Subiectul 1 Geneza, principalele curente și primele teoretizări

1.1
Disciplina Relațiilor Internaționale apare în prima jumătate a secolului XIX, mai
cu seamă după terminarea Primului Război Mondial din dorința de a evita un
asemenea eveniment în viitorul apropiat. Principala preocupare a acestei discipline era
de studierea relațiilor internaționale dintre state și de a identifica cauzele care au
pornit Marele Război și de a preveni astfel de conflicte. Una dintre școlile care
introduce ceastă materie este University of Wales at Aberystwith în Marea Britanie.
În cadrul Ligii Națiunilor creată în 1919 apar diferite curente precum a fost cel
idealist găsind în președintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, un
susținător. Curentul idealist se baza pe ideea conform căreia un război se poate evita
prin transformarea relațiilor internaționale dintre state, bazat pe drept internațional,
voință politică și etică venite din partea actorilor din cadrul relațiilor internaționale. Pe
lângă această schimbare în domeniul relațiilor internaționale, propunerile
președintelui american, constituiau și acestea o soluționare cel puțin din perspectivă
idealistă deoarece acestea promovau răspândirea ideei de pace prin intermediul
legislației internaționale, crearea unei asocieri generale a națiunilor cu scopul de a
oferii garanții reciproce de independență, promovarea păcii prin îndepărtarea
barierelor economice și stabilirea unor condiții de schimb liber egale tuturor națiunilor
și menținerea păcii prin reducerea arsenalelor la minim.
În contrast cu idealismul se află curentul realist. Acesta, prin reprezentați precum
Winston Churchill, Georges Clemenceau, Hans Morgenthau și Edward Hallett Carr
susținea nevoia ca statele să își urmărească obiectivele proprii indiferent de criteriile
ideologice ale regimurilor politice. În contextul în care principiile propovăduite de
Wilson și alți idealiști nu reușesc să prevină un alt război deoarece în 1939 Germania
invadează Polonia, apare un nou curent care începe să critice dur principiile idealiste.
Acest nou curent este produsul încercărilor teoretice de a construi o teorie care să
explice comportamentul statelor prin identificarea unor factori care influențează
comportamentul statelor în relațiile internaționale purtate.
Primele raționamente teoretice determinante pentru domeniul Relațiilor
Internaționale datează în sec. XVI – o preocupare a vremii fiind legătura dintre religie
și război, Biserica Romano-Catolică susținând dreptul ei de a purta războaie împotriva
ereticilor și infidelilor. La Universitatea din Salamanca au fost multe dezbateri privind
legalitatea războaielor duse de conchistadori împotriva amerindienilor. Francisco de
Vitoria ajunge la concluzia că dacă o doctrină religioasă poate legitima războiul,
atunci fiecare principe poate declara drept sfânt orice război purtat în nume propriu.
în Italia, primele teoretizări țin mai mult despre echilibrul puterii. Ca reprezentant
este Niccolo Machiavelli cu Principele, acesta fiind preocupat mai mult de cum o
ordine politică dezirabilă poate fi menținută.

Subiectul 2 Concepțiile lui I. Wallerstein si J.B. Duroselle

2.1
La început Relațiile Internaționale au fost înțelese ca interacțiunile reciproce
politice, militare, economice și culturale dintre state sau ca studiul relațiilor externe
dintre state. Sistemul internațional este definit ca fiind alcătuit dintr-un număr de
actori (state suverane), o configurație (distribuția actorilor) și relația, procesele care au
loc între actori.
Immanuel Walerstein distinge pentru epoca modernă 4 epoci și 3 cercuri
concentrice. Epocile sunt:1) 1450 – 1640: tentativa de constituire a economiei
europene, schimbul, comerțul facilitând relațiile internaționale, comunicarea
2) 1640 – 1815: tentativa de constituire a unui sistem european comunicațional
după R de 30 de ani
3) 1815 – 1917: perioada „echilibrului european” (Marile Puteri cred că e necesar
echilibrul ptr a elimina războiul)
4) Secolul XX (după 1917): statele, ca entități juridice și politice, doresc
constituirea unui sistem organizațional-instituțional de relații
Cecurile concentrice sunt: 1. centru: alcătuit din puterile majore, acestea nu sunt
numai puterile care ai interese la scară mondială ci și acela puteri care au o influență
asupra formării regulilor economice de exemplu; 2. Semiperiferia constă în 3 categorii
de state: a) foste puteri centrale aflate într-o poziție descendentă/decădere, b) puteri
aflate în zona periferică și se află într-o poziție ascendentă(mari puteri în devenire),
c)puteri regionale, subsistemice și 3. Periferie: acele state care nu interese subsitemice
și nici capacități semnificative
Jean Baptiste identifică 2 epoci în SI: SI Modern (Secolul XVI – 1945) și SI
Contemporan (post 1945)
SI Modern (Secolul XVI – 1945) se divide în: Sec. XVI – 1914 și 1914 – 1945
Sec. XVI – 1914 (SI = Lumea europeană) are câteva caracteristici:
- existența statelor moderne: administrații, impozite, armate permanente
 -enorma superioritate a Europei dpdv tehnic, militar, economic și demografic
-cucerirea unei mari părți a lumii de către europeni
-Epoca aurului (posesia aurului a inspirat mult gândirea economică Reguli ale SI
Modern Lumea europeană (sec. XVI – 1914)
- Marile Puteri au fost capabile să-și asigure propria securitate prin ele însele
- Dacă o putere tindea să își asigure hegemonia într-un segment teritorial,
politic►coaliții împotriva ei care sfârșeau prin a fi învingătoare = regula echilibrului
european
- Formula compensației (cuceriri teritoriale în detrimentul statelor mici)
- Crearea statelor tampon
- Marile Puteri au constituit concertul european, în detrimentul statelor mici,
luând decizii în cadrul consfătuirilor colective, conferințelor internaționale)
- S-a dezvoltat dreptul internațional, ca o precizare/normare a cadrului legal de
acțiune în SI (apar protocoalele între părți, legații, ambasadele, interdicția exterminării
prizonierilor, interzicerea anexării fără un tratat formal etc.)
- Voința statelor de a achiziționa aur (s-a reușit ca statele să prezinte sisteme
monetare – convenția de evaluare a admis că aurul conferă stabilitate mai mare;
schimb superior trocului

