SECURITATEA COLECTICA ŞI LIGA NAŢIUNILOR ÎN

ORGANIZAREA PÃCII DUPÃ PRIMUL RÃZBOI MONDIAL

Referat-Prof. Iuliana Burcea

În urma fiecãrui conflict major, statele învingătoare sau coaliţiile au imaginat şi au impus
lumii o formulă de organizare a păcii care, la rândul ei, a determinat o arhitectură a graniţelor şi a
generat o suită de instituţii politice şi politico-militare care să asigure securitatea. Analizând
acest aspect, istoricul Gh. I. Brătianu ajungea la concluzia că în istoria universală „două sunt
formulele pe care le vom întâlni din timpurile cele mai vechi până în pragul actualităţii“. 1
Acestea au alternat în funcţie de filosofia care a dominat la un moment dat principiile şi normele
care erau acceptate pentru comportamentul statelor în relaţiile internaţionale. Definind cele două
formule, Gh. I. Brătianu aprecia că „una este formula organizării păcii prin ierarhie, prin
precumpănirea mai mult sau mai puţin accentuată, mai mult sau mai puţin radicală a unei puteri,
a unui stat, cealaltă este formula organizării păcii prin federaţiune, prin înţelegere între mai multe
state, între mai multe puteri care caută pe un principiu de paritate să organizeze viaţa popoarelor“
2
.
Înfrângerea Puterilor Centrale în toamna anului 1919 a impus forţelor Antantei şi
puterilor aliate adoptarea unei formule de organizare a păcii în Europa şi în lume. Înainte ca
rãzboiul sã se incheie, preşedintele american Wilson a anunţat lumii intenţia SUA de a propune o
formulă de securitate pentru „a face ca dreptul să prevaleze împotriva oricăror agresiuni egoiste,
pentru a evita ca o alianţă să se ridice contra alteia“. 3 America dispreţuia conceptul de echilibru
de forţe şi considera imorală practica aşa-numitului „Realpolitik“. Criteriile ei pentru ordinea
mondială erau democraţia, securitatea colectivă şi autodeterminarea, nici unul dintre ele nestând
la baza vreunuia dintre acordurile europene anterioare. Aceasta presupunea: asocierea tuturor
naţiunilor, fără nici o discriminare, recunoaşterea şi impunerea dreptului internaţional deasupra
tuturor intereselor particulare, instituirea unei forţe colective, care să nu mai fie în serviciul
ambiţiilor politice sau al egoismelor în complot, ci al ordinii şi păcii universale. La 11 februarie
1918 Wilson arăta că, în viitor, „popoarele şi provinciile nu trebuie să mai fie obiect de vânzare
sau de schimb sau să fie tratate ca un simplu şeptel ori ca pionii unui joc de şah“. 4 El respingea
doctrina echilibrului puterilor şi preciza că orice modificări teritoriale să se facă „numai în
interesul şi profitul populaţiei interesate“; reafirmând principiul drepturilor popoarelor la
autodeterminare, el declara „că toate aspiraţiile naţionale, clar definite, trebuie să fie satisfăcute,
evitându-se crearea de noi elemente de discordie şi antagonisme şi perpetuarea celor vechi“ 5.
Viziunea lui Wilson despre ordinea mondială pornea din credinţa americanilor în natura umană
esenţialmente paşnică şi în posibilitatea de convieţuire în armonie a tuturor statelor de pe
1
Brătianu, Gheorghe I., Formule de organizare a păcii în istoria universală, curs ţinut la Facultatea de Filozofie şi
Litere a Universităţii Bucureşti, Editura ALL, 1943-1947, p. 9.
2
Idem.
3
Iacobescu, Mihai, România şi Societatea Naţiunilor 1919-1929, Bucureşti, Editura Academiei, 1988, p. 32.
4
Kissinger, Henry, Diplomaţia, Bucureşti, Editura Ziua, 1998, p. 199.
5
Iacobescu, Mihai,op.,cit.,p.35

1
mapamond. Diplomaţia europeană nu s-a articulat pe caracterul iubitor de pace al statelor, ci pe
înclinaţia lor spre război, care trebuia să fie descurajată sau contrabalansată.
Alianţele se formau pentru urmărirea unor obiective specifice şi definibile, şi nu în
apărarea unui concept abstract al păcii. Instrumentul menit a realiza şi a menţine securitatea
colectivă a fost, în opinia fondatorilor acestei concepţii, Societatea Naţiunilor. Aceasta a
funcţionat pe baza unui Pact negociat de Puterile Aliate şi Asociate la Paris şi adoptat de
Conferinţa de Pace de la 28 aprilie 1919, cu recomandarea de a fi reprodus ca preambul al
sistemului tratatelor de pace de la Versailles. Pactul conţinea 26 de articole şi o anexă cu lista
celor 32 de state fondatoare şi a altor 13 ţări invitate să adere. Prin acest document se definea
scopul Societăţii Naţiunilor, modul ei de funcţionare care în esenţă era dezvoltarea cooperării
între naţiuni, garantarea păcii şi a siguranţei precum şi eliminarea războiului. În articolul 8 se
prevedea că, în scopul menţinerii păcii, statele membre recunoşteau necesitatea reducerii
armamentelor naţionale, în funcţie de situaţia geografică şi condiţiile speciale ale fiecărei ţări
până la minimul necesar apărării ordinii interne.
Prin articolul 10, statele membre îşi asumau obligativitatea de a respecta şi păstra, împotriva
oricăror agresiuni externe, integritatea şi independenţa politică existentă. În articolele 11-17 se
indicau mijloacele şi procedeele aplicabile în cazul unor conflicte: folosirea arbitrajului,
respectarea unui termen de 3 luni după pronunţarea sentinţei date de instanţa de arbitraj sau de
către Consiliu, ruperea legăturilor economice, financiare şi a oricăror raporturi cu statul vinovat
de încălcarea dreptului internaţional.
Contradicţiile din Sistemul relaţiilor internaţionale din anii imediat următori încheierii
primei conflagraţii mondiale precum şi viziunea diferită asupra securitãṭii, au fãcut ca SUA sã nu
ratifice actul fondator şi au încheiat tratate separate de pace cu ţările învinse, din care lipseau
clauzele privitoare la Ligă şi au promovat, prin Conferinţa de la Washington, propriile interese în
conservarea păcii şi securităţii în America Latină. În organizarea Ligii Naţiunilor n-au fost luate
în considerare interesele statelor învinse. Germania şi Rusia împreună însemnau mai mult de
jumătate din populaţia Europei şi deţineau un important potenţial de putere.
În problema primirii Germaniei în Ligă, poziţia învingătorilor a fost diferită. Franţa a fost
categoric ostilă admiterii statului german şi susţinea că acest lucru va fi posibil numai după ce
acesta îşi va fi îndeplinit toate obligaţiile asumate prin tratatul de pace. SUA şi Marea Britanie
doreau o integrare mai rapidă deoarece percepeau Franţa ca unică putere continentală în stare să-
şi impună hegemonia în Europa şi astfel echilibrau raportul de forţe.Germania dorea să fie
primită în Ligă pe picior de egalitate cu Franţa şi Anglia şi neprimind acest statut, Republica de
la Weimar a denunţat şi atacat sistemul de securitate de la Versailles ca un „dictat“, iar
Societatea Naţiunilor ca un „complot ipocrit al inamicilor Germaniei“ şi „un instrument iscusit
pentru promovarea intenţiilor engleze în Europa“ 6.
În momentul în care Europa îşi edifica sistemul de securitate bazat pe existenţa statelor
naţionale şi principiul naţionalităţii ca element fundamental al dreptului internaţional în spaţiul
fostului Imperiu Ţarist, revoluţia bolşevică propunea o altă viziune care avea la bază teoria
statului social al proletariatului. Statul sovietic n-a recunoscut tratatele de pace care consfinţeau
apariţia statelor naţionale la frontierele sale şi a acţionat în permanenţă pentru revizuirea
graniţelor şi tratatelor. Îndepărtând aceste două mari state din ecuaţia de securitate a Europei prin
modul cum au fost tratate la Conferinţa păcii, formula rezultată n-a mai putut să semene în nici
un fel cu cea care a asigurat pacea continentului după Congresul de la Viena (1815). Secolul de
pace, asigurat de Congresul de la Viena, s-a fundamentat pe trei piloni în egală măsură
6
Iacobescu, Mihai, op. cit., p. 70.

