1.

Ideea de comunitate europeană de-a lungul istoriei

Unitatea europeană este un concept utilizat extrem de frecvent în prezent în mass-media, mediul
universitar, politic românesc şi european. Ideea de unitate europeană nu este însă ceva nou, o creaţie a
noii gândiri europene, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului. La începuturi ea a fost
abordată din dorinţa găsirii unei soluţii pentru evitarea conflictelor dintre statele europene şi prin
consecinţă pentru o viaţă mai bună a populaţiei.
Platon a fost primul gânditor care a susţinut ideea păcii prin organizarea de confederaţii. În acea
vreme, confederaţia cetăţilor greceşti dispunea de instituţii religioase şi politice comune, forumul de
soluţionare a diferendelor dintre cetăţi constituindu-l Consiliul amfitrionilor. În epoca romană, datorită
pornirilor razboinice, de cucerire, a fost părăsită ideea de arbitraj, romanii neconcepând ideea soluţionării
în alt mod decât prin război a conflictelor dintre ei şi popoarele considerate „barbare”. „Pax romana” —
aspiraţia Romei — avea în vedere unificarea întregii Europe, dar sub dominaţia romană.
Apariţia unor fisuri din ce în ce mai accentuate duce la înlocuirea acestei unificări la nivel politic
cu cea la nivel spiritual – unitatea lumii creştine – bazată pe ideea universalismului creştin. Numeroşi
adepţi ai creştinismului au subliniat unitatea creştină divină şi pământeană. Totuşi, marea schismă din
1054 va determina şi ruperea acestei unităţi, va accentua rivalităţile politice, Biserica creştină neputând să
devină o adevarată putere. Realizată pentru o scurtă perioadă sub Imperiul carolingian, unitatea politică a
unei mari părţi a Europei se va destrăma odată cu Pacea de la Verdun din 843 - care a avut ca rezultat
împărţirea Imperiului Franc.
În plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a păcii. Pierre Dubois a scris „De
recuperatione Terrae Sanctae” în care cerea o reformă a Bisericii, un învăţământ laic şi propunea
organizarea unei federaţii europene cu un organism central, un conciliu format din oameni înţelepti,
pricepuţi, credincioşi şi bogaţi pentru a fi feriţi de corupere. În 1464, regele Boemiei elaborează un
proiect de uniune a statelor europene, în scopul stăvilirii pericolului otoman şi îl propune
contemporanului său Ludovic al XI-lea. Marele poet italian Dante Aligheri, în „De monarhia”, lucrare din
anul 1303, preconiza o soluţie de tip federalist a Europei, o pace universală prin subordonarea monarhilor
europeni unui conducător suprem, unei unice şi legitime autorităţi. Emeric Cruce, contemporan cu
Ludovic al XIII-lea, publica, în 1623, „Nouveau Cynée”, lucrare în care preconizează organizarea păcii
internaţionale prin arbitraj, o adunare permanentă ar avea în acest scop sediul la Veneţia şi ar permite
deopotrivă menţinerea păcii şi dezvoltarea schimburilor economice.
La începutul secolului al XVIII-lea, Abatele de Saint-Pierre îşi leagă numele de „Proiectul pentru
a face pacea permanentă în Europa” (1713), în care schiţează imaginea unui Senat european care ar avea
competenţe legislative şi judiciare. Voltaire concepea unitatea continentului ca fiind realizabilă de către
Frederic al II-lea, regele Prusiei. J. J. Rousseau vedea o „republică europeană” numai dacă monarhii îşi
vor abandona natura lor „lacomă şi belicoasă” iar popoarele se vor emancipa şi ca urmare vor deveni mai
înţelepte.
Ideea de spirit european a existat, de asemenea, din timpuri mai vechi. În secolul al XIX-lea,
aceasta este menţionată de Doamna de Stäel atunci când scrie: „De acum, e necesar să avem spiritul
european”. Contele de Saint-Simon a expus în „Despre reorganizarea societăţii europene sau despre
necesitatea şi mijloacele de a reuni popoarele Europei într-un singur corp politic, păstrând fiecăruia
independenţa sa naţională” utilitatea pe care ar avea-o instituirea unui „parlament european”.
Perioada de convulsii care a urmat Revoluţiei franceze a dus la apariţia mai multor proiecte de
integrare europeană, unele rămase la stadiu ideatic, altele ajungând la nişte realizări efemere. În legătură
cu cele din urmă se poate cita situaţia Imperiului napolonean. Astfel, în momentul său maxim, Napoleon I
era împărat al Frantei, în graniţele fostei Galii romane având alipite Olanda, Belgia, Piemont, Provinciile
Ilirice, părţi din regatul Prusiei, rege al Italiei, protector al Confederaţiei Elveţiene şi al Confederaţiei
Rhinului, al Marelui Ducat al Varşoviei ; pe tronul Regatului Spaniol se afla unul din fraţii săi, aceeaşi
situaţie fiind şi în cazul Westfaliei, iar în Regatul Neapolelui se afla pe tron unul din mareşalii săi, caz
asemănător şi cu Regatul Suediei. Iata cum vedea Napoleon situaţia Europei dacă nu ar fi intervenit
dezastrul din campania din Rusia: „Pacea de la Moscova desăvârşea şi încheia expediţiile mele
războinice. Pentru marea cauză era sfârşitul hazardului şi începutul securităţii. Un orizont nou, lucrări noi,
urmau să se desfasoare, pentru bunăstarea şi prosperitatea tuturor. Sistemul european era întemeiat;
trebuia doar să fie organizat. Satisfăcut în privinţa acestor mari probleme, liniştit din toate părţile, aş fi
avut şi eu un congres şi o sfântă alianţă. Sunt idei care mi-au fost furate. În această reuniune a tuturor
suveranilor, am fi tratat în familie despre interesele noastre şi am fi avut o altă greutate în faţa
popoarelor.” El ar fi pus în aplicare şi următoarele la nivelul întregului continent european: un cod
european, o curte de casaţie europeană care să îndrepte greşelile pentru toţi, aceeaşi monedă sub înfăţisări
diferite, aceleaşi greutăţi, aceleaşi legi.
Alt „proiect pentru pace eternă” este cel al lui Kant din 1875, a cărui influenţă asupra preşedintelui
Woodrow Wilson va fi considerabilă. Preconizând stabilirea unei „Societăţi a Naţiunilor” pe baza unui
„Stat de Drept” internaţional, Kant schiţează o veritabilă teorie pacifistă şi internaţionalistă. El încearcă,
pentru prima dată, studierea ştiinţifică a cauzelor razboiului, propunând cerinţa conformităţii
constituţionale a statelor membre, el leagă pentru prima oară democraţia şi internaţionalismul.
Imediat după primul război mondial problema organizării Europei în calitate de continent, de
regiune a lumii, începe să fie limpede percepută. În acest context apar două concepţii privind construcţia
Europei:
- o simpla cooperare care să menajeze suveranităţile statale existente;
- o depăşire a suveranităţilor printr-un proces de unificare, de „integrare” a Europei.
 Spre sfârşitul celui de-al doilea razboi mondial pentru Europa se deschide epoca realizărilor
efective. În Europa ocupată, numeroase mişcări de rezistenţă s-au pronunţat în favoarea unei viitoare
unităţi europene: în Franţa, mişcarea „Lupta”, în Italia, grupul numit „Partidul de acţiune”. Proiectul de
declaraţie a rezistenţelor europene elaborat la Geneva, în 1944, constata: „În intervalul unei singure
generaţii, Europa a fost epicentrul a două conflicte mondiale care, întâi de toate, au avut ca origine
existenţa a treizeci de state suverane pe acest continent. Este important să remediem această anarhie prin
crearea unei Uniuni federale între popoarele europene”.
A urmat pe 5 mai 1949 crearea Consiliului Europei, având ca membrii fondatori zece state:
Belgia,Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia şi Suedia.