Subiectul 3 Războiul de 30 de ani și Pacea de la Westfalia

3.1
Devastarea a regiuni întinse din Europa Centrală dar nu numai. După
demobilizare, mulți mercenari nu s-au mai putut adapta la viața pașnică devenind
asasini de profesie (și azi !!!)
-Pacea garanta suveranitatea unui important număr de state mici din inima
Europei. Autoritatea Sfântului Imperiu Roman a fost afectată definitiv: împăratul
nu mai putea recruta soldați, impune taxe sau legi, declara război sau încheia
tratate fără acordul principilor germani ►►► 1)Europa devenea o structură
politică închegată, un sistem de state; 2)monarhii au înțeles că războaiele
religioase trebuiau evitate, diferențele religioase nu mai puteau constitui un motiv
suficient pentru recursul la arme iar armatele de mercenari sunt periculoase
promovând constituirea armatelor naționale
 -După 1648, Europa era dominată de 6 mari puteri: Rusia, Austria, Prusia,
Anglia, Franța, Provinciile Unite (Țările de Jos) + Imperiul Otoman aflat în
defensivă
Pacea consacră sfârșitul dominației habsburgice în Europa și libertatea
Țărilor de Jos, la Munster și Osnabruck se semnează tratatul ce consacră în mod
formal existența unui sistem internațional (SI)
-Tratatele westfalice stabilesc principiul după care singurul actor
internațional din punct de vedere legal este statul ►► statele care erau parte a SI
dețineau un atribut primordial: suveranitatea
Suveranitatea reprezenta capacitatea și dreptul unui actor de a-și defini
propriile interese, a purta o politică internă și externă corespunzătoare intereselor
și a decide în privința căilor și mijloacelor de acțiune în SI
-Tratatele westfalice au stabilit egalitatea între state pe baza suveranității lor
egale
-Balanța de putere este acceptată ca instrument al Rel Internaționale prin care
se caută stabilitatea și nu neaparat pacea. Scopul balanței: să împiedice o singură
putere să le domine pe celalalte
-Implicit se recunoaște existența unui drept internațional incipient (set de
reguli voluntar acceptate de state ce participă în SI)
-Tratatele westfalice reprezintă și recunoașterea implicită a diplomației ca
instrument al Rel Int ce poate ajuta la rezolvarea pașnică a conflictelor militare
dintre statele SI
►la 1648 sunt trasate caracteristicile esențiale ale SI care și azi își păstrează
anumite trăsături. SI rezultat prin tratatele westfalice funcționează în baza unui
set de scopuri implicite: conservarea sistemului, păstrarea independenței și
suveranității fiecărui stat al SI, păstrarea păcii ca relație normală între actorii
Sistemului

Subiectul 4 Contrareforma și Reconquista la sfârșitul secolului al XVII-lea. Pacea de

la Karlowitz
4.1
1683: ultimul asediu al Vienei de către turci. La acest asediu, au fost siliţi să
participe în cadrul taberei otomane şi principii creştini ai Transilvaniei (Mihai Apafi
I), Ţării Româneşti (Șerban Cantacuzino) şi Moldovei (Ghe. Duca), dar rolul lor a
însemnat mai mult boicotarea decât sprijinirea trupelor sultanului
Viena a fost despresurată cu ajutorul oştilor polone (şi a altor forţe creştine) la
2/12 septembrie 1683, conduse de regele Jan Sobieski
De victorie s-au folosit austriecii. Aceştia au urmărit armata turcă şi, sub pretextul
eliberării ţărilor creştine (Liga Sfântă), în urma victoriilor de la Buda (1686), Mohaci
(1687) și Zenta (1697) au ocupat pentru sine Ungaria, Slovenia, Croaţia, Transilvania
(între 1684-1699).
Polonia a încercat în mai mulți ani să ocupe Moldova și să îl pună pe fiul lui
Sobieski pe tronul țării,
Pacea aproape că dubla posesiunile Austriei care obținea Ungaria și Transilvania,
toate fostele posesiuni otomane de la nord de Dunăre, râul Sava fiind desemnat o
graniță comună între Turcia și Austria.
Poloniei i-a revenit doar Podolia cu cetatea Camenița luate de la turci în timpul
luptelor după 1683.
Se instituia comerțul liber între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic iar
valabilitatea tratatului se fixa la o perioadă de 20 de ani.
Cele două puteri se angajau să nu intreprindă acțiuni și atacuri în mod neașteptat
pe teritoriul celuilalt stat, să nu adăpostească fugarii sau rebelii din celălalt stat care ar
desfășura acțiuni dușmănoase
Tratatul confirma statutul Austriei de mare putere, ea avea practic după Franța a
doua întindere, armată și un sistem administrativ performant. Polonia își începe
declinul european, în schimb Prusia se unește cu Brandenburgul în 1701 într-un regat
care își va începe ascensiunea europeană, iar Rusia își orientează interesul spre ieșirea
la Marea Baltică
Începutul dezmembrării Imperiului Otoman, Poarta recunoaște pentru prima dată
dreptul Marilor Puteri de intervenție
Începutul alianțelor ce nu țin cont de elementele culturale, religioase, de
civilizație (Pacea de la K = sfârșitul alianțelor de tip cruciadă)

Subiectul 5 Războiul de succesiune la tronul Spaniei și pacea de la Utrecht

5.1
Deși a fost desemnat Rege al Spaniei, în urma războiului de succesiune spaniolă,
prin forţa contextului, Carol a fost nevoit să renunțe la tronul Spaniei, rezistând
asediului Barcelonei timp de mai bine de un an. Războiul de succesiune
spaniol (1701–1714) s-a dat între mai multe puteri europene. Pe de-o parte
erau spaniolii loiali Arhiducelui Carol, Sfântul Imperiu Roman, Regatul Marii
Britanii, Republica Țărilor de Jos, Portugalia și Ducatul de Savoia, iar pe de altă
parte spaniolii loiali lui Filip al V-lea, Franța și electoratul Bavariei. Conflictul în sine
a fost cauzat de posibila unificare a regatelor Spaniei și Franței sub conducerea unui
monarh unic din Casa de Bourbon.
O astfel de unitate, dacă s-ar fi realizat, ar fi schimbat drastic echilibrul puterilor
motiv pentru care puterile continentale şi nu numai au intervenit în forţă. Războiul în
sine s-a dat în Europa în cea mai mare parte, dar a inclus și confruntările din America
de Nord, marcat fiind de prezența unor generali de mare renume precum: Ducele de
Villars, Ducele de Berwick, Ducele de Marlborough și Prințul Eugen de Savoia.
Conflictul a fost denumit de coloniștii englezi Queen Anne's War (Războiul Reginei
Ana) şi s-a dovedit a fi o confruntare dură în urma căreia au căzut pe câmpul de luptă
în jur de 400.000 de oameni. Războiul a debutat încet, astfel că, într-o primă
fază, suveranul Austriei a fost constrâns să lupte pentru a apăra revendicările
Habsburgilor asupra moștenirii spaniole. Pe măsură ce Ludovic al XIV-lea a început
să-și extindă teritoriile, Anglia, Portugalia și Țările de Jos au intrat şi ele în război de
partea Sfântului Imperiu Roman pentru a contracara expansiunea franceză. Alte state
s-au alăturat coaliției împotriva Franței și Spaniei într-o tentativă de a prelua noi
teritorii sau pentru a-și proteja propriile dominioane. Spania a fost ea înseși divizată în
ceea ce privește succesiunea.
Conflictul s-a încheiat prin semnarea tratatelor de la Utrecht (1713) și Rastatt
(1714). Ca urmare a acestui fapt, Filip al V-lea a rămas Rege al Spaniei, dar a renunțat
la succesiunea la tronul Franței, evitându-se, astfel, unirea celor două regate.
Austriecii, în schimb, au cucerit o mare parte din teritoriile spaniole din Italia și Țările
de Jos. Hegemonia franceză asupra Europei continentale a luat astfel sfârșit, iar ideea
echilibrului puterilor a devenit parte a ordinii mondiale.
1713 pacea de la Utrecht - schimbări în sistemul internațional: 1. recunoașterea
explicită a balanței puterii ca instrument al relațiilor internaționale-balanța de putere
devine un mijloc prin care se putea menține stabilitatea și ordinea în cadrul sistemului
urmărindu-se împiedicarea apariției unui hegemon continental + principiul de
nonintervență îm problemele politice interne ale unui stat-statul devenea liber în
acțiunile sale interne și internaționale singurele limite și constrângeri ce i se impun
fiind acelea legate de comportamentul celorlalți actori ai sistemului și de poziția
ocupată de către respectivul stat în sistem

