă
s-a înţeles, de către istorici, filosofi şi artişti, Europa, stilizată prin imaginaţie şi
conceptualizare, a întreprinzătorilor mici şi mijlocii, stăpâni pe iniţiativele şi travaliul lor,
încrezători în posibilitatea de a soluţiona cu argumente factuale problemele de viaţă şi de a
găsi împreună, reuniţi ca public, în instituţiile statului naţional, direcţia cea bună. Termenul îl
găsim la Metternich, la Burckhardt, sentimentul părăsirii „vechii Europe� îl avea foarte
clar Goethe, dar descrierea cea mai precisă a despărţirii de vechea Europă o găsim la
Proudhon: „Astăzi civilizaţia este cu adevărat într-o criză, căreia i se găseşte în istorie o
unică analogie, criză care a determinat apariţia creştinismului, scrie el. Toate tradiţiile sunt
84
uzate, toate credinţele sunt tocite, pe de altă parte noul program nu este încă elaborat şi nu a
pătruns încă în conştiinţa maselor. De aici provine ceea ce eu numesc disoluţie. Aceasta este
cea mai înfricoşatoare clipă în existenţa societăţii umane. Totul se reuneşte în jurul oamenilor
care vor binele pentru a-i face neconsolaţi: prostituţia conştiinţelor, triumful mediocrităţii,
amestecul adevărului şi falsului, comerţul cu principii, josnicia pasiunilor, delăsarea
moravurilor, oprimarea adevărului, răsplătirea minciunii [...]. Îmi fac puţine iluzii şi nu mă
aştept ca deja mâine în ţara noastră, ca printr-o minune, să renască curajul exprimării
părerilor, buna-credinţă a ziarelor, moralitatea guvernului, raţiunea cetăţenilor şi simţul
comunitar al plebeilor� [29] .

Ce s-a petrecut, în fapt? Europa prezenta semnele intrării într-o epocă de confruntare
şi, pe de altă parte, semnele începutului unei revoluţii tehnologice ce schimba profund vechile
organizări ale producţiei, dar şi ale comerţului şi vieţii sociale. Individualitatea armonioasă pe
care Goethe o postulase pentru trecutul european, îndepărtat, dar şi recent, nu mai putea fi
socotită o caracteristică a actualităţii europene, chiar dacă rămâne o reprezentare specifică
culturii ei. În această reprezentare, de altfel, generaţia următoare de intelectuali europeni şi-a
pierdut încrederea. Ea a profilat nihilismul european. „Ceea ce Goethe putea prevedea, încă
din substanţa sănătăţii, cu o privire liniştit cunoscătoare, a urcat deja la două decenii după
moartea sa la rangul tablourilor apocaliptice ale marilor îndureraţi: ale lui Baudelaire şi
Kierkegaard, Dostoievski şi Nietzsche.� [30] Toţi au trăit sentimentul dislocării ierarhiei de
valori în jurul căreia a fost edificată Europa modernă şi al sfârşitului unei lumi. Raţionalismul
l-au denunţat viguros în favoarea scepticismului, ierarhiei şi licitării artei ca formă supremă a
cunoaşterii. Iar în sfera artei, formele ataşate ideii unui cosmos al vieţii umane au fost
abandonate manifest, locul lor fiind luat de formele trăirii pur subiective a realităţii.

Dar nu numai despărţirea de vechea Europă a devenit un reper pentru specificarea


Europei, ci şi o altă deplasare în istoria europeană: încercarea de a scoate Europa din
europenism. Ea a fost făcută de naţional-socialism, într-o formă, şi de comunism, în altă
formă. Ambele aparţin, ca fenomene cuprinzătoare, trecutului; dar ele rămân, chiar dacă
marginal, prezente în manifestările intelectuale ale Europei de astăzi. Prima formă conţine un
apel la părăsirea componentei umaniste şi creştine, raţionaliste şi luministe a culturii europene
prin revenirea manifestă la ceea ce a precedat genetic cultura europeană sau a rămas
contemporan ei. Acest apel a fost şi este susţinut de personalităţi şi direcţii intelectuale ce au
motivaţii diferite: de la moraliştii „eroismului popular� al naţional-socialismului din

85
Germania anilor treizeci şi din Europa de mai târziu, trecând prin reevaluarea „gândirii
sălbatice� din antropologia lui Lévi-Strauss, la „noii filosofi� francezi ai anilor şaptezeci
şi, mai recent, la unele personalităţi din postmodernismul anilor optzeci. Dincolo de
substanţiale diferenţe, aceste personalităţi şi direcţii prezintă cultura europeană ca una
dominată de creştinism şi, prin aceasta, de o exigenţă la autoformare prin disciplinare de sine,
care ar fi sinonimă cu obedienţa faţă de autorităţi ipostaziate sau ar predispune la astfel de
obedienţă. A doua formă conţine un apel la părăsirea componentei liberale şi individualiste, a
raţionalismului critic întemeiat pe abordări factuale şi îmbrăţişarea manifestă a unui
colectivism în care cultura europeană tradiţională ar fi depăşită. Ea promite o Europă în care
diferenţierea lăuntrică şi toate antinomiile tradiţionale ale culturii europene ar fi trimise la
muzeu. Pe rând, mai multe direcţii intelectuale au anunţat divorţul de Europa consacrată
istoric: ateismul, care s-a organizat în jurul divorţului de creştinism, naţionalismul, care s-a
organizat în jurul părăsirii conştiinţei unităţii europene, comunismul, care s-a organizat în
jurul divorţului de valorile vieţii individuale. Şi aici, peste diferenţe, direcţiile prezintă cultura
europeană ca una dominată de individualism şi, cu aceasta, de un spirit libertar care ar răvăşi
continuu şi ar periclita comunităţile, încât această cultură trebuie să fie pur şi simplu
abandonată.

