Japonia

Timp de treizeci de ani, Japonia a fost un model. Stîrnea admiraţia pentru succesele ei economice,
îndeosebi în industria electronică, în informatică, în construcţia de automobile. în scurt timp, Japonia
ajunsese pe locul al doilea in rîndul puterilor economice. Consensul social nu este mai puţin admirat.
Munca rămînea o valoare fundamentală a societăţii. Conflictele dintre salariaţi şi patroni nu provocau
prea multe incidente. Buna înţelegere dintre categoriile sociale, dintre generaţii, dintre diversele regiuni
părea indestructibilă. In fine, Japonia îşi însuşea o politică externă întemeiată pe refuzul nuclearului, al
militarismului şi al intervenţionismului. Pe scurt, pentru mulţi care visau la un capitalism eficient şi lin,
Japonia rămînea principala referinţă.

A. Decepţiile ultimului deceniu

Nu există un model japonez

Ultimul deceniu a provocat decepţii puternice. Criza asiatică izbucneşte pe 2 iulie 1997, la Bangkok. Se
răspîndeşte în celelalte ţări din Asia de Sud-Est, apoi, în Rusia şi în Brazilia. Pune într-o lumină
nefavorabilă modelul de dez¬voltare cu care se mîndresc cei patru „dragoni" (Hong Kong, Singapore,
Coreea de Sud şi Taiwan) şi cei patru „tigri" (Malaysia, Thailanda, Indonezia şi Singapore). Criza asiatică
slăbeşte considerabil Japonia. Ameninţă China, iar unii specialişti adaugă: restul lumii. în aceasta constă
gravitatea ei.

Explicaţia se bizuie pe natura dezvoltării economice: prioritatea acordată exporturilor, ponderea

considerabilă a investiţiilor străine, intervenţia excesivă a puterilor publice. Specula creează „o bulă
financiară", care rezultă din pre¬zenţa crescîndă a investiţiilor în cele mai profitabile sectoare. Or, în
această debandadă, Japonia are grele responsabilităţi. în primul rînd, fiindcă reprezintă modelul din care
se inspiră celelalte state din regiune. In al doilea rînd, fiindcă, după ce a suferit o criză financiară în 1990,
nu a ştiut să elaboreze şi, cu atît mai puţin, să aplice o politică financiară, care să pună capăt deficitelor
publice. Japonia nu este capabilă, în situaţia de criză generalizată, să preia funcţia unui pilon de
rezistenţă. Şi aceasta, mai ales, în condiţiile în care forţele politice suferă concomitent o descompunere
îngrijorătoare.

In consecinţă, se consideră că Japonia nu are capacitatea de a opri hemoragia. Lumea se aştepta la mai
mult, efectiv, din partea unei economii care corespunde unei valori de două treimi din economia Sud-
Estului asiatic. Desigur, se cuvine să menţionăm reticenţele Statelor Unite şi ale statelor din regiune,
care nu doresc să încredinţeze Japoniei un rol dominant. Dar chiar şi Japonia ezită, bate în retragere, nu
face mare lucru, în momentul în care, pe de altă parte, încearcă să joace un rol primordial în relaţiile
internaţionale (Conferinţa ONU, de la Kyoto, cu privire la încălzirea Pămîntului, în decembrie 1997;
Jocurile Olimpice de la Nagano, în februarie 1998 etc).
Privind mai de aproape, se constată că Japonia nu se simte prea bine, începînd din 1990. Creşterea
anuală nu depăşeşte 1,5%, ceea ce contrastează cu rezultatele strălucite ale perioadei anterioare. Dacă
anul 1996 este ceva mai bun, deteriorarea se accentuează în 1998. Fireşte, criza bulversează datele. Dar
nu putem trece sub tăcere alte motive care ţin chiar de Japonia propriu-zisă. Cererea internă stagnează
în cel mai bun caz sau scade, întrucît japonezilor le este teamă să nu-şi piardă slujbele, într-o ţară care
nu cunoaşte chinurile şomajului generalizat. Autorităţile monetare nu iau măsurile indispensabile pentru
a împiedica tendinţele de economisire prudentă. Proporţia ridicată a persoanelor vîrstnice măreşte
cheltuielile publice şi este susceptibilă să antreneze o mai mare rigoare monetară. Reformele se ciocnesc
de tradiţio-nalismul societăţii. într-un cuvînt, politica financiară lasă de dorit. Şi „nu în ultimul rînd",
băncile japoneze au acordat mari împrumuturi Asiei de Sud-Est, bunăoară, sume care echivalează cu
36% din împrumuturile acordate Coreei,

Indoneziei, Malaysiei şi Thailandei, celelalte ţări foarte afectate de criză.