Subiectul 6 Principalii actori ai Chestiunii Orientale în sec. XVIII, caracteristicile

Sistemului Internațional în epoca modernă și prima criză din anul 1711
6.1
Până la 1699, Problema/chestiunea orientală (CO) a fost o problemă de apărare a
creștinătății, a civilizației europene. După 1700 intră într-o nouă fază fiindcă IO nu
mai amenință serios Europa iar Marile Puteri înțeleg că menținerea IO este o
necesitate pentru echilibrul european
Intenția Rusiei de a-i alunga pe turci din Europa și a avea controlul strâmtorilor a
devenit o amenințare pentru pacea continentului și siguranța căilor de comunicații a
puterilor maritime ►Franța formulează prima principiul integrității IO
În sec. XVIII 4 mari puteri au fost direct implicate în CO: Rusia, Austria, Franța
și Anglia, politica franceză având o preponderență incontestabilă. IO a fost ptr Franța
un veritabil imperiu colonial, dincolo de avantajele pol. econ. Franța s-a erijat și în
protectoarea catolicilor din IO
Anglia a realizat abia către sfârșitul sec. XVIII interesele sale economice; în
rivalitate cu Franța, Anglia a sprijinit ascensiunea Rusiei
Austria a fost una dintre Marile Puteri care după 1683 s-a implicat activ în CO.
IH este cel care a început practic dezmembrarea IO. După 1683 până după pacea de la
Pasarowitz când IH obține și Banatul, Oltenia etc. avansul ei față de Rusia este
considerabil
După 1739, Rusia devine vioara nr 1 în CO, erijându-se în ocrotitoarea creștinilor
ortodocși din Balcani
După victoria de la Poltava (1709) a lui Petru I împotriva regelui Suediei Carol al
XII-lea, Rusia care nu a aderat la tratatul de la Karlowitz, s-a reorientat spre strâmtori,
provocând prima criză în CO
Alianța dintre Dimitrie Cantemir și Petru I la Luțk (2/13 aprilie 1711) a fost
urmată de un razboi ruso-moldo-otoman, încheiat cu dezastrul de la Stănilești ►Pacea
de la Vadul Hușilor din 11/22 iulie 1711 între IO-Rusia: Rusia pierdea cetatea Azov și
teritoriile aferente de la Marea Neagră, nu se amesteca în treburile Poloniei, Hanatului
Hoardei de Aur din Crimeea, Moldova pierdea cetatea Hotin și teritoriul din jur care
devenea pașalâc (raia), libertatea comerțului între cele două imperii
 Cel mai grav a fost însă faptul că din 1711 IO inaugurează în Moldova regimul
fanariot (Nicolae Mavrocordat 1711-1715 și apoi din 1715 în ȚR)
Succesul de la Stănilești a făcut ca IO să spere la recuperarea teritorilior europene
pierdute în favoarea Ligii Sfinte la sf. sec. XVII ► atacă Veneția care înfrântă inițial
cere sprijinul Vienei și al Poloniei (acesteia era dispusă să recunoască pretențiile de
dominație asupra M și ȚR). IH denunță tratatul de la Karlowitz și se alătură Veneției

Seminarul 7 Chestiunea Orientală în prima jumătate a sec. XVIII. Tratatele de pace de