4. După preliminariile menite să precizeze repere şi să situeze analiza, se poate pune în


mod direct întrebarea privind specificul cultural european. Satisfacerea ei cade adesea în
eseistică impregnată de trăiri legate de contexte, ce surprinde aspecte parţiale ale culturii
europene, fără a fi capabilă să o determine. Este timpul, însă, să se încerce abordări
sistematice, pe fondul procesului de unificare europeană şi satisfăcând nevoile de clarificări
conceptuale ce apar în cadrul său, folosind approach-ul teoriei sistemelor, care rămâne apt să
descrie ceea ce este relevant într-o situaţie.

Plec, în orice caz, în specificarea culturii europene, de la conceperea societăţii ca un


sistem compus din subsisteme finalitare, diferite sub aspectul performanţei specifice şi, în
consecinţă, al criteriilor de testare a propoziţiilor şi acţiunilor. Am în vedere subsistemele:
tehnica de producţie, ce potenţează rezultatele cheltuirii de energie umană; economia, ce
produce bunurile care acoperă nevoile populaţiei; administraţia, ce asigură organizări eficace
ale activităţilor într-o comunitate; politica, ce procură legitimitatea opţiunilor fundamentale;
cultura spirituală, ce generează motivaţiile indispensabile funcţionării instituţiilor. Un sistem
ale cărui subsisteme ating aceste performanţe este, evident, de preferat unuia ale cărui
subsisteme le ating mai puţin sau eşuează în atingerea lor.
86
Este tentant – în virtutea facilităţii procedeului – să se aleagă unul din aceste
subsisteme şi să se specifice cultura europeană plecând de la condiţiile de posibilitate ale
performanţei lui specifice. Acesta este, de altfel, procedeul folosit frecvent în specificările
culturii europene realizate de filosofi ataşaţi postulatului unei unităţi ce se desfăşoară şi se
diversifică în toate cele ce sunt. Patočka şi Noica sunt exemple în acest sens. Ei obţin
concepte de specificare atrăgătoare şi, în aparenţă, profunde, dar care, la drept vorbind, nu mai
pot specifica îndeajuns cultura europeană sau, cel puţin, lasă un spaţiu întins unor concepte
contrare, alternative. În general, însă, filosofiile ce se organizează în jurul postulatului unei
unităţi ce se desfăşoară, fenomenalizându-se, în toate cele ce sunt, nu permit descrieri destul
de specifice de situaţii. Astăzi li se preferă, pe drept, filosofiile organizate în jurul ideii
interacţiunii de instanţe multiple, cu performanţe diferite. Aşa cum indică experienţele deja
făcute, nu se pot obţine analize destul de profunde apte să ofere baza pentru programe de
acţiune viabile, dacă se aplică vreo reducţie monistă. Nici monismul economiei, nici
monismul culturii spirituale, ca şi oricare alt monism, nu permit specificarea culturii europene
şi, pe această bază, un program viabil de promovare a ei.

Considerând cultura europeană, în înţelesul dat, ca ansamblu al ideilor, simbolurilor,


teoriilor ce se regăsesc în trăirea socială a vieţii, se pot delimita subsistemele: competenţa
tehnică; comportamentul economic; îndemânarea administrativă; acţiunea politică; cultura
spirituală. Pe terenul acestor subsisteme putem specifica cultura europeană şi pe ele este de
întreprins astăzi specificarea.

Cultura europeană conţine un concept al ştiinţei pe care l-a împărtăşit cu culturi ale
lumii vechi: ştiinţa este cunoaşterea „cauzelor finale� ale lucrurilor, care le explică
indicând destinaţia lor într-un scenariu cuprinzător al lumii. Aristotelismul a fost expresia
sistematică a acestei înţelegeri a ştiinţei în cultura europeană. Dar această cultură a generat şi
un alt concept al ştiinţei, aşa-numita ştiinţă modernă a naturii, care capătă profil metodologic
prin Kepler, Galilei şi Newton. Caracterizată ca parte a culturii, ştiinţa modernă a naturii a
însemnat: cunoaşterea bazată pe experienţă şi orientată spre identificarea cauzelor eficiente
ale lucrurilor; cunoaşterea care ţinteşte mereu să atingă maturitatea – adică identificarea de
corelaţii cu caracter de lege între cauze şi efecte; cunoaşterea călăuzită de un interes imanent
la luarea sub control şi metamorfozarea lucrului cunoscut; cunoaşterea matematizată a
corelaţiilor logice dintre lucruri. Cultura europeană a produs pentru prima oară o ştiinţă ca şi
cunoaştere factuală orientată spre reprezentarea cauzelor eficiente, cu caracter de lege,

87
exprimabile matematic, şi pusă în serviciul rezolvării de probleme tehnice, al controlării şi
metamorfozării lucrurilor.

