Conferinta de pace de la Paris, 1919 -1920

Primul razboi mondial a izbucnit, in vara anului 1914, pe fondul acumularii tensiunilor
internationale, in special al acutizarii rivalitatilor dintre Marile Puteri. Detonarea s-a produs
in butoiul cu pulbere al Europei, in Balcani, la Sarajevo. Momentul are semnificatii multiple.
El marcheaza inceputul unui razboi total, asa cum omenirea nu mai cunoscuse. De asemenea,
trecerea de la razboiul de pozitii la cel de transee va induce, treptat, dar sigur, in opinia
publica, imaginea unui conflict ce va parea fara sfarsit la un moment dat.

Cei patru ani de lupta vor marca sfarsitul unei epoci din istoria universala. Daca, la 4
august 1914, Partidul Social Democrat German, cea mai puternica forta a Internationalei II, a
votat in Reichstag, in unanimitate, creditele de razboi, marcand falimentul Internationalei
Socialiste si faptul ca internationalismul fusese un mit, dupa trei ani Lenin va demonstra ca
societatea comunista nu este doar un vis utopic. Mai mult, in 1918, dupa capitularea
Germaniei se nastea, practic, o noua Europa, una a nationalismului.

Tehnologia a cunoscut, in acei ani, o dezvoltare deosebita legata de necesitatile

razboiului. Pentru prima data au fost folosite armele chimice, respectiv gazele toxice de catre
germani, la Ypres, in 1915. Din aceeasi familie de armament, amintim si aruncatoarele de
flacari, utilizate atat de germani, cat si de francezi, e drept pe o scara restransa. Britanicii,
urmati de francezi, vor introduce pe frontul de vest tancul, care va fi insa modernizat si folosit
la adevarata capacitate abia in urmatorul conflict mondial. Prima aparitie a tancului pe un
camp de lupta este consemnata cu prilejul bataliei de pe Somme, la 15 septembrie 1916, intr-o
tentativa a Antantei de a rupe liniile germane. Avioanele au fost utilizate de ambele tabere, la
inceput pentru recunoastere, apoi rolul lor a crescut, multi piloti devenind adevarate vedete in
randul armatelor proprii. De asemenea, germanii au facut apel la submarine cu precadere in
Marea Nordului si Oceanul Atlantic, in cautarea unor solutii pentru a contrabalansa
suprematia britanica de la suprafata.

Primul razboi mondial a avut multiple consecinte. In plan politic se remarca doua
chestiuni majore: aparitia primului stat socialist din istorie, Rusia sovietica, precum si
prabusirea imperiilor multinationale. Pe ruinele Austro-Ungariei, Germaniei (Al Doilea
Reich), Imperiului otoman si Imperiului tarist vor aparea noi state: Polonia, tarile baltice
(Estonia, Letonia si Lituania), Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria, Ungaria. In alte cazuri,
edificator fiind exemplul Romaniei, se va incheia procesul de unificare a statului national
modern.

Consecintele politice au fost dublate de cele sociale si economice. Socul razboiului

total a fost puternic resimtit in toate statele beligerante, doar Statele Unite si Japonia avand
avantajul de a nu lupta pe propriul teritoriu. Statistica vorbeste de circa zece milioane de morti
(alte surse indica insa 20 de milioane) si 20 de milioane de raniti. Se adauga, desigur, alte zeci
de milioane de invalizi si orfani. Costurile totale, directe si indirecte, ale celor patru ani de
lupte sunt estimate la circa 340-350 miliarde dolari. Unele surse indica faptul ca peste 20 de
milioane de locuinte au fost distruse. Desigur, in urma folosirii noilor generatii de arme au
ramas vaste teritorii distruse, agricultura si industria au fost puternic afectate, ceea ce a
condus, evident, in primii ani postbelici, la scaderea vizibila a nivelului de trai. Totusi,
consecinta cea mai importanta a razboiului va deriva din maniera de organizare a pacii. Dupa
cum observa istoricul J.M. Roberts, "cel mai cunoscut fapt privind organizarea pacii dupa
Primul Razboi Mondial este ca a esuat in prevenirea altui Mare Razboi". Desigur, cauzele
esecului sunt multiple si nu trebuie aruncata intreaga vina pe artizanii pacii, uitand rolul
statelor revansarde si totalitare.