la Pasarowitz și Belgrad
7.1
Prinsă cu problemele nordice, Rusia nu a participat la războiul din 1716-1718 iar
complicațiile nordice l-au determinat pe Petru I să încheie la 16 noiembrie 1720
tratatul de la Adrianopol cu IO: dreptul Rusiei de a avea un reprezentant diplomatic
permanent la Istanbul
În 1721 Rusia impune Suediei pacea de la Nystadt care conscra puterea Rusiei la
Marea Baltică și scotea din joc Polonia și Suedia
În august 1726 Rusia obține o alianță defensivă cu IH, lăsându-se antrenată în
politica occidentală antifranceză a IH (Rusia și IH se angajau la sprijin reciproc
împotriva IO, indiferent cine era agresorul).
Astfel, scena politică europeană este dominată de: a) demersurile diplomației
franceze în vederea neutralizării Rusiei, ca aliată a IH, prin exercitarea influenței în
Suedia, Polonia și IO, respectiv ptr reactivarea vechiului sistem de alianțe lansat de
Richelieu (Barriere de l Est); b) strădania Rusiei de a contracara influența franceză în
zona sa de interese
În sec. XVIII 4 mari puteri au fost direct implicate în CO: Rusia, Austria, Franța
și Anglia, politica franceză având o preponderență incontestabilă. IO a fost ptr Franța
un veritabil imperiu colonial, dincolo de avantajele pol. econ. Franța s-a erijat și în
protectoarea catolicilor din IO
Anglia a realizat abia către sfârșitul sec. XVIII interesele sale economice; în
rivalitate cu Franța, Anglia a sprijinit ascensiunea Rusiei
Austria a fost una dintre Marile Puteri care după 1683 s-a implicat activ în CO.
IH este cel care a început practic dezmembrarea IO. După 1683 până după pacea de la
Pasarowitz când IH obține și Banatul, Oltenia etc. avansul ei față de Rusia este
considerabil
 După 1739, Rusia devine vioara nr 1 în CO, erijându-se în ocrotitoarea creștinilor
ortodocși din Balcani
Până la 1699, Problema/chestiunea orientală (CO) a fost o problemă de apărare a
creștinătății, a civilizației europene. După 1700 intră într-o nouă fază fiindcă IO nu
mai amenință serios Europa iar Marile Puteri înțeleg că menținerea IO este o
necesitate pentru echilibrul european
Intenția Rusiei de a-i alunga pe turci din Europa și a avea controlul strâmtorilor a
devenit o amenințare pentru pacea continentului și siguranța căilor de comunicații a
puterilor maritime ►►►Franța formulează prima principiul integrității IO
Esența CO era stăpânirea Constantinopolului și posesiunea strâmtorilor cf. tezei
că cine le stăpânește are hegemonie deplină asupra întregului Orient
CO a fost o problemă de echilibru politic și de forțe. În sec. XVIII a crescut
ponderea problemelor coloniale, a căilor de comunicații pe mare ►►► centrul de
greutate al politicii continentale s-a deplasat spre răsărit, pe fondul procesului de
dilatare, extindere a Europei spre răsărit și de recuperare a teritoriilor din această parte
a continentului.
Passarowitz Consacra expansiunea IH spre Balcani: Oltenia, Banatul, nordul
Serbiei cu Belgradul intrau în componența IH conform principiului Uti possidetis
ceea ce este un principiu în dreptul internațional conform căruia teritoriile și alte
bunuri rămân posesorului său la sfârșitul unui conflict, cu excepția cazului în care se
prevede altfel printr-un tratat
Tratatul prevedea și libera practicare a religiei creștine după ritul romano-catolic
în IO și recunoașterea dreptului ambasadorilor IH de a interveni pe lângă autoritățile
turce în scopul aducerii de ofrande și a vizitării Locurilor sfinte. Schimb de prizonieri,
libertatea comerțului pentru negustorii și supușii din IH
Veneția păstra insula Corfu și recupera părți din Dalmația și Albania ocupate de
turci dar pierdea Pen. Morea
Art. 7: frontierele sa fie delimitate prin semne distinctive in timp de doua luni, iar
art. 8 impune respectarea frontierelor si angajarea ambelor parti in a nu-si exercita
controlul asupra unui teritoriu din posesia celeilalte parti. Art. 9 stipuleaza formarea
unor comisii (numar egal de reprezentanti care sa rezolve litigiile de frontiera.
+Plecând de la art. 13 al tratatului care prevedea libertatea comerțului pentru
negustorii și supușii IH în toate teritoriile otomane, existând referirea expresă ca
grupurile de corsari din Tunis, Tripoli și Alger să nu se opună prevederilor tratatelor,
s-a încheiat un tratat de comerț și navigație între cele două imperii. Se stabilea dreptul
de liberă navigatie pe Dunăre și al ieșirii navelor austriece la Marea Neagră
►►►marchează prima străpungere a dominației exclusive a IO, în marea Neagră,
instaurată de la sfârșitul secolului al XV–lea. Diplomația vieneză mergea însă mai
departe și includea în art. 19 al tratatului de comerț asigurări din partea otomanilor
pentru a facilita negustorilor austrieci posibilitatea de a întreprinde un comerț optim
pe uscat și mare cu Persia.
Polonia neparticipând la lupte a obținut doar prevederea ca diferendele otomano-
polone să fie rezolvate prin tratative
Pacea de la Pasarowitz consacra rolul de mare putere politico-militară și
economică al IH
Belgrad Încheiată prin mijlocirea marchizului De Villeneuve, ambasadorul
Franței la Istanbul
Conținut: IH restituia IO cetățile Belgrad și Sabatz, Oltenia. Banatul rămânea IH,
care obținea libertatea comerțului în IO. Rusia restituia cetatea Azov care trebuia
dărâmată, părăsea Hotinul care reintra în componența Moldovei și alte teritorii de la
vest de Bug ocupate în timpul războiului. Pelerinii ruși puteau vizita gratis și în
siguranță locurile Sfinte
Contradicțiile dintre IH și Rusia în ceea ce privește statutul ȚR-M și altele au
făcut ca IO să scape cu bine, mai ales că și turcii repurtaseră câteva victorii împotriva
austriecilor lipsiți acum de Eugeniu de Savoia
Prin pacea de la Belgrad, Franța nu doar că a restabilit prestigiul internațional al
IO și a neutralizat pentru câteva decenii IH și Rusia, dar își consolida influența
comercială în Levant, în detrimentul Angliei și Olandei, și își întărea poziția politico-
diplomatică în Europa (în mai 1740 un ahdname al sultanului acorda Franței privilegii
valabile până în 1923)

Subiectul 8 Războaiele din 1768-1774 și 1787-1791. Tratatele de pace și consecințe

