Unitatea de studiu nr 3.

Războiul Rece

Introducere
Realitatea secolului al XX-lea a îngemănat în egală măsură unele dintre
cele mai cumplite evenimente prin care a trecut umanitatea, dar şi revoluţii pentru
mai bine, iar progresul ştiinţei a fost extraordinar. Fără îndoială, o simplă însumare
a numărului războaielor şi conflictelor precum şi a victimelor provocate de acestea,
ne arată că niciodată, în evoluţia ei, societatea omenească nu a cunoscut atâta
moarte şi distrugere într-un singur secol. În acest secol, omenirea a cunoscut trei
războaie mondiale: două războaie calde (primul război mondial 1914 – 1918 şi al
doilea război mondial 1939 – 1945) şi un război rece (care a durat 42 de ani, în
perioada 1949 – 1991). Tot în acest secol s-au desfăşurat peste 250 de conflicte
regionale în toate colţurile lumii.
Experienţa istorică a secolului al XX-lea relevă o altă caracteristică a
acestuia şi anume, formarea şi existenţa în anumite etape istorice, a unor puternice
alianţe şi coaliţii politico-militare opuse.
Sfârşitul celui de al doilea război mondial a consemnat capitularea
puterilor Axei, şi apariţia, între puterile învingătoare, a unor puternice disensiuni şi
stări de suspiciune datorate: deosebirilor de regim politic; scopurilor particulare
urmărite de fiecare putere învingătoare; viziunilor diferite privind organizarea
lumii postbelice şi împărţirii sferelor de influenţă. La 4 aprilie 1949 a luat naştere
Organizaţia Atlanticului de Nord, prin semnarea actului constitutiv de către
miniştri de externe a celor 12 state fondatoare: Anglia, Belgia, Canada,
Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia şi
S.U.A2. Cunoscută sub numele de N.A.T.O3, această coaliţie politico-militară a
reunit iniţial doar 10 ţări din Europa occidentală, Canada şi Statele Unite. Ulterior
la N.A.T.O. au mai aderat: Turcia, Spania, Grecia şi Germania de Vest.
La 14 mai 1955 a luat fiinţă Organizaţia Tratatului de la Varşovia prin
aderarea Albaniei, Bulgariei, Cehoslovaciei, Germaniei de Est, Poloniei, României,
Ungariei şi a Uniunii Sovietice. Crearea Tratatului de la Varşovia a fost o reacţie
de răspuns a Uniunii Sovietice şi a ţărilor socialiste aflate în sfera sa de influenţă la
constituirea N.A.T.O. Existenţa celor două coaliţii militare pe teritoriul Europei nu
a asigurat niciodată securitatea reală şi încrederea între state, pentru că sporirea
permanentă a arsenalelor militare a amplificat tensiunea şi suspiciunea
internaţională, stări atât de specifice războiului rece.
2
Constantin Olteanu, Coaliţii politico-militare. Privire istorică. Editura Fundaţiei „România de
Mâine”, Bucureşti, 1996, p. 179.
3
Iniţialele provin de denumirea în limba engleză: North Atlantic Treaty Organisation.
45
 Experienţa istorică a secolului al XX-lea a demonstrat că problemele
complexe cu care s-au confruntat statele europene în acest interval de timp nu au
putut fi depăşite prin soluţii de forţă, prin crearea unor coaliţii militare cu un
potenţial imens de distrugere. Cooperarea, colaborare, depăşirea dogmelor din
gândirea politică, credinţa sinceră în valorile progresului şi ale civilizaţiei, au arătat
că există şi o altă alternativă în locul războiului şi a urii.

Obiectivele și competențele de învățare :

- prezentarea principalelor cauze care au dus la declanșarea războiului rece;
- explicarea motivelor care au determinat crearea structurilor de securitate de
către țările occidentale;
- de a descrie procesul de constituire a blocurilor militare NATO și OTV și
evoluția acestora;
- de a prezenta și a analiza principalele crize și conflicte din perioada
războiului rece și impactul acestora asupra vieții internaționale.
Studenții vor putea înțelege teama de insecuritate care a dominat raporturile
dintre Uniunea Sovietică și statele occidentale la sfârșitul celui de al doilea răazboi
mondial;
-vor estima rolul statelor Unite și al Uniunii Sovietice în crearea și
consolidarea blocurilor militare NATO și OTV;
- vor argumenta impactul negativ pe care l-a avuit cursa înarmărilor asupra
păcii și dezvoltării societății umane în cea de a doau jumătate a secolului XX;
- studenții vor putea identifica factorii care au dus la declanșarea crizelor
majore din perioada războiului rece;
Timpul alocat unității de studiu 6 ore
Conținutul unității de studiu.