Această ştiinţă a influenţat-o profund şi o specifică. Prin ştiinţa modernă ea a şi


influenţat cel mai mult alte culturi. „În toate celelalte domenii Europa a exercitat, într-
adevăr, o influenţă adâncă asupra altor cercuri culturale – iar afirmaţia este valabilă pentru
religie şi artă, încă mai mult pentru politică, drept şi economie; dar dominaţia ideilor
dezvoltate în Europa nu a fost niciodată totală, totdeauna rămânând un rest semnificativ de
idei proprii, încât elementele europene au fost contopite de cele mai multe ori cu tradiţii
culturale proprii. Cu totul altfel s-au petrecut lucrurile în ştiinţa naturii şi în tehnică: aici
teoriile exportate din Europa, metodele de încercare şi tehnicile de producţie au ajuns la o
dominaţie mondială nelimitată şi au suprimat fără limită tradiţii locale.� [31]

Ştiinţa modernă a naturii a pus la îndemâna oamenilor legile cauzalităţii eficiente a


lucrurilor, în vederea controlării şi metamorfozării lor. Ea a trimis la muzeu tehnici
tradiţionale de producţie şi a creat maşini şi automate şi, în sens cuprinzător, aparate tehnice
de producţie. Idealul pe care ea l-a alimentat a fost cel al maşinii cu consum minim şi prestaţie
maximă. Perpetuum mobile a rămas idealul. Sfera posibilului şi sfera dezirabilului ea le-a
lărgit atât de mult, încât numai o limită a mai rămas: legile imanente lucrurilor înseşi.
Lărgirea a însemnat un nivel mereu nou al posibilităţilor maşinilor şi automatelor de a executa
operaţii şi de a rezolva probleme.

Între timp şi Europa a păşit în epoca civilizaţiei tehnice. Evenimentul întăreşte şi


suplimentează ceea ce cultura europeană a produs şi apoi a răspândit: condiţionarea
competenţei productive de o mereu ascendentă competenţă tehnică. Aparţii în fapt culturii
europene realizând continua pliere şi, în cazul optim, participarea la crearea tehnicii de
producţie şi, în general, a noi niveluri ale competenţei tehnice de producţie. Comportamentele
economice au fost şi au rămas variate din punctul de vedere al motivaţiilor lor interioare şi al
organizării lor exterioare. De la primitivii care se mulţumeau să culeagă fructele oferite de
natură, trecând prin ţăranii diferitelor epoci ale istoriei europene, mulţumiţi sau forţaţi de
împrejurări să se mulţumească cu o producţie ce abia acoperă nevoile lor de supravieţuire de
la un an la altul, la „muncitorul� comunist, pentru care „participarea la munca
colectivă� este mai importantă decât randamentul ei, avem un anumit comportament
economic. Cultura europeană a lăsat în margine acest tip de comportament economic, punând
în mişcare şi consacrând un cu totul altul. Este comportamentul caracterizat de raţionalitate
88
economică, adică format astfel încât să permită un calcul, iar rezultatul să fie un plus al
rezultatelor în raport cu ceea ce este investit. Acest comportament s-a identificat la origine cu
ceea ce în înţelesul clasic s-a numit „capitalism�. În fapt, el se confundă cu
comportamentul economic raţional al întreprinzătorului, aşa cum el a fost iniţiat în cultura
europeană. Max Weber l-a descris, chiar dacă în termeni care astăzi nu mai sunt destul de
precişi, astfel: „Acolo unde se năzuieşte în mod raţional la competiţie capitalistă, acţiunea
corespunzătoare este orientată spre calculul capitalului. Aceasta înseamnă: ea este inserată
într-o aplicare conform unui plan a rezultatelor utile de competiţie în aşa fel că randamentul
socotit conform bilanţului al întreprinderii trebuie să întreacă [...] mijloacele de competiţie
obiectuale aplicate prin schimb (iar în cazul întreprinderii durabile trebuie să întreacă mereu,
din nou)� [32] . Calculul ce alcătuieşte miezul comportamentului economic european este
subordonat valorii aparent prozaice a rentabilităţii. Ea s-a instalat în cultura europeană ca un
adevărat principiu – principiul randamentului –, a smuls-o pe aceasta din proximitatea altor
culturi şi a plasat-o pe un drum propriu. Nu poţi aparţine acestei culturi dacă principiul
randamentului este ignorat sau subestimat.

Întreprinzătorul individual a apărut în cultura europeană, dar ea rămâne legată de


principiul randamentului, care l-a călăuzit. Experienţele istorice pe care ea le-a făcut (etatizări
maxime ale proprietăţii, socializarea principalelor mijloace de producţie, comunizarea
producţiei şi consumului etc.) au arătat că numai iniţiativa privată este compatibilă cu
principiul randamentului. Suprimarea ei duce la abolirea principiului. Dar iniţiativa privată
presupune întreprinzătorul individual, însă nu exclusivitatea lui. În orice caz, totuşi, şi pentru
întreprinzătorul individual de la un anumit nivel al întreprinderii lui, şi pentru întreprinzătorii
ce funcţionează în asociere, şi pentru sectoare ale societăţii sau pentru societate ca întreg
apare problema coordonării eforturilor, iniţiativelor multor oameni, distribuite pe suprafeţe
întinse, având competenţe profesionale diversificate, cu un cuvânt problema administrării. Ea
se dezleagă pe baza aceluiaşi calcul, al rentabilităţii economice. Nu aparţii culturii europene
dacă administraţia propriei societăţi nu trece examenul acestei raţionalităţi.

