Universitatea Alexandru Ioan Cuza Facultatea de Filosofie i tiine Social-Politice Specializarea Relaii Internaionale i Studii Europene

Tratatul de pace de la Paris- 1945

Cosma Raluca Mirela An III , Grupa 2

2012

Istoria nu cunoaste pana in prezent vreun caz in care, in urma unui razboi purtat "pe viata si pe moarte", incheiat cu victoria clara a unei tabere si capitularea neconditionata a celeilalte, a invinsilor, primii - invingatorii - sa critice rezultatele pacii pe care ei au dictat-o. Si totusi, la putin timp dupa ce, la 10 februarie 1947, la Paris fusesera semnate tratatele de pace cu Italia, Romania, Ungaria, Bulgaria si Finlanda, unul dintre invingatori critica climatul si modalitatile in care fusesera luate multe dintre hotararile inscrise in tratate. si nu era un "invingator" oarecare, ci chiar un participant important la luarea si impunerea deciziilor. Criticle lui Byrnes Acesta era James Byrnes, secretar de stat in administratia americana in anii 1945-1947 si care participase personal la luarea deciziilor inscrise in tratatele de pace. "Ziua de 10 februarie declara acesta - a fost rezultatul unei lungi si plictisitoare serii de conferinte, reuniuni, discutii contradictorii, care s-au derulat intr-un climat cu totul altul decat cel cordial, intrerupt de continue suspiciuni nejustificate care au facut o atmosfera apasatoare si au impiedicat ca bunele intentii initiale sa prevaleze". in continuare, James Byrnes avertiza ca "evenimentul care s-a realizat la 10 februarie ar putea avea o influenta tragica asupra viitorului lumii", atragand atentia ca "tratatele de la Paris nu sunt altceva decat preludiul unor alte catastrofe". Si, pentru a indrepta lucrurile - opina secretarul de stat american -, "nu trebuie sa se intarzie [cu revizuirea tratatelor - n.n.]; daca ocazia se prezinta, trebuie profitat - daca ea nu apare, atunci trebuie provocata". Nu trebuie sa ne surprinda o astfel de apreciere. Negocierile pentru incheierea tratatelor de pace s-au desfasurat intr-o atmosfera in care se acumulau norii grei ai razboiului rece: in rasaritul Europei, partidele comuniste, sprijinite de Uniunea Sovietica, isi continuau ofensiva pentru acapararea totala a puterii; in Grecia, insurgentii comunisti isi continuau lupta impotriva guvernului legal, in timp ce Turcia era supusa unor presiuni sovietice la Marea Neagra si Caucaz, ceea ce l-a determinat pe presedintele american Harry Truman, la 14 martie 1947, sa ofere ajutor celor doua state; iar la 5 iunie acelasi an, secretarul de stat american, George Marshall, a anuntat "Programul de Refacere a Europei" ("European Recovery Programme"), ce-i poarta numele. Multe dintre prevederile continute in Tratatul de pace cu Romania isi aveau izvorul in Conventia de armistitiu semnata de Romania cu Natiunile Unite la Moscova, in noaptea de

