Eecul securitii colective

Crize , Poziia Ligii Naiunilor

Securitate colectiv = stare a relaiilor dintre state, creat prin luarea pe cale de tratat a unor
msuri de aprare comun mpotriva unei agresiuni
Dupa capitularea Germaniei, puterilor invingatoare le-a revenit sarcina de a organiza
Conferinta de pace la care sa fie trasata noua harta politica a lumii si sa fie transate marile probleme
generate de cei patru ani de conflict. Lucrarile propriu-zise ale acesteia s-au desfasurat in capitala
Frantei, in perioada 18 ianuarie 1919-21 ianuarie 1920, soldandu-se cu semnarea de tratate intre
Aliati si cele cinci state invinse: Germania, Bulgaria, Turcia, Austria si Ungaria (ultimele doua in
calitate de mostenitoare ale defunctei monarhii bicefale).
Desi au participat 27 de puteri aliate, deciziile s-au luat la nivelul a cinci puteri, Statele
Unite, Franta, Marea Britanie, Italia si Japonia, restul statelor fiind considerate ca avand doar
interese cu caracter special, deci fiind invitate doar la sedintele ce le priveau in mod direct. In
aceasta postura s-a aflat si Romania. Organismul cel mai important a fost Consiliul celor patru,
format din presedintele american Woodrow Wilson si premierii englez, francez, respectiv italian,
David Lloyd George, Georges Clemenceau si Vittorino Orlando.
Cu toate ca ideea de baza de la care s-a pornit a fost aplicarea celor 14 puncte
wilsoniene, detaliate de presedintele american in celebrul discurs din fata Congresului rostit la 8
ianuarie 1918, datorita intereselor specifice si angajamentelor asumate de Marile Puteri pe parcursul
conflictului, tratativele finale s-au indepartat de la acest spirit. S-au remarcat cu precadere interesele
Frantei, care dorea revansa si garantii puternice ca Germania va fi ingenuncheata pentru o lunga
perioada de timp, dar si cele ale Marii Britanii, Lloyd George fiind mai degraba adeptul unor
prevederi moderate. Italiei i s-a rezervat un rol secundar, in timp ce lipsa Rusiei se va dovedi un
motiv suficient de ingrijorare pentru cei care doreau aplicarea prevederilor tratatului.
Tratatele din 1919-1920 vor duce la realizarea unei paci de compromis, ele marind opozitia
intre tarile satisfacute (Franta, Marea Britanie) si cele care vor milita pentru revizuirea acestor tratate
(Germania si Italia). Pentru invingatori se va pune mai putin problema revenirii la o situatie
anterioara cat de a construi o noua ordine internationala capabila sa evite repetarea unui conflict
identic. Tratatul se straduieste sa priveze Germania de forta sa (demografica, economica si militara)
in numele unei viziuni ca Reich-ul trebuie sa isi asume o totala culpabilitate istorica si morala. Acest

lucru va duce la refuzarea accesului Germaniei la Conferinta de pace si la rapirea oricarei posibilitati
a acesteia de a critica rezultatele. Promovarea unei noi Europe a fost ideea directoare in elaborarea
tratatelor de pace. Astfel, deciziile luate vor conditiona relatiile europene din urmatoarele doua
decenii.
In capitala Frantei, Marile Puteri au incercat sa fixeze cadrul pentru o lume noua. La
Paris a triumfat principiul nationalitatilor, fiind consfiintita aparitia ca state independente a
Cehoslovaciei, Iugoslaviei, Poloniei, tarilor baltice, Austriei si Ungariei, dupa cum Romania intregita
era recunoscuta ca atare de concertul mondial. Totusi, sistemul Versailles nu se va dovedi viabil
decat pentru doua decenii, prabusindu-se sub loviturile statelor revansarde.
Liga Natiunilor
La 28 iunie 1919, Tratatul dintre Puterile Aliate si Asociate si Germania a fost semnat in Sala
Oglinzilor de la Versailles, locul unde Franta fusese umilita in 1871. Partea I a documentului
cuprinde Pactul Societatii Natiunilor, care va fi introdus si in tratatele cu Austria, Bulgaria, Turcia si
Ungaria. Potrivit acestuia era infiintata Societatea Natiunilor, avand drept organisme permanente
Adunarea, Consiliul si Secretariatul, fiind stabilit totodata modul de reglementare al diferendelor
dintre state, precum si sanctiunile aplicate pentru incalcarea prevederilor sale.
Articolul 8 prevedea chiar reducerea inarmarilor pana la un punct cat mai scazut, de
natura sa asigure siguranta nationala si sa fie respectate obligatiile internationale asumate. Totusi,
Liga a esuat, iar motivele sunt multiple. Marea slabiciune a fost determinata chiar de lipsa Statelor
Unite din Societate, dupa cum si absenta Uniunii Sovietice a constituit un handicap deosebit.
Lovitura de gratie a venit insa din partea statelor revizioniste.
Infiintarea Ligii Natiunilor trebuie inteleasa ca fiind produsul idealismului, curentul de
gandire care domina scena relatiilor internationale imediat dupa sfarsitul Primului Razboi Mondial.
Idealismul pleca de la doua asumptii principale:
-