Definiţie. Etape de evoluţie

Termenul de „război rece” a fost folosit pentru prima dată în istorie de
regentul Castiliei şi Leonului, Don Juan Manuel (1282 – 1349) şi a desemnat
conflictul militar dintre creştinii şi arabii din Peninsula Iberică, definit drept un
conflict început fără declaraţie de război şi încheiat fără un tratat de pace4.
După cel de al doilea război mondial expresia de „război rece” a fost
pentru prima dată utilizată, în anul 1947, de către A. Barruch, consilier al fostului
preşedinte Roossvelt, pentru a desemna refuzarea planului Marschall de către

4
Florin Constantiniu, România şi originile războiului rece, în Revista de Istorie Militară, nr. 1-2,
(69-70)/2002, p. 62.
46
Uniunea Sovietică şi de către ţările din sfera sa de influenţă5. Walter Lippman a
publicat sub acest titlu mai multe articole, ceea ce a făcut ca expresia să se impună
în limbajul curent al opiniei publice. Raymond Aron (1907-1992), unul dintre
marii politologi ai secolului al XX-lea, membru al Academiei Franceze, a definit
războiul rece ca fiind „un război imposibil şi o pace imposibilă”. Războiul era
imposibil pentru că arsenalele nucleare împiedicau cele două superputeri: Statele
Unite şi Uniunea Sovietică să transforme războiul rece într-un război cald. Spre
exemplu în anul 1986, Statele Unite dispuneau de 14 800 încărcături nucleare, iar
Uniunea Sovietică de peste 10 000 de încărcături nucleare6. Pacea era imposibilă
întrucât scopurile celor două superputeri erau antagonice: Uniunea Sovietică
urmărea ca prin export de revoluţie comunismul să se extindă la scară planetară, iar
Statele Unite şi lumea occidentală aveau ca obiectiv eliminarea ameninţării
comuniste.
Se poate afirma că războiul rece a reprezentat acel tip de război, purtat
între taberele beligerante, fără declaraţie de război, fără tratat de pace la sfârşit şi
fără a se utiliza armele de foc în evoluţia sa. Prin durata sa, amploarea spaţială,
anvergura forţelor şi mijloacele angajate, precum şi prin scopul urmărit, războiul
rece a reprezentat cel mai mare conflict pe care l-a cunoscut umanitatea.
A durat 42 de ani (din 1949-1991)7, a angajat în desfăşurarea sa cele mai
mari coaliţii politico-militare din istoria lumii (NATO şi OTV – sigla pentru
Organizaţia Tratatului de la Varşovia) conduse de cele două superputeri: Statele
Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică8 şi a avut drept scop dominaţia întregii
planete şi chiar a spaţiului care o înconjoară. Demn de subliniat este faptul că în
perioada războiului rece, în pofida suspiciunii, a ameninţărilor, a crizelor şi a
conflictelor regionale, s-a evitat conflictul armat, deschis între taberele beligerante.
Războiul rece a avut consecinţe dramatice pentru viaţa lumii şi în mod
deosebit a Europei. Ca efect al dezacordurilor profunde dintre cele două
superputeri, în perioada războiului rece, Europa a cunoscut cea mai profundă
divizare din istoria sa, care a zdruncinat puternic valorile şi fundamentele sale, a
rupt unitatea spirituală, culturală şi economică construite de-a lungul existenţei
sale.