2.Repere ale creării şi consolidării Uniunii Europene

1. La 9 mai 1950 Declaraţia Schuman propunea instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO) care a devenit realitate prin Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951. Acesta a creat o piaţă
comună a cărbunelui şi a oţelului între cele şase state fondatoare (Belgia, Republica Federală Germania,
Franţa, Italia, Luxemburg şi Ţările de Jos). Scopul, în urma celui de-al doilea război mondial, era de a
asigura pacea între popoarele europene învingătoare şi cele învinse şi de a le apropia, facilitându-le
colaborarea de pe poziţii egale în cadrul unor instituţii comune.

2. La data de 25 martie 1957, prin Tratatul de la Roma, cei şase au hotărât să instituie Comunitatea
Economică Europeană(CEE) bazată pe o piaţă comună mai extinsă, incluzând o gamă largă de bunuri şi
servicii. Taxele vamale între cele şase state au fost eliminate în totalitate la data de 1 iulie 1968, iar în
cursul anilor 60 au fost create politici comune, în special în domeniul comerţului şi al agriculturii.

3. Acest proiect a avut un succes atât de mare, încât Danemarca, Irlanda şi Regatul Unit au decis să se
alăture Comunităţii. Prima extindere, de la şase la nouă membri, a avut loc în 1973. În acelaşi timp s-au
aplicat noi politici sociale şi de mediu , iar în 1975 s-a înfiinţat Fondul European de Dezvoltare Regională
(FEDR).

4. În iunie 1979, s-a realizat un pas decisiv pentru Comunitatea Europeană prin organizarea primelor
alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European. Aceste alegeri se organizează o dată la cinci ani.

5. În 1981, Grecia s-a alăturat Comunităţii, urmată de Spania şi Portugalia în 1986. Astfel a fost
consolidată prezenţa Comunităţii în Europa de Sud, urgentând nevoia de extindere a programelor de
ajutor regional.
6. Recesiunea economică mondială de la începutul anilor 1980 a adus cu sine un val de „europesimism”.
Cu toate acestea, speranţa a renăscut în 1985 când Comisia Europeană, sub preşedinţia lui Jacques Delors,
a prezentat Cartea albă privind calendarul pentru realizarea pieţei unice europene până la data de 1
ianuarie 1993. Acest ţel ambiţios a fost inclus în Actul Unic European semnat în februarie 1986 şi intrat
în vigoare la data de 1 iulie 1987.

7. Structura politică a Europei s-a schimbat categoric odată cu căderea zidului Berlinului în 1989. Aceasta
a condus la unificarea Germaniei în octombrie 1990 şi democratizarea ţărilor Europei Centrale şi de Est
prin eliberarea de sub controlul sovietic. Uniunea Sovietică a încetat să existe în decembrie 1991. În
acelaşi timp, statele membre negociau noul Tratat privind Uniunea Europeanăcare a fost adoptat în
decembrie 1991, la Maastricht , de către Consiliul European format din şefi de stat şi de guvern,. Acesta a
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a creat Uniunea Europeană (UE), adăugând domenii de
cooperare interguvernamentală structurilor comunitare integrate existente.

8. Acest nou dinamism european, precum şi schimbarea situaţiei geopolitice a continentului au determinat
alte trei noi state – Austria, Finlanda şi Suedia – să adere la UE la 1 ianuarie 1995.