militarismul nu este o solutie viabila

razboiul fiind indezirabil prin natura sa poate fi evitat prin democratizare.

In Statele Unite si Marea Britanie, tari invingatoare in Primul Razboi Mondial, apar o serie de
structuri politice, academice, civile care teoretizeaza necesitatea mentinerii status-quo-ului pe plan
international dorind cat mai putine schimbari. Acest obiectiv a fost urmarit cel putin pana in 1939.
Scopul acestui nucleu de gandire era constituit de reducerea posibilitatii aparitiei de conflicte prin
democratizare pe plan intern si prin pacificare si folosirea extensiva a diplomatiei pe plan

international. Garantul echilibrului de interese corecte pe plan international se dorea a fi Liga

Natiunilor.
La baza acestei viziuni, dincolo de contextul Primului Razboi Mondial, se afla o gandire
liberala asupra naturii umane ce poate fi rezumata astfel: oamenii sunt buni prin natura lor si nu
doresc razboiul care este rau. In viziunea idealistilor, unealta principala a constituirii relatiilor umane
si interstatale este rationalitatea.
Faptul ca acest curent de gandire a reusit sa se afirme pe plan international imediat dupa
terminarea Primului Razboi Mondial nu ar trebui sa surprinda pe nimeni, avand in vedere
distrugerile provocate de prima conflagratie mondiala. Razboiul costase scump Europa: 8 milioane
de morti, 6 milioane de invalizi si un mare deficit al natalitatii. Mai mult decat atat, Europa devenea
pentru prima oara debitoare Statelor Unite ale Americii iar batranul continent a pierdut suprematia sa
economica in materie de productie si de comert. Pe plan cultural si social, traumatismele razboiului
deschid o criza a valorilor traditionale si stimuleaza cautarea unor noi cai culturale.
Pentru iesirea din aceasta criza, oamenii de stat din acea perioada aveau la dispozitie doar trei
cai: extrema dreapta fascista, ai carei adepti doreau unificarea de tip imperialism, prin forta a
continentului, extrema stanga comunista, ai carei adepti dorea inlaturarea sistemului capitalist, si
adeptii federalismului care doreau crearea unor structuri institutionale si juridice suprastatale care sa
garanteze pacea, stabilitatea, progresul economic si social pentru toate elementele componente ale
sistemului mondial. Prabusirea sistemului echilibrului european, a concertului marilor puteri,
Revolutia Rusa, pericolul raspandirii extremismului de stanga, tendinta spre un nou sistem de
securitate internationala au oferit posibilitatea inlocuirii anarhiei in domeniul relatiilor interstatale cu
o organizatie internationala.
In urma tratatelor de pace dintre anii 1919-1920, din dorinta de a nu retrai ororile unui astfel
de razboi, a luat fiinta Liga Natiunilor, organism international ce avea drept scop organizarea unei
paci durabile. Termenul de Liga Natiunilor sau Societatea Natiunilor apare inca din 1908, cand Leon
Burgeois propunea un nou sistem al relatiilor internationale, dar presedintele american Woodrow
Wilson este cel care la 27 mai 1916 traseaza pentru prima oara in termeni concreti, institutionali,
proiectul unei astfel de organizatii, care urma sa reprezinte o asociere universala a natiunilor care pe
langa garantii de securitate sa asigure prosperitatea economica generala, accesul la materii prime,
libertatea circulatiei maritime si administrarea coloniilor printr-un sistem de mandate. Dorinta lui
Woodrow Wilson de a vedea actionand la nivel international o astfel de organizatie a fost inca o data