12 spre 13 septembrie 1944. Era un document care continea prevederi ce excedau unui armistitiu, dar era mai putin decat un tratat de pace. Conventia recunostea faptul ca de la 24 august, ora 4.00, Romania a luptat alaturi de Natiunile Unite "impotriva Germaniei si Ungariei", urmand sa puna la dispozitia Puterilor Aliate "nu mai putin de 12 divizii"; libertatea de miscare pentru fortele aliate pe teritoriul Romaniei; frontiera romano-sovietica era cea "stabilita prin acordul sovieto-roman din 28 iunie 1940"; eliberarea prizonierilor Natiunilor Unite; guvernul roman trebuia sa puna la dispozitia Comandamentului Aliat (Sovietic) sumele in lei si utilitatile necesare indeplinirii sarcinilor sale; restituirea bunurilor luate din Uniunea Sovietica; judecarea criminalilor de razboi; dizolvarea organizatiilor fasciste, hotararea de la Viena din 30 august 1940 era declarata "nula si neavenita", iar Transilvania ("sau cea mai mare parte a ei") urma sa fie restituita Romaniei etc. Prin art. al II-lea, Romania era obligata sa plateasca URSS despagubiri de razboi in valoare de 300 milioane dolari SUA, precum si despagubiri pentru pagubele produse celorlalte state aliate si cetatenilor acestora, suma ce urma sa fie stabilita ulterior, plecand in calcul de la valoarea de 35 dolari uncia de aur. Cum s-a ajuns la suma despagubirilor Asupra sumei de 300 milioane de dolari, la Moscova au avut loc discutii in doua sedinte intre delegatia romana si cea sovietica (aliata), si anume sedintele a 2-a si a 3-a. Suma a fost propusa de partea sovietica, iar delegatia romana a venit cu contrapropuneri. Molotov a argumentat:"Textul propus este punctul de vedere al celor trei guverne aliate, iar Uniunea Sovietica, gasindu-se pe teritoriul sau, ar putea sa spuna mai mult. 300 milioane de dolari nu reprezinta decat o parte a despagubirilor. Ar fi usor sa prezint argumente destul de tari pentru mentinerea acestei cifre. Guvernul sovietic are la dispozitia sa destule dovezi pentru a arata ca 300 milioane dolari este o suma mica si nu reprezinta decat o cincime a pagubelor. (...) Ma gandesc ca Romania duce razboi contra Germaniei si Ungariei, impreuna cu Uniunea Sovietica si Aliatii sai. Pentru aceasta cred ca cele 300 milioane dolari nu reprezinta decat acest punct de vedere. (...) 50 de milioane de dolari anuali este o mica parte a pagubelor si mica fata de bogatiile nationale ale Romaniei".

Ion Christu, membru al delegatiei romane, nu a respins marimea sumei, dar a cerut sa se insereze in Conventie clauza ca, daca la sfarsitul razboiului situatia economica a tarii va fi atat de proasta incat suma ceruta ar reprezenta o sarcina grea, ea sa fie micsorata. in aceasta logica el a solicitat inegalitatea anuitatilor, in sensul ca primele anuitati, avand in vedere ca Romania avea sa iasa "foarte slabita din razboi si cu foarte mari sarcini economice", sa fie mai mici si chiar Romania sa fie scutita in primul an de plata, urmand ca treptat, in urmatorii cinci ani, anuitatile sa creasca. Molotov a respins insa aceasta propunere. Argumentele romane - a spus ministrul de Externe sovietic - "sunt unilaterale si se ignora multe fapte. Pot sa adaug ca nici un cetatean sovietic nu va intelege vreo rectificare in aceasta privinta. D-l Maiski poate sa spuna care este venitul fiecarei natiuni. Venitul Romaniei este socotit la 2 miliarde dolari anual". Cand I. Christu a aratat ca cifra de 2 miliarde de dolari nu era reala si ca, dupa datele Societatii Natiunilor, venitul national al Romaniei "nu se ridica la mai mult de 600 milioane dolari anual", Molotov a amanat discutia asupra acestui punct pentru a doua zi. Intr-adevar, a doua zi, ambasadorul Maiski, fara a aduce argumente, a raspuns ca "expertii economici sovietici" constatasera ca venitul anual al Romaniei "este de aproape doua miliarde dolari" si, deci, tara are capacitatea de a plati o anuitate de 50 milioane dolari timp de 6 ani (Maiski a adus drept argument si o afirmatie a economistului Victor Slavescu). I. Christu a mentinut evaluarea sa si a adus in sprijinul ei trei argumente: 1) Lucrarile citate se refereau la Romania - si Christu a adaugat o propozitie a carei semnificatie nu putea scapa unui om cu inteligenta si experienta diplomatica a lui Maiski -, "pe care eram atat de mandri sa o numim Romania Mare si care azi nu mai exista"; 2) Romania a purtat un razboi care i-a provocat "mari distrugeri"; 3) Romania continua razboiul si, deci, "ea va suferi in continuare pierderi grele". Si Christu a continuat: "Daca expertii sovietici sunt atat de convinsi ca intr-adevar venitul anual al Romaniei este atat de mare si ca, deci, oricare ar fi starea economica a tarii mele la sfarsitul acestui razboi, ea tot va putea plati suma impusa, este cu atat mai simplu sa se insereze clauza ceruta de noi (...) care, data fiind convingerea acestor experti, nu va avea obiect". Ultimul cuvant l-a avut Molotov: "Sa-mi dati voie sa consider acest duel fara importanta. Sa trecem mai departe".