Concluzia este evidentă. Asia nu oferă un model inconstestabil pentru

ţările aflate în căutarea unei creşteri economice. Dimpotrivă, criza a demonstrat capcanele dezvoltării în
stil thailandez sau coreean. Dacă Rusia şi Brazilia au fost atinse de criză, puţin a lipsit totuşi ca America
de Nord şi Europa de Vest

să nu se clatine şi ele.

China nu a cedat sub efectul furtunii. Japonia nu s-a prăbuşit. Cu toate acestea, cele două puteri
regionale au eşuat. Nici una, nici cealaltă nu s-au priceput să preia conducerea unei mişcări care ar fi
însănătoşit situaţia. Moti-vaţiile lor nu sînt identice. Incapacitatea lor, voită sau nu, distruge frumoasa
imagine, care se putea închipui, despre o Asie prosperă, înfloritoare, exemplară. Fără a merge pînă la un
pesimism nejustificat de conjunctură, trebuie să rea-mintim că în 1989, Bill Emmott, un jurnalist de la
The Economist, publica o carte despre Japonia, cu un titlu surprinzător: The Sun Also Sets („Şi soarele
apune"). Avertismentele lui stîrneau zîmbetul şi, mai ales, nu convingeau. Cu toate acestea, autorul nu
se înşela.

O societate bulversată

Societatea nu scapă de tulburări. Cum să nu fie aşa, de fapt, cînd pentru ultimul trimestru al anului 1997
rata de creştere este negativă (-0,7%), ceea ce nu se mai întîmplase din 1974? Consumul din
gospodăriile individuale, vînzările de automobile, ca şi cele de locuinţe, scad vertiginos. Anul 1997
înregistrează o cifră record a falimentelor, cu lanţul de supermagazine Yaohan, casa de brokeraj Sanyo,
banca Hokkaido Takushohu, urmată de alte instituţii bancare, a căror dispariţie era greu de imaginat,
avînd în vedere vechimea şi forţa lor. Zdruncinările din viaţa economică provoacă repercusiuni asupra
vieţii politice. Cazuri de corupţie, compromisuri, manevre frauduloase sînt date în vileag. O serie de
miniştri sînt constrînşi să demisioneze. Unii politicieni se sinucid. Un scandal răsunător dezvăluie
acţiunile de şantaj asupra unor bănci, efectuate de un escroc care ameninţa să facă publice ilegalităţile
comise de acestea.

Apoi, în planul actualităţii, răsar două neajunsuri ale societăţii japoneze. Mafiile există şi sînt deosebit de
active prin clanurile, federaţiile şi familiile lor. Acestea acţionează, cu mari profituri, în traficul de
droguri, în prostituţie şi în jocurile de noroc. Le regăsim în domeniul transporturilor, al afacerilor
imo¬biliare, în sport şi în numeroase mari întreprinderi. Mafiile îşi prelungesc în străinătate activităţile
criminale. Legea din 1992 încearcă să limiteze pătrunderea lor în principalele sectoare de activitate. Cu
rezultate limitate însă. Legăturile cu oamenii de afaceri nu sînt întrerupte. Mass-media pomeneşte de
„terorismul de întreprindere". Criminalitatea creşte într-o Japonie despre care se spunea că nu
comportă primejdii şi că este onestă pînă la exces. Armele de foc circulă într-un număr mai mare, unele
fabricate în ţară, altele importate din străinătate.

pe 20 martie 1995, un atentat din metroul din Tokio traumatizează (ara şi alertează opinia publică
mondială în privinţa transformărilor din societatea japoneză. Este vorba despre secta Aumy care a
împrăştiat gaz sarin şi a ucis 12 persoane, tlră a pune la socoteală victimele care au scăpat cu viaţă şi
suferă de tulburări neurologice. Secta a fost înfiinţată în 1984 şi înregistrată în 1989 sub numele de
„Adevărul suprem4*. Mentorul ei spiritual promite să-i scape de boli pe credincioşi, cărora le garantează
mîntuirca pe pămînt şi după moarte. Prezice războiul nuclear pentru anul 1999. Secta grupează circa 10
000 de membri, deţine un patrimoniu imobiliar consistent, recrutează adepţi în păturile superioare ale
societăţii, se bazează pe o organizaţie parastatală şi a stabilit relaţii în sînul lumii politice şi industriale, în
poliţie şi mafii, in străinătate. A făcut rost de echipament militar, de produse chimice a căror nocivitate
nu trebuie subestimată. Cunoştea guvernul existenţa acestei secte înainte dc atentatul din 1995? Nu a
prevăzut pericolul? Ancheta scoate la iveală complicităţi îngrijorătoare. Investigaţiile seamănă cu un
caicr de lină, din care primul fir trage după sine restul. Oricum am privi lucrurile, forţa liniştită a Japoniei
nu mai există. Societatea nu este scutită nicidecum de maladiile care afectează celelalte societăţi
industriale sau postindustriale. Japonia intră in rind. Altă decepţie.