5
André Fontaine, Istoria războiului rece, Editura Militară, Bucureşti, 1992, vol. I, p. 8.
6 vezi pe larg Florian Gârz, NATO: Globalizare sau dispariţie, Casa Editorială
Odeon, Bucureşti, 1995.
7
În istoriografie sunt opinii diferite asupra duratei războiului rece şi, în general, asupra
periodizării istoriei secolului al XX-lea. Spre exemplu, A. Fontaine consideră că războiul rece a
început în anul 1917 şi a durat până în anul 1991, fiind marcat de existenţa a două sisteme
ideologice distincte. Cei mai mulţi istorici apreciază că războiul rece a durat 42 de ani.
8
Date despre potenţialul material, uman, ştiinţific şi tehnologic alocat de cele două coaliţii se
regăsesc pe larg în Florian Gârz, op. cit.
47
 Temându-se de expansionismul sovietic, de mişcarea comunistă internă
sprijinită şi finanţată de Moscova, ţările occidentale au căutat sprijinul economic şi
militar al Statelor Unite. Acesta a fost acordat prin planul Marschall (sprijinul
economic) şi prin crearea NATO (cel militar).
În acelaşi timp, ţările europene ocupate de Armata Roşie au trecut printr-un
„proces revoluţionar, de instaurare a regimurilor de democraţie populară”. În
realitate statele respective au cunoscut un dur proces de instalare a regimului
politic comunist după modelul sovietic. Astfel s-a realizat o „satelizare” politică şi
economică a statelor europene care a condus la o aliniere aproape totală faţă de
Uniunea Sovietică a statelor din estul Europei şi o dependenţă, mai ales militară şi
mai puţin economică,a celor din vestul continentului faţă de Statele Unite. Profeţia
contelui Kalergi a devenit o realitate în timpul războiului rece.
Un alt aspect al războiului rece l-a reprezentat pericolul de război,
permanenta ameninţare la adresa popoarelor lumii, riscul distrugerii lor datorită
armelor de nimicire în masă (arme nucleare, chimice, bacteriologice) în cazul
degenerării într-un conflict armat de amploare. Statele Unite şi Uniunea Sovietică
erau deţinătoarele unor potenţiale militare considerabile, în care, alături de armele
clasice, armele nucleare aveau un rol deosebit, fiind considerate girul păcii şi al
securităţii mondiale. Descurajarea nucleară nu a făcut lumea mai sigură, ci, din
contra, a antrenat şi alte state în producerea de arme atomice. Rând pe rând, Franţa,
Marea Britanie, China, India, Pakistan, Israel, Republica Sud-Africană, Coreea de
Nord ş. a. au început derularea de programe destinate producerii de arme nucleare.
Războiul rece a avut ca efect direct accelerarea cursei înarmărilor (atât cu arme
clasice cât şi cu armament nuclear), proces extrem de nociv pentru progresul
general al societăţii umane întrucât s-au utilizat pentru producerea de arme mari
resurse financiare, capacităţi de cercetare şi producţie, materii prime şi materiale.
Deturnarea acestor valori financiare, materiale şi umane de la producerea de bunuri
materiale şi spirituale a stânjenit dezvoltarea normală a societăţii umane şi a
favorizat subdezvoltarea, foametea, sărăcia, războaiele locale şi alte tare sociale
(drogurile, terorismul etc.). Războiul rece a umplut lumea cu o cantitate incredibilă
de arme. A fost o perioada de patruzeci de ani în care supraputerile s-au întrecut în
a-şi extinde sferele de influenţă împărţind arme de-a lungul şi de-a latul planetei,
patruzeci de ani de război constant, dar de mică intensitate, care putea degenera
oricând într-un conflict major. Au fost patruzeci de ani în care economiile puternic
militarizate şi cu importante complexe industrial-militare, au avut interesul să
vândă mereu arme altor ţări pentru a obţine profit, indiferent de consecinţele socio-
economice şi politice ale comerţului internaţional cu arme.

a) Etapele războiului rece

48
 Războiul rece a avut o evoluţie contradictorie punctată succesiv de crize şi
conflicte care, nu o dată, au pus în joc pacea mondială, dar şi de perioade de
destindere când sistemul clasic al rivalităţilor a trecut pe plan secund şi lumea a
redescoperit virtuţile colaborării şi bucuria păcii lipsite de ameninţare. Asupra
etapizării războiului rece, literatura de specialitate a înregistrat puncte de vedere
diferite. Se admite că războiul rece a cunoscut mai multe etape şi fiecare dintre
acestea se particularizează prin evenimente care au avut efecte semnificative
asupra vieţii internaţionale.
Etapa 1949-1953 – reprezintă etapa în care s-a declanşat Războiul rece.
Evenimentele cele mai importante ale etapei respective au fost: crearea NATO;
decizia înarmării ţărilor socialiste de către Stalin şi războiul din Coreea (1951-
1953). Etapa s-a încheiat o dată cu moartea lui I.V. Stalin în martie 1953.
Etapa 1953-1969 – s-a caracterizat printr-o încordare a raporturilor dintre
taberele beligerante. În acest interval s-o consemnat înfiinţarea Tratatului de la
Varşovia (în anul 1954), revoluţia anticomunistă din Ungaria şi criza Suezului (în
anul 1956), criza rachetelor din Cuba (în anul 1962), începutul intervenţiei
americane în Vietnam (1964) războiul arabo-israelian din anul 1967, intervenţia
militară a Uniunii Sovietice şi a altor state socialiste în Cehoslovacia (1968).
Etapa 1969-1979 – a fost cunoscută ca o perioadă de destindere fiind
marcată de câteva acţiuni care au condus la o sporire a încrederii şi intensificarea
colaborării în viaţa internaţională. Cele mai importante evenimente au fost:
încetarea războiului din Vietnam (în anul 1973), războiul Yom-Kippour-ului dintre
Israel şi arabi (din anul 1973) şi Conferinţa Europeană pentru Securitate şi
Cooperare de la Helsinki din anul 1975. Intervenţia militară sovietică în Afganistan
a pus capăt perioadei de destindere din viaţa internaţională.
Etapa 1979-1991 – a marcat o creştere semnificativă a încordării şi
neîncrederii pe plan internaţional. În această perioadă Uniunea Sovietică a avut
sindromul său „vietnamez” - intervenţia militară din Afganistan care a costat viaţă
a 13 300 de militari sovietici. Criza eurorachetelor a relansat cursa înarmărilor, şi a
dus la o însemnată creştere a numărului rachetelor nucleare sovietice şi americane
dislocate în Europa. Venirea la conducerea Uniunii Sovietice a lui Mihail
Gorbaciov a declanşat un amplu proces de reformă a societăţii sovietice prin
intermediul fenomenelor de „perestroika” (restructurare a sistemului economic
prin creşterea autonomiei întreprinderilor) şi „glasnost” (politica de democratizare
şi transparenţă). Pe plan extern a acţionat pentru destinderea şi încetarea războiului
rece punând capăt „doctrinei Brejnev”9.