8.1
Pacea de la Belgrad a fost reconfirmată prin noi acorduri între IH-IO-Rusia
încheiate în aprilie-mai 1747, ca o pace perpetuă ce a asigurat IO o perioadă de liniște
de circa 30 de ani, iar IH posibilitatea de a se concentra în conflictele cu Prusia
(războiul de succesiune 1740-1748 și cel de 7 ani dintre 1756-1763)
 După încheierea păcii de la Aachen (Aix-la-Chappelle) din 1748, și după 1756 în
Europa se constată o mare criză/revoluție diplomatică cunoscută ca „inversarea
alianțelor” deoarece relațiile tensionate între A-Fr, IH-Prusia etc. impuneau noi
aranjamente între statele europene
1763 Pacea de la Paris: scăderea influenței Franței în Polonia și IO; Prusia și
Rusia se consolidează în Polonia și caută să se consolideze și în SE Europei, Anglia
domină fără nicio opoziție mările ►►►Echilibrul stabilit prin pacea westfalică din
1648 s-a năruit
Alianța dintre Prusia-Rusia în aprilie 1764 și intervenția lor în criza din Polonia
împotriva Franței-IH deschidea și calea imixtiunii Rusiei în Chestiunea Orientală
Stimulat de Franța și IH, IO a declarat la 6 octombrie 1768 război Rusiei
Războiul ruso-turc 1768-1774 Războiul este cunoscut în istoriografia turcă și sub
numele de „războiul polonez”
IO, slab pregătit militar (marele vizir adept al tratativelor cu Rusia a fost demis)
suferă înfrângeri atât pe fronturile din Caucaz cât și la Dunăre, Rusia ocupând în
toamna anului ȚR-M.
Voluntari români și din rândul popoarelor balcanice s-au alăturat armatelor ruse,
greci din insule și egiptenii stimulați de prezența flotei ruse în Marea Mediterană se
agită și ei
Operațiunile militare au alternat cu tratativele politico-diplomatice; succesele
militare ale Rusiei în 1770-1771 ►► IH alianță secretă cu IO, Anglia nu mai sprijină
flota rusă din MM iar Franța mărește contribuțiile în bani și arme spre IO
Se pune la cale viitoarea împărțire a Poloniei între Rusia-Prusia-Austria dar mai
ales este readus în discuție statutul juridic al M-ȚR de care depindea reconfigurarea
ulterioară a SE Europei. Renunțând la anexarea lor, Ecaterina a II-a propune în 1770
planul de unire al lor într-un singur stat tampon (planul dacic)
Iulie 1772-septembrie 1773: prima împărțire a Poloniei care pierdea 30% din
teritoriu și 35 din populație
Lipsită de ajutorul IH care primise Galiția, IO trece la negocieri cu Rusia: între
iulie 1772-martie 1773 negocieri la Focșani și București
La Focșani, reprezentanții boierilor și ai clerului înalt au revendicat revenirea la
domnii pământeni, unirea celor 2 țări cu garanția IH, Prusiei și Rusiei, în baza
capitulațiilor încheiate cu Poarta în sec. XV-XVI.
 Boierii au prezentat la Focșani copii ale așa-ziselor capitulații (actele de închinare
ale lui Mircea cel Bătrân, Laiotă Basarab, Bogdan al III-lea), documente care au
constituit argumentul juridic al revendicării autonomiei complete a ȚR=M în cadrul
IO
Delegații IO nu au protestat la prezentarea copiilor acestor capitulații și astfel ele
au stat la baza revendicărilor românești până la obținerea independenței în 1878.
Turcii explicau ulterior statutul juridic al ȚR-M pe motive de ordin istoric (ex. în
1815 când IH și Rusia cereau ptr Serbia aceleași drepturi, delegatul IO a spus că
Serbia era pământ cucerit…)
Pacea de la Kuciuk Kainargi Rusia recăpăta Azovul și primește drept de negoț în
IO pe Dunăre, Marea Neagră și pe uscat, Crimeea era desprinsă de IO și aflat cumva
sub controlul Rusiei care îl va anexa efectiv în 1783 (primul pământ locuit de
musulmani pierdut de IO)
Trupele ruse evacuează M-ȚR, inclusiv Cetatea Albă, Chilia, Ismail și Tighina
Amnistie deplină pentru cei care au aderat la Rusia în timpul războiului, dreptul
locuitorilor ȚR-M de a se stabili liberi în orice alt stat
Garantarea exercitării cultului creștin; confirmarea vechilor privilegii acordate M-
ȚR și asigurarea pentru reprezentanțele acestora la C-nopol a unui statut de drept
internațional, restituirea terenurilor din jurul raialelor Brăila, Hotin, Tighina etc.
însușite abuziv de IO către proprietarii lor români (boieri, mănăstiri, biserici etc.)
Atitudine de stimă și respect pentru clericii români
IO se obliga să nu ceară plata vechilor datorii, a haraciului pe durata războiului,
ȚR-M erau scutite de plata dărilor timp de 2 ani
Obligația IO de a ține seama de intervențiile Rusiei, prin miniștrii acreditați la C-
nopol, în favoarea celor 2 Principate
Pacea de la KK dădea IO o lovitură mult mai grea decât pacea de la Karlowitz din
1699 deschizând Rusiei posibilitatea de a interveni oficial în politica internă a Porții
(prin art. 6 despre protejarea creștinilor ortodocși și art. 16 despre intervenția în
favoarea ȚR-M)
Consecințe Încă din 1773, IH se interesa de teritorii de dincolo de Orșova și
Moldova de Nord
În septembrie 1774, Kaunitz îl informa pe ambasadorul Thugut de la C-nopol că
Viena a decis să ocupe nordul Moldovei pentru a vea acces direct din teritoriile
poloneze acaparate în 1772 și Transilvania, invocând, fals, că nordul Moldove a
aparținut cândva Pocuției, acum stăpânită de IH
Grigore al III-lea Ghica (1774-1777) a protestat la Poartă pentru ocuparea de
austrieci a nordului țării. Prin corupție, șantaj și presiuni militare, IH obține semnarea
de IO la 26 aprilie/ 7 mai 1775 a unei convenții în 4 puncte care consfințea acapararea
nordului Moldovei, cu vechea capitală Suceava, de către IH care în realitate a împins
și mai mult harta preluând mai multe sate decât ar fi fost normal
1780: întâlnirea de la Moghilev dintre Iosif al II-lea și Ecaterina a II-a care au
încheiat un parteneriat pe seama dezmembrării IO (fiecare cu propriile interese și
viziuni: Rusia va relua planul dacic ca stat tampon)
Războiul din 1789-1791 Încă din 1773, IH se interesa de teritorii de dincolo de
Orșova și Moldova de Nord
În septembrie 1774, Kaunitz îl informa pe ambasadorul Thugut de la C-nopol că
Viena a decis să ocupe nordul Moldovei pentru a vea acces direct din teritoriile
poloneze acaparate în 1772 și Transilvania, invocând, fals, că nordul Moldove a
aparținut cândva Pocuției, acum stăpânită de IH
Grigore al III-lea Ghica (1774-1777) a protestat la Poartă pentru ocuparea de
austrieci a nordului țării. Prin corupție, șantaj și presiuni militare, IH obține semnarea
de IO la 26 aprilie/ 7 mai 1775 a unei convenții în 4 puncte care consfințea acapararea
nordului Moldovei, cu vechea capitală Suceava, de către IH care în realitate a împins
și mai mult harta preluând mai multe sate decât ar fi fost normal
1780: întâlnirea de la Moghilev dintre Iosif al II-lea și Ecaterina a II-a care au
încheiat un parteneriat pe seama dezmembrării IO (fiecare cu propriile interese și
viziuni: Rusia va relua planul dacic ca stat tampon)