Impasibila politica externă

In fine, superputerea economică a Asiei orientale nu reuşeşte să definească un mare proiect, care să
asigure fundamentele politicii ei externe. Totuşi, la Începutul anilor nouăzeci, s-a crezut că va avea loc o
schimbare. In 1992, de exemplu parlamentul adoptă legea care autorizează forţele armate ale Japoniei
să participe Ia menţinerea ordinii, dacă operaţiile militare respective decurg dintr-un mandat al
Naţiunilor Unite. Este un semn prevestitor. în realitate, nici vorbă de aşa ceva. Un diplomat francez, care
scrie sub pseudonimul Camille Stanque (în revista Pouvoirs, nr. 71,1994, pp. 129-136.), întocmeşte un
rechizitoriu implacabil. „Japonia", susţine el, „este o ţară intenţionat resemnată, care se mulţumeşte cu
o politică externă domestică. Japonezii (...) cred că nu aparţin hunii şi au convingerea că ţara lor va fi
întotdeauna diferită şi unică". Japonezii nu creează reguli care să corespundă unor priorităţi normative,
dar le respectă pe cele puse la punct de alţii. Stanque continuă: „Japonia s-a închis intenţionat faţă de
lumea din afară: armonia este internă, haosul extern. (...) Japonia este o ţară-monoîit susţinută de o
reflecţie consensuală. Locuitorii ei sînt profund colectivişti. (...) Cum să-i faci pe cei mai mulţi să accepte
o strategie în relaţiile internaţionale, ale căror repercusiuni sînt prin definiţie străine de viaţa internă a
Japoniei? Crezîndu-se diferiţi, unici, incompatibili cu restul lumii, japonezii consideră că viaţa
internaţională nu-i priveşte".

Există, desigur, o parte de adevăr în aceste observaţii, în ciuda tonului lor critic. Ar putea fi ele totuşi
valabile şi pentru alte insule sau arhipelaguri? într-o oarecare măsură, şi britanicii insistă asupra
excepţiei lor culturale, la fel ca şi multe dintre statele continentale. In Marea Britanic, de asemenea, şi
poate în majoritatea democraţiilor, alegerile nu se cîştigă, iar viaţa politică nu se bazează pe dezbaterea
referitoare la politica externă. Rămîne faptul că Japonia ţine la excepţionalismul ei. Doreşte să rămînă un
pitic politic, a cărui securitate depinde de ceilalţi. Chiar dacă explicaţia psihologică, ba chiar culturală,
poate fascina spiritul, ea trebuie totuşi completată prin referinţa la istoria ultimei jumătăţi de veac.
Aventurismul anilor treizeci şi patruzeci, pus pe seama unui regim dominat de militari, a marcat profund
mentalităţile.

Această dublă explicaţie dobîndeşte un relief cu totul special atunci cînd analizăm relaţiile Japoniei cu
Statele Unite, iar, apoi, relaţiile ei cu restul lumii.

B. Relaţiile cu Statele Unite

Statele Unite au obţinut rezultate excelente în politica lor faţă de Japonia. Imediat după capitularea din
2 septembrie 1945, SUA au impus un regim demo¬cratic şi au făcut din Japonia unul dintre stîlpii
îndiguirii (containment). Prin tratatele semnate cu noua Japonie, Statelor Unite li se încredinţează
apărarea arhipelagului. La rîndul lor, japonezii se angajează să nu intervină în străinătate cu forţele lor
armate. Un pact respectat pe toată durata războiului rece. în timpul preşedinţiei lui Ronald Reagan, între
preşedintele SUA şi premierul japonez, Nakasone Yasuhiro, se stabilesc nişte relaţii atît de strînse, încît
mass-media ajunge să vorbească despre „cuplul Ron-Yasu".