9
Doctrina Brejnev preconiza dreptul Uniunii Sovietice de a interveni în treburile interne ale
statelor socialiste aflate în zona de influenţă sovietică.
49
 Eşecul reformei economice, a ideilor de reformare ale societăţii,
declaraţiile de independenţă ale republicilor naţionale ţinute în frâu în jurul
imperiului sovietic precum şi lovitura de stat din august 1991, au dus la dispariţia
prin implozie a conglomeratului numit Uniunea Sovietică. Personalitatea lui Mihail
Gorbaciov a avut o mare influenţă asupra sfârşitului de secol XX. „În 6 ani şi 9
luni, Mihail Gorbaciov a schimbat faţa lumii: războiul rece a fost abandonat, cursa
înarmărilor terminată, Europa de Est – eliberată, sistemul sovietic totalitar
desfiinţat”10.

b) Criza şi conflictele războiului rece

În perioada războiului rece situaţia internaţională a fost percepută ca o
perioadă de stabilitate. A fost o stabilitate provizorie pentru că nu a fost echivalată
cu o perioadă de pace. Cu excepţia Europei, unde nu s-a consemnat nici un conflict
armat, în perioada 1949-1991 nu a existat un an în care în diferite regiuni ale
globului să nu se desfăşoare un conflict armat serios. Cu toate acestea, războaiele
au fost ţinute sub control de cele două superputeri din teama de a nu provoca un
conflict direct, care ar fi putut degenera într-un război nuclear între ele. Nici o
confruntare nu a avut loc direct între sovietici şi americani în timpul războiului
rece. Războaiele au avut loc, de regulă, la periferia celor două blocuri militare, de
cele mai multe ori în lumea a treia, fie între aliaţii celor două superputeri, fie între
una dintre superputeri şi o ţară din lumea a treia.

Războiul din Coreea – (1950-1953)

A reprezentat primul conflict limitat după cel de al doilea război mondial,
fiind de fapt primul conflict Est - Vest. A fost cel mai devastator război al
perioadei şi cel mai sângeros, fiind considerat apogeul războiului rece. În anul
1945, Coreea a fost eliberată de către trupele sovietice împreună cu cele americane
de sub ocupaţia japoneză. Între cele două armate, cea sovietică şi cea americană, s-
a stabilit o linie de demarcaţie de-a lungul paralelei 380. Coreea a fost astfel
împărţită într-o zonă sovietică – Coreea de Nord în care s-a instaurat un regim
comunist şi o zonă americană – Coreea de Sud, condusă de o dictatură capitalistă.
Conflictul a început la 25 iunie 1950, când forţele armate ale Coreii de Nord au
invadat Coreea de Sud. Guvernul american a convocat reuniunea Consiliului de
Securitate al O.N.U. şi au obţinut condamnarea Coreii de Nord şi intervenţia
forţelor ONU pentru eliberarea Coreii de Sud. S.U.A. au preluat, din însărcinarea
Consiliului de Securitate al O.N.U., comanda trupelor O.N.U. trimise în Coreea.
Forţele americane reprezentau 90% din trupele O.N.U. dislocate în Coreea. În
octombrie 1950 trupele O.N.U au declanşat o contraofensivă prin care au respins

