Criza economică a anilor ‘80 si mișcările sociale si de protest

În luna mai 1980, într-o şedinţă a Comitetului Central al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a amintit
despre „numeroasele neajunsuri şi rămâneri în urmă” din economia românească. Cu acel prilej,
liderul suprem al partidului a recunoscut faptul că 69% din datoriile în valută ale României erau
către creditorii comerciali (împrumuturi pe termen scurt, cu dobândă mai mare decât în cazul
celor guvernamentale) şi circa 43% din datoriile comerciale ale României deveneau scadente în
mai puţin de un an. Cauza principală a acelei situaţii era creşterea continuă a deficitului
comercial, generată de micşorarea unor exporturi româneşti agricole şi de produse finite către
Occident, atât ca valoare, cât şi din punct de vedere cantitativ, pe fondul scăderii calităţii
produselor româneşti fabricate. În acelaşi timp, valoarea şi cantitatea materiilor prime importate
a înregistrat o creştere semnificativă. În acel moment era evident faptul că România se îndrepta
către o criză economică asemănătoare cu cea din Polonia.

Pentru a face faţă situaţiei de criză, Nicolae Ceauşescu a încercat să obţină sprijinul statelor
membre ale C.A.E.R., dorind să intensifice schimburile comerciale cu acele ţări pentru a primi
combustibil şi materii prime la preţuri mai scăzute. Totodată, pentru a acoperi o parte din
deficitul comercial, autorităţile de la Bucureşti au apelat în iunie 1980 la un nou împrumut extern
provenit din surse guvernamentale, fapt ce a generat o serie de întrebări din partea creditorilor
principali ai României. Drept urmare, autorităţile române s-au văzut nevoite să pună la dispoziţia
reprezentanţilor Fondului Monetar Internaţional (F.M.I.) o serie de date privind operaţiile
financiare guvernamentale româneşti şi situaţia balanţei de plăţi externe a ţării. După verificarea
bonităţii lor, autorităţile de la Bucureşti au obţinut aprobarea pentru a începe negocierile în
scopul încheierii unui acord stand-by cu F.M.I., în valoare de 1,5 miliarde dolari, valabil pe o
perioadă de trei ani, evitându-se pe moment intrarea ţării în incapacitate de plată. În schimbul
fondurilor pe care le obţineau imediat, precum şi a creditului stand-by care urma să fie acordat de
către F.M.I., reprezentanţii României s-au angajat să plătească la timp toate datoriile externe
restante şi să reducă într-un mod semnificativ deficitul comercial al ţării.

În paralel cu discuţiile purtate cu reprezentanţii F.M.I., autorităţile române au întreprins

demersuri pentru a primi de la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (Banca
Mondială), în perioada 1980-1981, patru împrumuturi în valoare totală de 325 milioane de dolari,
pentru realizarea unor proiecte economice pe termen lung referitoare la transporturi, irigaţii,
şeptel şi producţia de fructe, precum şi un împrumut pentru proiectul Canalului Dunăre – Marea
Neagră.

Agravarea tensiunilor sociale din Polonia şi apariţia amplelor manifestaţii de protest ale
muncitorilor polonezi în a doua parte a lunii august 1980 au sporit tensiunile de la Bucureşti.
Brusc, la 9 septembrie 1980, Nicolae Ceauşescu a anunţat modificarea bugetului de stat pe anul
1980, micşorând cu 2 miliarde de lei suma destinată apărării naţionale şi cu 4 miliarde de lei
cheltuielile administrative ale statului, cu scopul de a creşte fondurile destinate îmbunătăţirii
nivelului de trai al populaţiei.

La 28 iulie 1982, negociatorii „Clubului de la Paris” (care reprezentau 15 state creditoare) au

acceptat să amâne cu trei ani achitarea a 80% din ratele scadente, neplătite de România în 1981 şi
1982 – circa 400 milioane de dolari (bani primiţi după încheierea unor acorduri de împrumut pe
termen mediu şi lung). Potrivit celor convenite, în martie 1983 guvernul român trebuia să achite
20% din suma datoriilor scadente în anul 1981, iar restul sumelor urmau să fie achitate în şapte
tranşe bianuale, începând din 1985. La 7 decembrie 1982, autorităţile române au finalizat
negocierile şi cu reprezentanţii unor bănci comerciale şi furnizori comerciali, pentru a reeşalona
scadenţele de plată ale României faţă de aceştia (1,7 miliarde de dolari), acceptându-se formula
agreată în vara aceluiaşi an de „Clubul de la Paris”.