9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea monedei unice . Moneda
euro pentru tranzacţii financiare (sub altă formă decât numerar) a fost introdusă în 1999, în timp ce
bancnotele şi monedele au fost emise trei ani mai târziu în cele 12 state ale spaţiului euro (cunoscut sub
numele de zona euro). În prezent, euro este o monedă importantă pentru plăţi şi depozite la nivel mondial,
alături de dolarul SUA. Europenii trebuie să facă faţă globalizării. Noile tehnologii şi utilizarea tot mai
extinsă a internetului transformă economiile. Aceste transformări implică însă provocări, atât pe plan
social, cât şi cultural. În martie 2000, UE a adoptat „strategia de la Lisabona” în vederea modernizării
economiei europene, astfel încât aceasta să devină competitivă pe piaţa mondială alături de alţi mari
actori, precum Statele Unite şi statele nou industrializate. Strategia de la Lisabona include încurajarea
inovaţiei şi a investiţiilor în afaceri, precum şi adaptarea sistemelor educaţionale europene, astfel încât
acestea să corespundă cerinţelor societăţii informaţionale. În acelaşi timp, şomajul şi creşterea costurilor
privind pensiile exercită presiune asupra economiilor naţionale, făcând reforma cu atât mai mult necesară.
Alegătorii cer tot mai mult guvernelor lor să găsească soluţii practice la aceste probleme.

10. Abia ajunsă la 15 membri, Uniunea Europeană a şi început pregătirile pentru o nouă extindere la un
nivel fără precedent . La mijlocul anilor 1990, fostele state ale blocului sovietic (Bulgaria, Republica
Cehă, Ungaria, Polonia, România şi Slovacia), cele trei state baltice care au făcut parte din Uniunea
Sovietică (Estonia, Letonia şi Lituania), una dintre republicile fostei Iugoslavii (Slovenia), precum şi două
state mediteraneene (Cipru şi Malta) au început să bată la uşa uniunii.UE a salutat şansa de a contribui la
stabilizarea continentului european şi de a extinde beneficiile integrării europene asupra acestor
democraţii tinere. Negocierile privind statutul de viitor membru au fost deschise în decembrie 1997.
Extinderea UE la 25 de state a avut loc la 1 mai 2004 când 10 dintre cele 12 ţări candidate au aderat la
Uniune. Bulgaria şi România au urmat la 1 ianuarie 2007.

3.Tratatele Uniunii Europene

Tratatul de la Paris (CECA/CECO)

Şase state - Germania, Franta, Italia, Luxemburg, Belgia şi Olanda - au semnat, la 18 aprilie 1951,
la Paris, tratatul instituind Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului. A intrat în vigoare la 23 iulie
1952 şi, fiind încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, efectele sale au încetat de la data de 23 iulie 2002.
Tratatul CECA instituie următoarele instituţii: Înalta Autoritate; Consiliul de Miniştri; Adunarea Comună
şi Curtea de Justiţie.

Tratatele de la Roma – CEE, CEEA/Euratom

La 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate 2 tratate, instituind, pe de o parte, Comunitatea
economică europeană şi, pe de altă parte, Comunitatea europeană a energiei atomice. Tratatele au fost
încheiate pentru o durată nelimitată şi au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, după ratificarea lor de către
Germania, Franta, Italia, Luxemburg, Belgia şi Olanda.
În Tratatul de la Roma instituind CEE se arată la Art. 2: „Comunitatea are ca misiune ca prin
stabilirea unei pieţe comune şi prin apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre să
promoveze o dezvoltare armonioasă a activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune
continuă şi echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi cât mai strânse
relaţii între statele membre”. Tratatul privind instituirea CEE prevede: armonizarea politicilor economice
ale statelor membre; stabilirea unor politici sectoriale comune în domeniul agriculturii, transporturilor,
relaţiilor comerciale externe.
Tratatul CEEA cuprinde dispoziţii care vizează integrarea sectorială a energiei nucleare civile,
prin formarea şi creşterea accelerată a „industriilor nucleare”, urmărind în acelaşi timp ridicarea nivelului
de viaţă în statele membre şi dezvoltarea schimburilor cu alte ţări (art. 1). Toate competenţele privesc în
mod exclusiv aplicarea „civilă a atomului” (art. 2).

Tratatul de la Bruxelles - de fuziune

Tratatul de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1967. Cunoscut şi
sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor europene”, tratatul
de la Bruxelles a avut drept obiect unificarea instituţiilor de structură a comunităţilor europene. Astfel, la
nivel decizional rezultă un organism unic, Consiliul de Miniştri, iar la nivel executiv rezultă o singură
instituţie - Comisia europeană.

Actul Unic European – AUE

Actul Unic European a fost negociat în cadrul Conferinţei Interguvernamentale desfăşurată în
perioada 9 septembrie 1985 – 17 februarie 1986. Actul unic european a fost semnat, la 17 februarie 1986,
de 9 state din cele 12 membre şi, la 28 februarie 1986, de celelalte 3: Italia, Danemarca şi Grecia. AUE a
intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Actul Unic European relanseazã construcţia europeanã, atât economic
(desăvârşirea pieţei interne, punerea în practică a unei politici de cercetare şi tehnologizare, întărirea
Sistemului Monetar European...), cât şi instituţional (extinderea votului majorităţii calificate, lărgirea
rolului Parlamentului European, dezvoltarea unui spaţiu social...).

Tratatul de la Maastricht - Tratatul asupra Uniunii Europene

Tratatul a fost semnat la 7 februarie 1992, la Maastricht. Tratatul de la Maastricht privind Uniunea
Europeană a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul de la Maastricht a constituit cea de-a doua
revizuire fundamentală. Se pot distinge trei „piloni”:
- primul, comunitar;
- al doilea, Politica Externă şi de Securitate Comună;
- al treilea, Justiţie şi Afaceri Interne.