10
Pascal Boniface, Relaţiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 67.
50
trupele nord-coreene şi au trecut la nord de paralela 380. Succesele trupelor
americane a neliniştit China, unde regimul comunist abia cucerise puterea în anul
1949. Ca urmare, peste un milion de „voluntari” chinezi au trecut graniţa chino-
coreeană şi au intervenit în sprijinul trupelor nord-coreene. Ofensiva trupelor nord-
coreene şi a voluntarilor chinezi a dus la recuperarea unor importante teritorii din
sud, inclusiv ocuparea capitalei Seul. Generalul MacArthur, comandantul trupelor
americane, umilit de înfrângerea suferită, a cerut preşedintelui S.U.A, Truman,
extinderea conflictului asupra Chinei şi utilizarea armelor nucleare. La 10 aprilie
1951, generalul MacArthur a fost revocat din funcţie de către preşedintele Truman,
reafirmându-se supremaţia puterii politice asupra militarismului. După eşecul mai
multor ofensive, situaţia s-a stabilizat de-a lungul paralelei 380 ajungându-se la un
impas militar. La 27 iulie 1953 s-a semnat un armistiţiu, la Pan Mun Jon, prin care
s-a stabilit o zonă demilitarizată lată de 4 km. şi care separă, de-a lungul paralelei
380, cele două ţări. Războiul din Coreea a însemnat moartea a peste 2,5 milioane de
oameni, divizarea unei naţiuni sărace în două construcţii statale opuse, ceea ce a
marcat profund destinul poporului coreean.

Criza din Orientul Apropiat

Criza din Orientul Apropiat a avut mai multe planuri de confruntare
simultane şi anume: conflictul dintre ţările arabe şi Israel, conflictul dintre ţările
arabe şi cele două superputeri şi conflictul de interese între Statele Unite şi
Uniunea Sovietică. Fiecare superputere dorea să controleze Orientul Apropiat, o
zonă aflată la confluenţa a trei continente: Asia, Africa şi Europa, deţinătoare a
celor mai mari rezerve de petrol, materie primă strategică, vitală pentru toatele
statele lumii.
Primul conflict arabo-israelian a avut loc în anul 1948, când ţările arabe
reunite au încercat să împiedice formarea statului Israel. Datorită puternicului
sprijin britanic, Israelul a rezistat. Consecinţele războiului au fost: divizarea
Ierusalimului, ocuparea unor teritorii de către Iordania, iar Egiptul a ocupat fâşia
Gaza.
Al doilea război arabo-israelian a avut loc în anul 1956. Preşedintele
Egiptului Gamal Abdul Nasser, venit la putere în anul 1952, a apelat la ajutorul
U.R.S.S. pentru a achiziţiona armament modern, datorită refuzului S.U.A de a-i
furniza armament. Americanii au sancţionat Egiptul şi au refuzat să mai aloce
fonduri pentru construirea barajului de la Assuan, pe Nil. Această construcţie
hidrotehnică era menită să asigure energie electrică şi să permită irigarea a peste un
milion de hectare de teren arabil. Investiţia ar fi rezolvat într-o însemnată măsură
problemele de aprovizionare cu energie electrică şi alimente a Egiptului. Drept
replică la sancţiunile americane, Nasser a naţionalizat, la 25 aprilie 1956, Canalul
de Suez ce era exploatat de societăţi comerciale franceze şi britanice. Marea
51
Britanie şi Franţa au stabilit un plan comun cu Israelul de a ataca Egiptul. La 29
octombrie 1956, Israelul a atacat Egiptul ocupând Peninsula Sinai, iar aviaţia
britanică şi franceză a bombardat oraşele Cairo şi Alexandria. La 5 noiembrie 1956
Uniunea Sovietică a transmis un ultimatum la Londra, Paris şi Tel-Aviv cerând
oprirea atacurilor şi arătând că U.R.S.S. era gata să „utilizeze toate formele
moderne de arme distructive”. Ameninţarea nucleară sovietică, refuzul Statelor
Unite ale Americii de a le garanta britanicilor şi francezilor securitatea faţă de
ameninţarea U.R.S.S., precum şi hotărârea Consiliului de Securitate al O.N.U. prin
care s-a cerut ca trupele agresoare israeliene să se retragă din teritoriile cucerite, a
transformat o înfrângere militară a Egiptului într-o mare victorie diplomatică.
Primul război din Orientul Apropiat a avut doi câştigători: Uniunea
Sovietică şi Egiptul. Prin gestul făcut, Moscova a arătat că este aliatul natural al
ţărilor din lumea a treia, capabilă să le apere împotriva puterilor coloniale. Egiptul,
învins militar, dar victorios în plan politico-diplomatic, a dobândit un mare
prestigiu şi a preluat conducerea lumii arabe. Pe de altă parte, Statele Unite au
început să-şi impună propria influenţă asupra lumii arabe, înlocuind pe cea
franceză şi britanică. În Orientul Apropiat, rivalitatea sovieto-americană a cunoscut
noi dimensiuni şi forme de manifestare. Franţa, care a resimţit dureros şantajul
nuclear sovietic şi lipsa sprijinului american, a trecut la accelerarea propriului
program atomic pentru a-şi asigura o forţă capabilă să descurajeze cele două
superputeri. Marea Britanie a înţeles, că în marile sale decizii de politică externă
era dependentă de ajutorul şi acordul Statelor Unite.
În anul 1967 a avut loc un alt conflict între Israel şi ţările arabe (Egipt,
Siria, Iordania, Libia ş. a) cunoscut sub numele de „Războiul de 6 zile”. Ca urmare
a unei ofensive preventive, armata israeliană a obţinut o victorie fulgerătoare şi a
ocupat Fâşia Gaza, înălţimile Golan, peninsula Sinai şi teritoriul Iordanului de
Vest. În urma acestui conflict, tensiunea din zonă a cunoscut o cotă foarte înaltă.
Ostilitatea lumii arabe faţă de Statele Unite şi Occident a sporit şi a determinat, în
acelaşi timp, o creştere a influenţei Uniunii Sovietice în regiune. În octombrie 1973
a avut loc al patrulea conflict arabo-israelian, cunoscut sub numele de „războiul
Yom-Kippour-ului”. La 6 octombrie 1973 (ziua celebrării sărbătorii evreieşti
Yiom-Kippour), armatele egiptene şi siriene au atacat forţele israeliene din
peninsula Sinai şi de pe înălţimile Golan reuşind să elibereze aceste teritorii.
Trupele israeliene au restabilit echilibrul după data de 16 octombrie 1973. Cele
două superputeri, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au făcut presiuni asupra
aliaţilor beligeranţi, Israelul, respectiv Egiptul şi Siria, obligându-i să pună capăt
conflictului. Acest conflict a avut importante consecinţe militare şi economice. În
plan militar a însemnat spulberarea mitului invincibilităţii israeliene. În plan
economic, consecinţele au fost devastatoare pentru economia mondială, mai ales
pentru ţările occidentale. Pentru a sancţiona susţinerea Israelului de către Statele
52
Unite împreună cu celelalte state occidentale, ţările arabe exportatoare de petrol au
majorat de patru ori preţul petrolului. Creşterea bruscă a preţului petrolului a
provocat o gravă criză economică mondială, afectând nu numai marile puteri, ci şi
statele sărace.