Cultura europeană a pus însă indivizii liberi în poziţia de subiecţi ai calculului


rentabilităţii. Ea conţine o cultură a administrării eficiente sprijinită pe o cultură a dreptului
caracterizată de personalism, legalism şi formalism. În sânul ei individul este subiect,
referinţă şi scop al reglementărilor juridice; decizia asupra relaţiilor sociale se supune
regulilor de drept, a căror elaborare şi promovare revin statului; cazurile sunt abordate
plecând de la reguli generale şi, într-un anumit sens, abstracte, ce alcătuiesc împreună o
89
organizare formală a dreptului [33] . Această cultură a dreptului este, la rândul ei, un produs
al culturii europene şi rămâne legată de specificul ei. Aparţii culturii europene atunci când
cultura dreptului promovează individul ca subiect şi scop al dreptului, suveranitatea şi
generalitatea legii.

Cultura dreptului stă, în definitiv, pe suportul unei concepţii asupra omului şi, în fapt,
invers, concepţiile asupra omului se formează şi se exprimă, istoriceşte privind lucrurile, în
legătură cu concepţii asupra omului care iau forma „aerată� a filosofiilor şi religiilor.
Afirmaţia este valabilă cu atât mai mult în cultura europeană, care a autonomizat sferele şi
valorile, dar a şi evidenţiat limpede legăturile lor interioare. Înăuntrul ei, demnitatea persoanei
umane, conceptul filosofic al raţiunii şi recunoaşterea practică a unui status individului în
comunitatea politică din care el face parte au fost diferenţiate, însă au rămas continuu în
legătură. Dar ceea ce a specificat, cel puţin de la Renaştere încoace, cultura europeană, a fost,
sub aspectul de care ne ocupăm acum, aşezarea sferelor şi valorilor pe temelia libertăţii
individuale şi conceperea acestei libertăţi ca autonomie. S-a spus, de aceea, c㠄autonomia
este conceptul european al libertăţii� şi c㠄drepturile la libertate sau drepturile cetăţeneşti
se leagă cu o imagine asupra omului cu totul determinată, cu omul ca cetăţean căruia îi sunt
asigurate anumite bunuri fundamentale. Acestea sunt prescrise mereu global cu prima
formulă: viaţă, libertate, proprietate� [34] . Aparţii culturii europene asigurând, prin
reglementările de drept, aceste bunuri fundamentale.

Autonomia persoanei umane nu este în cultura europeană echivalată în vreun fel cu


dictatul capriciilor şi al arbitrarului. Ea nu se confundă cu triviala deviz㠄fac orice din ceea
ce îmi place, căci sunt liber�. Aşa cum Kant a observat, autonomie este un termen compus
din „auto� şi „nomie� şi semnific㠄a-ţi da legea�, dar este vorba de o lege, adică de
o regulă ce conţine caracterul generalităţii şi, implicat, al reciprocităţii. Autonomia
„scoate� în fapt individul din sfera privată şi-l pune în interacţiune cu sfera în care el se
întâlneşte cu ceilalţi indivizi, cu sfera publică. Ea asigură mereu dreptul individului la
autodeterminare în cadrul dreptului. De la început, ea consacră sfera individului liber în
singularitatea sa, ce se constituie pornind de la proprietatea sa. Cultura europeană este legată
de construcţia persoanei umane ca sferă privată sprijinită pe proprietate şi garantată de legile
ce conţin drepturi fundamentale şi inalienabile.

Dar legile înseşi sunt fructul travaliului oamenilor în sfera publică a vieţii lor.
Înăuntrul ei se constituie statul şi diversele instituţii care se autonomizează într-un grad mai
90
mare sau mai mic. Cultura europeană s-a specificat prin conceptul modern al derivării voinţei
politice şi a politicii de stat din dezbaterea publică asupra problemelor de interes general. Ea a
produs instituţii ce organizează şi întreţin dezbaterea şi a făcut din argumentarea în sfera vieţii
publice cadrul în care se promovează interesele. Nu poţi aparţine acestei culturi fără a lăsa ca
în controversa opiniilor legate de interese divergente să prevaleze argumentarea şi, în mod
precis, argumentele mai bune. Politica este mediu de viaţă, în cultura europeană, ce mijloceşte
soluţiile la probleme generale şi nu se lasă redusă, prin chiar structura ei, nici la ontologie,
nici la interioritatea spirituală. Numai în epoci de criză, intelectuali europeni au dizolvat
politica într-o fenomenologie interiorizată a subiectivităţii, precum la Kierkegaard. Pe de altă
parte, politica, sau ansamblul strategiilor de dezlegare a problemelor de interes general, este
legată în cultura europeană de paradigma argumentării şi a prevalenţei argumentelor mai
bune.