Dupa capitularea Germaniei, puterilor invingatoare le-a revenit sarcina de a organiza

Conferinta de pace la care sa fie trasata noua harta politica a lumii si sa fie transate marile
probleme generate de cei patru ani de conflict. Lucrarile propriu-zise ale acesteia s-au
desfasurat in capitala Frantei, in perioada 18 ianuarie 1919-21 ianuarie 1920, soldandu-se cu
semnarea de tratate intre Aliati si cele cinci state invinse: Germania, Bulgaria, Turcia, Austria
si Ungaria (ultimele doua in calitate de mostenitoare ale defunctei monarhii bicefale).

Desi au participat 27 de puteri aliate, deciziile s-au luat la nivelul a cinci puteri, Statele
Unite, Franta, Marea Britanie, Italia si Japonia, restul statelor fiind considerate ca avand doar
interese cu caracter special, deci fiind invitate doar la sedintele ce le priveau in mod direct. In
aceasta postura s-a aflat si Romania. Organismul cel mai important a fost Consiliul celor
patru, format din presedintele american Woodrow Wilson si premierii englez, francez,
respectiv italian, David Lloyd George, Georges Clemenceau si Vittorino Orlando.

Cu toate ca ideea de baza de la care s-a pornit a fost aplicarea celor 14 puncte
wilsoniene, detaliate de presedintele american in celebrul discurs din fata Congresului, rostit
la 8 ianuarie 1918, datorita intereselor specifice si angajamentelor asumate de Marile Puteri
pe parcursul conflictului, tratativele finale s-au indepartat de la acest spirit. S-au remarcat cu
precadere interesele Frantei, care dorea revansa si garantii puternice ca Germania va fi
ingenuncheata pentru o lunga perioada de timp, dar si cele ale Marii Britanii. Lloyd George
fiind mai degraba adeptul unor prevederi moderate. Italiei i s-a rezervat un rol secundar, in
timp ce lipsa Rusiei se va dovedi un motiv suficient de ingrijorare pentru cei care doreau
aplicarea prevederilor tratatului.

Varianta finala a proiectului de tratat a fost inmanata delegatiei germane, condusa de

contele von Brockdorf-Rantzau, la 7 mai 1919. Desigur, diplomatul german a protestat
puternic, argumentand ca nu se regaseau in text termenii pe baza caruia Berlinul acceptase
capitularea. El nu a obtinut insa decat rectificari minore, fiind nevoit sa declare ca semneaza
in lipsa de alternative, mai ales ca in Germania se declansase o adevarata criza datorita acestei
probleme.

La 28 iunie 1919, Tratatul dintre Puterile Aliate si Asociate si Germania a fost semnat
in Sala Oglinzilor de la Versailles, locul unde Franta fusese umilita in 1871. Partea I a
documentului cuprinde Pactul Societatii Natiunilor, care va fi introdus si in tratatele cu
Austria, Bulgaria, Turcia si Ungaria. Potrivit acestuia era infiintata Societatea Natiunilor,
avand drept organisme permanente Adunarea, Consiliul si Secretariatul, fiind stabilite
totodata modul de reglementare al diferendelor dintre state, precum si sanctiunile aplicate
pentru incalcarea prevederilor sale.