2
indispensabili: o pace conciliatoare cu ţara învinsă – Franţa, un echilibru de forţe şi un sentiment
comun al legitimităţii. Tratatul de la Versailles nu a îndeplinit nici una din aceste condiţii..
Paradoxal, vulnerabilitatea Franţei şi avansul strategic al Germaniei au fost amplificate de
Tratatul de la Versailles în ciuda clauzelor lui punitive. Înainte de războiul mondial, Germania
avusese vecini puternici atât în vest, cât şi în est. Ea nu se putea extinde în nici o direcţie fără a
da peste un stat puternic – Franţa, Austro-Ungaria sau Rusia. Însă, după tratatul de la Versailles,
n-a mai existat nici o piedică de extindere a Germaniei în est. Franţa slăbită, Imperiul dualist
Austro-Ungar dispărut ca actor al vieţii internaţionale, iar Rusia confruntată cu frământări şi
slăbiciuni interne făceau ca estul european să nu poată oferi un potenţial credibil pentru
reechilibrarea balanţei de putere.În aceste condiţii, colaborarea dintre Germania înfrântă în
război şi Rusia Sovietică izolată printr-un cordon sanitar a devenit necesară pentru ambele state
şi a fost oficializată prin tratatul de la Rapallo (16 aprilie 1922). Se restabileau relaţiile
diplomatice sovieto-germane şi se aplica principiul clauzei naţiunii celei mai favorizate în
schimburile economice. Ambele state renunţau reciproc la datoriile şi reparaţiile de război.
Germania a făcut din relaţiile cu URSS un instrument de presiune asupra Angliei şi Franţei
pentru a revizui tratatele de la Versailles. Ameninţând Anglia şi Franţa cu o posibilă alianţă
militară cu Uniunea Sovietică, Germania promitea să intre în Liga Naţiunilor numai dacă i se
acorda statutul de mare putere, un loc permanent în Consiliu, conducerea şi controlul unor secţii
ale acesteia şi dacă i se acorda dreptul de a avea colonii.
Pactul a fost semnat din partea României de N. Titulescu şi dr. Ioan Cantacuzino, ambii
remarcându-se ulterior ca slujitori fideli şi de prestigiu ai forumului genevez. În cercurile politice
şi în opinia publică din România, ecoul înfiinţării Societăţii Naţiunilor a fost puternic şi, în
ansamblu, favorabil. În şedinţa Senatului, din 14 august 1920, Take Ionescu, ministrul de
externe, releva că, înfiinţând Societatea Naţiunilor “popoarele aliate îşi propun să facă războiul
cât mai rar, să facă să domine prescripţiile dreptului internaţional, să facă să domine dreptatea şi
respectul tratatelor”. El arăta că acţionând în sensul prevederilor din Pact, “omenirea merge spre
o oarecare restrângere a suveranităţii oricărui stat, în folosul general” şi că, spre deosebire de
alianţele din trecut, Liga, fiind o organizaţie foarte largă, cu deschidere spre universalitate, "e
greu ca ea să se transforme într-o maşină de opresiune în contra vreunuia dintre membri”7
Partidele şi grupările politice din ţară au salutat apariţia Pactului şi au înscris în programul lor,
ca un deziderat esenţial, colaborarea cu forumul păcii.
Presa vremii sublinia ideea că înfiinţarea Ligii era o inovaţie în relaţiile dintre state şi răspundea
mai ales aspiraţiilor statelor mici şi mijlocii, forţelor progresiste şi iubitoare de pace din toată
lumea. Pentru România, Societatea Naţiunilor putea deveni instrumentul prin care să-şi apere, pe
plan mondial, unitatea statală realizată după îndelungate şi grele sacrificii. În viziunea opiniei
publice din România, paternitatea Ligii nu trebuie redusă la câteva persoane, cum ar fi Leon
Bourgeois sau Wilson. Liga nu s-a născut din “ambiţii”, din “convingeri şi impulsuri personale”,
ci “ea, scria juristul Nicolae Daşcovici în revista “Societatea de mâine”, corespundea năzuinţelor
adânci ale tuturor naţiunilor, fie beligerante, fie neutre”.8
Între anii 1924 şi 1929 Societatea Naţiunilor a desfăşurat o activitate laborioasă pe
multiple planuri. Au fost adoptate măsuri colective pentru reconstrucţia economico-financiară a
Austriei, Ungariei, Bulgariei, Albaniei şi a altor ţări membre ale Societăţii Naţiunilor. Sub egida
noului organism cu vocaţie universală, s-a deschis la 4 mai Conferinţa Economică Internaţională
la care au participat reprezentanţii a 50 de state şi care a propus un amplu proiect de colaborare