reiterat cu ocazia discursului sau privind cele 14 puncte care urmau sa stea la baza redactarii
tratatelor de pace.
Ideea infiintarii unei societati a natiunilor a fost materializata in cursul anului 1918 prin mai
multe proiecte propuse de americani, francezi si britanici. Principiul fundamental al viitoarei
organizatii urma sa fie asigurarea securitatii colective. In acest sens aliatii aveau viziuni diferite
privind mijloacele prin care acest deziderat putea deveni realitate, astfel americanii doreau existenta
doar a unor sanctiuni economice, britanicii doreau imbinarea mijloacelor economice cu cele militare,
iar francezii doreau constituirea unei armate internationale. Garantarea pacii era considerata
dezarmarea si instituirea unui sistem de control al armamentului. Daca americanii doreau limitarea
generala a armamentului si interzicerea productiei particulare de arme, britanicii aveau planuri in
ceea ce priveste abolirea serviciului militar obligatoriu iar francezii doreau dezarmarea doar in cazul
Germaniei.
Au existat diferite opinii si in ceea ce priveste organismele viitoarei asociatii a natiunilor.
Marile puteri au ajuns la un consens privind viitoare existenta a unui Consiliu al Ligii Natiunilor,
insa britanicii au dorit ca acesta sa fie compus exclusiv din reprezentanti ai marilor puteri, pe cand
americanii doreau ca acesta sa aiba atat reprezentanti permanenti cat si nepermanenti. Toate aceste
mici disensiuni intre Marile Puteri ale vremii dovedesc ca Europa nu era pregatita sa adopte ideile
wilsoniene, mult prea revolutionare daca sunt privite prin prisma istoriei batranului continent. Un
exemplu concret in acest sens este reprezentat de neincrederea Frantei in incheierea unei paci
conform celor 14 puncte, deoarece dupa parerea europenilor pacea nu putea fi incheiata pe baze
democratice.
Aceasta neintelegere manifestata de europeni fata de ideile venite de peste ocean, au facut ca
statutul Ligii Natiunilor, inclus in toate tratatele de pace semnate dupa incheierea Primului Razboi
Mondial, sa fie mult diluat. Un exemplu in acest sens este faptul ca obligatiile statelor in ceea ce
priveste dezarmarea au fost mult diminuate, Consiliul fiind insarcinat cu formularea unor proiecte de
reducere a armamentului si control al comertului cu arme, iar productia particulara a fost declarata a
fi doar nedorita. De asemenea, sistemul mandatelor reglementa doar coloniile fostelor state inamice,
nu si ale statelor invingatoare in Primul Razboi Mondial.
Toate aceste proiecte au fost discutate in perioada februarie-martie 1919 de Comisia pentru
Liga Natiunilor din cadrul Conferintei de pace de la Versailles. Data oficiala de nastere a Societatii
Natiunilor este 10 ianuarie 1920, dar prima sa sedinta a avut loc abia la 15 noiembrie. Din aceasta

institutie internationala, ce urma sa asigure securitatea pe plan mondial, sa aprecieze si respectiv sa

