Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona sau Tratatul Lisabona (inițial cunoscut ca Tratatul de

Reformă) este un tratat internațional care amendează două tratate care
constituie forma bazei constituționale a Uniunii Europene  Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona a demarat sub forma unui proiect constituțional la sfârșitul

lui 2001 (Declarația Consiliului European privind viitorul Uniunii Europene sau
Declarația de la Laeken), urmat în 2002 și 2003 de Convenția europeană care a
elaborat Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa (Tratatul
constituțional) (1.1.4). Procesul care a dus la elaborarea Tratatului de la Lisabona
este rezultatul negativ a două referendumuri asupra Tratatului constituțional
organizate în mai și iunie 2005, în urma cărora Consiliul European a decis să își ia
o „perioadă de reflecție” de doi ani. În final, în temeiul declarației de la Berlin
din martie 2007, Consiliul European din 21-23 iunie 2007 a adoptat un mandat
detaliat pentru o Conferință interguvernamentală (CIG) ulterioară, sub egida
Președinției portugheze. CIG și-a încheiat lucrările în octombrie 2007. Tratatul a
fost semnat în cadrul Consiliului European de la Lisabona din 13 decembrie 2007
și a fost ratificat de toate statele membre.

Tratatul de la Lisabona clarifică pentru prima dată competențele Uniunii,

distingând trei tipuri de competențe: competența exclusivă, potrivit căreia
Uniunea este singura care poate adopta dispoziții legislative, statele membre
ocupându-se doar de punerea în aplicare, competența partajată, potrivit căreia
statele membre au dreptul de a legifera și de a adopta măsuri obligatorii din
punct de vedere juridic în cazul în care Uniunea nu și-a exercitat competența și
competența de sprijin, potrivit căreia UE desfășoară acțiuni de sprijin sau de
completare a politicilor statelor membre. În prezent, competențele Uniunii pot fi
redate statelor membre în cursul unei revizuiri a tratatului.
 Tratatul de la Lisabona conferă Uniunii Europene personalitate juridică proprie.
Prin urmare, Uniunea poate semna tratate internaționale în domeniile sale de
competență sau poate deveni membră a unor organizații internaționale. Statele
membre pot semna doar acorduri internaționale compatibile cu legislația UE.

Tratatul de la Lisabona enunță trei principii fundamentale: principiul egalității

democratice, principiul democrației reprezentative și principiul democrației
participative. Democrația participativă îmbracă forma unei noi inițiative a
cetățenilor (4.1.5).

Un nou cadru instituțional

1. Parlamentul European

În conformitate cu articolul 14 alineatul (2) din TUE, Parlamentul European (PE)

„este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii”, nu din reprezentanții
„populației statelor”.

PE este cel care numește acum președintele Comisiei, cu majoritatea membrilor

săi, la propunerea Consiliului European, care este obligat să aleagă un candidat cu
majoritate calificată pe baza rezultatului alegerilor europene. PE continuă să
aprobe colegiul comisarilor (Comisia).

Consiliul European

Tratatul de la Lisabona recunoaște în mod oficial Consiliul European ca instituție a

UE care trebuie să ofere Uniunii „impulsurile necesare dezvoltării acesteia” și să
definească „orientările și prioritățile politice generale” ale acesteia. Consiliul
European nu exercită funcții legislative. O președinție pe termen lung înlocuiește
sistemul anterior de rotație la șase luni. Președintele este ales cu majoritate
calificată de Consiliul European pentru un mandat reînnoibil de 30 de luni. Acest
sistem ar trebui să îmbunătățească continuitatea și coerența lucrărilor Consiliului
European. Președintele este, în egală măsură, reprezentantul extern al Uniunii,
fără a aduce atingere sarcinilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate 

 Vicepreședintele Comisiei Europene/Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru

afaceri externe și politica de securitate (VP/ÎR).
VP/ÎR este numit cu majoritate calificată de Consiliul European, cu acordul
președintelui Comisiei și este responsabil de politica externă și de securitate
comună a UE, având dreptul de a înainta propuneri. Acesta prezidează Consiliul
Afaceri Externe și, în paralel, este vicepreședinte al Comisiei. VP/ÎR este asistat de
Serviciul European de Acțiune Externă, format din personal de la Consiliu, de la
Comisie și din serviciile diplomatice naționale.

 Comisia

Deoarece președintele Comisiei este acum ales și numit pe baza rezultatului

alegerilor europene, legitimitatea sa politică crește. Președintele este responsabil
de organizarea internă a colegiului (numirea comisarilor, distribuirea portofoliilor,
cererile de demisie în anumite circumstanțe).

 Curtea de Justiție a Uniunii Europene

Cu excepția politicii externe și de securitate comune, toate activitățile Uniunii sunt

acum de competența Curții. Accesul la Curte pentru persoanele fizice este
simplificat.