Subiectul 9 Europa la începutul sec. al XIX-lea. Congresul de pace de la Viena

Subiectul 10 Revoluțiile balcanice din primele trei decenii ale sec. al XIX-lea
Revoluţia Franceză şi mai ales războaiele napoleoniene au conferit „problemei
orientale”, la sfârșitul secolului al XVIII-lea și la începutul sec. al XIX-lea, noi
conotaţii, relaţiile internaţionale din Centrul și Sud-Estul Europei fiind complicate de
afirmarea ideii naţionale moderne sub forma principiului de naţionalitate.
Amplificarea mişcărilor de eliberare naţională şi socială din Balcani (sârbi, bulgari,
greci) și ale polonezilor a apropiat valul revoluţionar şi de graniţele Principatelor
Române.
Revoluția sârbă Între 1804 – 1815 o bună parte a sârbilor au reușit să se
emancipeze de sub dominația otomană și să fondeze un stat național autonom. După
1815, a urmat o perioadă de negocieri intense între sârbi și otomani, care a culminat
cu fondarea Serbiei (mici) moderne. Astfel, au existat 2 faze decisive:
Prima fază a revoluției (1804-1815) a fost în fapt un război de independență, în
care s-au remarcat mai mulți lideri politici și militari: Karageorge Petrović (1804-
1813), Hadži Prodanova (1814) și Miloš Obrenović (1815). In anul 1807 răsculații
sîrbi au eliberat Belgradul. În această fază cel mai important document politic a fost
Proclamația din 1809 de la Belgrad a lui Karageorge Petrović prin care erau chemați
sârbii la unitate, era subliniată importanța principiilor lansate de Rev. Franceză între
care respectarea drepturilor fundamentale ale omului, a libertății religioase și a
trecutului național, se cerea sârbilor să înceteze să mai plătească taxe otomanilor,
deoarece acestea erau în principal în funcție de afilierea religioasă a contribuabililor.
În anumite momente (1810-1812) trupe ruse au intrat pe teritoriul Serbiei si au
cooperat cu revoluționarii sârbi.
Tratatul de pace de la București din 1812 a acordat pentru prima dată într-un act
juridic internațional o oarecare autonomie sîrbilor dar în octombrie 1813 turcii au
reocupat Belgradul
A doua fază (1815-1833) a dus la recunoașterea oficială a suveranității micului
stat sârb de către IO, Principatul Serbiei având de acum propriul parlament, guvern,
cu propria constituție și casă regală, pe teritoriul cuprins între râurile Drina, Morava
de sud, Timoc şi Dunăre, cu capitala la Belgrad
Din punct de vedere social, revoluția a introdus valorile societății burgheze prin
abolirea relațiilor feudale în 1806, elaborarea primei constituții și fondarea în 1808 a
Universității din Belgrad. Cea mai mare realizare a revoluției a fost formarea unui
nucleu al statului modern (Adunarea Națională ca for legislativ, Consiliul
administrativ ca guvern etc). Principatul Serbiei a fost recunoscut în 1833 ca stat
tributar Porții, condus de o monarhie ereditară, iar independența a fost recunoscută
internațional de jure în a doua jumătate a sec. al XIX-lea.
Revoluția greacă Insurecţionarea grecilor ese asociată de societatea secretă Eteria
(Philike Hetairia - Societatea Prietenilor), înfiinţată în anul 1814 la Odessa de trei
tineri negustori greci, Nikolaos Skoufas, Manolis Xanthos și Athanasios Tsakalov
după exemplul organizației secrete Carboneria.
După ce și-au asigurat sprijinul comunițăților elene bogate din Anglia, SUA etc.,
ei au început să conceapă planurile pentru declanșarea unei revolte antiotomane.
Obiectivul principal al Eteriei era renașterea Imperiului Bizantin cu capitala la
Constantinopol, nu neapărat proclamarea unui stat independent elen.
Eteria a fost intim asociată cu politica Rusiei. La începutul deceniului al treilea al
secolului al XIX-lea, grecul Ioannis Kapodistrias a devenit ministru de extere al
țarului Alexandru I iar Eteria i-a propus lui Kapodistrias să devină șeful organizației,
propunere respinsă de oficialul rus, această funcție revenindu-i lui Alexandru
Ipsilanti, un alt grec fanariot care era general în armata imperială rusă, aghiotant al
țarului
Filiki Eteria și-a mărit rapid efectivele, recrutând membri în Grecia și în diaspora
elenă. Între 1815 şi 1820, în diferite oraşe din Principate s-au înfiinţat secţii (eforii) al
Eteriei, la care au aderat negustorii, boierii şi clericii greci, dar şi unii boieri români.
În planurile eteriştilor de insurecţionare a grecilor din Balcani, Principatele Române
ocupau un loc important
în spatele acestor acţiuni se afla Rusia, ce se erija în apărătoarea drepturilor
creştinilor din IO
Revoluția Românească Planul Eteria era ca în Oltenia urma să se declanşeze o
insurecţie populară care să-i reţină pe turci; pe acest fond, armata eteristă, ce-şi
constituia în Moldova o bază de operaţiuni, trebuia să treacă nestânjenită la sud de
Dunăre pentru a elibera Grecia.
la 15/27 ianuarie 1821, trei mari boieri reprezentanţi ai partidei naţionale din Ţara
Românească (Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu – care la
moartea lui Alexandru Suţu, ultimul domn fanariot, au şi constituit un organism
politic provizoriu intitulat „Comitetul de Oblăduire”) l-au mandatat pe Tudor
Vladimirescu să ridice „norodul cu arme”. De altfel, în convenţia (legământul)
încheiată în ianuarie 1821 de către Tudor cu Iordache Olimpiotul şi Ioan Farmache
(conducătorii militari eterişti din Bucureşti) se preconiza explicit organizarea unor
diversiuni care să creeze confuzie în rândul turcilor
În seara zilei de 18/30 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu a părăsit Bucureştiul,
îndreptându-se spre Oltenia, pentru a transpune în practică planul militar convenit cu
eteriştii şi cu boierii patrioţi. Tudor a început fortificarea câtorva mănăstiri,
concentrarea pandurilor şi distribuirea armamentului pe care îl adunase anterior la
cula sa de la Cerneţi. Pandurilor li s-au alăturat şi unii ţărani, prefigurându-se astfel un
nucleu de armată naţională ce va fi denumit în documentele vremii Adunarea
Norodului.