Tratatul de la Amsterdam
Tratatul de la Amsterdam a fost adoptat de către statele membre ale UE la 2 octombrie 1997,
intrând în vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam îl modifică şi îl completează pe cel de la
Maastricht, în special în anumite puncte:
- locul cuvenit muncii şi drepturilor cetăţenilor;
- eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor, fiecare stat membru
fiind nevoit să colaboreze mai strâns în cadrul Europolului;
- posibilitatea acordată UE de a-şi face mai bine auzită vocea în cadrul instanţelor internaţionale;
- crearea unor instituţii sau proceduri capabile să asigure buna funcţionare a unei Uniunii extinse.

Tratatul de la Nisa
Tratatul de la Nisa a fost semnat în februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
Trebuie menţionat că, practic, schimbările instituţionale prevăzute în Tratatul de la Nisa vor avea loc abia
începând cu 2004. Astfel, noul Parlament European ales în iunie 2004 avea 732 de membri, iar noua
Comisie, care îşi va începe mandatul în noiembrie 2004, avea 25 de membri. Tot din noiembrie 2004
avea loc şi o nouă ponderare a voturilor în cadrul Consiliului. Modul în care este ales
Preşedintele Comisiei şi membrii ei, conform reglementărilor ce vor intra în vigoare odată cu Tratatul de
la Nisa, este următorul:
„ Art. 214 (2). Consiliul, reunit în prezenţa şefilor de stat şi de guvern, hotărând printr-o majoritate
calificată, va numi persoana pe care intenţionează să o numească Preşedinte al Comisiei Europene;
nominalizarea trebuie să fie aprobată de Parlamentul European. Consiliul, hotărând prin majoritate
calificată şi prin acordul comun cu Preşedintele nominalizat, va adopta lista cu celelalte persoane pe care
intenţionează să le numească ca membrii ai Comisiei, în concordanţă cu propunerile făcute de către
fiecare stat membru. Preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei astfel nominalizaţi, în bloc, vor fi supuşi
votului de aprobare al Parlamentului European. După aprobarea de către Parlamentul European,
Preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei vor fi investiţi de către Consiliu care va hotărî prin majoritate
calificată.”
Articolul 4 al Protocolului asupra extinderii Uniunii Europene statuează:
1. De la 1 ianuarie 2005 şi cu efect din momentul când prima Comisie de după această dată îşi va începe
mandatul, art. 213(1) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană şi art. 126(1) al Tratatului instituind
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice vor fi înlocuite de către următoarele:
„ Membrii Comisiei vor fi aleşi pe baza competenţei lor generale şi care oferă toate garanţiile de
independenţă. Comisia trebuie să includă câte un cetăţean al fiecărui stat membru. Numărul membrilor
Comisie poate fi schimbat de Consiliu printr-un vot unanim.”
2. Când Uniunea va consta din 27 de state membre, art. 213(1) din Tratatul instituind Comunitatea
Europeană şi art. 126(1) al Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice vor fi
înlocuite de către următorul:
„ Membrii Comisiei vor fi aleşi pe baza competenţei lor generale şi care oferă toate garanţiile de
independenţă. Numărul membrilor Comisiei este mai mic decât numărul statelor membre. Membrii
Comisiei sunt aleşi pe baza unui sistem rotativ întemeiat pe principiul egalităţii, aranjamentele necesare
fiind adoptate de Consiliu prin vot unanim. Numărul membrilor Comisiei este stabilit de Consiliu prin vot
unanim”. Acest amendament se va aplica de la data de la care îşi începe mandatul prima Comisie de după
aderarea celui de-al douăzeci şi şaptelea stat membru.
3. Consiliul, hotărând în unanimitate, după semnarea tratatului de aderare de către cel de-al douăzeci şi
şaptelea stat al Uniunii, va adopta:
- numărul de membrii ai Comisiei;
- implementarea aranjamentelor pentru un sistem rotativ bazat pe principiul egalitătii, conţinând toate
criteriile şi regulile necesare pentru determinarea compoziţiei colegiilor succesive în mod automat pe baza
următoarelor principii:
a) Statele membre vor fi tratate strict pe picior de egalitate cu privire la succesiunea şi timpul petrecut de
cetăţenii lor ca membri ai Comisiei, în consecinţă, diferenţa dintre numărul total de perioade în funcţie
deţinute de cetăţenii a oricăror două state membre să nu poată fi mai mare de una;
b) referitor la punctul (a), fiecare colegiu succesiv trebuie să fie compus în aşa fel încât să reflecte în mod
satisfăcător aria demografică şi geografică a tuturor statelor membre ale Uniunii.
4. Orice stat care aderă la Uniune are dreptul, la momentul adeziunii sale, să aibă unul din cetăţenii săi ca
membru al Comisiei, până la aplicarea paragrafului 2.
Conform "Protocolului asupra lãrgirii Uniunii Europene", unde Consiliul trebuie sã voteze cu
majoritate calificatã, voturile membrilor sãi vor fi dupã cum urmeazã: Franta, Italia, Germania si Marea
Britanie câte 29, Spania cu 27, Olanda cu 13, Belgia, Grecia si Portugalia câte 12, Suedia si Austria câte
10, Danemarca, Irlanda si Finlanda câte 7 si Luxemburg cu 4. Actele Consiliului trebuie sa fie adoptate cu
cel putin 169 de voturi în favoarea majoritãtii membrilor acolo unde Tratatul prevede ca actul este adoptat
la propunerea Comisiei. În celelalte cazuri, pentru adoptarea în Consiliu va fi nevoie de cel putin 169 de
voturi în favoare, adunate de la douã treimi din membri. Atunci când o decizie este în proces de adoptare
prin majoritate calificatã, un membru al Consiliului poate cere sã se verifice dacã statele membre care
sustin decizia constituind majoritatea calificatã reprezintã cel putin 62% din totalul populatiei Uniunii.
Dacã se dovedeste cã aceastã conditie nu este îndeplinitã, decizia respectiva nu va fi adoptatã.
Referitor la România, acordul cu care s-a încheiat întâlnirea de la Nisa prevede o importanţă
deosebită pe care ţara noastră o va avea în instituţiile UE. Astfel, numărul membrilor Parlamentului
European va fi: Germania - 99, Marea Britanie - 72, Franta - 72, Italia - 72, Spania - 50, Polonia - 50,
România - 33, Olanda - 25, Grecia - 22, Republica Cehă - 20, Belgia - 22, Ungaria - 20, Portugalia - 22,
Suedia - 18, Bulgaria - 17, Austria - 17, Slovacia - 13, Danemarca - 13, Finlanda - 13, Irlanda - 12,
Lituania - 12, Letonia - 8, Slovenia - 7, Estonia - 6, Cipru - 6, Luxembourg - 6, Malta - 5, rezultând un
total de 732. Numărul de voturi în cadrul Consiliului va fi urmatorul: Germania - 29, Marea Britanie - 29,
Franta - 29, Italia - 29, Spania - 27, Polonia - 27, România - 14, Olanda - 13, Grecia - 12, Republica Cehă
- 12, Belgia - 12, Ungaria - 12, Portugalia - 12, Suedia - 10, Bulgaria - 10, Austria - 10, Slovacia - 7,
Denmarca - 7, Finlanda - 7, Irlanda - 7, Lituania - 7, Letonia - 4, Slovenia - 4, Estonia - 4, Cipru - 4,
Luxembourg - 4, Malta - 3, rezultând un total de 345. În cazul Comitetului Economic şi Social, distribuţia
va fi următoarea: Germania - 24, Marea Britanie - 24, Franta - 24, Italia - 24, Spania - 21, Polonia - 21,
România - 15, Olanda - 12, Grecia - 12, Republica Cehă - 12, Belgia - 12, Ungaria - 12, Portugalia - 12,
Suedia - 12, Bulgaria - 12, Austria - 12, Slovacia - 9, Denmarca - 9, Finlanda - 9, Irlanda - 9, Lituania - 9,
Letonia - 7, Slovenia - 7, Estonia - 7, Cipru - 6, Luxembourg - 6, Malta - 5, rezultând un total de 344. În
privinta Comitetului regiunilor, membrii vor fi repartizaţi astfel: Germania - 24, Marea Britanie - 24,
Franta - 24, Italia - 24, Spania - 21, Polonia - 21, România - 15, Olanda - 12, Grecia - 12, Republica Cehă
- 12, Belgia - 12, Ungaria - 12, Portugalia - 12, Suedia - 12, Bulgaria - 12, Austria - 12, Slovacia - 9,
Danemarca - 9, Finlanda - 9, Irlanda - 9, Lituania - 9, Letonia - 7, Slovenia - 7, Estonia - 7, Cipru - 6,
Luxembourg - 6, Malta - 5, rezultând un total de 344.