Balanţa comercială externă a României a înregistrat în 1983 un nou excedent, evaluat la

aproximativ 2,2 miliarde dolari. Surplusul respectiv a fost obţinut prin reducerea în continuare a
importurilor de produse provenite din Occident şi o scădere mult mai redusă a exporturilor
româneşti în statele capitaliste dezvoltate. De exemplu, în prima jumătate a acelui an, importurile
româneşti de mărfuri care proveneau din Austria s-au micşorat cu 50% faţă de nivelul înregistrat
în 1982.

Ca urmare a reducerii semnificative a deficitului comercial al României în anii 1981-1982,

Nicolae Ceauşescu a propus în ianuarie 1983, atât reprezentanţilor „Clubului de la Paris”, cât şi
creditorilor comerciali (circa 200 de bănci comerciale), modificarea graficului de eşalonare a
datoriei externe a României, pentru restituirea accelerată şi în totalitate a acesteia. Datorită
apariţiei unui excedent important în balanţa de plăţi externe a ţării în anii 1982-1983, Nicolae
Ceauşescu a hotărât în luna februarie 1984 ca România să nu mai primească ultima tranşă de
împrumut din cadrul acordului stand-by încheiat cu F.M.I. şi să achite în mod accelerat o parte
din datoria externă a României.

Pentru a înţelege situaţia în care se afla economia românească în acel moment, este necesar să
amintim principalele probleme înregistrate în anii ’70 – consemnate chiar de către autorităţile de
la Bucureşti. De exemplu, Ştefan Bîrlea (adjunct al şefului Secţiei Cancelarie a C.C. al P.C.R.) a
trimis la 11 aprilie 1974 Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. o „Notă privind raportul de
activitate de control financiar-bancar pe anul 1973 al Curţii Superioare de Control”. În
documentul respectiv au fost prezentate cauzele unor eşecuri înregistrate în 1973, astfel:
„corelarea necorespunzătoare a normativelor financiare pe trimestre cu sarcinile de plan,
imobilizări de stocuri supranormative prin nerealizarea producţiei planificate, depăşirea nivelului
planificat al cheltuielilor la 1000 lei producţie marfă, precum şi conducerii necorespunzătoare a
activităţii economice şi financiare a unor unităţi […] pregătirii necorespunzătoare a lucrărilor de
investiţii, abaterilor de la disciplina financiară şi de plan, proasta gospodărire a şantierelor, lipsei
de eficienţă în utilizarea unor fonduri, precum şi neajunsurilor în activitatea de control
financiar”.

În ceea ce priveşte starea populaţiei, aceasta se înrăutăţea în permanenţă, ceea ce provoca

proteste ce căpătau cele mai diferite forme. Această problemă socială punea regimul Ceauşescu
într-o situaţie delicată, care se temea că cineva din conducerea superioară ar putea profita de
conjunctură pentru a se întoarce împotriva sa. La data de 15 iunie 1981, FMI acordă un
împrumut României în valoare de 1,3 miliarde de dolari dar cu condiţia ca statul să încetinească
ritmul industrializării şi de a creşte alocările pentru agricultură. Condiţia pusă de FMI era
similară cu cea impusă de CAER în anii 60 fapt ce a dus la acel moment la negocieri dure între
reprezentanţii lui Dej şi sovietici.

Recomandările FMI indicau faptul că programul economic derulat de Ceauşescu până atunci
fusese un fiasco. La 3 noiembrie 1981, autorităţile române cer creditorilor internaţionali
amânarea plătilor datoriilor. După două săptămâni FMI anunţă că nu va mai vira următoarea
tranşă din creditul contractat în iunie. Situaţia era îngrijorătoare, datoriile crescuse şi ajunsese la
valoarea de 11,4 miliarde de dolari, o sumă importantă pentru valoarea produsului intern brut al
României din acea perioadă. În luna ianuarie 1982, FMI recomandă autorităţilor române să
iniţieze negocieri cu principalii creditori. Astfel că, la 29 ianuarie 1982, după negocieri cu
reprezentanţii băncilor, acestea au fost de acord cu amânarea temporară a plăţii dobânzilor la
credite şi cu elaborarea unui nou calendar de plăţi.