Criza rachetelor din Cuba (august – octombrie 1962)

Criza din Cuba a fost, în opinia multor istorici şi politologi, cea mai critică
perioadă a războiului rece, când s-a luat în calcul chiar posibilitatea unui război
nuclear între Statele Unite şi Uniunea Sovietică.
Fidel Castro Ruz, fiul unui bogat plantator cubanez, a preluat puterea în
Cuba în anul 1959. De la început s-a afirmat ca un lider naţionalist şi progresist.
Ostilitatea Statelor Unite, care nu a putut suporta uşor existenţa unui regim care nu
le era aliat şi nu putea fi controlat, l-a obligat pe Castro să caute protecţia sovietică
şi, în final, să adere la cauza comunistă. Existenţa unui regim comunist în emisfera
americană a fost percepută nu numai ca o ameninţare, capabilă de a exporta
revoluţia comunistă în America Centrală şi de Sud, dar şi ca o sfidare adusă
Statelor Unite, un gigant politic, economic şi militar al lumii contemporane 11 şi o
gravă încălcare a „doctrinei Monroe”.
La cererea cubanezilor, Uniunea Sovietică a construit rampe de lansare
pentru rachete nucleare şi a trecut la instalarea lor (primăvara – vara anului 1962).
În august 1962 un avion spion american tip U-2 a detectat prezenţa rachetelor
nucleare pe insulă. Desfăşurarea rachetelor sovietice era inacceptabilă pentru
Statele Unite, al căror teritoriu era expus direct loviturilor nucleare. La 22
octombrie 1962 preşedintele american J. F. Kennedy a anunţat public existenţa
rachetelor nucleare sovietice în Cuba şi a prezentat riscul unui război nuclear.
Totodată, a ordonat o blocadă navală în jurul Cubei pentru a împiedica navele
sovietice să mai aducă noi rachete pe insulă. La 23 octombrie 1962, liderul sovietic
S. N. Hruşciov a calificat blocada navală drept un act de piraterie şi a declarat că în
cazul unui eventual război U.R.S.S va riposta cu armele sale cele mai puternice
(cele nucleare - n. ns.).
Opinia publică mondială, liderii politici, personalităţi ştiinţifice, religioase
şi artistice au făcut apel la raţiune şi au cerut celor doi lideri să renunţe la
ameninţarea nucleară reciprocă. Statele Unite şi Uniunea Sovietică au angajat
negocieri secrete pentru a ieşi din criza nucleară. La 26 octombrie, Hruşciov a
propus, ca în schimbul retragerii rachetelor din Cuba, Statele Unite să-şi retragă
rachetele sale nucleare din Turcia şi Marea Britanie şi să se angajeze că nu va ataca
Cuba. Propunerea a fost acceptată iar criza a încetat. Efectul benefic al acestui
moment critic al războiului rece a fost instalarea „telefonului roşu”, o legătură

