Capitolul III

-Apogeul civilizației medievale în Europa de Apus-

I. Evoluția lumii apusene în secolele XI-XIII: aspecte teritoriale, economice,

instituționale și sociale
Caracterizare generală:
Pe fondul structurării politice și sociale, între secolele XI și XIII a fost inaugurată o
nouă etapă din civilizația Occidentului Medieval care s-a caracterizat printr-un avânt general
al creștinătății occidentale cu dublu sens: ca o creștere internă (spor demografic, dezvoltarea
agriculturii, diversificarea activităților economice ș.a) și expansiunea teritorială prin care
Europa de Apus a stabilit noi contacte. În această perioadă se vor dezvolta societățile vest-
europene medievale, fiind văzută ca o ,,primă creștere modernă”.

Expansiunea economică
Expansiunea economică constituie elementul principal al ,,decolajului” din această
perioadă. Expansiunea este vizibilă prin agricultură, care a rămas elementul de bază al
întregii economii. Particularitățile dezvoltării acesteia sunt următoarele: în primul rând,
Occidentul nu a cunoscut o singură civilizație rurală, ci diverse tipuri de exploatare a solului
(cules) până la bogatele culturi specializate și organizate în funcție de nevoi . Teritoriile de
margine erau pădurile și mlaștinile datorită faptului ca ofereau loc de adăpost pentru diverse
resurse, caracterizate printr-un stil, economie și civilizație proprie.
Cei mai importanți factori din cadrul culturii agricole ai economiei medievale au fost
cerearele. Marile centre agricole se aflau în partea nordică a Europei, spre exemplu:
Germania, Flandra, Anglia și Franța. În partea sudică a Europei, respectiv în zona mediterană,
terenurile de cereale erau mai puțin înfloritoare.
În aceeași perioadă au apărut zonele monoculturale ca parte a unui nou început de
specializare economică din mediul rural ce se datorează deschiderii economiei rurale față de
comerț, monedă și sistem de credit. Acest fenomen a dat naștere unor noi peisaje rurale lipsite
de teren arabil, dar dominate de viticultură și creșterea animalelor.
Procesul de specializare a activităților agricole, respectiv producția agricolă a apărut
în jurul anului 1300 ca un element premonitoriu al marii crize din secolul al XIV-lea. Atât în
zonele cerealiere cât și în zonele aflate la marginea creștinătății, a avut loc un proces de
extindere a terenurilor arabile și a culturilor agricole. Acest fenomen a fost pus pe seama unei
creșteri substanțiale a populației, antrenând întreaga societate medievală care a dus la apariția
unor sate noi. Dezvoltarea sectorului agricol s-a caracterizat prin ameliorarea inventarului
tehnic și procedeele de cultură care a dus la creșterea importantă a randamentelor agricole.
Se poate spune că a avut loc o ,,revoluție industrială” care s-a mai manifestat în
agricultură la nivelul instrumentelor agricole; spre exemplu apariția plugului cu roți, lama
fixă de fier/lemn, generalizarea potcoavei, noi metode de înhămare a animalelor sau
răspândirea unor noi procedee de cultură.
 Dezvoltarea agriculturii a dus la rezolvarea unor probleme de subzistență cu care se
confruntaseră societățile din apusul Europei. Istoricul Guy Fourquin este de părere că cel mai
îngrijorător raport al implicațiilor de durată este viața agrară din perioada medievală pe care a
numit-o ,,fragilitatea echilibrelor”. Aceasta se caracterizează prin constanta dintre terenurile
cultivate și cele orientate creșterii animalelor; dezechilibrul dintre exploatările agricole și
creșterea demografică.