Situaţia economică făcuse ca până în martie 1982, 40 de reprezentanţe economice străine din
cele 62 care operau în România să fie retrase. Autorităţile române au pus în aplicare un adevărat
program de economii drastice ceea ce a dus la deblocarea celei de-a doua tranşe a creditului FMI.
Totuşi, FMI nu intenţiona să aprobe şi cea de-a treia tranşă a creditului din cauza temerii ca
aceste fonduri să nu fie folosite în alte scopuri decât cele prevăzute în contract. Autorităţile
române continua negocierile cu creditorii internaţionali şi la 28 iulie 1982, Clubul de la Paris şi-a
dat acordul ca 80% din restanţele plăţilor aferente anilor 1981 şi 1982 să fie reprogramate. Acest
fapt permitea FMI-ului să facă transferul ultimei tranşe a împrumutului. Noua politică impusă de
creditori României a făcut ca gradul de îndatorare să se reducă de la 10,1 miliarde de dolari la
circa 9,77 miliarde de dolari. La Conferinţa Naţională PCR din data de 16 decembrie 1985,
Nicolae Ceauşescu a anunţat că scopul lui este achitarea a jumătate din datoria externă până în
anul 1985, iar în primii 2-3 ani din următorul cincinal a tuturor creditelor externe.

Odată cu plata acestor datorii Ceauşescu urmărea să se elibereze cu orice preţ de influenţele
străine care diluau din autoritatea dictatorului român. Plata întregii datorii va fi aruncată pe
umerii întregii populaţii care trebuia acum să suporte un regim de economii foarte drastic.
Regimul de economii începuse încă din anul 1981. Astfel că, la data de 10 octombrie a aceluiaşi
an, Consiliul de Stat a emis un decret referitor la prevenirea şi combaterea speculei. Erau
prevăzute pedepse între şase luni şi cinci ani de privare de libertate pentru procurarea de produse
alimentare de bază în cantităţi mai mari decât erau necesare familiei respective pentru o lună. Pe
data de 18 octombrie, Consiliul de Stat a mai dat un decret prin care interzicea cetăţenilor să-şi
procure alimente din alte zone decât cea în care locuiesc. Acest principiu economic a fost
numit autoaprovizionare teritorială. Pentru a îmbunătăţi aprovizionarea teritorială cu ocazia unei
şedinţe CPEx, Nicolae Ceauşescu a cerut elaborarea unor programe de sporire a productivităţii în
agricultură pentru fiecare judeţ. Un alt scop al şedinţei a fost implementarea principiului
autosuficienţei alimentare a judeţului.

Urmarea implementării principiului autosuficienţei alimentare a reprezentat o dramă economică

pentru populaţie. Astfel că, în România anilor 80 penuria produselor alimentare şi a celorlalte
bunuri şi servicii vor lua forme mult mai severe decât în celelalte ţări comuniste. Produsele
alimentare de bază precum pâinea, uleiul şi zahărul erau raţionalizate şi puteau fi procurate
numai pe baza unor cartele individuale sau familiale. Dar, deţinerea unor astfel de cartele nu
garanta că produsele raţionalizate puteau fi procurate. De multe ori achiziţionarea produselor
raţionalizate era un proces foarte anevoios, cetăţenii fiind nevoiţi să stea ore în şiri la cozi
interminabile pentru a intra în posesia alimentelor care trebuiau teoretic să fie garantate de
respectivele cartele. Carnea şi produsele din carne erau de asemenea raţionalizate fiind destul de
greu de găsit în galantarele magazinelor. Nu cu mult timp înainte de căderea regimului,
autorităţile comuniste hotărâse ca în Bucureşti, salamul trebuia să se vândă numai pe baza
buletinului de identitate care atesta calitatea de rezident al Capitalei.

Fiecare rezident al Capitalei putea cumpăra, după multe ore pierdute la coadă, maxim 200 grame
de salam iar pentru o cantitate mai mare se stătea de mai multe ori la coadă. Familiile care aveau
pensionari în stare relativ bună de sănătate se puteau considera fericite deoarece celor bătrâni le
revenea, de multe ori, sarcina de a sta la cozile interminabile.