Cultura europeană este nu numai cultură spiritual㠖 adică interiorizată şi trăită în


solitudine şi recluziune, departe de lumea frământată a producţiei, afacerilor, disputelor
sociale şi politice şi, uneori, în pofida acesteia – ci şi o cultură a cercetării, a cunoaşterii
sistematice şi metamorfozării realităţii date în experienţă conform scopurilor umane. În
conceptualizările ei, realitatea este „prinsă� nu ca un corp străin de care trebuie neapărat să
ne distanţăm cu repeziciune, ci mai curând ca material de preluat şi, oricum, ca teren al
înfăptuirii obiectivelor noastre. Cultura spirituală europeană s-a desfăşurat în jurul
recunoaşterii realităţii date ca lume unică a vieţii noastre. Ea nu poate fi înţeleasă fără resturi
decât ca un potenţial de forme efective ale trăirii umane a vieţii. Aparţii acestei culturi
realizând comunicarea continuă a reflexivităţii intelectuale şi a problemelor trăirii umane a
vieţii.

De multe ori, când se discută despre specificul culturii spirituale europene, se invocă
tradiţia europeană. Iar prin tradiţie se înţelege, larg, tot ceea ce s-a produs în trecut în Europa.
Rezultă, în fapt, un mozaic în care lucruri importante zac neutralizate şi puse într-o formală
egalitate cu trivialităţi. În Europa – trebuie spus – s-au produs şi se produc încă extrem de
diverse lucruri, fără ca să ţină toate de specificul european. Şi bătrânul continent a fost, la
rândul lui, un teren pe care s-au exercitat influenţe din afară. Nu putem atribui specificului
european aritmologia mistică, pe care pitagoricienii o preiau din Orient, sau elogiul nirvanei,
făcut de romanticii întârziaţi, sau demonologia ce reizbucneşte la marginile creştinismului
actual, deşi ele s-au produs şi în Europa. Mai este de adăugat că specificul european nu e
identificabil nici atunci când mozaicul conţine doar bucăţi ce nu se datorează influenţelor.
91
Degeaba alăturăm ştiinţa galileo-newtoniană, fenomenologia lui Husserl, pictura lui Salvador
Dali, folclorul răsăritean, existenţialismul ortodox al ruşilor într-un eclectism programatic.

Fireşte, tradiţiile europene sunt de luat în seamă de cel ce năzuieşte să surprindă


specificul cultural european, dar simpla lor listare şi caracterizare, cum se face îndeobşte şi
azi, nu e de ajuns. Înăuntrul lor trebuie găsit ceea ce le uneşte şi le specifică ca un întreg, dar
nu ceva de ordinul unei „esenţe� ce se fenomenalizează în toate cele ce sunt.
„Esenţialismul� nu face faţă diversităţii empirice a faptelor. Lui este timpul să-i preferăm
„generativismul�. Se cuvine să căutăm, deci, „matrici�, dar nu matrici ce ar întipări, ca
nişte ecrane, viziunile şi, poate, percepţiile, ci matrici ca structuri generative ale acţiunilor
specifice.

O dificultate considerabilă nu poate fi însă ocolită, oricare ar fi optica îmbrăţişată:


ceea ce are „bun� şi mai specific Europa a coexistat cu ceea ce ea a avut „rău�, dar,
totuşi, specific, sau, poate, l-a chiar produs. „Europa, aceasta înseamnă spiritul statului grec,
al statului de cetăţeni, dar şi posibilitatea stăpânirii tiranice. Ea este aşteptarea cu răbdare a
împărăţiei lui Dumnezeu, dar şi felul nerăbdător de a voi să o înfăptuiască cu forţa, spirituală
sau lumească. Europa este credinţă, dar şi iluminism. Europa este autoritatea religiei, dar şi
năzuinţa mereu înnoită a spiritului de a cunoaşte şi de a judeca el însuşi şi de a lăsa să treacă
drept valabil numai ceea ce este cunoscut de el însuşi. De aici măreţia ştiinţei europene, în
măsura în care ea se întemeiază nu pe revelaţie, ci pe raţiune şi experienţă. Dar Europa este şi
dominaţia doctrinei şi supunerea de către linia generală. Europa este credinţa în puterea
spiritului, idealismului, dar nu mai puţin ea este materialismul. Europa înseamnă drepturile
omului [...] dar Europa a descoperit, de asemenea, statul totalitar, principiul conducătorului,
ea a înecat libertatea persoanei în marea colectivităţii, fie şi în numele naţiunii, al poporului,
al clasei sau al masei.� [35] Luând în seamă situaţiile menţionate – şi, poate, multe altele ce
se pot aduce în discuţie – primul sentiment pe care-l are până şi specialistul versat este
perplexitatea: cum poţi, în definitiv, pune de acord, sub un titlu comun, „specificul
european�, termeni contrari pe care realitatea europeană, istoriceşte, i-a prezentat? Iar primul
răspuns pe care el este tentat să-l dea este acela că Europa nu are un specific, ci doar nişte
particularităţi, eventual mai îngroşate decât în alte locuri. Probabil că este vorba de un
ansamblu de realităţi diverse şi divergente, şi nu de ceva ce permite un concept.