Data oficiala de nastere a Societatii Natiunilor (Liga Natiunilor) este 10 ianuarie 1920,
dar prima sa sedinta a avut loc abia la 15 noiembrie. Proiectul Societatii fusese facut public de
presedintele american Woodrow Wilson inca de la 14 februarie 1919, fiind intampinat cu mult
entuziasm. Articolul 8 prevedea chiar reducerea inarmarilor pana la un punct cat mai scazut,
de natura sa asigure siguranta nationala si sa fie respectate obligatiile internationale asumate.
Totusi, Liga a esuat, iar motivele sunt multiple. Marea slabiciune a fost determinata chiar de
lipsa Statelor Unite din Societate, dupa cum si absenta Uniunii Sovietice a constituit un
handicap deosebit. Lovitura de gratie a venit insa din partea statelor revizioniste.

Potrivit prevederilor tratatului de la Versailles, Germania era nevoita sa restituie mai

multe teritorii. Astfel, Alsacia si Lorena reveneau Frantei, Belgia primea o serie de cantoane,
ducatul Schleswig trecea in posesia Danemarcei (conform plebiscitului organizat la 20 martie
1920, partea de nord s-a pronuntat pentru Copenhaga, iar centrul a ramas in componenta
Germaniei), Polonia intra in posesia Posnaniei si a Prusiei Occidentale, in timp de Danzigul
era proclamat oras liber sub controlul Societatii Natiunilor. In fine, Lituania primea Memelul,
iar Saarul trecea pentru 15 ani sub control international, exercitat tot prin intermediul
Societatii Natiunilor.

Clauzele politice si teritoriale ale tratatului erau dublate de cele militare, nu mai putin
dure. Serviciul militar obligatoriu era desfiintat, iar efectivele armatei erau plafonate la
100.000 de soldati. Armele de asalt si flota de razboi trebuia distruse, in timp ce Rhenania era
declarata zona demilitarizata. Dar, poate, mai impovaratoare decat aceste clauze li s-a parut
germanilor acuzatia ca ei erau principalii vinovati de declansarea conflictului si de "violarea
legilor si obiceiurilor razboiului si a legilor umanitatii". Era avuta in vedere si plata unor
daune materiale, suma urmand a fi stabilita de Comisia reparatiilor. La acest capitol merita
retinuta opinia de mare autoritate exprimata de economistul britanic John Maynard Keynes,
potrivit careia fixarea unui cuantum prea mare va pune Germania in incapacitate de plata si va
conduce, inevitabil, la un blocaj economic de anvergura.

Tratatul dadea astfel satisfactie Frantei, dar va fi si un puternic stimulent pentru adeptii
revansei, fiind unul din motivele principale ale discursului hitlerist. Interesant este si faptul ca,
la 19 noiembrie 1919, Congresul Statelor Unite a respins ratificarea documentului de la
Versailles, abia la 25 august 1921 fiind semnat un tratat de pace intre cele doua tari, la Berlin,
insa tot pe baza clauzelor principale ale tratatului versaillez.

La 10 septembrie 1919, la Saint Germain en Laye, o alta suburbie parisiana, s-a

semnat tratatul cu Austria. Erau fixate granitele noului stat, care renunta la o serie de teritorii
in favoarea Italiei, Iugoslaviei si Cehoslovaciei. Armata austriaca era redusa la 30.000 de
soldati si era interzisa in mod expres unirea Austriei cu Germania, Anschluss-ul. Totodata, era
consfintita unirea Bucovinei cu Romania.

Tratatul cu Bulgaria a fost semnat la Neuilly sur Seine, la 27 noiembrie 1919.

Autoritatile de la Sofia recunosteau noile frontiere cu Iugoslavia, in timp ce granita cu
Romania ramanea pe aliniamentul existent la 1 august 1914. Bulgaria era obligata sa plateasca
daune de circa 2,5 miliarde franci aur, iar efectivele sale militare nu trebuia sa depaseasca
20.000 de soldati.