7
Iacobescu,Mihai,op.cit.,p.113
8
Ibidem,p. 135

3
economică între ţări.Tot sub egida Ligii au fost depăşite şi rezolvate circa 18-20.000 de conflicte
şi litigii între state, referitoare la delimitarea frontierelor, interpretarea tratatelor, diferende
comerciale, economice, naţionale, militare etc. Prestigiul Societăţii Naţiunilor a fost întărit şi de
intervenţia sa în lichidarea unor conflicte militare – între Italia şi Grecia (1925); Turcia şi Grecia
(1926); Grecia şi Albania (1928) – de participarea unor observatori ai statelor nemembre la
probleme de interes major pentru întreaga lume ca şi prin democratizarea instituţiei ca atare.
Conferinţa de la Locarno (1925), desfăşurată sub egida Societăţii Naţiunilor, a oferit o perioadă
de pace şi speranţă. Germania a putut fi primită, după Locarno, în Societatea Naţiunilor. De
acum încolo Geneva părea să fie centrul Europei renăscute: „Concertul“ era în sfârşit cu
adevărat, „în ton“, iar chestiunile internaţionale erau reglementate prin discuţii, şi nu prin
zăngănitul armelor.
În această etapă, la Geneva, în afară de măsurile şi acţiunile cu un larg ecou în lumea
politică şi diplomatică, s-au comis şi o serie de erori de calcul şi poziţie care au dus la eşecuri.
Proiectul Pactului de Garanţie Mutuală din 1923 nu a întrunit decât 18 voturi fiind semnat,
datorită contradicţiilor de interese, doar de 17 din cele 50 de delegaţii care au fost prezente la
dezbateri. Crearea, în anul 1924, a unui organism special pentru controlul armamentului, a
comerţului cu arme şi a producţiei de muniţie nu a condus şi la stoparea cursei înarmărilor.
Comisia a fost desfiinţată în anul 1927, iar sarcinile ei au fost preluate de Liga Naţiunilor care,
însă, nu avea nici ea nici un mijloc de verificare a modului cum erau respectate clauzele de
dezarmare. Prezenţa unui stat fascist – Italia – într-un concert de state democratice a fost o eroare
şi a arătat unor state mici şi mijlocii că organizarea Societăţii Naţiunilor este lipsită de realism.
La fel de lipsită de realism politic a fost şi înţelegerea miniştrilor de externe francez şi american
– Briand şi Kellog – pentru semnarea unui tratat prin care războiul a fost scos în afara legii. Pe
28 august 1928 a fost semnat de către 15 naţiuni, cu surle şi trâmbiţe, Pactul de la Paris, prin care
s-a denunţat războiul ca instrument al politicii internaţionale. Americanii, britanicii şi chiar
francezii i-au adus ulterior atâtea amendamente, încât tratatul a fost redus la o simplă tautologie
potrivit căreia Pactul de la Paris ajuta la menţinerea păcii atâta timp cât pacea era menţinută.
Contradicṭiile anglo-franceze au constituit şi ele unul din factorii care au arătat în mod
evident că Liga Naţiunilor şi iniţiativele sale în domeniul securităţii colective n-au şansa de a se
impune în arhitectura de securitate a Europei. Anglia a dus, la Geneva, o politică opusă celei
franceze în domeniul dezarmării; a militat pentru revizuirea clauzei Pactului Sovietic cu privire
la menţinerea integrităţii teritoriale, ceea ce Franţa nu accepta. Anglia a angajat tratative cu
Roma şi Berlinul, impunând Franţei diferite sacrificii în favoarea Germaniei şi a ţărilor
revizioniste.

4
 ROLUL LUI NICOLAE TITULESCU

În perioada interbelică, militarismul german și revizionismul maghiar au fost factori care

au exercitat o puternică presiune asupra statului român, cu consecințe la fel de grave ca și în
cazul revizionismului sovietic. Politica revizionistă maghiară s-a sprijinit nu numai pe acșiuni
propagandistice ci și pe o vastă rețea de organizații paramilitare cu caracter terorist-diversionist
și de spionaj. La cei doi vecini revizioniști s-a adăugat și Bulgaria, care a finanțat numeroase
organizații ce revendicau teritorii românești și activau pe teritoriul românesc, în perioada
interbelică. Uniunea Sovietică nu a recunoscut statul național unitar român, pe care-l considera
multinațional și imperialist, nefiind de acord cu pierderea Basarabiei.9
Acestea erau problemele majore ale diplomației românești interbelice, diplomație marcată de
personalitatea diplomatului de excepție, Nicolae Titulescu.
Titulescu a primit prima misiune diplomatică în timpul Conferinţei de pace de la Paris din
1919-1920, ca membru în delegaţia României. Concomitent i s-a încredinţat şi misiunea de
ministru plenipotenţiar la Londra şi reprezentant permanent al României la Societatea
Naţiunilor.De atunci nu a mai părăsit diplomaţia, decât cu mici întreruperi (1920-1921 – a fost
chemat să preia conducerea Ministerului de Finanţe) până la sfârşitul carierei sale politice, în
1936. În anii 1922-1927 a îndeplinit al doilea mandat de ministru plenipotenţiar la Londra,
această funcţie înaltă oferindui o poziţie excelentă pentru manifestarea lui pe arena diplomaţiei
europene ca purtător al intereselor naţionale ale României. Ca reprezentant al României la
Societatea Naţiunilor în perioada 1920-1936, Titulescu a fost unul dintre cei mai activi diplomaţi
la toate conferinţele Internationale, la toate sesiunile şi dezbaterile organizate la această societate.
După aproape un deceniu de activitate intensă în cadrul Societăţii Naţiunilor, Adunarea
acesteia l-a ales în toamna anului 1930, preşedinte al celei de-a XI-a sesiune. El a obţinut 46 de
voturi din totalul de 50, în condiţiile în care 26 de voturi asigurau majoritatea necesară. Ţările
democratice, fără deosebire s-au confruntat în această perioadă cu mari dificultăţi economice şi
politice, ceea ce a determinat Adunarea Societăţii Naţiunilor să abordeze la sesiunea respectivă
probleme mult mai importante decât cele care figurează pe ordinea de zi a sesiunilor precedente.
În centrul atenţie delegaţiilor la cea de-a XI-a sesiune s-a aflat şi problema pregătirii viitoarei
conferinţe pentru reducerea şi limitarea înarmărilor şi examinarea proiectului privind o uniune
federală europeană. Rezultatele rodnice ale celei de a XI-a sesiuni a Adunării Societăţii
Naţiunilor s-au datorat eforturilor pentru menţinerea şi consolidarea păcii în lume depuse de
mulţi delegaţi. Fără îndoială că pe acest plan un rol de mare importanţă l-a avut preşedintele
acestei sesiuni, N. Titulescu, a cărui activitate a fost viu aprobată de opinia publică
internaţională, de cercurile progresiste şi democratice, care doreau instalarea unei păci durabile
în lume.