...Si s-a trecut la citirea restului articolelor. Desigur, dupa cele intamplate, ele au fost aprobate "fara modificari". Sub exigentele armistitiului In ciuda tuturor prevederilor continute de conventia de armistitiu, extrem de grele pentru tara noastra, ea insemna un pas inainte. Din punct de vedere juridic, Conventia punea capat unei situatii incerte, asa cum a fost imediat dupa 23 august 1944 si pana la semnarea armistitiului, cand armata sovietica s-a comportat in Romania ca intr-un teritoriu cucerit: a luat prizonieri, a rechizitionat, a facut emisiuni de lei la curs fortat si s-a fixat un curs supraevaluat pentru rubla (100 lei), si-a insusit bunuri de stat si private, a ridicat detinuti politici romani, a preluat depozite de munitii si armament ale armatei romane etc. Conventia de armistitiu, cu toate injustitiile continute, cu toate excesele de aplicare si cu numeroasele incalcari ale prevederilor ei de catre armata sovietica, a pus in locul bunului plac, al silniciilor de tot felul, un set de norme de care ocupantul tinea sau nu cont, dar care totusi il incorsetau, iar autoritatile romane le puteau invoca. Si chiar au facut-o in fata Comisiei Aliate de Control (Sovietica), care de prea multe ori nu le-a luat in considerare. De altfel, reprezentantii englezi si americani in Comisie aveau numai o prezenta fizica, fiind, de fapt, un fel de "yes men" in fata reprezentantului sovietic. Fapt deloc intamplator. Pentru ca la aproximativ o luna dupa ce delegatia romana parasise Moscova, in capitala sovietica a aterizat premierul britanic Winston Churchill, care a incheiat celebrul "acord de procentaj" prin care Uniunea Sovietica urma sa detina 90% din influenta in Romania, care avea situatia cea mai grea in comparatie cu Ungaria si Iugoslavia (50%), Bulgaria (75%) si Grecia (10%). Nu stim daca opozitia democratica din tara a avut informatii despre acest acord, dar cu siguranta "a simtit" incotro evolueaza lucrurile. Asa se explica de ce, la 29 noiembrie 1944, Iuliu Maniu a cerut reprezentantului britanic la Bucuresti, Le Rougetel, sa-i spuna adevarul daca Romania a fost parasita de marile puteri democratice in sfera de influenta sovietica. La 9 decembrie, o intrebare similara a fost adresata si reprezentantului SUA, Burton Berry. in vederea aplicarii prevederilor conventiei de armistitiu, la 16 ianuarie 1945 era semnata la Moscova o conventie romano-sovietica cu privire la furniturile datorate URSS in contul despagubirilor de razboi: 150 milioane dolari produse petroliere, 54 milioane dolari

cherestea, vite si cereale, 96 milioane dolari vase maritime si fluviale, material mecanic si feroviar. Preturile erau fixate la nivelul anului 1938, cu o majorare de 15% pentru materialul mecanic, feroviar si nave si 10% pentru celelalte, desi preturile la produsele respective crescusera foarte mult. In mai 1945, intre guvernul roman si cel sovietic a fost incheiat un Acord de colaborare economica, pe baza caruia s-au creat societati mixte sovieto-romane (Sovrom), in care contributia partii sovietice provenea din proprietatile germane sau alt capital inamic aflat pe teritoriul Romaniei. "Ca invingatorii" La un an de la semnarea conventiei de armistitiu, o delegatie guvernamentala romana a facut o vizita in Uniunea Sovietica (4-13 septembrie 1945). Condusa de primul-ministru, dr. Petru Groza, delegatia discuta cu conducatorii sovietici diverse probleme ale relatiilor dintre cele doua tari, inclusiv probleme izvorand din aplicarea conventiei de armistitiu. Era prima vizita a unui sef de guvern roman in URSS. La 5 septembrie, dr. Petru Groza era primit de Iosif Vissarionovici Stalin. Despre discutia care a avut loc cu acest prilej, traditia orala a pastrat informatia ca, la un moment dat, conducatorul sovietic l-ar fi intrebat pe primul-ministru despre comportamentul armatei sovietice in Romania. Era o intrebare-cheie, deoarece I.V. Stalin cunostea, desigur, adevarul, dar voia sa cunoasca opinia dr. Petru Groza si, mai mult, sa verifice adevaratele sentimente ale acestuia fata de Uniunea Sovietica. Petru Groza a inteles cursa care i se intindea. in plus, chiar daca ar fi spus adevarul, nu se mai putea indrepta nimic. Dar nici nu putea sa laude un comportament care era cunoscut de toata lumea, inclusiv de Stalin. De aceea, in raspunsul dat el a gasit cuvintele care sa-i faca placere lui Stalin, fara ca el sa minta, lasandu-l pe interlocutorul sau sa dea acestora continutul pe care il dorea. I se atribuie dr. Petru Groza urmatorul raspuns: "Ca invingatorii, Iosif Vissarionovici, ca invingatorii!". Cine cunoaste cat de putina istorie stie care este comportamentul invingatorilor. Sa fi contribuit acest raspuns inspirat la formarea opiniei favorabile pe care Stalin - se spune - a avut-o despre dr. Petru Groza?