Tratatul de la Lisabona – în curs de ratificare

Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, cunoscut sub numele de „Constituţia europeana”, a
fost semnat în anul 2004 însă procesul său de ratificare a intrat în blocaj în primăvara lui 2005 când
francezii şi olandezii au votat împotriva lui în cadrul unor referendumuri. Timp de mai mulţi ani a urmat o
perioadă în care s-au propus mai multe soluţii pentru deblocarea Constituţiei europene sau găsirea unei
soluţii alternative la acest Tratat. Abia la sfârşitul lui 2007 - la Lisabona pe 13 decembrie - a fost semnat
un nou Tratat. Principalele dispoziţii ale Tratatului de la Lisabona sunt:
- Consolidarea puterii legislative şi bugetare a Parlamentului European.
- Investirea parlamentelor naţionale cu competenţe pentru a se asigura respectarea principiului
subsidiarităţii.
- Creşterea numărului de domenii în care se aplică votul cu majoritate calificată în Consiliul UE.
- Definirea mai clară a repartizării competenţelor şi responsabilităţilor între Uniunea Europeană şi ţările
membre.
- Includerea în Tratat a Cartei Drepturilor Fundamentale obligatorie din punct de vedere juridic, care
garantează libertăţile şi drepturile cetăţenilor europeni.
- Alegerea unui preşedinte al Consiliului European cu un mandat de doi ani şi jumătate, reînnoibil o
singură dată.
- Crearea unui nou post de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de
Securitate pentru a se consolida impactul, coerenţa şi vizibilitatea acţiunilor externe ale UE.