În ceea ce priveşte crescătorii de animale din mediul rural acestora le era interzis să-şi sacrifice
viţeii pentru consumul propriu sau pentru vânzare. Astfel, creşterea de animale şi sacrificarea lor
pentru autoconsum sau pentru piaţă era strict reglementată. Penuria de alimente se extinsese şi la
celelalte alimente precum ouăle, orezul, făina, laptele şi produsele din lapte. Se ajunsese până
acolo încât unele alimente precum carnea, produsele din carne, caşcavalul sau brânza să devină
veritabile monede de schimb pentru a obţine alte produse, alte servicii sau pentru a obţine diferite
favoruri de la superiorii ierarhici ori de la alţi indivizi. Alte bunuri greu accesibile cuprindeau
hârtia igienică, medicamentele, vata medicinală, detergentul sau săpunul. Conform planificării
autorităţilor igiena unui locuitor al ţării se putea rezolva cu 1,9 kilograme de săpun anual.

În cazul locuitorilor din mediul rural situaţia era şi mai dramatică. Ţăranii români aveau mai mari
dificultăţi decât populaţia urbană în a-şi procura ulei, zahări şi chiar pâinea. Lăsaţi fără pământ,
ţăranii au devenit navetişti la oraş unde munceau în fabrici. Aceştia se opun şi critică noile
schimbări din politica partidului în domeniul agriculturii: „măsurile ce se iau la ţară pentru
creşterea vitelor, în modul forţat cum se aplică, în loc să ducă la sporirea lor, duc la dispariţia lor.
Până nu ni se dă pământ corespunzător să-l muncim, nu vom reuşi să contractăm vite, porci şi
păsări cu statul, pentru că nu avem cu ce le creşte” scriau ţăranii dintr-un C.A.P. din judeţul
Dolj. Nemulţumirile din mediul rural sunt exprimate în mai multe scrisori adresate de către ţărani
conducerii de la Bucureşti în care apar avertismente de genul: „Nu e departe ceasul să recurgem
la procedee ca în 1907” sau „Este ruşinos să avem vărsare de sânge într-o ţară comunistă. Mai
bine ar veni sovieticii să ne administreze ţara”. Tot în această perioadă apar fenomene aparent
izolate, precum: protocronismul, „Cântarea României”, Casa Poporului, supraaglomerarea
oraşelor şi a mijloacelor de transport, îndrumarea „cetăţenilor către munca patriotică (neplătită şi
obligatorie) şi „Pregătirea Tineretului Pentru Apărarea Patriei” (PATP).

În anii 80 numărul copiilor abandonaţi din cauza sărăciei şi a măsurilor pronataliste din anii 60
creşte. Apar, astfel, orfelinate cu condiţii de coşmar, în care şi-au pierdut o parte din viaţă copiii
care au trecut prin ele. Începutul anilor 80 vor aduce cu ei o serie de dispoziţii referitoare la
funcţionarea întreprinderilor de stat. Obiectivele acestor dispoziţii erau înăsprirea disciplinei în
muncă şi stabilirea unor reguli rigide de exploatare a mijloacelor de producţie. De asemenea
Consiliul de Stat a emis şi un decret cu privire la agricultură, pe baza căruia se instituiau
contractele. Este de subliniat faptul că eliminarea contractelor în 1956 a fost considerat a fi unul
dintre primele semnale ale liberalizării regimului.

Lucrurile evoluau în ţără. În luna decembrie a anului 1982, în Bucureşti se va da în folosinţă a

doua linie de metrou dar, acest lucru nu putea ascunde starea precară în care se afla societatea.
Autorităţile comuniste continuau seria de economii şi reforme, astfel că, de-a lungul anului 1982
preţurile au crescut într-un ritm susţinut. Deşi la început autorităţile se gândeau să scumpească
totul dintr-o dată, s-a luat decizia mai apoi să se procedeze cu majorări lente. La data de 31
martie 1982, în Plenara CC s-a adoptat un program de producere a energiei şi de dezvoltare a
bazei energetice a ţării ce avea să fie valabil până în anul 1985. Se propunea modernizarea
producţiei de curent electric la centralele pe cărbune. Modernizarea sistemului energetic
românesc trebuia să ajute la o productivitate ridicată ce mai apoi lua calea exportului. Export
care viza accelerarea plăţilor către datoria externă şi care venea la pachet cu o limitare drastică a
energiei electrice şi a materiilor prime în întreprinderile industriale.