Fireşte, cei ce se lasă în seama sentimentului şi tentaţiei amintite au dreptate în câteva


puncte. În orice caz, într-unul foarte precis, cu siguranţă: am stiliza dincolo de marginile
92
îngăduite dacă am ignora Europa plină de umbre, „rea�, şi am reţine doar Europa
luminoasă ce a rezultat mai mult din reveriile unor intelectuali. Europa este, general vorbind,
duală. Ea prezintă mereu o excelentă prestaţie, dar, nu cu mare întârziere, totdeauna, prestaţia
direct opusă. Dar tocmai pentru că aşa stau lucrurile, primul sentiment şi tentaţia iniţială ale
celui ce o analizează nu sunt niciodată buni sfătuitori. Constelaţie complexă, diferenţiată şi
scindată în poli antinomici, Europa nu poate fi determinată, în ceea ce are ea specific, decât
reflexiv.

Abordată reflexiv, cultura europeană lasă să se sesizeze că polii antinomici nu au jucat


niciodată un rol egal. Max Scheler observa, de pildă, că, cel puţin în epoca modernă,
„naţionalismul� a fost fermentul unei dinamici culturale semnificative, dar a însoţit
concepţia europeană a libertăţii date de natură a oamenilor, ca o restrângere a ei. Dar ceea ce
era propriu-zis european, recunoaşterea libertăţii individuale, s-a impus străpungând până la
urmă limitările „naţionale�. „Şcolile naţionale Ťistoriceť de drept nu au putut reprima
universalitatea dreptului roman.� [36] Situaţia se repetă şi în cazul celorlalte polarităţi
apărute în cultura europeană. Ceea ce a avut ea specific a întrecut până la urmă ceea ce era
contrar sau venea din afară, fără însă, e adevărat, cel puţin până acum, să-l înlăture complet.
Statul de cetăţeni a înlocuit, pe covârşitoarea suprafaţă a continentului, stăpânirile tiranice,
toleranţa religioasă este o realitate impunătoare, respectul particularităţii este indubitabil,
dominaţia dogmelor ideologice a fost subminată şi redusă.

Dar ce este, în fapt, specific european în sfera culturii spirituale? Putem formula
răspunsul invocând simboluri (Faust, de pildă, a fost folosit ca simbol specific al culturii
europene, cel puţin al celei moderne), apelând la marile cadre de interpretare a lumii
(„spaţiul copernican�, de pildă), dar discuţia se poartă mai precis şi mai controlabil dacă
este în jurul conceptelor. Cultura europeană a pus în joc şi a desfăşurat implicaţiile unor mari
opţiuni cuprinse în câteva concepte pivot: conceptul adevărului ca valoare fundamentală,
înţeles ca o corespondenţă, verificabilă în experienţă, dintre propoziţii şi stările de fapt;
conceptul cunoaşterii orientate spre rezolvarea de probleme de viaţă ale oamenilor, ce se
confruntă cu criteriul utilităţii: conceptul raţionalităţii ce constă în calcul şi se stabileşte prin
rezultate; conceptul dreptului, ca un ansamblu de reguli ce au caracteristicile generalităţii şi
formalităţii; conceptul autonomiei individului, ca formă a manifestării libertăţii lui; conceptul
sferei publice, ca mediu al stabilirii voinţei politice; conceptul persoanei umane, ca
individualitate chemată să-şi construiască un sens superior simplei vieţuiri.

93
Toate aceste concepte ţin de ceea ce numim tradiţia europeană, în înţelesul că ele au
fost profilate în cursul istoriei europene şi au marcat-o, în continuare, până astăzi. Istoria
europeană a fost multă vreme locomotiva istoriei universale. Europa a fost principala scenă pe
care s-a desfăşurat istoria universală. Din Europa s-au extins pe suprafeţe întinse ale globului
„puterile� şi „supraputerile� de altădată. După al doilea război mondial, situaţia
continentului s-a schimbat radical. „Europa şi-a construit sistemul intereselor sale mondiale
pe un Pământ care din punct de vedere politic era gol. Acum ea se găseşte dintr-o dată între
puteri de cel mai mare stil, în mijlocul unei politici mondiale care se măsoară la noi repere.
Două sfere, două dimensiuni, două ritmuri se deplasează unul în direcţia celuilalt în mod
primejdios – pentru Europa, desigur, primejdios – : tensiuni puternice şi decizii prealabile ale
unei istorii mondiale a viitorului au fost amestecate cu contradicţiile europene neîncetate, şi
acestea cu acelea, în mod acut.� [37] Noua situaţie a Europei a pus la grea încercare întreaga
ei tradiţie. Aceasta nu mai este valabilă automat, într-o nouă situaţie. Fără îndoială, se pot
oricând invoca tradiţii şi tradiţii. Se şi face aceasta, de altfel, mai ales în perioadele de criză
spirituală, cum este şi cea actuală, în care apelul la o tradiţie este resimţit ca rezolvare de
primă instanţă, facilă, a problemelor. Dar tradiţiile au o caracteristică absenţă a simţului
realităţii şi, pe nesimţite, mai mult complică decât rezolvă durabil problemele. Oricum, noua
situaţie a Europei reclamă folosirea reflexivă a tradiţiei.