11 Eric Hobsbawn, op. cit.

, p. 286.
53
telefonică directă între Casa Albă şi Kremlin, legătură care asigura o comunicare
rapidă între liderii celor două superputeri, în situaţie de criză majoră.

Războiul din Vietnam (1964-1973)

În anul 1954, Vietnamul şi-a câştigat independenţa de sub dominaţia
colonială franceză. Ţara a fost împărţită, ca şi Coreea, de-a lungul paralelei 170
între un regim comunist în nord şi un regim capitalist în sud. Statele Unite erau
preocupate de a împiedica intrarea în sfera de influenţă comunistă a statelor din
lumea a treia care se eliberau de sub dominaţia colonială. Vecinătatea directă a
Vietnamului independent cu China comunistă crea premize pentru extinderea
comunismului în întreaga peninsula Indochina. În anul 1956 primii consilieri
americani au fast trimişi în Vietnamul de Sud pentru a sprijini regimul
anticomunist în lupta dusă cu rezistenţa comunistă sprijinită de Vietnamul de Nord.
În anul 1964, preşedintele american L.B. Johnson a trimis trupele americane în
sprijinul regimului aflat la putere în Vietnamul de Sud. Forţele americane angajate
în conflict pe teritoriul Vietnamului au crescut de la 275 000 militari în anul 1965
la 518 000 militari în anul 1969.
Bombardamentele asupra satelor şi a oraşelor vietnameze, brutalitatea
soldaţilor americani faţă de populaţia civilă, utilizarea napalmului şi a altor arme
chimice şi biologice împotriva populaţiei civile au scandalizat opinia publică
internaţională. Percepţia, reală de altfel, a opiniei publice internaţionale asupra
armatei americane a fost aceea că o armată agresivă, imperialistă încerca să
subjuge un popor sărac ce lupta pentru independenţă sa. Rezistenţa îndârjită a
Vietnamului, pierderile importante în vieţi omeneşti ale armatei americane (peste
56 000 de morţi), au făcut ca războiul să devină extrem de nepopular în Statele
Unite. Cetăţenii americani nu doreau să suporte şi să ducă un război pe care-l
dezaprobau. Războiul împotriva Vietnamului a produs o severă criză de conştiinţă
în America – ţara care are ca valori fundamentale democraţia şi libertatea. Opinia
publică a avut un rol considerabil în angajarea negocierilor de pace. La 27 ianuarie
1973 s-a semnat la Paris un acord de pace între Statele Unite şi Vietnamul de Nord.
În anul 1975 trupele americane s-au retras din Vietnamul de Sud. La scurt timp
trupele nord-vietnameze au ocupat Vietnamul de Sud şi au realizat o unificare
forţată.

Războiul din Afganistan (1979-1989)

În anul 1978, partidul comunist a preluat puterea în Afganistan printr-o
lovitură de stat. Noua putere s-a confruntat cu rezistenţă dură din partea din partea
unei populaţii profund tradiţionaliste, rurale şi ataşate de religie. Pentru a ajuta
regimul prieten de la Kabul, trupe de paraşutişti sovietici au ocupat capitala afgană,
la 27 decembrie 1979. Efectivele militare sovietice au crescut de la 5 000 de soldaţi
54
în anul 1979 la 120 000 în anul 1981. Agresiunea sovietică a fost condamnată de
Adunarea generală a O.N.U şi de opinia publică mondială. Deficitul de imagine a
U.R.S.S. în cadrul ţărilor lumii a treia a fost uriaş fiind percepută ca o putere
imperialistă şi nu ca fiind aliatul natural de până atunci. Peste 4 milioane de afgani
au părăsit ţara. Mudjahedinii, puternic sprijiniţi de către Statele Unite, India,
Pakistan şi China au opus o puternică rezistenţă forţelor sovietice care au pierdut în
acest conflict armat peste 13 000 de militari. Uniunea Sovietică a cunoscut astfel
propriile sale limite. Consecinţele intervenţiei sovietice în Afganistan au fost
multiple. A fost reluată teza pericolului sovietic care a determinat oprirea cursului
destinderii sovieto-americane şi al destinderii, în general, pe plan mondial.
Acordurile sovieto-americane de limitare a armamentelor nucleare SALT II nu au
fost ratificate. Ţările occidentale au refuzat să participe la Jocurile Olimpice de la
Moscova din anul 1980.