Intîietatea unui comerţ

Această prietenie atrage după sine consecinţe strategice şi diplomatice. Pe 14 ianuarie 1983, Japonia
autorizează exporturile de tehnologii japoneze pentru uz militar în SUA. Şi aceasta în contradicţie cu
declaraţiile anterioare, care promiteau să nu se încurajeze exporturile de armament sau de echipamente
militare. Cînd, în acelaşi an, sovieticii ameninţă Asia răsăriteană cu rachetele lor SS 20, japonezii afirmă,
împreună cu partenerii lor din G7, că „securitatea ţărilor noastre este indivizibilă şi trebuie concepută pe
o bază globală". La scurt timp după aceea, Nakasone acceptă să participe la proiectul „războiul stelelor"
(iniţiativa de apărare strategică, atît de dragă lui Ronald Reagan). Fără surle şi trîmbîţe, forţele japoneze
de autoapărare îşi consolidează potenţialul cu echipamente sofisticate de orìgine americană, fac
manevre în împrejurimile arhipelagului cu marina americană. S-ar putea crede că Intre Tokio şi
Washington lucrurile stau cum nu se poate mai bine.

Intensitatea şi soliditatea relaţiilor diplomatice nu împiedică cele două ţări să intre într-o concurenţă
aspră şi nelimitată pe plan comercial. Pe vremea „denigrării Japoniei", americanii îşi exprimă cele mai vii
îngrijorări, constatind deficitul balanţei lor comerciale cu Japonia. Ei cer insistent înlăturarea barierelor
vamale, reevaluarea yenului, o negociere aprofundată. Paritatea dintre yen şi dolar variază cu 95% între
1985 şi 1988. Ceea ce nu împiedică, pe moment, ca prăpastia să se adîncească în comerţul americano-
japonez. în acelaşi timp, Statele Unite fac mari eforturi pentru a nu pierde nimic din piaţa japoneză în
domeniul aeronauticii. Pe scurt, ciorovăiala dintre aliaţi continuă.

Dispariţia Uniunii Sovietice a schimbat, încă o data, coordonatele problemei, in schimb, politica chineză
a Statelor Unite ar putea crea divergenţe de opinii între Tokyo şi Washington, în măsura în care
interesele celor două ţări sînt mai mult divergente decît convergente. Convinşi câ beneficiază de
protecţia americană, japonezii caută să invadeze piaţa chineză, lâsîndu-lc americanilor misiunea delicată
de a-şi trîmbiţa sus şi tare politica de respectare a drepturilor Omului. Şi revenim, astfel, la conflictele
comerciale, atenuate, ce-i drept de mtîrzierea economică a Japoniei.

Nici o legătură totuşi cu diferendele care privesc China. Republica Populară Chineză face figură de rebelă
eternă m această Asie care năzuieşte la dezvoltare şi doreşte să păstreze distanţa faţă de modelul
american sau european. Japonia, în schimb, este eleva cuminte care, din cmd m cmd, face mofturi, Îşi
arată forţa, după care trece la loc în banca ei. Relaţiile cu SU A se înscriu într-un cadru mai larg decît
relaţiile bilaterale. în 1989, după cîteva şovăieli, prinde formă o nouă idee, cooperarea economică m
regiunea Asia-Pacific.

Organizaţiile internaţionale

APEC (Asia Pacific Economic Cooperarían) se naşte din iniţiativa premierului australian Bob Hawke.
Această organizaţie grupează naţiunile care fac parte din ASEAN, plus Coreea de Sud, Taiwan şi Chile. In
interiorul acestei asociaţii, SUA şi Japonia susţin liberalizarea schimburilor comerciale, stimulează
fenomenul globalizării care priveşte îndeosebi Asia răsăriteană, tşi consolidează parteneriatul şi ţes firul
Ariadnei pentru Comunitatea Pacificului. In definitiv, japonezii sînt conştienţi de un adevăr evident:
asocierea lor cu Occidentul, mai mult cu Statele Unite decît cu Uniunea Europeană, lc-a adus un regim
politic care, fără a fi cel mai bun, nu este nicidecum cel mai rău, şi un dinamism economic, uneori, mai
şubred, traversat de crize, dar profitabil, oricum, pentru o mare majoritate a populaţiei, Fiind vorba
despre relaţiile OU Statele Unite, o revizuire critică face parte din posibilităţile improbabile.