Renașterea vieții urbane

,,Explozia urbană” de după anul 1000 a fost favorizată de factorii politici (migrații,
stabilitatea din secolele XI-XIII în Europa Apuseană și consolidarea autorității monarhice),
economici (,,revoluția industrială” realizată la nivelul agriculturii din perioada Evului Mediu)
și sociali (renașterea societății medievale). Un rol decisiv l-a avut relansarea comerțului după
1 secol de stagnare din perioada carolingiană.
Până la stadiul de așezări cu statut juridic, orașele au trecut prin mai multe etape
intermediare. În primă fază, orașele sau dezvoltat ca niște suburbii în jurul unei fortificații,
dezvoltarea economică făcându-le să se desprindă de sub protecția seniorilor. Au urmărit
obținerea autonomiei juridice și organizarea unei apărări proprii, fapt care a dus la acordarea
de drepturi cu acordul seniorului. În final, comunitățile orășenești s-au organizat sub formă de
societate unită prin jurământ (comuna) cu libertate juridică, scutiri fiscale și privilegii
acordate de senior.
Orașul medieval are câteva trăsături esențiale: din punct de vedere demografic a atras
mai mulți locuitori; centrele urbane erau așezate în aproprierea unor intersecții de drumuri
comerciale sau castele senatoriale. Orașul medieval avea o piață centrală ce îndeplinea două
funcții: prima este cea de spațiu comercial și a doua este de adunare a locuitorilor. În centrul
orașelor se găseau construcții-simbol precum primăria (de aici era condus orașul și se păstra
autonomia), catedrala care era un simbol al atotprezentei biserici și zidurile care era întânită
în centrele urbane și delimita spațiul circumscris.
Orașele din partea de est a Rinului și cea de răsărit dincolo de Elba, orașele medievale
au fost construite de la zero, având în vedere faptul că orașele germanice sau slave nu au
cunoscut până la creștinare acest mod de viață urbană. În schimb au apărut orașele dezvoltate
după sistemul juridic, social și topografic cunoscute sub ,,legea de la Magdeburg” (acest
sistem presupunea taxe puține, iar noi-veniții primeau libertăți juridice). În cadrul procesului
de dezvoltare a centrelor urbane, s-au implicat monarhii, ducii locali și biserica care au dat
autonomie coloniștilor germani, valoni sau italieni.
Principala funcție a orașului a fost cea economică (în principal a fost centru de
schimb, iar cea secundară de schimb de mărfuri), politică prin reprezentarea unui sediu
complex de putere senatorial, central și orășenesc, culturală prin care să dea naștere culturii
laice și cea religioasă prin noile forme de recunoștiță de ordin religios, franciscan și
dominican.
Dezvoltarea orașului medieval a dus la extinderea unor forme specifice de viață și a
unor noi mentalități legate de propriul sistem de valori. Din punct de vedere social, orașul era
format din cei de sus, patricianul care s-au impus în ceea ce privește controlul instituțiilor de
conducere și ce de jos, respectiv plebea, criteriul de diferențiere fiind averea.
Diversitatea orașului medieval s-a conturat prin intermediul terminologiei din aceea
perioadă, spre exemplu denumirile de origine romană ca municipium, territorium și civitas.
După anul 1000, în izvoare sunt precizate cuvinte noi care descriau locurile de schimb
(oppidum, forum), așezare întărită (castellum, burgus) sau de suburbie (suburbium).