c) România şi Războiul rece

România a fost implicată politic, economic, diplomatic, militar etc. în toate
etapele războiului rece şi în crizele acestuia.
Această implicare s-a datorat cadrului geopolitic în care s-a aflat România
după cel de al doilea război mondial. Prin efectele aranjamentelor făcute în cadrul
Conferinţei de la Yalta dintre preşedintele S.U.A., Roosevelt, premierul britanic
W. Churchill şi „ţarul roşu”, Stalin, România a fost vândută de către puterile
occidentale Uniunii Sovietice. Intrarea României în sfera de influenţă sovietică a
însemnat instaurarea regimului comunist cu consecinţe devastatoare pentru
societatea românească. Declarată ţară învinsă la Tratatul de Pace de la Paris din
anul 1947, România a cunoscut ocupaţia trupelor sovietice până în anul 1958.
Începând din anul 1949 România a devenit membru fondator al Tratatului
de la Varşovia. Situată în sfera de influenţă şi control a Moscovei, România a dus o
politică externă care a evoluat de la o atitudine de obedienţă (în perioada 1945-
1961) la o politică independentă (între anii 1964-1989). România s-a implicat în
crizele care au zguduit lumea în anii războiului rece sprijinind politic, diplomatic şi
material ţările aflate în zonele de criză (Coreea, Ungaria, Vietnam). De remarcat că
România nu a participat cu trupe la nici o acţiune în afara teritoriului naţional. În
acelaşi timp, după anul 1964, România nu a mai permis desfăşurarea de aplicaţii
militare cu trupe străine pe teritoriul său. În cadrul Tratatului de la Varşovia,
România a avut o poziţie echilibrată declarându-se, în permanenţă, împotriva
accelerării cursei înarmărilor, a extinderii Tratatului de la Varşovia în Asia, prin
aderarea Mongoliei. De asemenea nu a fost de acord cu subordonarea totală a
forţelor române comandamentului sovietic.
După anul 1964, România a promovat o politică externă conformă cu
interesele sale, a respins politica de „bloc” promovată de Moscova, fapt care a dus
55
la tensionarea relaţiilor atât cu Uniunea Sovietică cât şi cu alte ţări socialiste. În
plan economic, România a dezvoltat relaţii de colaborare şi de cooperare cu toate
statele lumii indiferent de regimul politic, de alianţele militare sau politice ale
acestora.

Concepte și termeni de reținut :

-pace imposibilă vs război imposibil
- război prin procură;
-criza Suezului; criza rachetelor;
- războiul din Coreea, războiul din Vietnam; răazboiul din Afganistan
Întrebări și teme de dezbatere :
Care sunt caracteristicile specifice războiului rece?
Ce urmări a avut constituirea blocurilor militare adverse NATO șiOTV pentru
echilibrul de forțe internațional?
Care au fost principalele crize și conflicte din perioada războiului rece?

Bibliografie:
Gavriil Preda Istoria Europei și a Uniunii Europene, Ploiești, Editura
Universității din Ploiești,2005
André Fontaine, Istoria Războiului Rece, București, Editura Militară, 1992-
1994.
Constantin Olteanu, Coaliții politico-militare. Privire istorică, București,
Editura Fundației România de Mâine, 1996.
Florian Gârz, NATO: globalizare sau dispariție, București, Casa Editorială
Odeon, 1995.
Florin Constantiniu, România și originile războiului rece în ”Revista de
Istorie Militară”, nr. 1-2 (69-70)/2002
Gavriil Preda, Petre Opriș, România în Organizaţia Tratatului de la
Varşovia, 1954-1968, vol I-II, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul
Totalitarismului, 2008-2009.
Larousse, Istoria universală, vol III, Evoluția lumii contemporane,
București, Editura Univers Enciclopedic, 2006.
Hobsbawm, Eric, Secolul extremelor, Bucureşti, Editura Lider, 1998.
Pascal Boniface, Relațiile est-vest (1947-1991),Iași, Institutul European, 1998.

56