4.Istoria monedei unice europene

În anul 1971, Statele Unite decid să elimine legătura strânsă dintre dolar şi preţul oficial al aurului,
care asigurase stabilitatea monetară globală după al doilea război mondial. Acest lucru pune capăt
cursurilor de schimb valutar fixe. În vederea instituirii propriei uniuni monetare, ţările UE decid să reducă
la 2,25% marjele de fluctuaţie între monedele europene prin intervenţie concertată la nivelul pieţei
valutare. Acest lucru duce la instituirea Sistemului monetar european (SME) care devine operaţional în
martie 1979. Acesta prezintă 3 caracteristici principale:
- monedă de referinţă denumită ecu: un „coş monetar” format din monedele tuturor statelor membre;
- un mecanism al ratei de schimb: fiecare monedă are o rată de schimb legată de ECU; marje de
fluctuaţie de 2,25% sunt autorizate în jurul cursurilor de schimb bilaterale;
- mecanism de credit: fiecare stat transferă 20% din rezervele sale în devize şi aur într-un fond comun.
 Sistemul monetar european a cunoscut o istorie contrastantă. În 1992, după reunificarea
Germaniei şi ca urmare a tensiunilor monetare accentuate în Europa, lira italiană şi lira sterlină părăsesc
SME. În august 1993, ţările aparţinând SME decid să mărească temporar şarpele monetar european
(marjele de fluctuaţie ale cursului de schimb) la 15%. Între timp, pentru a împiedica fluctuaţii importante
de schimb valutar între monedele europene şi în vederea eliminării devalorizărilor competitive, guvernele
Uniunii Europene decid să relanseze proiectul de uniune monetară veritabil şi să introducă o monedă
unică. În cadrul Consiliului European de la Madrid din iunie 1989, conducătorii Uniunii Europene adoptă
un plan în trei faze în favoarea unei uniuni economice şi monetare . Acest plan devine parte componentă a
Tratatului de la Maastricht privind Uniunea Europeană, adoptat de către Consiliul European în decembrie
1991.
Prima fază, care debutează la 1 iulie 1990, implică:
- libertate totală de circulaţie a capitalurilor în cadrul Uniunii (anularea controlului de schimburi
valutare);
- sporirea mijloacelor destinate înlăturării dezechilibrelor între regiunile europene (fonduri structurale);
- convergenţă economică, prin intermediul supravegherii multilaterale a politicilor economice ale statelor
membre.
A doua fază debutează la 1 ianuarie 1994. Aceasta prevede:
- înfiinţarea Institutului Monetar European (IME) la Frankfurt, IME este compus din guvernatorii băncilor
centrale ale ţărilor membre UE;
- independenţa băncilor centrale naţionale;
- reglementarea privind reducerea deficitelor bugetare.
A treia etapă reprezintă naşterea monedei euro. La 1 ianuarie 1999, 11 ţări adoptă moneda euro,
care devine astfel moneda comună a Austriei, Belgiei, Finlandei, Franţei, Germaniei, Irlandei, Italiei,
Luxemburgului, Ţărilor de Jos, Portugaliei şi Spaniei. (Grecia li se alătură la 1 ianuarie 2001). Începând
din acest moment, Banca Centrală Europeană înlocuieşte IME, devenind responsabilă de politica
monetară, care este definită şi pusă în aplicare în euro. La 1 ianuarie 2002, bancnotele şi monedele euro
sunt puse în circulaţie în aceste 12 ţări din zona euro. Două luni mai târziu, monedele naţionale sunt
retrase din circulaţie. Din acest moment, euro este singura monedă care poate fi utilizată în toate
tranzacţiile bancare şi operaţiunile cu numerar, în cadrul ţărilor făcând parte din zona euro, care reprezintă
mai mult de două treimi din populaţia UE.
Fiecare stat membru trebuie să întrunească un număr de cinci criterii de convergenţă pentru a
ajunge în faza a treia. Acestea sunt:
- stabilitatea preţurilor: rata inflaţiei nu poate depăşi cu mai mult de 1,5% ratele medii de inflaţie ale
celor trei state membre cu cea mai scăzută rată de inflaţie;
- rata dobânzilor: rata dobânzilor pe termen lung nu poate varia cu mai mult de 2% în raport cu ratele
dobânzilor medii ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată de inflaţie;
- deficitele: deficitele bugetare naţionale trebuie să fie sub 3% din PNB;
- datoria publică: nu poate depăşi 60% din PNB;
- stabilitatea cursului de schimb: ratele de schimb trebuie să rămână în limitele marjei de fluctuaţie
autorizate pentru cei doi ani anteriori.
Consiliul European a adoptat Pactul de Stabilitate şi de Creştere în iunie 1997. Acesta a
reprezentat un angajament permanent de stabilitate bugetară, permiţând sancţionarea financiară a unui stat
membru din zona euro care se expunea unui deficit bugetar mai mare de 3%. Fiind considerat ulterior
prea strict, Pactul a fost revizuit în martie 2005. Eurogrupul reprezintă reuniunea informală a miniştrilor
de finanţe ai statelor membre din zona euro. Aceste întâlniri au ca scop o mai bună coordonare a
politicilor economice, monitorizarea politicilor bugetare şi financiare ale statelor din zona euro, precum şi
reprezentarea monedei euro în forumurile monetare internaţionale.
Noile state membre urmează să adopte moneda euro în momentul în care vor îndeplini criteriile
necesare. Slovenia este primul dintre noile state membre de la extinderea din 2004 care a făcut acest lucru
şi care s-a alăturat zonei euro la 1 ianuarie 2007, fiind urmată, un an mai târziu, de Cipru şi Malta.