După mai multe dezbateri s-a ajuns la concluzia că economiile de energie ar trebui făcute mai
mult de consumatorii casnici, aşa că au luat decizia de-a limita consumul către populaţie. Lipsa
căldurii, a apei calde menajere, a gazului, întreruperea frecventă a curentului electric cât şi
întunericul de pe străzi au devenit aspecte care au caracterizat întreaga perioadă a regimului
comunist din anii 80.

Autorităţile au încercat să lanseze mai multe măsuri nepopulare folosindu-se de sloganuri gen:
„Puneţi-vă o haină în plus!”, ceea ce a iritat şi mai mult o populaţia şi aşa afectată de măsurile
economice din perioada anterioară. Curentul electric se oprea de câteva ori pe zi fără niciun
program sau vreo logică aparente şi fără anunţarea prealabilă a consumatorilor casnici. Populaţia
era sfătuită să economisească energia electrică prin scoaterea din funcţiune a frigiderelor pe timp
de iarnă, prin neutilizarea maşinilor de spălat sau a altor aparate casnice sau chiar prin
nefolosirea ascensorului. Pentru a motiva penuria alimentelor, CPEx va adopta la 14 iulie
1982 Programul de alimentaţie ştiinţifică a populaţiei, elaborat de Iulian Mincu, un cunoscut
specialist al maladiilor aparatului digestiv. Programul respectiv avea rolul de a promova lupta
împotriva obezităţii şi a încurajării unui stil de viaţă „raţional şi ştiinţific”. Se preciza faptul că
reducerea consumului mediu de hrană în rândul populaţiei de la 3.300 la 2.800-3.000 de calorii
pe zi. În ciuda mai multor reglementări introduse, mai ales în afara marilor oraşe, aprovizionare
era foarte deficitară. Cozile în faţa magazinelor erau uriaşe iar această stare de fapt nemulţumea
profund populaţia.

În zilele de 7 şi 8 octombrie 1982 a avut loc Plenara CC în cadrul căreia a fost adoptat proiectul
de lege cu privire la participarea oamenilor muncii la constituirea fondului de investiţii a
întreprinderilor. Astfel, oamenii erau obligaţi să participe cu contribuţii băneşti, numite părţi
sociale,  prin care deveneau coproprietari ai întreprinderilor. Valoarea „proprietăţii” pe care
muncitorii puteau să o deţină nu putea depăşi 30% din valoarea totală a întreprinderii şi era
stabilită de adunarea generală a oamenilor muncii. Această implicare a muncitorilor în sistemul
de proprietate a întreprinderilor era simbolică şi de fapt reducea salariile cu o parte care era
destinată fondurilor de investiţii a întreprinderilor.

În baza decretului Consiliului de Stat din 22 octombrie 1982, fiecare persoană care părăsea
România definitiv pentru a emigra era obligată să achite, într-o valută convertibilă, cheltuielile
de şcolarizare pentru studiile liceale şi superioare absolvite în RSR.

Această măsură avea rolul de a descuraja eventualii emigranţi dar, a provocat tensiuni
diplomatice cu ţările occidentale şi în primul rând cu Statele Unite, Israel şi RFG, care erau
interesate de emigranţii români. La Conferinţa Naţională a PCR din 16-18 decembrie 1982 s-a
hotărât ca nivelul salariului să fie în concordanţă cu proporţia în care întreprinderea îşi realiza
planul. Toate aceste reforme şi economii realizate de regimul comunist a avut ca efect o
pauperizare accentuată a întregii populaţii. Astfel, România ajungea să devină poporul cel mai
sărac din interiorul lagărului comunist.