Pregatirea Conferintei de Pace Dupa capitularea Germaniei, la Conferinta la nivel inalt de la Potsdam a celor trei mari puteri (17 iulie - 2 august 1945), printre hotararile luate s-a aflat si aceea privind crearea Consiliului Ministrilor Afacerilor Externe, compus din reprezentantii Chinei (numai pentru problemele Asiei), Frantei, Marii Britanii, SUA si URSS. Acesta urma sa functioneze ca organ permanent pentru incheierea tratatelor de pace cu Italia, Bulgaria, Finlanda, Ungaria si Romania. La prima sesiune a acestui organism (Londra, 11 septembrie - 2 octombrie 1945), ministrul de Externe sovietic a prezentat, la 15 septembrie, proiectul tratatelor de pace cu Bulgaria, Ungaria si Romania. Dupa o noua intrunire a Consiliului (Moscova, 16-26 decembrie 1945), intre 25 aprilie - 12 iulie (cu o pauza intre 17 mai - 15 iunie), avea loc la Paris ultima sesiune a Consiliului inainte de deschiderea propriu-zisa a Conferintei de Pace de la Paris. Au fost prezenti ministrii de Externe ai celor patru mari puteri: V.M. Molotov (URSS), J.F. Byrnes (SUA), E. Bevin (Marea Britanie) si Georges Bidault (Franta). Atunci au fost discutate si elaborate proiectele tratatelor de pace cu cele cinci tari aliate ale Germaniei si s-au hotarat data si locul convocarii Conferintei de Pace: Paris, 29 iulie, cu participarea a 21 de state. La 7 mai, in cadrul celei de-a 19-a sedinte plenare, Consiliul Ministrilor Afacerilor Externe a adoptat urmatoarea hotarare cu privire la frontiera romano-ungara: "Deciziunea sentintei de la Viena din 30 august 1940 este nula si neavenita. Frontiera dintre Romania si Ungaria, asa cum exista la 1 ianuarie 1938, este restabilita prin prezentul articol". A doua zi, 8 mai, a fost fixata frontiera dintre tara noastra si Uniunea Sovietica, pe linia stabilita la 28 iunie 1940, iar frontiera dintre Romania si Bulgaria, in conformitate cu tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940. In a doua faza a Conferintei au fost discutate, intre altele, clauzele economice ale proiectului tratatului de pace cu Romania, fara ca guvernul roman sa fi fost consultat. Examinand prevederile proiectului de tratat de pace cu Romania, se poate constata ca, in ciuda contributiei militare a Romaniei la victoria finala si exceptand solutia data in problema Transilvaniei, in multe privinte tratamentul aplicat Romaniei era mai sever decat cel aplicat altor state invinse. Daca problema Transilvaniei a cunoscut de-a lungul timpului, incepand de la primele contacte ale emisarilor opozitiei democratice cu reprezentantii Puterilor Aliate si