La 4 iunie 1920, la Trianon, era semnat tratatul cu Ungaria, in calitate de succesoare a

fostei monarhii dualiste, alaturi de Austria. Noul stat era redus la granitele naturale, pe
principiul etnic, cedand importante teritorii vecinilor. Italia primea Rijeka (Fiume), Iugoslavia

intra in posesia Croatiei si a vestului Banatului, Slovacia si Ucraina subcarpatica se alaturau

noului stat cehoslovac si Burgenlandul trecea in componenta Austriei. Si in acest ultim caz,
era consimtita in plan diplomatic realitatea deja existenta, respectiv unirea Transilvaniei cu
Romania. La randul ei, armata regulata ungara nu avea voie sa depaseasca un efectiv de
30.000 de soldati.
 Ultimul tratat incheiat la Paris a fost cel cu Turcia, documentul fiind semnat la Sévres.
Practic, Imperiul otoman isi incheia existenta, intrucat Tracia revenea Greciei, Arabia,
Pakistan, Siria si Mesopotamia treceau sub mandat franco-englez, insula Cipru intra in
posesie britanica, Armenia isi castiga independenta, iar Marocul si Tunisia ajungeau sub
protectorat francez. Datorita victoriei revolutiei kemaliste din Turcia, tratatul nu a fost
ratificat si, deci, nu a intrat niciodata in vigoare. Abia dupa ce, la 1 noiembrie 1922, Mustafa
Kemal a proclamat Republica, ultimul sultan plecand din Constantinopole la bordul unui vas
britanic, precum si in urma unui lung conflict armat, problema Turciei va fi pusa in discutia
participantilor la conferinta de la Lausanne. Intrunirea a inceput la 20 noiembrie 1922, tratatul
fiind semnat la 24 iulie 1923. Turcii reuseau sa obtina mici rectificari teritoriale, angajandu-se
in schimb sa respecte statutul minoritatilor si principiul demilitarizarii Stramtorilor.

In cadrul aceluiasi efort de organizare postbelica a lumii se inscrie si Conferinta de la

Washington, desfasurata intre 12 noiembrie 1921 si 6 februarie 1922. In capitala americana s-
au discutat problemele navale si cele ale Extremului Orient in prezenta delegatilor din noua
state: Belgia, Franta, Italia, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, China, Japonia si Statele
Unite. Au fost semnate patru documente care reglementau chestiunile ce tineau de zona
Pacificului si de stabilirea paritatii intre puterile navale.

La 13 decembrie 1921, Statele Unite, Franta, Marea Britanie si Japonia

semnau Tratatul celor patru puteri, prin care isi garantau reciproc posesiunile. A urmat
tratatul de la Shantung, din 4 februarie 1922, potrivit caruia Japonia restituia Chinei zona
Chia-Chow, dublat de un alt document, din 6 februarie. Tratatul celor noua puteri, prin care
independenta Chinei era garantata, dublata fiind insa de perpetuarea principiului "portilor
deschise". In fine, tot la 6 februarie 1922, Tratatul naval definea raportul de forte dintre
marile puteri in apele internationale.

Pentru Romania, Conferinta de la Paris a prilejuit semnarea altor doua tratate separate.
La 9 decembrie 1919, Bucurestiul se angaja sa garanteze drepturile minoritatilor, iar la 28
octombrie 1920, diplomatii romani obtineau recunoasterea unirii cu Basarabia de catre Franta,
Italia, Marea Britanie si Japonia. Protocolul de la Paris consfintea o stare de fapt, respectiv
votul Sfatului Tarii de la Chisinau din 27 martie 1918, stabilind granita rasariteana a tarii
noastre pe fluviul Nistru. In lipsa unui acord cu Uniunea Sovietica, acest document
international capata o importanta aparte.

In capitala Frantei, Marile Puteri au incercat sa fixeze cadrul pentru o lume noua. La
Paris a triumfat principiul nationalitatilor, fiind consfintita aparitia ca state independente a
Cehoslovaciei, Iugoslaviei, Poloniei, tarilor baltice, Austriei si Ungariei, dupa cum Romania
intregita era recunoscuta ca atare de concertul mondial. Totusi, sistemul Versailles nu se va
dovedi viabil decat pentru doua decenii, prabusindu-se sub loviturile statelor revansarde.