5.Europa celor 27

Uniunea Europeană a cunoscut în ultimele două decenii o dezvoltare fără precedent, atât în ceea
ce priveşte expansiunea către noi arii geografice cât şi cea a creşterii nivelului integraţionist. Cea mai
exemplificativă în acest sens este succesiunea de tratate care au apărut cu o frecvenţă de aproximativ cinci
ani între ele: Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la
Nisa, proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa şi, acum, Tratatul de la Lisabona. Mai
multe motive au stat la baza ritmului accelerat de schimbare prin care a trecut construcţia europeană în
ultimii douăzeci de ani. Ele au fost atât de natură internă, comunitară, dar şi de natură externă, respectiv
legate de noutăţile petrecute pe scena mondială. În acest ultim caz, este pentru oricine evident că
evenimente precum căderea sistemului comunist în Europa de Est sau apariţia unor provocări precum
momentul 11 septembrie nu puteau să nu aducă schimbări în modul în care eşafodajul comunitar este
construit şi funcţionează.
Modificările ultimilor ani a adus o modificare a raportului de forţe în bătălia veşnică ce s-a dus în
domeniul unional, între suveranitatea naţională a statelor membre şi nivelul comunitar de reglementare şi
acţiune. Dacă până în anii `80, primul nivel era preponderant iar al doilea axat mai ales pe latura
economică, dezvoltările actuale l-au extins pe ultimul şi în arii noi, precum politica externă, cetăţenia,
justiţia. O astfel de schimbare a adus după sine un mare entuziasm de partea celor care doresc o Uniune
apropiată ca model de statele federale, însă a declanşat şi o reacţie de respingere din ce în ce mai
puternică din partea celor care se tem de o astfel de perspectivă.
Tendinţele de mai sus s-au relevat cu tărie de curând, odată cu lupta din jurul proiectului de
Constituţie europeană. Ce s-a întâmplat ? Factorii de decizie comunitari au decis ca după Tratatul de la
Nisa să se producă o schimbare profundă în modul de organizare şi funcţionare a Uniunii, schimbare pe
care au dorit să o concretizeze într-un nou text de drept comunitar primar. Pentru a-i da acestuia şi o
valoare simbolică s-a decis ca să poarte numele de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa. Era clară
direcţia: înainte către un stat federal european, o constituţie fiind specifică statelor. Pentru a se ajunge la
documentul ce avea să fie cunoscut ulterior în limbajul comun drept „constituţia europeană”, s-a apelat la
un proces lung şi complicat, proces care s-a dorit a oferi noului act fundamental o legitimare democratică.
Astfel, a fost convocată o aşa-numită Convenţie Europeană, instituţie europeană temporară, în cadrul
căreia s-au reunit atât reprezentanţi din fiecare ţară membră ba chiar şi din cele candidate, dar şi
reprezentanţi direcţia ai instituţiilor UE. Lucrările acesteia s-au deschis la Bruxelles pe 28 februarie 2002,
ea reuşind să definitiveze proiectul de Tratat în prima jumătate a anului 2003, astfel încât acesta a fost
adoptat prin consens de Convenţie în vara lui 2003. Cu toate acestea, procesul de implementare a
proiectului s-a blocat pentru încă un an de zile, în faţa unor nemulţumiri a o parte din statele membre cu
privire la unele chestiuni conţinute de el. Astfel că, Tratatul a fost semnat la Roma abia pe data de 29
octombrie 2004. Relativ rapid s-a putut observa că următorii paşi, cei de ratificare de către fiecare ţară
membră a UE, s-au dovedit imposibil de făcut în totalitate. Franţa şi Olanda, în primăvara lui 2005, au
convocat fiecare câte un referendum cu privire la acest text legal comunitar, rezultatul fiind respingerea
ratificării sale. Campania „nu” din ambele state au profitat exact pe sentimentul de frică al populaţiei faţă
de o federalizare prea accentuată a proiectului european ce fusese declanşat de schimbările profunde prin
care a trecut proiectul european în ultimele două decenii.
Uniunea s-a mai confruntat cu blocaje în cadrul proceselor de ratificare de către ţările membre a
textelor sale de bază. Se mai întâmplase în cazul Tratatului de la Maastricht cu Danemarca şi în cel de la
Nisa cu Irlanda. De fiecare dată s-a putut trece peste problemele apărute convocându-se noi consultări,
după oferirea, în cazul Danemarcei, a unui regim special garantat printr-o anexă la Tratat, iar în cazul
Irlandei de aplicare a unei campanii extrem de puternice în favoarea unui răspuns „Da”. Această soluţie
însă nu mai putea fi aplicată şi acum pentru că Franţa şi Olanda aveau cu totul altă pondere atât la nivel
politic şi economic cât şi moral în Uniune decât Irlanda şi Danemarca, ţări care nu erau membre
fondatoare, iar, pe de altă parte, obstacole de aceeaşi natură se prefigurau aproape cu siguranţă şi în cazul
Marii Britanii sau Poloniei.
Anii 2005 şi 2006 s-au scurs fără a se ajunge la o rezolvare la problema Constituţiei Europene.
Abia în a doua parte a anului 2007 s-a ajuns la o soluţie de compromis pe care factorii de decizie
comunitari o speră viabilă. Ea s-a concretizat în apariţia unui nou act comunitar, denumit Tratatul de
reformă sau Tratatul de la Lisabona, după locul în care a fost semnat oficial de şefii de state şi de guverne
pe 13 decembrie 2007. Noul Tratat este clădit în general pe conţinutul Constituţiei Europene, din cadrul
căreia au fost înlăturate prevederile cele mai controversate şi, în primul rând, titlul de „Constituţie”, care
speria populaţia europeană prin simbolismul pe care îl cuprindea. Noul document se spera că va intra în
vigoare la 1 ianuarie 2009, după ratificarea sa de către toţi cei 27 de membrii ai Uniunii, însă, şi acest
proces de ratificare s-a împotmolit într-un loc devenit se pare „tradiţional” pentru aceasta, Irlanda. În
această ţară un referendum convocat cu privire la ratificarea tratatului a dat rezultat negativ. Cum însă la
începutul anului 2009 semnalele dinspre Dublin arată o creştere în popularitate puternică a Tratatului, se
speră că o nouă consultare ce va fi convocată să ducă la aprobarea noului act european.