Intesificarea schimburilor comerciale și transformările sociale

Geneza orașelor medievale a fost constituit prin aspectul economic create prin
expansiunea agricolă, renașterea vieții urbane, precum și construirea unor căi de transport și
comunicație în Europa care a dus la extinderea unor rețele de schimburi și servicii financiare.
Unul dintre cele mai importnate trasee comerciale ale epocii care lega Nordul flamand
(orașele Lille, Bruges, Douai, Tournai ș.a) de sudul mediteran. Acesta trecea prin târgurile și
bâlciurile de la Champagne, prin strâmtoarea Gibraltar luând calea Atlanticului. Trecerea prin
aceste puncte comerciale nu era aleatorie, întru-cât făceau legătura cu zone îndepărtate
(Orientul, Anglia, regiunile baltice și Islanda) ce au contribuit la extinderea frontierelor
creștinătății apusene și la stabilirea primelor contacte dintre civilizațiile europeane, sino-
mongolă și islamică din Asia și Orientul Apropriat.
Legăturile comerciale cu Orientul au fost realizate prima dată pe cale maritimă
(acestea legau Italia de Oceanul Indian) și treceau prin Marea Mediterană, portul Alexandria
și Marea Roșie. Acestea au fost urmate de drumurile transcontinentale ce parcurgeau Asia
Centrală, Turkestanul și platourile iraniene. Cucerirea mongolă a Asiei urmată de tratatul de
pace (pax mongolica), a dus la inaugurarea unor noi trasee directe între Europa și Orient.
Primul traseu începea din Tana (Mangop) trecând prin deșerturile și stepele Asiei Centrale și
se termina la Quinsai și Khambalik (Beijing), iar un alt traseu începea din Trapezunt și se
termina la Bukhara și Samarkand.
Monopolul asupra traficului comercial cu Orientului a fost deținut de orașele italiene,
principalul beneficiar fiind orașul Genova, odată cu victoria din 1284 contra Pisei care i-a
asigurat supremația asupra insulelor din Mediterană (Corsica, Sardinia și Elba). Pe de altă
parte, orașul Genova a întreprins în Orient o mare ofensivă economică, rezultatul acestei
acțiuni fiind stabilirea monopolului asupra comerțului din aceea zonă.
Trapezuntul a devenit unul dintre mai însemnate orașe în ceea ce privește piața de
desfacere cu Orientul, Golful Persic și Oceanul Indian. Acest lucru a dus la deschiderea unui
consulat genovez, baterea unei monede și conducerea unui oficiu de schimb al imperiului
grec prin perceperea unor taxe vamale.
Genova a încercat să înlăture tentativele Veneției de a se impune în zonă, consecință
prevăzută în tratatul încheiat de aceasta cu Bizanțul, dar care deschidea pentru venețieni
piețele imperiului și a porturilor de la Marea Neagră. Între Genova și Veneția a rezultat un
război din 1294 până în 1299 încheiat cu Pacea de la Milano, fapt care a dus la excluderea
Veneției din comerțul pontic, iar Pera (una din coloniile orașului Genova) a obținut un statut
de suveranitate.
Pe lângă orașele italiene și regiunea flamandă, în joc a apărut un nou punct comercial:
Hansa germană, precum și un proces de unificare economică a continentului prin Marea
Nordului de Anglia, Țările de Jos, Europa de Centrală și de Răsărit.
Drumurile fluviale și maritime au avut un rol important în creșterea circulației știrilor
și a informațiilor diverse. Acest lucru i-a făcut pe papii de la Avignon să creeze un sistem de
curierat, exemplul acestora fiind urmat de Aragon, Italia, Franța și Germania.
Dezvoltarea comerțului a dus la apariția și perfecționarea unor instrumente specifice
și indispensabile precum creditul comercial, sistemul bancar, primele forme de asociere
comercială și baterea monedei. O expresie a operațiunilor financiare este creditul comercial
(aceasta reprezintă o formă de camătă sau a împrumutului cu dobândă), iar cei mai mari
casieri au fost evreii, flamanzaii și templierii care au primit din partea clienților regali dreptul
de a guverna finanțele.
Specific orașelor maritime au fost asocierile de tip comercial ce reprezintă un pas
înainte în ceea ce privește schimbul de la distanță la Genova în secolul al XIII-lea. Cea mai
veche grupare în acest sens a fost commenda care reprezenta o înțelegere între doi sau mai
mulți parteneri punându-și la comun capitalul pentru un transport de mărfuri de la distanță.
Suportul material al tuturor proceselor a fost moneda, iar primele emisii monetare de
aur au fost mancus-ul arab și hyperper-ul bizantin ca o consecință a intentisificării traficului
mediteranean și a comerțului între orașele italiene și Orient. Acestea au apărut în secolul al
III-lea în orașele italiene Genova și Florența, reconvertirea monetară de aur fiind un
experiment pus sub semnul întrebării.
O consecință a monetarizării a fost ruperea între dimensiunile și valoarea posesiunii
funciare a țăranilor dependenți și cuantumul robotei pe rezerva senatorială plus renunțarea a
seniorilor în cadrul sistemului exploatării directe. O altă consecință îl reprezintă schimbarea
de accent prin economia de consum (sau subzistență) care a lăsat loc economiei de schimb;
însă trebuie menționat că moneda și tipul de economie întemeiat au avut un rol eliberator.
Pe tot parcursul Evului Mediu a existat o insecuritate fiscală la care au avut de suferit
grupuri vulnerabile precum evreii, orășenii sau negustorii străini. Aceste măsuri au un
caracter economic, monarhii întreprinzând în cadrul regatelor diverse avantaje pentru o
economie solidă, aceștia făcând un compromis în ceea ce privește alte măsuri fiscale.
Între timp, în viața economică a Evului Mediu și-a făcut apariția negustorul, ilustrând
astfel un nou personaj social definitoriu pentru întrepătrunderea și conviețuirea în cadrul unui
proces de osomoză. Acesta este oglindit în toate aspectele economice, sociale și politice ale
Evului Mediu, iar potrivit lui Jacques Le Goff, negustorul medieval reprezintă un personaj
care va contribui la apariția capitalismului și la distrugerea structurilor feudale. Negustorii au
contribuit în mediul rural la subminarea relațiilor sociale tradiționale, la eliberarea țăranilor,
la schimbarea modului de viață și a tipurilor sociale de exploatare a pământului.
Istoriografia Evului Mediu a acordat o atenție specială expansiunii economice din
secolele XI-XIII fie că a fost ea feudală, capitalistă sau precapitalistă. Acest lucru trebuie
privit ca un consens interpretativ în care este subliniat importanța factorului demografic, însă
alți autori au scos în evidență factorul cultural la nivelul insurecției și al celui comercial.