Subietul 11 Noi evoluții ale Chestiunii Orientale în timpul domniilor pământene

Subiectul 12 Convenția de la Balta Liman și Războiul Crimeii

Statutul politico-juridic al ȚR-M fixat prin Tratatul de la 1829 a rămas în vigoare
aproape două decenii. În perioada post-Adrianopol, regimul suzeranităţii otomane şi
al protectoratului rusesc a fost deseori contestat de către reprezentanţii partidei
naţionale, cea mai consistentă exprimare în acest sens fiind înregistrată în timpul
Revoluţiei de la 1848. De altfel, pentru reprimarea revoluţiei din ȚR-M, ambele puteri
au acţionat concertat, trimiţând trupe în vederea prezervării dominaţiei lor, ocupaţia
militară turco-rusească prelungindu-se până în anul 1851. Din punct de vedere politic,
dubla subordonare faţă de puterea suzerană (Poarta) şi cea protectoare (Rusia) a fost
restabilită prin semnarea la 19 aprilie/1 mai 1849 a Convenţiei de la Balta Liman.
Acest act de drept internaţional limita autonomia Principatelor Române, deoarece în
articolul 1 se stipula numirea domnilor de către sultan pe o perioadă de 7 ani, precum
şi controlul strict al acestora de către Turcia şi Rusia. Erau dizolvate adunările obşteşti
ordinare (un fel de miniparlamente) şi extraordinare, încredinţându-se o parte din
atribuţiile lor unor comisii sau divane ad-hoc nou-înfiinţate, în componenţa cărora
intrau reprezentanţi „de încredere” din rândul marii boierimi şi al clerului înalt.
Motivaţia desfiinţării adunărilor obşteşti este cât se poate de bine precizată în articolul
II din textul convenţiei, şi ea rezidă în opoziţia pe care această instituţie a făcut-o
politicii domneşti, mai cu seamă în ȚR fiindcă în M domnia regulamentară a lui
Mihail Sturdza a fost cât se poate de autoritară:
Se prevedea menţinerea în Principate de către Rusia şi Turcia a trupelor de
ocupaţie (25-30.000 de soldaţi) până la restabilirea completă a ordinii, ulterior
numărul soldaţilor reducându-se la câte 10.000 pentru fiecare ţară. De asemenea,
articolul 5 cuprindea precizarea referitoare la prezenţa în Ţara Românească şi
Moldova a câte unui comisar extraordinar turc şi, respectiv, rus, învestiţi cu atribuţii
destul de largi în cenzurarea acţiunilor domnilor.
 Poarta a numit ca domni pentru perioada 1849-1856 pe Barbu Ştirbei în Ţara
Românească şi pe Grigore al V-lea Alexandru Ghica în Moldova.
Fără îndoială, Convenţia de la Balta Liman, care a restaurat condominiul ruso-
turc, a însemnat un pas înapoi comparativ cu celelalte două tratate, din fericire pentru
români regimul convenţiei din 1849 durând numai câţiva ani.
Convenția de la Balta Liman arunca Principatele cu câteva decenii în urmă din
punctul de vedere al statutului juridic. Activitate intensă în emigrație din partea
revoluționarilor munteni și moldoveni pentru revenirea la statutul din perioada
regulamentară cel puțin, a avut succes dupa ceva vreme
Când nimeni nu mai spera vreo ameliorare, Problema Orientală revine în
actualitatea relațiilor internaționale și va genera complicații politico-diplomatice și
militare ce vor permite relansarea dezbaterii privind viitorul românilor
Deteriorarea rapidă a relaţiilor dintre Rusia şi IO a dus în toamna anului 1853 la
izbucnirea luptelor, conflictul în care s-au implicat din 1854 şi alte mari puteri
(Războiul Crimeii). Războiul Crimeii = primul război modern.
Se deschidea astfel o nouă etapă în cadrul „problemei orientale”, în care marile
puteri europene au acţionat, la fel ca în trecut, în funcţie de propriile interese, însă
aspectul inedit al acestei noi crize militare şi politico-diplomatice a fost acela că
românii au reuşit, prin internaţionalizarea problemei Principatelor, să obţină
maximum de avantaje în plan statal-naţional. Această situaţie era consecinţa acţiunilor
tenace şi constante întreprinse de emigraţia revoluţionară în marile capitale europene,
era rezultatul capitalului enorm de simpatie şi sprijin pe care românii l-au avut în acei
ani din partea opiniei publice europene.
Actori direct implicate în războiul Crimeii: Rusia, Turcia, Austria, Anglia și
Franța
Ocupate în vara anului 1853 de către trupele ruseşti, M-ȚR au trecut din 1854 sub
ocupaţia militară a Austriei, care s-a prelungit până în primăvara anului 1857. În
această perioadă s-au intensificat atât misiunile diplomatice oficiale trimise de către
domnul filofrancez Grigore Al. Ghica, cât şi cele private, ale liderilor moldoveni şi
munteni aflaţi în exil în principalele oraşe europene.
Problema unirii ȚR-M a fost pusă oficial în atenţia diplomaţiei europene cu
ocazia conferinţelor ambasadorilor de la Viena. În timpul dezbaterilor din 26 martie
1855 despre înlocuirea protectoratului singular al Rusiei asupra ȚR-M cu un regim de
garanţie colectivă a marilor puteri, reprezent. Franţei, baronul François-Adolphe de
Bourqueney, a avansat, prin memorandumul guvernului francez, ideea unirii celor
două ţări pentru se putea proteja mai bine integritatea IO prin crearea unui stat
românesc tampon la gurile Dunării: „Sustragerea Principatelor de sub influenţa care s-
a exercitat în exclusivitate asupra lor şi constituirea unui fel de barieră naturală care să
nu poată fi încălcată în viitor şi să ameninţe în acest fel Imperiul Otoman… Printre
posibilităţile existente, menite a asigura Moldovei şi Valahiei o stabilitate şi o forţă
suficientă, ni se pare că cea dintâi trebuie să fie unirea celor două Principate într-un
singur stat” Modelul Belgia de la 1830 !!!
Problema românească a depăşit cadrul strict al cabinetelor marilor puteri, intrând
în conştiinţa publică europeană, o serie de personalităţi ale vieţii publice şi ştiinţifice
publicând în presa epocii articole favorabile românilor.

Subiectul 13 Tratatul de pace de la Paris. Conținut și consecințe

Napoleon III = primul mare suveran care a crezut în principiul naționalităților ca
factor de rearanjare a Rel Internaționale ---- în 1918, W. Wilson a reluat principiul......
februarie 1856, la Paris, Congresul de Pace, în timpul căruia contele Walewski,
reprezentantul Franţei, a lansat varianta unirii M-ȚR; în cadrul dezbaterilor pe această
temă s-a vehiculat şi soluţia unirii sub un principe străin. În timpul lucrărilor a avut
loc polarizarea puterilor favorabile sau ostile unirii M-ȚR după cum urmează: Franţa,
Rusia, Sardinia şi Prusia s-au pronunţat deschis pentru unire, Austria şi Turcia s-au
opus cu vehemenţă, iar Anglia a avut o atitudine rezervată. Două articole din Tratat
evidențiau noua situație a românilor.
În art. XXII se specifica că „Nicio protecție exclusivă nu va fi exercitată asupra
lor de către una din puterile garante. Nu va exista nici un drept particular de ingerință
în afacerile lor interne”
În art. XXVII se stabileau condițiile necesare exercitării unei intervenții din afară
de natură militară: „Dacă liniștea internă a Principatelor va fi amenințată sau
compromisă, Sublima Poartă se va înțelege cu celelalte puteri contractante asupra
măsurilor de luat pentru a menține sau a restabili ordinea legală. O intervenție armată
nu va putea avea loc fără un acord prealabil între aceste puteri” – ori CONSENSUL
celor 7 puteri nu era posibil de obținut în acei ani
Marea Neagră devenea deschisă flotelor comerciale ale tuturor țărilor, NU și
navelor de război, iar IO și Rusia trebuiau să admită consuli în porturile lor.
 Dunărea = navigație liberă, nesupusă la taxe -----Comisia Europeană a Dunării
formată din reprezentanțoo IH, Fr, A, R, IO, Sardinia
Tratatul general de pace semnat la 18/30 martie 1856, M-ȚR rămâneau sub
suzeranitatea Porţii, însă treceau şi sub garanţia colectivă a celor 7 puteri semnatare.
Regimul garanţiei colective interzicea oricăreia dintre cele 7 state să intervină
unilateral politic şi militar în Principate, ceea ce era o realizare excepţională, creându-
se contextul internaţional favorabil celor două obiective majore : unirea şi
independenţa. Poarta se obliga să respecte autonomia legislativă şi administrativă a
ȚR-M. Tratatul de la Paris instituia un nou statut al Dunării, reglementând navigaţia
pe fluviu, ȚR-M având şi ele dreptul de a trimite reprezentanţi în cadrul comisiei
permanente formate din statele riverane. De asemenea, se restituiau Moldovei trei
judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail), fapt ce a tensionat relaţiile cu
Rusia în deceniile următoare.
J.B. Duroselle: La Paris lua naștere practic România independentă. Dezbaterile de
la Congres NU au dat o soluție ci au oferit românilor înșiși un cadru prielnic de
acțiune, decizia finală avea să aparțină națiunii române. Astfel, națiunea română a
avut capacitatea ca să influențeze și chiar să determine în ultimă instanță deciziile
puterilor garante
În Serbia se înlătura protectoratul turc dar în Belgrad și alte 6 cetăți rămâneau o
garnizoană otomană
Comisie din 2 reprezentanți ai R, IO, 1 englez, 1 francez pentru revizuirea
graniței dintre IO-R în Transcaucazia. DPDV al dreptului internațional, norme privind
principiile umanitare în timpul războiului, neutralizarea Mării Negre, închiderea
Strâmtorilor pentru nave militare