Folosirea reflexivă a tradiţiei este reclamată acum însă şi de un alt fapt de mare
pondere, pe care l-am numit dualitatea Europei: existenţa sau, poate, chiar generarea de
polarităţi de exact ceea ce este mai specific culturii europene. Această dualitate a dus Europa
în criză chiar înainte ca la marginile ei să apară supraputerile ce aveau să o ia sub control.
Într-un anumit sens, chiar Europa a contribuit indirect la formarea şi consacrarea pe arena
mondială a celor două supraputeri ce au controlat scena epocii postbelice. Criza europeană a
făcut ca apropierea matură, responsabilă în privinţa consecinţelor, a impunătoarei tradiţii
europene să nu mai poată fi directă, ci numai reflexivă. La drept vorbind, nu ne împiedică
nimeni să reluăm bigotismul izolatelor comunităţi ale evului mediu, să restaurăm credinţele
premoderne în „misiunea� conducătorilor, să gândim ca acum două secole „misiunea�
naţiunilor, să scindăm din nou reflexivitatea şi problemele de viaţă, ca în epocile de înflorire a
filosofiilor interiorităţii. Orice poate fi, în definitiv, reluat. Dar nu vom avea decât anumite şi
foarte nesigure rezultate, reluând nereflexiv anumite tradiţii, şi nu vom avea decât o veche
Europă, în cele din urmă.

94
5. Perspectiva observatorului coparticipant este bănuită, pe bună dreptate, de
subiectivitate. Nu se poate participa la interacţiunile unei comunităţi şi obţine, în acelaşi timp,
o imagine a acelei comunităţi care să nu fie pătată de subiectivitatea pusă în joc. Nu poţi,
altfel spus, concretizând, să ai o imagine a culturii europene destul de obiectivă fiind
european. Dar, împotriva impresiei cvasicurente, trebuie spus că nici perspectiva
observatorului extern nu este imună la erori. Iau în considerare aici, spre ilustrare, o evaluare
a Europei „din perspectiva lumii a treia� ca un exemplu paradigmatic pentru multele
analize ce operează dogmatic o deformare a specificului european şi cântă, cu totul necritic,
melodia uzată a Europei decăzute. Ea pleacă de la o premisă inatacabilă: Europa a produs
ştiinţa modernă a naturii, care a susţinut o „dezvoltare tehnică�, ce a mers mână în mână cu
o „civilizaţie industrială� şi, mai ales, a oferit paradigma „raţionalismului� care o
specifică [38] . Trec peste împrejurarea că specificarea Europei prin „raţionalismul� ei
particular, deşi corectă, rămâne săracă şi că această sărăcie ţine, în fond, de sărăcia integrării
şi a disponibilităţii obiective de a învăţa din ceea ce este interogat. Sărăcia nu e numai
materială, când este, ci şi de complexitate a interogaţiilor, iar interogaţiile ţin de o
disponibilitate obiectivă de a învăţa. Mă opresc asupra împrejurării c㠄raţionalismului
european� această evaluare nu-i găseşte decât lacune – ceea ce, la rigoare, ar fi admisibil, în
funcţie de optica filosofică adoptat㠖 dar lacune imaginare. „Ştiinţa naturii, în poziţia de
paradigmă a raţionalismului, refuză să recunoască ceea ce avea valabilitate în evul mediu în
numele lui Dumnezeu; ea a proclamat natura drept o entitate autonomă, cu legi proprii. Omul
s-a echivalat cu natura. El a văzut în această nouă identificare posibilitatea de a se elibera din
învelişurile teologiei. Dar această libertate i-a luat siguranţa şi individualizarea, pe care le-a
obţinut înainte de la Dumnezeu.� [39] Raţionalismul european ar suferi, în fond, de trei
lacune, care sunt neaccidentale, necontextuale, structurale: el nu poate absorbi în
determinaţiile sale unicitatea individului; el nu poate prinde în determinaţiile sale decât
sistemul realităţii, şi nu elementele acestuia; el nu poate oferi decât prognoze probabiliste.

Cel ce vrea să-şi formeze o imagine asupra culturii europene poate lua în considerare
lucruri foarte diferite, dintr-o mulţime neobişnuit de întinsă, expresivă pentru complexitatea
unică a acestei culturi. Analiza evocată consideră abordarea sistematică, tehnică în fond,
legată de industrialism şi restrânge specificul culturii europene la ea. Întrucât, în prealabil,
analiza operează tacit o confruntare a individualizării cu spiritualizarea individuală, ea nu mai
poate sesiza că există un sens imanent raţionalismului european şi că specificul culturii
europene este mai cuprinzător. Sensul imanent raţionalismul european este constituit la
95
nivelul unui „prealabil� al metodologiei sale, ce cuprinde opţiuni pe harta nesfârşită a lumii
rezemate pe opţiuni privind sensul vieţii umane pe pământ. Şi aici, o dată cu acest sens, este
preluată problematica individualizării. În plus, specificul cultural european nu se lasă epuizat
pe linia unuia din conceptele sale. Dar, pentru a-l prelua fără resturi, este nevoie ca
interogatorul să deschidă suficiente întrebări şi să aibă disponibilitatea de a învăţa fără limitări
impuse de propriul context.