pedepseasca orice act care ar fi perturbat pacea fondata pe principiul sigurantei colective faceau
parte statele aliate semnatare ale tratatelor din 1919-1920 si 13 state neutre. In acest sens, unul dintre
principalele instrumente de actiune a Ligii urma sa fie reprezentat de forta morala a opiniei publice si
presiunea economica. Orice stat dispus sa accepte obligatiile implicate de angajarea sa in Liga, era
admis cu minim 2/3 voturi ale Adunarii Societatii Natiunilor.
Organisme ale Ligii Natiunilor
Consiliul (organism excutiv, decizional) era format din membrii permanenti (Statele Unite ale
Americii, Marea Britanie, Franta, Italia, Japonia) si patru membrii nepermanenti (reprezentanti ai
celorlalte state membre prin rotatie). Marile puteri au dorit ca in arhitectura institutionala a Ligii
Natiunilor, Consiliul sa fie principalul organ de decizie. SUA se retrag din 1920 datorita neratificarii
de catre Senat a Statutului Ligii. Uniunea Sovietica este membra din 1934 iar Germania intre anii
1926 si 1933. Numarul membrilor nepermanenti a crescut la sase, iar mai tarziu la noua. Consiliul
avea obligatia de a prezenta rapoarte anuale in fata Adunarii Generale.
Adunarea Generala (3 delegati din fiecare tara) dezbatea toate problemele importante legate
de activitatea Ligii, mentinerea pacii, controla gestiunea financiara, modul de exercitare a
mandatelor, initia si dezbatea conventii si proiecte privind cele mai diverse domenii ale relatiilor
internationale, intervenea in admiterea de noi membri, alegea membrii nepermanenti ai Consiliului.
Marile Puteri au dorit ca Adunarea sa nu aiba nici un cuvant de spus in probleme importante pe care
le dezbatea Liga (sa se intalneasca o data la 4-5 ani) dar ea s-a intalnit anual dobandind un statut
superior Consiliului. Ca si in multe alte cazuri, practica a mers mai departe iar Adunarea a devenit in
timp cel putin egala Consiliului.
Secretariatul (organism administrativ) avea personal recrutat pe baza reprezentarii statelor
conform criteriului geografic. Membrii sai erau responsabili in fata Ligii si nu a statelor de
provenienta (pentru a le asigura independenta la fel ca si in ONU).
Curtea Permanenta de Justitie Internationala creata in 1922 si formata din 11 apoi 15
judecatori alesi de catre Consiliu si Adunare avea atributia de a judeca disputele economice care i se
inaintau spre decizie si de a oferi opinii consultative in probleme diferite la cererea Ligii (66 de
cazuri intre 1922 si 1939).

Succesele Ligii
In ciuda insucceselor Ligii Natiunilor adesea subliniate de literatura de specialitate, se poate
spune ca Liga a fost un pas important in evolutia organizatiilor de talie mondiala si simbolul
aspiratiei spre pace si cooperare. Activitatea de ansamblu a Ligii a repurtat numeroase succese, iar
aceasta prima organizatie de securitate cu caracter mondial a creat un precedent pentru viitoarea
Organizatie a Natiunilor Unite, institutiile Ligii servind drept model pentru modul de organizare si
functionare a ONU.
In ceea ce priveste mecanismul de rezolvare a disputelor instituit de Liga, chiar din prima
decada a existentei sale, Liga Natiunilor si-a dovedit capacitatea de a interveni cu succes in cele
aproximativ 30 de dispute rezolvate. Aceste succese s-au datorat atat vointei marilor puteri care au
reusit sa ajunga la anumite acorduri in acest sens, cat si interventiei unor state mici si mijlocii. In
acest sens trebuiesc amintite cateva dintre interventiile de succes ale Ligii in rezolvarea unor
conflicte interstatale.
1. Un prim caz este reprezentat de disputa dintre Finlanda si Suedia cu privire la insulele
Aaland din Marea Baltica, insule pretinse de Suedia dar obtinute printr-o decizie a Ligii de
catre Finlanda.
De asemenea, Liga Natiunilor a reusit prin intermediul unui referendum organizat in anul
1921 si in partajarea Sileziei Superioare intre Polonia si Germania, iar in anul 1925, un incident
important intre Grecia si Bulgaria privind granita a fost rezolvat cu promptitudine tot prin eforturile
Ligii. Ceea ce este de remarcat este faptul ca toate acestea sunt conflicte de mica anvergura, intre tari
mai putin semnificative, Liga incercand adeseori sa nu deranjeze prin deciziile sale interesele marilor
puteri.
A doua mare prerogativa a Ligii Natiunilor era promovarea cooperarii internationale, si
aceasta poate fi socotita cu adevarat punctul in care Liga a inregistrat cele mai mari succese. Cu
sprijinul Ligii au luat fiinta in perioada interbelica:
- Organizatia Internationala a Muncii (cu statut inclus in tratatele semnate dupa razboi),
organizatie care a contribuit la imbunatatirea conditiilor de munca prin fixarea numarului maxim de
ore pe zi, a numarului de zile pe saptamana, fixarea unui salariu minim, acordarea de indemnizatii de
boala si somaj si introducerea pensiilor.
- Organizatia pentru Refugiati care a contribuit in mod semnificativ la rezolvarea problemei
prizonierilor de razboi din Rusia si adapostirea celor care fugeau de persecutiile naziste.