9
Troncotă, C., România și frontul secret, Editura Elion, București, 2014,p.113

5
 Bucurându-se de un prestigiu deosebit pe plan internaţional, la 7 septembrie 1931
Titulescu a fost reales în unanimitate preşedinte al celei de-a XII-a Sesiuni a Adunării Societăţii
Naţiunilor; această realegere nu a avut precedent în procedura forumului internaţional, nicio
persoană până atunci nu mai fusese chemată să prezideze de două ori consecutiv sesiunile
organizaţiei mondiale. Realegerea lui Titulescu ca preşedinte al Societăţii Naţiunilor în anii
intensificării pe plan european a revanşismului şi revizionismului a fost apreciată în cercurile
diplomatice şi de presă din ţările învingătoare ca o manifestare a tendinţei organizaţiei mondiale
de a sprijini pacea în lume. Ca preşedinte al celei de a XII-a Sesiuni a Adunării Societăţii
Naţiunilor, Titulescu a orientat dezbaterile spre găsirea unor modalităţi pentru depăşirea
obstacolelor din calea apropierii şi a colaborării dintre state în vederea menţinerii şi consolidării
păcii. El s-a străduit să reţină cât mai mult atenţia delegaţiilor asupra problemelor dezarmării
generale, dar mai ales asupra convocării Conferinţei pentru dezarmare, care a fost stabilită în
final pentru 2 februarie 1932. 10
În această calitate a militat pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace,
pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari şi mici, pentru respectarea suveranităţii şi
egalităţii tuturor statelor în relaţiile internaţionale, pentru securitate colectivă şi prevenirea
agresiunii. România, ca membru fondator al Ligii Naţiunilor, a sustinut cu toate forţele instituţia
geneveză, contribuind prin diplomaţii săi la îmbunătăţirea continuă a formelor ei de organizare,
precum şi a normelor politico-juridice care-i reglementa activitatea. Prin vocea lui Nicolae
Titulescu , România s-a manifestat extrem de activ la Societatea Natiunilor, fiind cea mai înaltă
funcţie politico-diplomatică ocupată vreodată de un român. Ziarul englez „Morning Post” scria
în septembrie 1931: „Alegerea domnului Titulescu ca preşedinte al Adunării doi ani succesivi
este fără precedent şi împotriva tradiţei Ligii. Este tributul de cinste personală ce i se aduce
pentru modul remarcabil în care a condus şi a controlat Adunarea de anul trecut” 11
Rolul lui Titulescu în perfecţionarea activităţii Ligii Nationale, propunerea unor norme
juridice cu valabilitate permanentă asupra problemelor dezarmării, securităţii colective, păcii şi
democratizării relaţiilor internaţionale au fost unanim recunoscute în diplomaţia europeană.
Făcând o adevărată profesiune de credinţă, N. Titulescu spunea, întrun strălucit discurs în mai
1935: „…eu care sunt pământean, adânc pământean, eu care particip de atâţia ani la viaţa
internaţională fără a se uitancă sunt român, eu care sunt soldat al ţării mele în tranşeele păcii, şi
care nu a cunoscut demobilizarea, eu care am văzut toate ţările la ele acasă sau la muncă spre a
ajunge la concluzia că nimic nu poate preţui mai mult ca glia părintească, eu care sunt adânc
uman… am curajul de a spune public că umanitatea nu mă interesează dacă România nu-şi
găseşte locul în sânul ei…”12. Această declaraţie demonstrează faptul că Nicolae Titulescu era un
adevărat patriot punând interesele României mai presus de propriile interese. În perioada dintre
cele două războaie mondiale diplomaţia şi politica externă a României au constituit principalul
domeniu al activităţii lui Nicolae Titulescu. Pe acest plan s-a manifestat pe deplin spiritul
penetrant, realismul, patriotismul şi talentatul său oratoric. Prin aceste calităţi
s-a impus în cercurile politice şi diplomatice internaţionale ca unul dintre cei mai iscusiţi şi
talentaţi diplomaţi. A devenit în scurt timp o personalitatea marcantă a lumii politicii
internaţionale.

10
Scurtu, Ioan. Nicolae Titulescu. Viaţa şi activitatea politico-diplomatică.Cugetul. Chişinău, nr.2 (34), 2007, p. 24-
28.
11
Nicolae Titulescu, personalitate marcantă a diplomaţiei europene. In: Cugetul. Chişinău, nr.2(34), 2007, p. 46-49.
12
Titulescu, Nicolae. Politica Externă a României. Editura Enciclopedică,Bucureşti 1994, p. 422.

6
Titulescu şi-a bazat întreaga activitatea pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe
a României.Activitatea diplomatică românească a fost subordonată unui obiectiv esențial pentru
apărarea intereselor statului român, pentru păstrarea integrității lui, față de revizionismul statelor
vecine, Ungaria, Bulgaria și URSS. Reglementarea și implementarea păcii a reprezentat un
proces complex și dificil, care nu s-a încheiat după semnarea tratatelor de pace, disputele dintre
învingători și învinși continuând. De o parte avem statele revizioniste, de partea cealaltă, statele
naționale,care s-au constituit pa baza dreptului la autodeterminare, Marea Britanie, Franța, SUA,
care erau a avut ca obiectiv. Diplomația românească interbelică a avut ca obiectiv consolidarea
statului național în noile frontiere, convențiile bilaterale pe care România le-a încheiat cu
Polonia, Franța, Cehia, Iugoslavia și Italia, constituirea Înțelegerii Balcanice, aderarea la
înțelegerile și tratatele internaționale, având drept scop conservarea clauzelor politice și
teritoriale din tratatele semnate la Paris(1919-1920).
Un element de bază al sistemului de securitate colectivă a fost Mica Înțelegere, o alianță a
statelor central-estice europene, față de revizionismul maghiar. Nicolae Titulescu considera că
Mica Înțelegere este expresia unei solidarități între Cehoslovacia, Iugoslavia și România,
împotriva Ungariei. Ideea realizării alianței a apărut la sfârșitul Primului Răboi Mondial,
inițiativa fiind a lui Take Ionescu, cel care vedea în alianță un mijloc de prevenire a pericolelor
viitoare și de evitare a unor schimbări în zona ce ar fi putut deveni periculoasă. Discuțiile au
început chiar din toamna anului 1918, iar diplomații celor trei țări au făcut front comun la
Conferința de pace, în problemela care nu conveneau acestora.
La început, Mica Înțelegere era expresia unei asocieri limitate la alianța militară
defensivă dintre Cehoslovacia, Iugoslavia și România împotriva unei eventuale agresiuni din
partea Ungariei, acționând singură sau împreună cu alte state. Această alianță a fost completată
de o alianță defensivă între România și Iugoslavia împotriva unei eventuale agresiuni din partea
Bulgariei, acționând singură sau împreună cu alte state. România se angaja să intre în război în
apărarea Cehoslovaciei și Iugoslaviei, dacă aceste două țări erau atacate de Ungaria, fie singură,
fie împreună cu alte state, însă România era lăsată singură, în cazul unui atac din partea Rusiei
Sovietice. În 1933, la 16 februarie, este semnat noul Pact de Organizare a Micii Înțelegeri, la
Geneva, de către N. Titulescu, Benes și Jevtic, prin care s-a prevăzut că nici unul dintre cele trei
state nu poate să încheie tratate cu alte state contractante, sau să întreprindă vreo acțiune capabilă
să modifice situația lor internațională actuală, sau să semneze convenții economice având
importante consecințe politice, fără asentimentul celorlalte duă părți.13
Astfel, pentru încheierea unei convenții între Italia și Iugoslavia, in 25 martie 1937,
guvernul român, condus de G. Tătărescu, a dat o autorizație guvernului iugoslav.La 24 ianuarie
1937, se încheie Pactul bulgaro-iugoslav, prin care cele două își promiteau pace și prietenie,
iugoslavii interpretând textul, ca o renunțare la revizuirea frontierei, de către Bulgaria.Titulescu
spune că, în felul acesta, bulgarii vor dori o rectificare a frontierei, fie pe seama Româneiei, fie
pe seama Greciei. După război, Balcanii sunt marcații de disputele teritoriale dintre Grecia și
Iugoslavia, Grecia și Bulgaria, Grecia și Turcia. Au fost o serie de încercări pentru încheierea
unui Pact Balcanic, dar fără succes. Tema a fost reluată în ianuarie 1934, cu ocazia întâlnirii
consiliului permanent al Micii Înțelegeri, N. Titulescu având un rol esențial, a întreprins un
turneu în Balcani, pentru a sonda capitalele balcanice, dacă doresc sau nu un pact. Grecia,
Iugoslavia și Turcia au primit inițiativa, dar Bulgaria a refuzat participarea la pact, propunând
semnarea de acorduri bilaterale. În 9 februarie 1934 s-a semnat în Aula Academiei din Atena,
Pactul Înțelegerii Balcanice, de către Grecia, România, Iugoslavia și Turcia. În primul articol se
13
Titulecu, N., op. Cit, p. 70.