Asociate si pana la redactarea proiectului tratatului de pace, o evolutie constant favorabila Romaniei, la care putem adauga unele chestiuni de mica importanta, diversele variante succesive ale proiectului tratatului au inregistrat, in unele privinte, inrautatiri, in sensul cresterii obligatiilor ce reveneau Romaniei. Daca in negocierile de la Cairo emisarii opozitiei democratice primisera asigurari ca prevederile armistitiului vor fi imbunatatite in functie de ajutorul dat de Romania Aliatilor, in realitate lucrurile nu au stat deloc asa, desi ajutorul militar si economic dat de tara noastra Aliatilor, fara a mai vorbi de importanta politica si strategica a alaturarii tarii noastre Natiunilor Unite, a fost enorm. Conditiile armistitiului din 12 septembrie 1944 de la Moscova au fost mai grele decat promisiunile facute Romaniei pana atunci si decat cele continute de declaratiile lui V.M. Molotov, pentru ca hotararile Consiliului Ministrilor Afacerilor Externe sa fie mai severe decat cele prevazute de armistitiu. La randul lor, hotararile organismului amintit aveau sa fie modificate de multe ori intr-un sens defavorabil Romaniei de catre comisiile Conferintei de pace ce-si deschidea lucrarile la sfarsitul lunii iulie 1945 la Paris, iar acestea, la randul lor, urmau sa fie, in final, definitivate de Consiliu si introduse in forma finala a Tratatului de Pace ce avea sa fie semnat la 10 februarie 1947. Deschiderea Conferintei de Pace Paris, 29 iulie 1946. La Palatul Luxemburg incepeau lucrarile Conferintei de Pace, convocata de puterile invingatoare in al doilea razboi mondial, pentru a dezbate proiectele de pace cu Italia, Romania, Ungaria, Bulgaria si Finlanda. Cele 32 de state participante au fost impartite in mai multe grupe: 1) marile puteri (SUA, URSS, Marea Britanie, Franta si China), care aveau un rol hotarator (in special primele trei) in luarea deciziilor si impunerea punctului lor de vedere; 2) un grup de 16 state "invitate" (Australia, Belgia, RSS Bielorusa, Brazilia, Canada, Etiopia, Grecia, India, Noua Zeelanda, Norvegia, Olanda, Polonia, Cehoslovacia, Uniunea SudAfricana, RSS Ucraineana si Iugoslavia), care aveau dreptul sa formuleze observatii si propuneri ce urmau a fi supuse la vot si, in cazul acceptarii lor, trecute in competenta Consiliului Ministrilor Afacerilor Externe. Statele din cele doua grupe, reunite sub numele de Puterile Aliate si Asociate, aveau drept de vot. Alte sase tari participau la conferinta cu titlu consultativ (Mexic, Cuba, Egipt, Iran, Albania si Austria). Ultima categorie era a celor cinci

state aliate cu Germania. Acestea erau privite global, fara sa se tina cont de contributia lor la victoria finala in razboi. Cele cinci tari aveau dreptul sa-si exprime punctul de vedere numai cand erau solicitate, puteau inainta memorii si materiale, dar acestea nu puteau fi considerate documente de lucru si nici nu puteau fi luate in discutie decat daca erau insusite, ca amendamente, de state din primele doua categorii. Conferinta insa nu avea dreptul de a lua hotarari, ci doar de a face recomandari Consiliului Ministrilor Afacerilor Externe ai marilor puteri, singurul organism abilitat sa ia decizii. Dupa ce, la 8 august 1946, guvernul francez, in numele Natiunilor Unite, a adresat guvernului roman invitatia de a participa la Conferinta, la Bucuresti ritmul pregatirilor s-a accelerat. Chiar a doua zi, guvernul a aprobat mandatul si componenta delegatiei, al carei sef era Gheorghe Tatarescu, iar din ea faceau parte Gh. Gheorghiu-Dej (ministrul Comunicatiilor si Lucrarilor Publice), Lucretiu Patrascanu (ministrul Justitiei), Stefan Voitec (ministrul Muncii si Asigurarilor Sociale), Elena Vacarescu, diplomati, experti etc. La 10 august a fost publicata declaratia guvernamentala intitulata"Atitudinea Romaniei fata de Conferinta de Pace", in care erau fixate obiectivele delegatiei: recunoasterea statutului de cobeligerant; o imbunatatire a prevederilor militare; cererile de reparatii si restituiri sa nu fie mai mari decat cele stabilite prin conventia de armistitiu; dreptul de a dispune de libertate deplina in politica privind comertul; inlaturarea obligatiei din proiectul de tratat privind acordarea Clauzei Natiunii celei mai Favorizate pentru toate statele membre ale Natiunilor Unite etc. In cadrul activitatii delegatiei romane la Conferinta de Pace, in memoriile prezentate nu au fost formulate observatii sau cereri asupra unor prevederi din proiectul de tratat cu Romania care se refereau la Uniunea Sovietica si la relatiile romano-sovietice. Aceasta deoarece intre cele doua delegatii intervenise o intelegere in conformitate cu care toate problemele "ce priveau numai relatiile cu Uniunea Sovietica si, eventual, doleante ce Romania ar avea fata de aceasta, sa nu fie prezentate in plenul conferintei, ele urmand sa fie aranjate pe cale bilaterala". Din nou Transilvania