- Organizatia Mondiala a Sanatatii care a lucrat intens in perioada interbelica la stabilirea

cauzelor epidemiilor, combaterea epidemiei de tifos din Rusia etc.
- Comisia pentru Mandate.
- Comisia pentru administrarea regiunii Saar si a orasului Danzig.
- Comisia pentru favorizarea colaborarii in domeniul formarii intelectuale si morale a elitelor
si maselor. In martie 1921 un raport al Ligii Natiunilor opteaza pentru formula sprijinirii initiativelor
in planul cooperarii intelectuale internationale iar la 10 ianuarie 1922 se constituia Comisia care
favorizeaza colaborarea internationala in domeniul formarii intelectuale si morale a elitelor si
maselor in cadrele nationale interne. Acesta este un moment foarte important in extinderea cooperarii
internationale sub egida Ligii dinspre problematica politica si economica spre cea culturala si
intelectuala, in ideea ca viitorul omenirii depinde in mod esential de crearea unei constiinte comune
universale. La 15 mai 1922 Consiliul a numit cei 12 membrii, intre care si Einstein, Marie Curie,
simbolizand ideea comunitatii intelectuale din toate continentele si toate domeniile vietii culturale.
In 1926 aceasta comisie devenea un organism permanent.
Esecul Ligii Natiunilor si cauzele acestuia
Liga Natiunilor a reprezentat in acelasi timp si un esec, daca privim aceasta organizatie
prin prisma faptului ca nu a reusit indeplinirea obiectivului esential, si anume prevenirea unui
nou razboi. 1.Criza generala din anii 1929-1933 cu efectele sale distrugatoare in plan economic,
politic, moral, ascensiunea regimurilor totalitare si inaugurarea unei noi perioade de agresiune au
adus cel de al II-lea Razboi Mondial si sfarsitul Ligii Natiunilor.
Probabil ca cel mai mare esec al Ligii Natiunilor a fost imposibilitatea rezolvarii unor
conflicte de mare anvergura care adesea aveau ca protagonisti marile puteri ale lumii. Adevaratele
dispute internationale care ar fi necesitat atentia Ligii Natiunilor incep in 1931 odata cu invadarea
Manciuriei de catre Japonia. Japonia se implica in Manciuria inca din 1890 iar la sfarsitul razboiului
ruso-japonez, Japonia primise Port-Arthur si isi asigurase o pozitie avantajoasa in sudul Manciuriei.
Japonia a realizat numeroase investitii in aceasta regiune iar la inceputul anilor 1930 controla
sistemul feroviar si bancar al Manciuriei. Tot in aceasta perioada existau ingrijorari ale Japoniei fata
de China: guvernul nationalism al lui Chiang Kai Shekk isi intarea treptat pozitia iar Japonia se
temea ca va fi alungata din Manciuria unde investise mult. In septembrie 1931 Japonia decide sa
invadeze Manciuria, unde ulterior este creat un stat fictiv Manciuko. Politica Japoniei in Manciuria

nu se deosebea cu nimic de politica Italiei si a Germaniei in teritoriile ocupate: suprimarea