7
prevedea că statele semnatare garantau securitatea frontierelor balcanice, iar în cel de-al doilea că
țările se vor consulta în luarea deciziilor față de țările balcanice. Pactul a fost completat și cu o
serie de acte secrete care precizau natura angajamentelor militare. Turcia a impus o precizare
referitoare la raporturile celor 4 state cu URSS, ea nedorind să fie angajată în nici-un fel
împotriva sovieticilor.
Titulescu a răspuns interpelărilor lui C.I.C. Brătianu , Iuliu Maniu și Gheorghe Brătianu,
în Parlamentul României, reafirmând coordonatele politicii externe românești: menținerea stat-
quo-ului european, apărarea suveranității, independenței și integrității teritoriale a României,
colaborarea cu toate statele având interese comune.14

Securitatea, înţelegerea, asociaţia, integrarea, iată cele patru coloane ale templului pe care
l-am ridicat astăzi păcii, spunea el, la momentul încheierii Înțelegerii Balcanice.
După instaurarea fascismului în Germania, dându-şi seama de pericolul pe care-l
reprezenta acesta pentru România (ca şi pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie
activitate în direcţia întăririi colaborării internaţionale, în interesul păcii şi securităţii europene,
pe linia aceasta, Titulescu a semnat la Londra, în 1933, în numele guvernului României,
convenţia de definire a agresorului şi a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a
Pactului de organizare Micii Înţelegeri, după cum am văzut, şi pentru încheierea în 1934 a
Înţelegerii Balcanice. Germania părăseșie, în octombrie 1933, atât Conferința dezarmării, cât și
Societatea Națiunilor, astfel că, în aceste condiții, a câștigat teren politica de securitate colectivă
prin încheierea unor pacte de asistență mutuală între cât mai multe state, pentru a împiedica
revizuirea granițelor.Unul dintre cei mai fervenți susținători ai securității colective a fost
minisstrul de externe român, N. Titulescu. Această politică era promovată de Franța și URSS.
Astfel, Moscova devenea un partener credibil în eforturile de păstrare a păcii și stabilității
continentale, Parisul și-a întărit colaborarea cu sovieticii, în consecință Uniunea Sovietică a fost
primită în Societatea Națiunilor la 18 septembrie 1934. La 2 mai 1935, la Paris s-a încheiat
Tratatul de asistență mutuală, între Franța și URSS(P. Laval și V. Potemkim), pact apreciat de
Titulescu, drept baza organizației viitoare a securității în Europa. 15Acțiunile Germaniei, atacul
Italiei asupra Abisiniei, vor îngrijora statele mici. Reorganizarea Micii Înțelegeri a făcut din
această alianță regională defensivă o forță apreciabilă pe arena internașională: preocupări pentru
constituirea unui comandament unic, tendința de legare a alianței în totalitate de Franța, crearea
unei baze industriale unice.
Înțelegerea Balcanică a cunoscut două perioade în dezvoltarea ei : prima, până la mijlocul anului
1936, caracterizată de definirea pozițiilor fiecărui membru; a doua, până la sfârșitul anului 1938,
a colaborării militare efective. Evenimentele internaționale din 1936, remilitarizarea Renaniei, au
determinat o reacție fermă a lui Titulescu, în condițiile conciliatorismului franco-britanic, cerând
respectarea pactului Briand-Kellog, din 1928. Relațiile româno-italiene au avut de suferit datorită
poziției noastre față de atacul asupra Abisiniei și a reacției lui Titulescu față de ziariștii italieni
care aveau o atitudine nepermisă fașă de regele Abisiniei, venit desculț în Adunarea Generală a
Societății Națiunilor, pentru a-și apăra cauza. 16
Fiind un bun diplomat ai timpurilor a fost printre primii şi puţinii care a găsit limbă
comună cu U.R.S.S. şi omologul său Maksim Litvinov, negocierile privind încheierea unui tratat

14
Ibidem, p.137.
15
Istoria Românilor, vol.VIII, Editura Enciclopedică, București, 2008, p. 483
16
Ibidem,p.498.

8
de asistenţă mutuală reprezintă un moment important în istoria relaţiilor româno-sovietice,
argumentînd încheierea tratatului astfel: „România are nevoie de un asemenea Pact, fie că
Germania porneşte un război contra U.R.S.S., fie că ajunge la un acord cu ea. Mai mult, Pactul
cu România va trebui făcut la timpul potrivit; altminteri, apropierea ruso-germană va avea loc
fără noi şi împotriva noastră. Apropierea ruso-germană trebuie, prin urmare, să ne găsească deja
aliaţi cu U.R.S.S”17. Prin semnarea acestui tratat, ministrul de externe român urmărea ca Uniunea
Sovietică să nu mai continuie politica de cuceriri asupra teritoriilor româneşti, mai ales Basarabia
pe care încerca s-o facă subiect de discuţie la fiecare întilnire cu Litvinov. Amînarea semnării în
luna septembrie 1936,atratului cînd se deschidea o nouă sesiune a Adunării Generale a Ligii
Naţiunilor, era cauzată de faptul că serviciile de informaţii sovietice aveau date despre o
iminentă demitere a lui Titulescu, fapt care s-a petrecut la 29 august 1936.