In cadrul Conferintei de Pace de la Paris, delegatia maghiara a facut o ultima incercare pentru a obtine o modificare a frontierei dintre Romania si Ungaria, asa cum era ea formulata in proiectul tratatului de pace. Tactica intrebuintata a fost aceea de a incerca sa se obtina macar o parte din Transilvania de nord-est anexata in urma dictatului de la Viena din 30 august 1940. De aceea, suprafata revendicata a fost succesiv diminuata si tot la fel respinsa de Conferinta. Astfel, pentru prima oara, in sedinta plenara din 14 august 1946, Ungaria, prin cuvantul ministrului de Externe, Janos Gyngsi, a cerut cedarea catre ea a unui teritoriu din Transilvania in suprafata de cca. 22.000 km2; cererea a fost respinsa de Conferinta de Pace, ca nefondata. Problema a revenit in atentia conferintei in cadrul lucrarilor Comisiei politice si teritoriale pentru Romania (31 august - 5 septembrie). Delegatul Ungariei, Paul Auer, ministrul Ungariei la Paris, a expus, in cadrul unei sedinte mixte a comisiilor politice si teritoriale pentru Romania si Ungaria, punctul de vedere al guvernului sau, cerand sa se atribuie tarii sale unele teritorii romanesti de la granita de nord-vest a Romaniei (cca. 4.000 km2, ce reprezentau aprox. 6% din suprafata Romaniei de atunci si 8,5% din populatie). Replica a venit din partea lui Gheorghe Tatarescu, la 2 septembrie 1946. Cu date istorice, demografice, economice etc., acesta a sustinut punctul de vedere romanesc si a respins cererile guvernului maghiar. De fapt, in teritoriul revendicat de Ungaria, dintr-o populatie totala de 483.000 locuitori, numai 65.000 erau de origine etnica ungara. in fata argumentelor partii romane si a realitatilor demografice expuse, la 5 septembrie comisia a votat, cu 10 voturi pentru si doua impotriva (Australia si Uniunea Sud-Africana) pentru mentinerea hotararii Consiliului Ministrilor Afacerilor Externe din 7 mai 1946, privind anularea dictatului de la Viena si mentinerea frontierei existente la 1 ianuarie 1938 intre Ungaria si Romania. Cobeligeranta: un drept refuzat Tot in cadrul Comisiei politice si teritoriale pentru Romania au fost dezbatute, in perioada 30 august 12 septembrie 1946, si alte cereri ale guvernului roman de modificare a proiectului Tratatului de Pace. Dintre acestea, amintim: a) modificarea datei de 12 septembrie 1944 ca inceput al participarii Romaniei la razboi alaturi de Puterile Aliate si Asociate cu data de 23 august 1944;