Proprietatea feudală și regimul ei juridic

Proprietatea ,,feudală” era esențialmente funciară, pământul constituind în Evul
Mediu principala sursă de venituri și hrană sau cum este menționat în alte surse că pământul
are valoare instrinsecă fiind un simbol al bogăției și al puterii.
Criteriul juridic menționat în istoriografia canonică a Evului Mediului distinge în
cadrul ,,proprietății funciare feudale” două tipuri principale: proprietatea necondiționată
(aceasta se aplică regelui și comunităților tărănești libere) și proprietatea condiționată prin
îndeplinirea unui servciu militar (se aplică în cazul șerbilor și beneficiarilor senatoriale).
Medievalitatea este străină de noțiunea de proprietate liberă absolută care este limitată
la legăturile de rudenie fie acestea de dependență personală ce constituie specificul relațiilor
sociale în Evul Mediu.
Proprietatea (posesiunea) se află în stăpânirea grupurilor nobiliare având o importantă
particularitate distinctivă ce se definește prin baza materială (pământul) care este specific
funciar. În Evul Mediu, valoarea pământului este conferită de numărul și calitatea celor care
îl pun în valoare, dar și asupra seniorului care își exercită autoritatea.
Unitatea fundamentală a regimului feudal îl reprezintă senioria, care reprezintă o
structură de autoritate întrucât atribuțiile stăpânului în raport cu proprietatea sa afectau viețile
de pe tot cuprinsul senioriei. Aceasta, în Evul Mediu era o funcție publică ce funcționa pe
propria lege. Aceasta era o formă de autoritate care merge pe ideea modernă de putere, ce
reprezenta un contract prin care seniorul se angaja să-și protejeze supușiiîn schimbul
serviciilor acestora.
Sunt trei principii în ceea ce privește originea senioriei: prima este perspectiva
evoluționistă care reprezintă o formă specifică de proprietate fiind o continuare a latifundului
roman; a doua interpretare este germanistă considerând migrațiile germanice din Europa de
Apus o consecință și apariția unui nou tip de proprietate:exproprierea autorizată de sistemul
foedus-ului (derivatul acestuia juridic este ,,regimul ospeției”) și nu în ultimul rând teoria
discontinuității care concepe senioria ca pe o structură esențialmente nouă ce a apărut în
Occidentul Medieval ca o mutație capitală între 950-1070.
Istoria senioriei este legată de cea a statului carolingian care a fost agravată de al
doilea val de migrații: invaziile normanzilor, maghiarilor și sarazinilor în Occidentul
Medieval plus neputința autorităților de ține piept acestor incursiuni.
Senioria se caracterizează printr-un regim care îi acorda stăpânului puteri foarte mari,
iar d.p.d.v juridic autoritatea superioară a regelui se împarte în calitatea acestuia de suzeran și
cel al dominu-ului prin care își exercită puterea asupra întregului teritoriu al regatului. Alte
caracteristici ale senioriei sunt suprapunerea, mobilitatea, întinderea variabilă și caracterul
fragmentat și diseminat .
Unitatea de bază a senioriei este satul care era divizat în mai multe seniorii ce se
disting prin câteva aspecte comune. Acesta este legat de structura fondului funciar alcătuită
din două categorii de pământuri: cele arabile cuprind dominicum (,,rezerva feudală”) și
mansae (posesiunile) țăranilor dependenți (acestea se așezau de jur-împrejurul satului fiind
delimitate de capacitatea de lucru a unei familii; statutul mansae-lor împărțindu-se în trei
categorii – prima categorie sunt concedările(drepturile) oamenilor liberi, se doua se referă la
pământurile lucrate de cei lipsiți de libertate personală, iar ultima aparținând oamenilor liberi)
și cele nearabile care se află în posesia seniorului (pajiști, pășuni, fânețe etc) și a
comunităților săsești ce erau folosite drept un supliment de resurse.
Seniorul răspundea pentru actele sale în fața curții constituționale (foramată din
vasali, stăpân și reprezentanții tăranilor). Personalul senioriei era format din personalul
superior (oameni liberi ce au rolul de a supraveghea și dirija întreaga activitate a senioriei) și
cel inferior (persoane care supravegeheau bunul mers al economiei domeniului).