DECLINUL SECURITĂȚII COLECTIVE

În anul 1929 sistemul de securitate european rezultat după cel de-al doilea război mondial
era încă o speranţă pentru pacea şi liniştea continentului şi a lumii. Germania era dezarmată,
zona renană – demilitarizată, învingătorii erau aparent uniţi, iar propunerea lui Briand, în cadrul
celei de-a zecea Adunări a Societăţii Naţiunilor, la 5 septembrie 1929, pentru a se crea o Uniune
Europeană părea să fie acceptată de majoritatea spiritelor europene, însă guvernele europene, în
afara Bulgariei şi Iugoslaviei, care au aderat fără condiţii la proiectul francez, au manifestat
serioase reţineri.
După un deceniu, în care diplomaţia se concentrase asupra Europei, Japonia a fost aceea
care a demonstrat într-un mod surprinzător cât de şubrede erau securitatea colectivă şi Societatea
Naţiunilor, transformând anii ’30 într-un deceniu al violenţelor din ce în ce mai mari. La 18
septembrie 1931, forţele japoneze au ocupat Manciuria care, legal, aparţinea Chinei. China a
făcut apel la Societatea Naţiunilor, însă aceasta nu avea un mecanism de constrângere nici măcar
pentru sancţiunile economice precizate la articolul 16 din Pact. În ezitările sale, Societatea
Naţiunilor a ilustrat dilema fundamentală a securităţii colective: agresiunea trebuia sancţionată,
dar nu avea cum să aplice sancţiunile. În cele din urmă s-a ajuns la un mecanism sub forma unei
comisii de cercetare (Comisia Lytton) – care a demonstrat că Japonia a avut pretenţii justificate
asupra Manciuriei, dar a greşit fiindcă nu a epuizat toate mijloacele paşnice de rezolvare a
problemei. Japonia s-a retras din Liga Naţiunilor în semn de protest. A fost primul pas spre
declinul securităţii colective. În anul 1932, Japonia a ocupat China la nord de Marele Zid şi a
debarcat la Shanghai. Eşecul Conferinţei pentru dezarmare, desfăşurată sub egida Societăţii
Naţiunilor, a fost pecetluit de retragerea Germaniei de la negocieri, la 14 octombrie 1933. Hitler
a folosit acest prilej pentru a se lansa într-un plan general de înarmare. Pretextul pentru a
legitima un asemenea act a fost declaraţia ministrului de externe francez care afirma pe 19 aprilie
1934 că din acel moment Franţa îşi va asigura securitatea prin mijloace proprii. Guvernul francez
a declanşat startul în cursa înarmărilor, dar nu va reuşi să o parcurgă.
Eşecul conferinţei pentru dezarmare ca şi părăsirea Ligii Naţiunilor de către Germania nu
presupuneau în mod necesar război. Marile puteri europene s-au gândit că o corectare a
securităţii colective cu metodele realpolitik-ului ar rezolva problemele tensionate din Europa. La
iniţiativa Italiei, Germania, Franţa şi Marea Britanie au încercat să constituie un fel de directorat
european ce trebuia să stabilească „regulile jocului“ pentru statele mici şi să fie rezolvate pe cale
17
Titulescu, N., op.cit.,p. 247

9
paşnică problemele litigioase din Europa. Franţa, simţindu-se dezavantajată, a boicotat proiectul
spre mulţumirea URSS. O asociere a patru mari puteri europene a fost întotdeauna coşmarul
liderilor de la Kremlin care considerau că o asemenea alianţă ar fi preludiul unei noi intervenţii
împotriva statului sovietic. O încercare de a repune în termeni reali ecuaţia de securitate pe
continent instituită după prima mare conflagraţie s-a făcut la Stressa în aprilie 1935. Marea
Britanie, Franţa şi Italia, prin reprezentanţii lor la nivelul cel mai înalt, şi-au promis solemn să
menţină sistemul de tratate existent în Europa şi să reziste oricăror încercări de a-l schimba prin
forţă.. La numai o lună de la Conferinţa de la Stressa, Hitler a repudiat ultimele clauze referitoare
la dezarmare, rămase din Tratatul de la Versailles. Astfel sistemul de securitate instituit practic
nu mai era funcţional. Franţa a căutat atunci să reechilibreze balanţa şi raportul de putere printr-o
apropiere de Uniunea Sovietică. Tratatul încheiat la 2 mai 1935 între Paris şi Moscova prevedea
că dacă una dintre părţi va fi atacată, cele două state se vor consulta în baza articolului 10 din
Pactul Societăţii Naţiunilor şi îşi vor acorda ajutor reciproc.
Când Italia a atacat Abisinia, Marea Britanie a făcut cea mai vibrantă declaraţie în
favoarea securităţii colective şi a cerut ca Liga Naţiunilor să hotărască sancţiuni contra
agresorului. Mussolini şi-a continuat agresiunea în ciuda unor propuneri britanice care ar fi redus
profitul Italiei la jumătate. La 1 mai 1936 împăratul Abisiniei, Haile Selassie a părăsit ţara şi, o
săptămână mai târziu, Mussolini a proclamat întemeierea unui nou Imperiu Roman. A fost o
lovitură fatală dată Abisiniei, dar mai ales securităţii colective. Cincizeci şi două de naţiuni s-au
reunit pentru a rezista agresiunii şi toate au consimţit ca Abisinia să fie cucerită. Afacerea
abisiniană a avut urmări imediate. Hitler a urmărit cu atenţie încordată conflictul, temător că o
Ligă triumfătoare ar putea fi folosită împotriva Germaniei. La 7 martie 1936, Hitler a ordonat
armatei germane să intre în Renania demilitarizată, marcând astfel răsturnarea ultimului bastion
al acordului de la Versailles. Potrivit tratatului, forţele militare germane nu aveau dreptul să
pătrundă în Renania sau la 50 km est de ea. Germania confirmase această clauză la Locarno.
Liga Naţiunilor aprobase acest tratat, iar Marea Britanie, Franţa, Belgia şi Italia îl garantaseră.
Nici de data aceasta democraţiile occidentale care puseseră bazele sistemului de securitate
colectivă n-au ştiut cum să reacţioneze la acţiunile Germaniei. Franţa era pusă în situaţia de a
acţiona. Britanicii au insistat asupra folosirii mijloacelor diplomaţiei în locul forţei. În consecinţă
a fost convocat Consiliul Ligii la Londra.
Consiliul Ligii Naţiunilor a hotărât, deşi nu în unanimitate, că tratatele de la Versailles şi
Locarno au fost încălcate. Hitler a fost invitat să negocieze un nou aranjament pentru securitatea
europeană, care trebuia să-l înlocuiască pe cel pe care îl distrusese. El a răspuns invitaţiei: nu
avea nici un fel de pretenţii teritoriale în Europa, dorea pacea şi a propus un pact de neagresiune
pe 25 de ani cu Puterile Occidentale. Britanicii au dorit să obţină de la acesta mai multe precizări
şi au înaintat Berlinului o listă de probleme concrete. Hitler nu a mai răspuns. S-a instalat
tăcerea. Ultimele rămăşiţe ale sistemului securităţii colective dispăruseră. În ierarhia ecuaţiei de
putere, ordinea stabilită la sfârşitul primului război mondial între învingători şi învinşi se
răsturnase. În momentul reocupării Renaniei demilitarizate cu trupe, s-a afirmat că 7 martie 1936
a fost un punct de cotitură în istorie. Istoricii au repetat apoi că Franţa a ratat atunci ocazia de a
opri Germania şi de a împiedica ororile şi sacrificiile suferite de omenire în cea de-a doua
conflagraţie mondială. Din punct de vedere tehnic, pe hârtie, acest lucru a fost adevărat: francezii
posedau o mare armată, iar germanii încă nu-şi puseseră la punct maşina de război. Din punct de
vedere psihologic situaţia era exact opusă. Popoarele occidentale n-au putut da un răspuns
coerent la întrebarea: ce puteau face? Armata franceză ar fi putut să înainteze în Germania şi să
obţină promisiuni de bună purtare din partea germanilor, iar apoi ar fi trebuit să plece. Situaţia ar