comunistilor, control rigid si cresterea inarmarii. Invitata de Adunarea Generala a Ligii sa evacueze
acest teritoriu, Japonia a parasit organizatia mondiala la 27 martie 1933 iar Liga isi pierde
credibilitatea si dovedeste ca nu dispune de un mecanism pentru aplicarea sanctiunilor
Un alt doilea mare moment care a testat viabilitatea conceptului de securitate colectiva a fost
2.criza abisiniana. Invadarea Abisiniei este considerata a fi un punct de cotitura in cazul afirmarii pe
scena internationala a lui Mussolini. Abisinia era singurul stat independent din Africa, un stat pe
care Italia incercase inca din 1896 sa il colonizeze dar suferise o infrangere la Adowa. Motivele
ocuparii Abisiniei erau multiple: Italia traversa o criza economica puternica iar coloniile Italiei din
estul Africii nu erau viabile economic (Eritreea si Somalia). in 1928 Mussolini incercase suprimarea
Abisiniei pe cale diplomatica, an in care a propus un tratat in acest sens conducatorului Abisiniei,
Aile Selasie, dar tratatul a fost respins.
Deoarece pozitia lui Mussolini in Italia era subreda acesta credea ca invadarea Abisiniei va
multumi gruparile colonialiste din Italia. Armata abisiniana, foarte prost pregatita din punct de
vedere militar, a fost invinsa. Reactia Ligii Natiunilor a fost de condamnare a Italiei ca stat agresor
si impunerea de sanctiuni economice Italiei, sanctiuni care nu au avut efect pentru ca nu se refereau
la exporturile de carbuni si petrol catre Italia. Prestigiul Ligii a suferit suplimentar cand a fost facut
public acordul incheiat intre ministrul de externe britanic Samuel Haare si premierul francez Pierre
Lawal. Prin acest acord cei doi oameni de stat au decis sa fie cedata Italiei o parte mai mare a
Abisiniei decat a cucerit Italia. Acordul Haare-Lawal arata ca nici Franta nici Marea Britanie nu erau
pregatite pentru o confruntare cu Italia, fapt care reiesea si din impunerea unor sanctiuni economice
mult prea putin drastice. In iulie 1936, actiunile Ligii impotriva Italiei au fost abadonate, cu doua
luni in urma Mussolini declarand victoria asupra Etiopiei si luandu-si si titlul de imparat al Etiopiei.
Italia va parasi Liga Natiunilor in anul 1937.
Rezultatul direct al crizei abisiniene a fost discreditarea ideii de securitate colectiva, si
reprezinta primul pas in apropierea dintre Hitler si Mussolini (ideea de sanctiuni a fost primita cu
ostilitate), Abisinia fiind considerata de catre Hitler un precedent pentru ocuparea Renaniei de catre
Germania.
Nici in domeniul extrem de sensibil al dezarmarii, eforturile Ligii Natiunilor nu au fost
incununate de succes. Conferinta pentru Dezarmare organizata la Geneva intre anii 1932-1933, avea
drept obiectiv stabilirea unui aranjament clar pentru reducerea armamentului potrivit angajamentului

luat de toti membrii Ligii prin semnarea Conventiei. Conferinta s-a desfasurat in conditiile
nemultumirii Germaniei, deoarece ea fusese singura tara care s-a dezarmat dupa Primul Razboi
Mondial, si ascensiunii fortelor de dreapta in Germania, care pune Franta in situatia de a nu putea
renunta la armament si de a nu putea accepta propunerea de a ajunge la paritate cu armamentul
Germaniei. Toate acestea il determina pe Hitler in octombrie 1933 sa retraga Germania de la
Conferinta si sa paraseasca Liga.
Au existat de asemenea cazuri in care autoritatea Ligii a fost subminata in mod vizibil de catre
Consiliul Ambasadorilor, organism care avea rolul de a-si asuma misiunea Ligii pana la maturitatea
ei. Un exemplu elocvent in acest sens este reprezentat de solutionarea conflictului de interese din
insula Corfu existent intre Italia si Grecia. Grecia a apelat la Liga Natiunilor, care a somat Italia sa se
retraga. Mussolini refuza sa puna in aplicare decizia Ligii si ameninta cu retragerea Italiei din Liga
Natiunilor. In aceasta disputa intervine Consiliul Ambasadorilor care, contrar deciziei luate de Liga,
hotaraste ca Grecia sa plateasca Italiei o suma de bani drept despagubire pentru un incident in care
fusesera ucisi diplomati italieni. Prin aceasta decizie intreaga autoritate a Ligii este subminata de
catre acest Consiliu.
In ceea ce priveste cauzele care au determinat esecul Ligii Natiunilor si al conceptului
de securitate colectiva in perioada interbelica se pot identifica urmatoarele motive:
-