b) recunoasterea statutului tarii de cobeligeranta; c) specificarea faptului ca Romania nu a luptat numai impotriva Germaniei, ci si a Ungariei. impotriva cererii de la punctul a) a luat cuvantul delegatul Ucrainei si, intrucat, conform procedurii, nimeni nu a sustinut cererea Romaniei, aceasta a fost respinsa de comisie. Cererea de la punctul b) a fost sustinuta de delegatii Ucrainei si Cehoslovaciei, carora li s-au adaugat cei ai Frantei si Bielorusiei; la vot, cererea a fost respinsa cu 8 voturi contra (Australia, Canada, Marea Britanie, India, Noua Zeelanda, SUA, Uniunea Sud-Africana si URSS), fata de 4 voturi pentru. Cererea de la punctul c) a fost si ea respinsa cu 4 voturi pentru (Ucraina, Cehoslovacia, Bielorusia si Noua Zeelanda) si 8 contra. Respingerea acestor cereri ale delegatiei romane, pe deplin indreptatite, a influentat de o maniera nefavorabila tarii noastre numeroase alte articole din Tratatul de Pace. In ceea ce priveste clauzele economice, in general au fost mentinute formularile din proiectul de tratat, cu foarte mici modificari: reducerea platii daunelor cauzate supusilor Natiunilor Unite pe teritoriul Romaniei cu 25% (Romania solicita o reducere cu 80%), scoaterea din obligatiile Romaniei a daunelor ce se refereau la teritoriul ocupat de Ungaria etc. Au fost insa respinse cererile profund indreptatite ale delegatiei romane privind limitarea despagubirilor ce urmau sa fie platite de Romania pentru perioada de pana la 23 august 1944, suprimarea scutirilor de taxe pentru tarile Natiunilor Unite, recunoasterea dreptului Romaniei de a primi despagubiri de la Germania si Ungaria, tari cu care s-a aflat in razboi dupa data de referinta amintita etc. O ultima incercare facuta de guvernul roman, de a obtine modificari in proiectul de tratat, a fost facuta la 13 noiembrie 1946. intr-un memoriu inaintat Consiliului Ministrilor Afacerilor Externe intrunit la New York, executivul roman revenea asupra problemei cobeligerantei, a recunoasterii creantelor asupra Germaniei (in valoare de 1.056 milioane marci) etc., dar si de aceasta data imbunatatirile obtinute au fost infime. Gheorghe Tatarescu despre tratat in forma schitata anterior, tratatul a fost semnat de Romania la 10 februarie 1947, la Paris. La 29 august 1947, cand Parlamentul roman a ratificat documentul. Gh. Tatarescu, viceprimministru si ministru al Afacerilor Straine, a facut o trecere in revista a clauzelor favorabile

sau mai putin favorabile si, nu putine dintre acestea, chiar nedrepte. Dupa ce a aratat dreptatea facuta tarii in problema Transilvaniei, Gh. Tatarescu a continuat: "Tratatul in redactia lui definitiva cuprinde multe clauze grele si multe clauze injuste. Este in primul rand injust preambulul Tratatului, care nu acorda Romaniei calitatea de cobeligeranta. (...) Romania socoteste apoi injusta, dupa ce s-a facut apel la armele ei pentru a grabi victoria Natiunilor Unite (...), ca armele acestea sa-i fie parte smulse din mana prin regimul clauzelor militare (...). De asemenea, Romania socoteste injuste, in domeniul obligatiilor pentru restituiri si reparatii, dispozitiile art. 24, care prevad data de 1 septembrie 1939 drept data a inceperii executarii obligatiilor de restituire a drepturilor si intereselor Natiunilor Unite, cand este cunoscut ca Romania a intrat in razboi numai la 22 iunie 1941. Prin aceleasi dispozitii, reparatiile sunt datorate si pentru perioada de dupa 23 august 1944, cand pagubele resortisantilor au fost provocate de armatele germane si ungare (...) Este in special injusta clauza prevazuta in art. 28, care obliga Romania sa renunte la toate creantele sale impotriva Germaniei. (...). Romania ramane insa obligata sa plateasca Germaniei creantele sale. (...) Injusta este apoi clauza care ne obliga sa restituim fara discriminare bunurile aflatoare in tara ce au apartinut resortisantilor Natiunilor Unite. (...) Nu este just sa restituim aurul primit din Germania drept plata a cerealelor si petrolului ridicate din Romania si nici sa inapoiem materialul rulant intrat in serviciul cailor noastre ferate prin trafic normal, inainte de a fi primit inapoi materialul similar iesit din tara in acelasi mod sau pentru sustinerea efortului de razboi alaturi de Natiunile Unite. (...) Tratatul mai cuprinde si alte clauze impovaratoare, impotriva carora am dus in timpul negocierilor o lupta continua (...)". "Clauze grele si injuste" Cu o economie distrusa de pe urma razboiului, in conditiile unei secete severe, Romania a fost nevoita sa faca fata unor obligatii economice impovaratoare. in loc sa determine reluarea productiei si sa creasca sensibil capacitatea de lucru a tarii fapt ce ar fi asigurat inclusiv posibilitatea achitarii datoriilor externe, conditiile impuse prin conventia de armistitiu si tratatul de pace au accelerat de-a dreptul descompunerea economiei nationale romanesti. Similar, in loc sa incurajeze plasarea economiei romanesti in circuitul economiei mondiale, care ar fi avantajat inclusiv invingatorii, prevederile Tratatului de pace au izolat Romania si mai mult, plasand-o intr-o zona inchisa, rupta si ea de schimbul mondial de bunuri. in loc sa