10
fi rămas ca înainte şi resentimentele germanilor ar fi crescut, ca şi dorinţa de revanşă. A. J. P.
Taylor susţine că „în realitate n-avea nici un sens atacarea Germaniei până când aceasta nu era
capabilă să se opună“, până când înţelegerea de la Versailles nu era eliminată şi Germania
reînarmată.18 Numai o ţară care îşi propune victoria poate fi ameninţată cu înfrângerea. Din
această perspectivă, ziua de 7 martie 1936 are o dublă semnificaţie. Ea a deschis calea spre un
succes temporar al Germaniei, dar şi spre eşecul ei final. Pentru Hitler, reocuparea Renaniei a
deschis drumul spre Europa Centrală, atât din punct de vedere militar, cât mai ales psihologic. O
dată ce demonstraţiile au acceptat această manevră ca pe un fapt împlinit, baza strategică a
opoziţiei faţă de Hitler în Europa de est a dispărut. „Dacă pe 7 martie nu v-aţi putut apăra pe
voi?“ – l-a întrebat ministrul român de externe, Nicolae Titulescu, pe omologul său francez „cum
o să ne apăraţi pe noi în faţa agresorului?“. Răspunsul a fost mai greu de dat, mai ales că marile
democraţii intraseră şi în frenezia pacifismului. Politica pacifistă pe care Franţa o aplica a fost
urmată şi de Anglia în relaţiile cu Germania. În 1937, anul ce-a urmat remilitarizării Renaniei,
lordul Halifax, pe atunci preşedinte al Consiliului Privat, a ilustrat demisia morală a democraţilor
vizitându-l pe Hitler în fortăreaţa lui de la Bechtergaden. El a elogiat Germania nazistă pe care a
numit-o „reduta europeană împotriva bolşevismului“ şi a enumerat o serie de chestiuni de care
Germania era vital interesată, prin care „s-ar putea ajunge la modificări pe măsura trecerii
timpului“: Danzigul, Austria şi Cehoslovacia. Singura obiecţie a lui Halifax a fost metoda prin
care s-ar rezolva aceste „chestiuni“.
Prima mare criză a relaţiilor internaţionale a fost provocată de un conflict al ideologiilor
izbucnit în Spania – războiul civil. În 1936 Spania devenise republică. Alegerile din 1936 au
adus la putere o coaliţie formată din radicali socialişti şi comunişti. În iulie, opoziţia fascistă şi
cea conservatoare au declanşat o revoltă armată. Taberele au fost apărate în funcţie de natura
regimului cu care se solidarizau: Frontul Popular de Franţa, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică;
conservatorii şi fasciştii de Italia, Germania şi alte ţări cu regimuri de dictatură. Italia şi
Germania vor acorda un sprijin masiv adepţilor lor, pe când Frontul Popular, datorită acordului
de nonintervenţie semnat de 25 de ţări dar nerespectat de statele fasciste, a primit ajutor doar în
material de război şi foarte puţini combatanţi în raport cu trupele trimise de germani şi italieni.
Războiul civil din Spania a fost o veritabilă cotitură în relaţiile internaţionale19. A distras atenţia
de la problemele grave determinate de renaşterea puterii germane şi a pecetluit apropierea dintre
Hitler şi Mussolini. A inaugurat, pentru marile democraţii occidentale, un anumit tip de atitudine
– nonintervenţia – care va netezi calea puterilor fasciste în aplicarea politicilor de expansiune
teritorială. Războiul civil din Spania a adăugat o nouă „falie“ între Rusia Sovietică şi Puterile
Occidentale. Conducerea sovietică gândea că politica britanică i-a permis lui Hitler să se
reînarmeze, l-a ajutat indirect pe Franco să învingă în Spania şi, ulterior, va fi de acord în mod
tacit cu atacul lui Hitler împotriva Uniunii Sovietice. Aceste suspiciuni vor influenţa viitorul
securităţii pe continent în următorii 2-3 ani. În iulie 1937, Japonia transformă conflictul cu China
în război deschis. Chinezii au făcut din nou apel la Societatea Naţiunilor, însă această instituţie
muribundă a putut doar să transfere apelul către o Conferinţă a Marilor Puteri care s-a desfăşurat
la Bruxelles. Aceasta nu a putut să facă nimic pentru China din cauza contradicţiilor dintre
marile puteri în zonă ca şi a divergenţelor de opinie privind modul de soluţionare a crizelor.
Marea Britanie, care a încercat să fie în acelaşi timp şi o mare putere europeană şi una mondială
a dorit să se implice. SUA erau neînarmate şi Roosevelt putea oferi doar o certitudine morală.
Acest lucru nu-l doreau Franţa şi Marea Britanie pentru că le-ar fi legat mâinile în negocierile cu

18
Taylor, A. J. P., Originile celui de-al doilea război mondial, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p. 54.
19
Taylor, A. J. P., op. cit., p. 57.

11
Hitler şi Mussolini şi le-ar fi blocat concesiile pe care, de altfel, le-au făcut în 1938-1939. Luna
noiembrie 1937 a fost una crucială pentru evoluţia ulterioară a evenimentelor în Europa şi în
lume. În două capitale mari ale lumii s-a discutat arhitectura graniţelor şi perspectiva de
securitate în anii următori. La Berlin, Hitler şi principalii săi colaboratori discută
„Memorandumul Hossbach“ prin care se indicau oportunităţile, căile şi modalităţile prin care
Germania putea obţine Lebensraum-ul (spaţiu vital) şi să transforme ţara într-o putere dominantă
în Europa. Momentele de criză, anticipate de documentul dezbătut şi în care Germania ar fi putut
intra în război cu succes, nu s-au produs. Evoluţiile din sistemul european de interese şi
contradicţii au contrazis previziunile lui Hossbach. Hitler a folosit cu abilitate alte momente de
criză şi aranjamente politico-diplomatice pentru a-şi atinge ţelurile. 20
La Londra, primul ministru englez Neville Chamberlain a gândit şi el un plan pentru a
evita războiul şi a pacifica Europa. Deşi nu a crezut în idealismul Societăţii Naţiunilor, premisele
de la care a pornit în schiţarea programului politic britanic erau la fel de nerealiste ca şi cele
gândite la Berlin. Neville Chamberlain a pornit de la ideea că puterile învinse – în special
Germania – aveau nemulţumiri justificate şi că acestea trebuiau să-şi găsească rezolvarea.
Existau şase milioane de germani în Austria, a căror reunificare naţională era încă interzisă de
tratatele de pace din 1919, trei milioane de germani în Cehoslovacia, ale căror dorinţe nu
fuseseră consultate niciodată, 350.000 de germani în Danzig care voiau drepturi naţionale.
Primul ministru englez credea că, o dată satisfăcute aceste nemulţumiri ale Germaniei, Hitler nu
va fi numai mulţumit, ci şi recunoscător. De aici s-a născut politica de conciliere promovată de
Londra şi Paris faţă de Berlin în ceea ce priveşte criza austriacă şi mai ales cehoslovacă.
„Rezolvarea“ crizei austriece de către Hitler a fost favorizată şi de atitudinea Italiei fasciste.
Mussolini era preocupat de a-şi consolida influenţa în nordul Africii şi de a o câştiga în
Mediterana. În acest context, el declară în noiembrie 1937 că Italia a obosit să mai păzească
independenţa Austriei, ceea ce însemna pentru Hitler calea deschisă pentru anexarea Austriei.
Cancelarul austriac Schuschnigg a încercat să se opună
proiectului nazist şi să organizeze un plebiscit pentru a tranşa problema independenţei sau a
Anschluss-ului. Hitler a cerut telefonic cancelarului, prin miniştrii săi, să anuleze desfăşurarea
plebiscitului. Disperat, a cerut ajutor puterilor occidentale care, odinioară, au protejat
independenţa Austriei. A primit răspunsuri glaciale. Deşi acceptaseră sub presiunile germane
anularea plebiscitului, Göring, prin telefon, a cerut înlocuirea lui Schuschnigg. În noaptea de 11-
12 martie, armata germană a invadat Austria. La 12 martie, din balconul primăriei din Linz,
Hitler a anunţat încorporarea Austriei la Germania. Anschluss-ul a fost ratificat de 97% din
populaţia celor două ţări. Democraţiile s-au mulţumit doar să protesteze. După rezolvarea crizei
austriece, Hitler s-a întors către Cehoslovacia. Acest stat, apărut ca urmare a sistemului de tratate
de la Paris în noul context de securitate, era dezavantajat în raport cu Germania de realităţi
geografice, dar şi politice. Geografice, pentru că dispunerea ei o separa de aliaţii care i-au
garantat existenţa: Germania o separa de Franţa, iar Polonia şi România de Rusia Sovietică.
Dintre vecini doar România nu-i era ostilă. Politice, pentru că Cehoslovacia, deşi declarat stat
naţional era în fapt unul al naţionalităţilor. Dintre acestea, germanii sudeţi erau cei mai activi în a
se alipi la Germania. 21
La 12 septembrie, într-un violent discurs pronunţat la Nürnberg, Hitler a revendicat oficial
sudeţii. A doua zi, germanii din Sudeţi s-au revoltat, însă ordinea a fost restabilită rapid.
Premierul britanic a încercat să depăşească starea de criză prin două întâlniri cu Hitler. Acesta