6.Viitorul Uniunii Europene

„Va veni o zi când toate naţiunile continentului, fără a pierde calităţile lor distincte sau glorioasele
lor individualităţi, vor fuziona într-o unitate superioară formând astfel fraternitatea europeană. Va veni o
zi când nu vor mai exista alte câmpuri de bătălie decât cele ale pieţelor deschise ideilor. Va veni o zi când
gloanţele şi bombele vor fi înlocuite de voturi.” A trebuit să treacă mai mult de un secol până când
profeţia lui Victor Hugo, rostită în 1849, să devină realitate. Două războaie mondiale şi numeroase alte
conflicte intraeuropene ce au cauzat milioane de morţi au jalonat această perioadă şi au făcut uneori să se
piardă orice speranţă. Astăzi, primul deceniu al secolului XXI se deschide sub cele mai bune auspicii, însă
aduce Europei noi dificultăţi şi provocări.
Extinderea de amploare a Uniunii Europene a continuat. Cum a subliniat un politician al unui nou
stat membru, „În sfârşit, Europa a reuşit să împace istoria cu geografia sa”. În viitor, Uniunea Europeană
va continua să se extindă. Între timp, liderii Uniunii, în acord cu opinia publică, vor trebui să definească
limitele frontierelor UE, care vor fi geografice, politice şi culturale. Uniunea Europeană este fondată pe
un pact între naţiuni suverane care au decis să împartă un destin comun şi să exercite împreună o parte a
suveranităţii lor. Sunt abordate aspecte care au o deosebită importanţă pentru europeni: pace, bunăstare
economică, securitate, democraţie participativă, justiţie şi solidaritate. Acest pact este pe cale de a fi
consolidat şi confirmat pe întreg continentul european: o jumătate de miliard de persoane au ales să
trăiască în statul de drept, în armonie cu valorile seculare în centrul cărora se situează omul şi demnitatea
sa. Actuala revoluţie tehnologică transformă radical viaţa în lumea industrializată, inclusiv în Europa.
Esenţial este să se înţeleagă că aceste noi provocări au dimensiuni ce depăşesc frontierele tradiţionale.
Dezvoltarea durabilă, echilibrul demografic, dinamismul economic, solidaritatea socială şi răspunsurile
etice ce trebuie aduse progresului înregistrat de ştiinţele vieţii nu pot fi tratate mai eficient la nivel
naţional. Trebuie, de asemenea, să arătăm respect generaţiilor viitoare.
 Procesul integrării europene afectează acum întregul continent, care, la rândul lui, face parte dintr-
o lume în evoluţie rapidă şi radicală, planeta fiind în căutarea punctelor sale de echilibru. Relaţiile cu
lumea islamică, foametea şi bolile din Africa, tendinţele unilaterale în Statele Unite ale Americii,
dezvoltarea dinamică a economiei în Asia sau relocarea globală a industriilor şi locurilor de muncă sunt
tot atâtea evenimente ce afectează Europa. Europa nu numai că trebuie să se concentreze asupra propriei
dezvoltări, dar în acelaşi timp trebuie să ia parte la procesul de globalizare.
Instituţiile Uniunii Europene au mari merite, dar ele trebuie să se adapteze pentru a putea face faţă
creşterii numărului de sarcini ale unei Uniuni în expansiune. Odată cu creşterea numărului de state
membre, cresc şi forţele centrifugale ce ameninţă o implozie a sistemului. Perspectivele intereselor pe
termen scurt trebuie să se şteargă în faţa priorităţilor pe termen lung. Iată de ce protagoniştii acestei
aventuri fără precedent trebuie să îşi asume responsabilităţile, acţionând în aşa fel încât ansamblul
instituţional european să continue să funcţioneze eficient. Orice reformă decisivă a sistemului comunitar
actual trebuie să garanteze pluralitatea şi respectul diferenţelor ce constituie bogăţia naţiunilor Europei.
Reformele trebuie, de asemenea, să se concentreze pe procesul decizional. Căutarea sistematică a
acordurilor unanime va duce în cele din urmă la paralizie. Numai un sistem politic şi juridic echilibrat şi
fondat pe principiul votului cu majoritate calificată va putea funcţiona.
Modificările necesare pentru adaptarea structurii Uniunii, iniţial proiectată pentru şase membri, la
numărul actual de 27 de state membre, au fost încorporate în Tratatul de la Lisabona. Tratatul a fost
adoptat în 2007, însă nu va intra în vigoare decât după ce toate statele membre îl vor ratifica. Acesta va
aduce mai multă democraţie şi transparenţă, va introduce metode de lucru şi reguli de votare simplificate,
ne va garanta drepturile noastre fundamentale prin consacrarea acestora într-o cartă şi va permite UE să se
exprime cu o singură voce în privinţa problematicilor internaţionale.
BIBLIOGRAFIE
• Călinoiu Constanţa, Duculescu Victor, Drept Constituţional European, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2008
• Diaconu Nicoleta, Dreptul Uniunii Europene. Partea generală, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007
• Fuerea Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2006
• Grigoriu Beatrice Andresan, Ştefan Tudorel, Tratatele Uniunii Europene. Versiune
consolidată, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007
• Groza Anamaria, Uniunea Europeană: drept instituţional, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008
• Groza Anamaria, Comunităţile europene şi cooperarea politică europeană. Emergenţa
unei identităţi europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
• Ignăţoiu-Sora Manuela, Egalitate şi nondiscriminare în jurisprudenţa Curţii Europene
de Justiţie, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008
• Jinga Ion, Uniunea Europeană în căutarea viitorului. Studii europene, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2008

Cuprins

1.Ideea de comunitate europeană de-a lungul istoriei 1

2.Repere ale creării şi consolidării Uniunii Europene 3
3.Tratatele Uniunii Europene 5
4.Istoria monedei unice europene 9
5.Europa celor 27 11
6.Viitorul Uniunii Europene 13
Bibliografie 15