Economiile realizate de statul român erau greu de explicat propagandistic astfel că se impunea
creşterea controlului asupra populaţiei pentru a împiedica eventuale acţiuni ce ar fi perturbat
liniştea statului. Astfel se face că autorităţile comuniste au sporit mereu caracterul represiv al
sistemului nemulţumind şi mai mult populaţia. Se dezvoltă organizaţiile care vegheau la
asigurarea securităţii şi disciplinei, cum ar fi Gărzile Patriotice, unităţi de pregătire militară a
tineretului şi de apărare teritorială. Conştient că reformele implementate puteau genera revolte, în
ianuarie 1983 a fost îmbogăţită semnificativ dotarea Miliţiei, a Securităţii şi Armatei, ceea ce
avea rolul de a îmbunătăţi semnificativ capacitatea de reacţie în eventualitatea unor probleme
majore.

Un interese deosebit i se arăta corespondenţei. Dacă în anii 50-60 controlul corespendonţei avea
o puternică motivaţie ideologică în anii 70-80 totul se rezuma la legăturile externe pe care
populaţia le avea în Occident. Cărţile poştale erau controlate de o unitate specializată a
Securităţii. Erau verificate cărţile poştale, scrisorile, telegramele, coletele expediate de românii
din străinătate, acordându-se o atenţie sporită la tot ceea ce venea de afară. Scrisorile care
conţineau comentarii duşmănoase la adresa regimului, îndemnuri la emigrare, metode de trecere
frauduloasă a frontierei, descrierea laudativă a traiului occidental etc, erau scoase definitiv din
circuitul poştal şi trimise la direcţiile operative de profil. În funcţie de gravitatea mesajelor scrise
în scrisori se putea ajunge până la o supraveghere a persoanelor care trebuiau să primească
corespondenţa.

Securitatea se afla într-un permanent efort de a preveni difuzarea de manifeste, memorii şi

scrisori de protest. Autorii trebuiau să fie identificaţi cât mai rapid pentru a se putea preveni
răspândirea materialelor subersive. Regimul se preocupa de starea societăţii astfel că la
conducerea de partid ajungeau notele sau buletinele redactate de Securitate care semnalau stări
de spirit negative tocmai pentru a încerca să prevină unele situaţii conflictuale sau chiar
explozive din anumite medii. Se dădea impresia că securitatea era omniprezentă şi că denunţul
este universal iar autorităţile au o putere nemăsurată.

Relaţiile externe ale României au fost subordonate necesităţii de a combate criza economică, de a
reduce importurile şi de a purta negocieri cu creditorii. Deşi s-a implicat în foarte multe
probleme externe credibilitatea regimului Ceauşescu scădea vizibil în ochii occidentalilor dar şi a
celor din lagărul sovietic. În acelaşi timp regimul manifesta din ce în ce mai puternic semne de
izolare externă. Stagnarea economică punea stăpânire pe întreaga societate care până în acel
moment a avut un singur scop – achitarea datoriei externe.Nivelul de trai se afla într-o scădere
permanentă făcând să apară fenomene sociale negative precum infracţionalismul, alcoolismul,
chiar şi narcomania. Oamenii încercau să scape de statul „închisoare” căutând să emigreze legal
sau ilegal prin trecerea frauduloasă a frontierei. Străzile oraşelor româneşti erau pline de copii ai
străzii ca urmare a unui spor natural forţat care nu ţinea cont de starea materială a părinţilor. La
televizor se prezentau recolte record cât şi finalizarea unor lucrări de anvergură precum Canalul
Dunăre Marea Neagră dar în societate mizeria îşi făcea loc.

Anul 1989 a consemnat o recesiune economică profundă, s-au spart toate bubele acumulate și în
economiei dar și în societate iar crizele economice și sociale s-au transformat în criza politică
mai cunoscută și sub numele de Revoluția din Decembrie. Ceaușescu a căzut, dar comunismul
economic nici n-avea cum să cadă atât de repede și nici motive nu avea. Cel puțin nu atâta timp
cât politicienii au preferat să dea vina pe Ceaușescu, scutind sistemul economic comunist de
orice vină.

Interesant este că deși după 1989 au mai urmat alți trei ani de cădere economică, greu se poate
vorbi de o criză socială în primii ani de după Revoluție. Mineriadele, dacă vă gândiți la ele, au
fost manifestări de voință politică, nu crize sociale. Producția se prăbușea dar fabricile nu se
închideau, șomajul nu creștea, lumea avea loc de muncă și salariu, vota FSN-ul și pe Iliescu iar
lucrurile au mers așa fix până s-au terminat rezervele făcute de Ceaușescu în perioada de criză
socială din anii 80.