[4] Vezi Meyers Enzyklopädisches Lexikon, Band 8, Bibliographisches Institut,


Mannheim, Wien, Zürich, 1980, p. 253; The New Encyclopaedia Britannica, London,
Chicago, 1992, Volume 4, p. 602

[5] Vezi Nico Wilterdink, „The European Ideal. An Examination of European and
National Identity“, în Archives Européennes de Sociologie, 1, 1993, pp. 126-129

[6] Richard von Weizsäcker, „Europa muß bleiben“, în Franz König und Karl Rahner
(Hrsg.), Europa. Horizonte der Hoffnung, Verlag Styria, Wien, Köln, 1938, p.231

[7] Heinrich Böll, „Europa – aber wo liegt es“, în Merkur, 371, 1979, p. 343

[8] Joseph Riedmiller, „Sind die Russen Europäer?", în Merkur, 400, 1981, p. 914

[9] Heinz Gollwitzer, „Europa, Abendland“, în Joachim Ritter (Hrsg.), Historisches


Wörterbuch der Philosophie, Basel-Stuttgart, Band II, p.826

[10] Friedrich Heer, Aufgang Europas, Europa Verlag, Wien-Zürich, 1949, p. 15

[11] Vezi Friedrich Heer, Europäische Geistesgeschichte, W. Kohlhammer Verlag,


Stuttgart, 1953

[12] Joseph Kardinal Ratzinger, „Europa – verpflichtendes Erbe für die Christen“, în
Franz König und Karl Rahner (Hrsg.), op. cit., pp. 61-62

[13] Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p.


409

[14] Ibidem, p. 218

[15] Nietzsche, Nachgelassene Fragmente (1878), apud Manfred Riedel, „Herkunft


and Zukunft Europas. Nietzsche in unserer Zeit“, în Studia Universitatis ŤBabeş-Bolyaiť,
Philosophia, 1, 1991, p. 9
96
[16] Apud Manfred Riedel, op. cit., p. 11

[17] Apud Manfred Riedel, op. cit., pp. 11-12

[18] Apud Manfred Riedel, op. cit., p. 12

[19] Max Scheler, „Der Genius des Krieges und der deutsche Krieg“, în Max Scheler,
Gesammelte Werke, Band 4, A. Francke Verlag, Bern, 1982, p. 182

[20] Max Horkheimer, „Das Europäische“ (1954), în Max Horkheimer, Gesammelte


Schriften, Fischer, Frankfurt am Main, 1985, Band 8, p. 88

[21] Richard Coudenhove-Kalergi, Paneuropa. 1922 bis 1966, Verlag Herold, Wien,
München, 1966, p. 123

[22] Ibidem, pp. 123-124

[23] Ibidem, p. 121

[24] André Philip, „For a European Policy“, în The Absent Countries of Europe,
Schriftenreihe der Osteuropa, Strasbourg-Robertsan, 1958, p. 258

[25] Joseph Kardinal Ratzinger, „Europa – verpflichtendes Erbe für die Christen“, în
Franz König und Karl Rachner (Hrsg.), op. cit., pp. 71-73

[26] Richard Löwenthal, „Europas Eigenart-Europas Zwangslage-Europas Chancen“,


în Leonard Reinisch (Hrsg.), Dieses Europa zwischen West und Ost, Verlegt bei Kindler,
1985, p. 153

[27] Constantin Noica, De dignitate Europae, Kriterion, Bukarest, 1988, p. 44. Vezi,
pentru detalii, Andrei Marga, „Vernunft und Schaffen. Über Constantin Noica's Philosphie“,
în Andrei Marga, Philosophy in the Eastern Transition, Apostrof, Cluj, 1993

[28] Jan Patočka, „Europa und sein Erbe�, în Agora, Band 4, 1988, p. 166

[29] Proudhon, apud Karl Löwith, Der Mensch inmitten der Geschichte.
Philosophische Bilanz der 20 Jahrhunderts, J.B. Metzlersche Verlagsbuchhandlung, Stuttgart,
1990, p. 65

[30] Karl Löwith, op. cit., p. 70

97
[31] Wolfgang Wild, „Europäische Naturwissenschaft und Technik in der Welt von
Morgen“, în Franz König und Karl Rahner (Hrsg.), op. cit., p. 181

[32] Max Weber, Die protestantische Ethik, Siebenstern Verlag, Hamburg, 1975,
Band I, p. 13

[33] Vezi Franz Wieacker, „Europäische Rechtskultur“, în Franz König und Karl
Rahner (Hrsg.), op. cit., p. 145

[34] Arno Baruzzi, Europäische „Menschenbild“ und das Grundgesetz für die
Bundesrepublik Deutschland, Karl Álber, Freiburg, München, 1979, pp. 10-13

[35] Dolf Sternberger, „Komponenten der geistigen Gestalt Europas“, în Merkur, nr.
382, 1980, p. 236

[36] Max Scheler, „Internationalismus oder Europäismus?“ (1914), în Max Scheler,


op. cit., p. 601

[37] Hans Freyer, Weltgeschichte Europas, Deutsche Verlags-Anstalt, Stuttgart, 1954,


p. 607

[38] R.C. Pandeya, „Europäischer Rationalismus. Aus der Sicht der ŤDritten Weltť�,
în Merkur, nr. 371, pp. 356-357

[39] Ibidem, pp. 356-357

98