asigure existenta unui popor, sa-i valorifice rezultatele muncii sale, de care aveau nevoie alte spatii europene si mondiale, tratatul de pace i-a privat pe romani de ultimele lor mijloace de trai. Din calculele economistilor Ministerului de Finante al Romaniei, facute la 12 februarie 1947, deci la doar doua zile de la semnarea Tratatului de Pace de la Paris, rezulta ca efortul facut de statul roman pentru aplicarea conventiei de armistitiu, de la data semnarii acesteia - 12 septembrie 1947 si pana la adoptarea Tratatului de pace (reparatii, cheltuieli de ocupatie, restituiri, rechizitii, transferuri de creante germane si italiene etc.), avea urmatoarea structura: intretinerea armatei sovietice 75 milioane de dolari anual; despagubiri de razboi (esalonat pe 8 ani) 300 milioane dolari; restituiri de bunuri 320 milioane dolari; bunuri prelevate neregulat 150 milioane dolari; reintegrarea in drepturi a Natiunilor Unite si a resortisantilor respectivi 200 milioane dolari, plus 50 milioane alte sarcini. Sa adaugam aici faptul ca, in acelasi timp, Romania trebuia sa renunte la datoriile Germaniei, estimate la 200 milioane dolari. Ce insemna efortul financiar al Romaniei? In anul 1938, an de referinta in economia romaneasca, intr-o "Romanie Mare" cuprinzand 78 de judete, venitul national era aproximat la 880 milioane dolari. in 1944, cand Romania (distrusa in mare parte de razboi) mai cuprindea doar 58 de judete si venitul national era cu cca. 50% mai mic, deci aprox. 440 milioane dolari, fata de anul de varf amintit. Rezulta de aici ca pentru perioada septembrie decembrie 1944 venitul national nu putea depasi - luand in considerare un optim 150 milioane dolari. In 1945, venitul national romanesc a fost de 519 milioane dolari, iar in 1946 s-a diminuat pana la valoarea de 461 milioane dolari. Pentru primele trei luni ale anului 1947, venitul national a ajuns la doar 110-115 milioane dolari. Rezulta, asadar, pentru intreaga perioada septembrie 1944 - martie 1947, un venit national in suma de 1230-1245 milioane dolari sau, dupa unele evaluari mai optimiste, 1283 milioane dolari. In acelasi interval de timp, Romania platise, pe baza Conventiei de armistitiu si a Tratatului de pace, cca. 1.200 milioane de dolari! Este, deci, usor de facut un calcul privind ce mai putea ramane populatiei romanesti pentru consum propriu.

Documentul amintit arata ca, in 1938, an considerat de referinta - cum aminteam - in economia romaneasca, mai ales in exportul de bunuri, acesta fusese de 165 milioane dolari (sau 250 milioane, la valoarea actualizata in 1947). insa in 1947 capacitatea de export a tarii scazuse la 20% fata de 1938, mai precis la numai 50 milioane dolari (valoarea din acel an). Concluzia documentului, prin urmare, era sumbra. O citam exact cum era ea formulata in documentul amintit: "Ca sa-si plateasca fara nici o ajustare sau fara nici un sprijin extern sarcinile tratatului de pace, Romaniei i-ar trebui deci un sfert de secol; in acest timp, nici un progres nu ar mai fi permis, decat intretinerea capacitatii de plata; populatia ar fi osandita la o permanenta si fara de iesire viata de mizerie".