Statutul a cuprins multe ambiguitati care au devenit evidente pe parcursul punerii in

aplicare a prevederilor sale. In ceea ce priveste asigurarea securitatii, era greu de stabilit o
infractiune deoarece era nevoie de unanimitate, si mai mult, Liga nu dispunea de o forta proprie. In
ciuda faptului ca articolul 16 din Conventie prevede furnizarea de trupe de catre tarile membre, o
rezolutie din 1923 stabilea ca fiecare tara va decide pentru sine daca si in ce conditii se va implica in
actiunile Ligii. De aici rezulta ca ideea de securitate devine un nonsens;
-

Marile puteri europene invingatoare in razboi au pus pe prim plan asigurarea securitatii

proprii, prin pedepsirea si slabirea statelor invinse, mai ales a Germaniei, prin reglementari care sa
aiba in vedere obiectivele lor specifice precum si slabirea Rusiei.
-

Imposibilitatea rezolvarii problemelor celor nemultumiti de aranjamentele de la Paris,

dintre care se distanteaza Turcia, Italia si Germania care vor incerca prin diferite metode sa
discrediteze Liga Natiunilor;

Statele Unite opteaza pentru izolare, ceea ce priveaza Liga de un sprijin considerabil;

alte tari importante nu apar decat episodic: Germania (1926-1933), Rusia (1934-1939), iar Italia
paraseste Liga dupa invadarea Etiopiei;
-

Criza institutionala si a valorilor democratice, care a deschis calea regimurilor

autoritare, ascensiunea nationalismului, au transformat obiectivele de pace intr-o aspiratie

irealizabila;
-

Dupa retragerea Statelor Unite, deciziile controlate de Anglia si Franta au diluat si mai

mult garantiile privind securitatea colectiva: statele au dreptul de a lua sau nu in considerarea
hotararile Consiliului iar sanctiunile nu vor intra in vigoare automat. Liga Natiunilor a fost perceputa
ca o afacere anglo-franceza;
-

Criza economica din 1929 va instala regimuri de dreapta in Italia, Germania, Japonia,

aceste regimuri incercand mereu sa dezechilibreze status-quo-ul;

-

Liga Natiunilor s-a limitat la rezolvarea unor probleme de importanta locala,

nesemnificative din punct de vedere al intereselor marilor puteri: de tipul unor reglementari de
granita, de tratament al minoritatilor, de rezolvare a unor conflicte economice;
-

Nu s-a putut ajunge la un consens in privinta dezarmarii, situatia statelor nemultumite

de status-quo a dus la esecul Conferintei de Dezarmare dintre anii 1932-1934, singurul rezultat fiind
interzicerea gazelor toxice.
Au avut loc o serie de incercari de a intari Liga. Dintre aceste incercari se distinge initiativa
premierului britanic Ramsey MacDonald care a propus adoptarea Protocolului de la Geneva prin
care membrii acceptau arbitrajul ca instrument de reglementare a disputelor dintre ei si angajamentul
statele membre de a ajuta victimele unei agresiuni neprovocate. Acest proiect a cazut insa datorita
faptului ca in Marea Britanie s-a produs o schimbare de guvern.

Bibliografie :

Brbulescu, Petre (1975). Romnia la Societatea Naiunilor, 1929-1939 momente i

semnificaii. Bucureti: Editura politic

Bell, P. M. H. (2007) . The Origins of the Second World War in Europe. Harlow: Pearson
Education Limited.

Buzatu, Gh. (2010) (n romn). Btlia pentru Basarabia 1941-1944. Editura Mica Valahie

Neagu, Romulus (1983) (n romn). Organizaia Naiunilor Unite. Bucureti: Editura Politic

Caiet de Istorie Contemporana , suport seminar , Mihai Croitor , Manuela Marin

H. Kissinger Diplomatia