Vasalitatea medievelă, ,,beneficiul” și feudul

Vasalitatea reprezintă o instituție ancorată în modul de organizare a societății
medievale, dar variată în ipostazele care o definesc. Aceasta a fost de la origini o relație în
cadrul unei dependențe personale care era valabilă doar celor cu funcții înalte ci tuturor
categoriilor de persoane.
Vasalitatea se definea prin protecția celor puternici și acordată celor slabi, prețul
stabilit fiind cel al ascultării care avea caracter militar. Aceasta a luat naștere fără a fi pus la
socoteală rangul, dar a implicat oameni din toate categoriile sociale care aveau nevoie de
apărare. Cei care se supuneau trebuiau să-și asculte și să-și îndeplinească obligațiile față de
stăpân, deosebindu-se după nume, îndatoriri, locul de unde proveneau sau condiție socială.
Obligațiile pe care și le asuma cel care se închina erau pe viață, iar opțiiunea de a intra
în acestă stare de subordonare era liberă, dar închinarea către mai mulți stăpâni era interzisă.
Serviciile implicate sunt extrem de variate și treptat au împrumutat calea activităților servile
sau chiar serviciul militar.
,,Beneficiul” s-a definit din perioada merovingiană asociindu-se cu pământul care si-a
schimbat propriul statut și natura vasalității primare, dar care a pierdut pe de o parte
semnificația umană. Transformarea ,,beneficiului” în feud marchează intrarea vasalității în
perioada clasică și totodată i se acordă statutul de instituție europeană.
Transformarea închinării în omagiu (secolele X-XIII) nu a schimbat cu nimic
gesturile inițiale, dar dacă era stabilită o astfel de relație, aceasta era o cale directă și
singulară, iar treptat a crescut și importanța feudului. Soluțiile dreptului feudal erau legate de
întâietatea seniorului oerită feudului bogat sau a celui agresat în raport cu agresorul.
Pe lângă omagiu, al doilea moment al ritualului vasalic îl reprezintă jurământul de
credință (conturat în secolele VIII-IX) ca o consacrare religioasă și văzut ca un act
eminamente laic. Ultimul act al ritualului constă în trimiterea vasalului a unei feud și
recunoașterea de către posesor a caracterului de uzufruct al bunului primit.
Baza materială a relației de vasalitate a devenit din ce mai importantă odată cu
trecerea timpului și a fost feudul sau fieful. Fieful reprezintă funcțiile publice echivalente din
punct de vedere juridic cu cel al beneficiilor, iar feudurile-rentă erau date sub formă de
venituri implicate în relațiile politice pentru crearea unor clientele străine (alianțe).
Proprietarul de drept al feudului era seniorul care îi oferea autoritate legală de a
revendica și accepta o serie de lucruri: îndeplinirea obligațiilor vasalice, dreptul la un acord
de vânzare-cumpărare plus implicarea cu putere decizională la toate litigiile. Cu timpul, și
vasalul a beneficiat de drepturi cum ar fi schimbarea calității feudului cu posibilitatea de a-l
aliena cu semnătura seniorului, această schimbare fiind transformată într-un adevărat bun
familiala asupra căruia, seniorul nu mai deținea controlul.
Vasalitatea presupune două tipuri de obligații, prima dintre ele fiind credința care se
caracteriza prin ceea ce nu trebuia să facă un vasal seniorului său, iar a doua presupunea
deplasarea vasalului la curtea seniorului și asistarea acestuia la actul de împărțire a dreptății.
Serviciul militar reprezentând cea mai importantă obligație datorită conflictelor acelor
vremuri.
Existau și sancțiuni cu privire la nerespectarea actului de vasalitate, spre exemplu
dacă vinovatul era vasalul, posesiunile erau confiscate, dar dacă era seniorul atunci se rupea
contractul de vasalitate.
Dimensiunea feudală a regalității a fost o componentă importantă a conceptului
medieval de putere ce a contribuit la afirmarea unor privilegii.