20
Ibidem, p. p. 87.
21
Taylor, A. J. P., op. cit., p. 137.

12
din urmă plusează şi cere ocuparea imediată a sudeţilor deoarece populaţia este complet
masacrată. Fapt neadevărat, însă Hitler a dorit să sondeze reacţia militară a puterilor occidentale.
Războiul părea iminent. În ultimul moment, Chamberlain a sugerat organizarea unei conferinţe
internaţionale, iar Mussolini l-a determinat pe Hitler să accepte. Cei patru lideri s-au întâlnit la
München pe 29 septembrie şi au „negociat“, însă termenii au fost cei doriţi de Hitler. La ora 2
noaptea, reprezentanţii Cehoslovaciei au fost convocaţi de premierul britanic şi cel francez şi li s-
a comunicat că „era o sentinţă fără drept de apel şi fără o posibilitate de modificare“. A doua zi,
Neville Chamberlain s-a întâlnit cu Hitler din nou şi i-a spus: „Sunt foarte mulţumit de
rezultatele obţinute ieri“. Apoi, după o discuţie confuză despre dezarmare, a propus semnarea
unei declaraţii care să arate că s-a convenit asupra dorinţei de îmbunătăţire a relaţiilor anglo-
germane, ceea ce ar fi în favoarea unei mai mari stabilităţi europene. La Paris şi Londra s-a
instaurat iluzia păcii. Prim-ministrul francez şi cel britanic au fost primiţi cu mare entuziasm ca
salvatori ai păcii. Franţa şi Anglia s-au discreditat în ochii aliaţilor est-europeni ca şi în ochii
unor politicieni realişti care au preconizat că această pace va dispărea în trei luni. Conferinţa de
la München a părut unor oameni politici un nou sistem de securitate bazat pe egalitate şi
încredere reciprocă a celor 4 mari puteri care dominau Europa, dar pentru Hitler anexarea
sudeţilor n-a fost decât o etapă în acţiunea de cucerire a întregii Cehoslovacii. Acesta a încurajat
Polonia pentru a încorpora regiunea Techen. La 2 octombrie 1938 colonelul Beck, ministrul de
externe polonez, în ciuda protestelor sovietice şi franceze, ocupă regiunea dorită. La rândul său,
Ungaria obţine prin „arbitrajul de la Viena“ din 2 noiembrie 1938, sudul Slovaciei populat de
unguri. Lovitura de graţie care a pus capăt definitiv Cehoslovaciei a fost dată în 15 martie 1939.
Preşedintele cehoslovac Oscar Beneş, care se opunea secesiunii Slovaciei, a fost chemat la Berlin
şi obligat să „accepte“ intervenţia germană care a avut loc în aceeaşi zi. Ulterior ţara a fost
transformată în protectorat al Boemiei şi Moraviei. Distrugerea Cehoslovaciei n-a avut efecte
geopolitice, ci mai mult psihologice. Nu a modificat raportul de putere în Europa, dar din punct
de vedere al principiilor stabilite la Versailles, ocuparea şi dezmembrarea statului cehoslovac era
un moment de cotitură pentru că demonstra că Hitler nu ţintea transpunerea în practică a
principiului autodeterminării naţionale, ci dominaţia continentului. El a înglobat în Reich
populaţii nongermane încălcând principiul autodeterminării, în numele căruia îi fuseseră tolerate
toate abuzurile unilaterale anterioare. După ocuparea Cehoslovaciei şi revendicarea Coridorului
Polonez, opinia publică occidentală nu mai era dispusă să tolereze noi concesii.
În concluzie, din acel moment, izbucnirea celui de-al doilea război mondial a devenit
doar o chestiune de timp. Noua ordine şi securitate internaţională aveau să se plămădească în
focul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

13
 BIBLIOGRAFIE

 Brătianu, Gheorghe I., Formule de organizare a păcii în istoria

universală, curs ţinut la Facultatea de Filozofie şi Litere a Universităţii
Bucureşti, Editura ALL, 1943-1947

 Iacobescu, Mihai, România şi Societatea Naţiunilor 1919-1929,

Bucureşti, Editura Academiei, 1988

 Istoria românilor, Editura Enciclopedică, București, 2008

 Kissinger, Henry, Diplomaţia, Bucureşti, Editura Ziua, 1998

 Scurtu, Ioan. Nicolae Titulescu. Viaţa şi activitatea politico-

diplomatică.Cugetul. Chişinău, nr.2 (34), 2007

 Vianu,Al., Buşe,C., Zamfir,Z.,Bădescu,Gh., Relaţii internaţionale în acte

şi documente, vol.I. 1917-1939, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1974

 Taylor, A. J. P., Originile celui de-al doilea război mondial, Iaşi, Editura
Polirom, 1999,

14
 Titulescu, Nicolae. Politica Externă a României. Editura
Enciclopedică,Bucureşti 1994
 Troncotă, C., România și frontul secret, Editura Elion, București, 2014

 Vianu,Al., Buşe,C., Zamfir,Z.,Bădescu,Gh., Relaţii internaţionale în acte

şi documente, vol.I. 1917-1939, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1974

CUPRINS

 SECURITATEA COLECTICA ŞI LIGA NAŢIUNILOR

ÎN ORGANIZAREA PÃCII DUPÃ
PRIMUL RÃZBOI MONDIAL.......................................................1

 ROLUL LUI NICOLAE TITULESCU............................................5

 DECLINUL SECURITĂȚII COLECTIVE.....................................9

 BIBLIOGRAFIE.............................................................................17

15