Subiectul 14 Românii de la Garanția colectivă la Independență. Politica faptului

împlinit
În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, în Principate au
fost constituite comisii provizorii (căimăcămii), formate din câte trei membri, având
sarcina de a asigura alegerile adunărilor elective, care urmau să desemneze cei doi
domnitori. Adunarea electivă a Moldovei era dominată de către reprezentanţii partidei
naţionale, iar cea a Ţării Româneşti de către conservatori, care sprijineau unirea, dar
sub sceptrul fostului domn regulamentar, Gh. Bibescu. La Iaşi a fost ales domnitor Al.
I. Cuza, cu unanimitatea deputaţilor prezenţi. A fost singurul candidat votat de către
toţi membrii partidei naţionale. La Bucureşti, alegerea lui Al. I. Cuza a mărit
speranţele reprezentanţilor partidei naţionale. Ideea alegerii aceluiaşi domnitor – şi ca
urmare a lipsei de precizie a Convenţiei de la Paris, care nu interzicea explicit
alegerea aceleiaşi persoane ca domnitor în cele două principate – a căpătat susţinere,
iar conservatorii au fost tot mai intimidaţi de manifestările de stradă, orchestrate de
membri ai partidei naţionale. Urmarea a fost alegerea lui Al. I. Cuza cu unanimitate
de voturi.
o soluţie inteligentă şi curajoasă a românilor, pentru situaţia creată prin hotărârile
Conferinţei de la Paris. „Faptul împlinit” de români „a surprins şi a derutat complet
diplomaţia, care nu se aştepta deloc la acest rezultat”, constata J. Jooris, diplomat
belgian la Constantinopol. Alte mărturii ale vremii completează această imagine
asupra evenimentului istoric: „soluţia atât de extraordinară”, „abila şi îndrăzneaţa
acţiune politică”, „o victorie rar întâlnită în istorie”, „norocita inspirare”. Această
trăsătură de originalitate este întărită de natura şi de nota comună a sentimentelor care
au însoţit vestea evenimentelor de la Iaşi şi Bucureşti: la Viena, „surpriză” şi „cea mai
mare uimire”, la Constantinopol, „stupefacţie şi uimire, accelerând deruta”, la Paris,
„surpriză şi admiraţie”, la Petersburg, „o destul de mare surpriză”.I. C. Brătianu
declara în Ad. Deputaţilor, la 1 iunie 1883, cu prilejul dezbaterii modificărilor
Constituţiei: „Mi-aduc aminte când am ales pe Cuza Domn, că nu numai naţiunile
cele mai tinere dar chiar Englitera a rămas înmărmurită de abilitatea noastră politică,
că am putut să înlăturăm un tratat impus de Europa întreagă. Şi de atunci, tot cam aşa
am urmat şi de aceea am ajuns aici”. Alegerea unui singur domnitor al celor două
principate a reprezentat actul de naştere al României moderne.
În 11 februarie 1866, după abdicarea lui Cuza, conducerea guvernului a fost
acordată lui Ion Ghica, lider al „monstruoasei coaliţii”, având strânse legături la
Poartă. Acesta a propus ca domn al României pe contele Filip de Flandra, fratele
regelui Leopold al II-lea al Belgiei. Era un „semnal” al elitei politice de la Bucureşti
că doreşte să îndrume ţara spre independenţă şi spre un regim politic modern. Statutul
„delicat” al Belgiei nu a permis candidatului să accepte oferta, întrucât Napoleon al
III-lea nu agrea familia regală a Belgiei, ce făcea parte din casa de Orléans,
pretendentă la tronul Franţei. Într-o conjunctură politică complicată dar şi norocoasă –
Ion C. Brătianu, având acordul guvernului, l-a convins pe Carol-Ludovic de
Hohenzollern-Sigmaringen, – fiul principelui Carol Anton de Hohenzollern-
Sigmaringen –, guvernatorul Renaniei, să accepte tronul României, sub numele de
Carol I. Sprijinul împăratului Napoleon al III-lea era de aşteptat, având în vedere
legătura de rudenie cu tânărul principe, plus încurajările venite din partea lui
Bismarck, care vedea în domnitorul României un „pivot” important al influenţei
germane SE Europei
Continuând politica „faptului împlinit”, s-a organizat plebiscitul între 2/14 şi 8/20
aprilie 1866 – cetăţenii cu drept de vot şi-au exprimat – cu o mare majoritate –
acordul pentru instaurarea unei dinastii străine, având ca prim reprezentant pe Carol I.
La 10/22 mai domnitorul a depus jurământul în faţa reprezentanţilor naţiunii,
declarând că devenise român o dată cu păşirea pe pământul noii sale patrii. Deşi IO
era nemulţumit de evoluţia evenimentelor, a trebuit să cedeze în faţa atitudinii marilor
puteri, care au acceptat tacit noua situaţie, la care s-au adăugat fermitatea şi rezistenţa
liderilor de la Bucureşti, conduşi acum de ruda regelui Prusiei, Wilhelm I, şi a
împăratului Franţei, Napoleon al III-lea. Prin acest nou „fapt împlinit”, România,
recunoscută în Europa sub acest nume, deschidea un nou capitol în istoria sa modernă,
finalizat la 1918.

Subiectul 15 Criza Orientală din deceniul opt al sec. XIX

„Faptele împlinite” realizate de Al. I. Cuza şi apoi de Carol I – mai ales adoptarea
Constituţiei, adoptarea legii organice care fixa atribuțiile Ministerului de Externe și
ale reprezentanțelor diplomatice ale României de la Viena, Berlin, Roma, Belgrad și
Sankt Petersburg – preveniseră şi obişnuiseră marile puteri cu ideea unei largi
autonomii a României, care tindea, evident, spre independenţa deplină. Guvernul de la
Bucureşti încheiase o serie de convenţii cu puterile europene, inclusiv cea comercială
cu Austro-Ungaria din 1875, care recunoşteau indirect independenţa faţă de IO.
Totuşi, Poarta continua să considere „Principatele Unite” – cum persista să le
denumească – o „provincie privilegiată”.
Vara anului 1875: răscoala populației țărănești creștine din Herțegovina și Bosnia
împotriva feudalilor turci: inițial o revoltă socială dar imediat a luat o culoare
național-religioasă mai ales că Rusia, prin agenți secreți a stimulat sub lozinca
panslavismului ridicarea la luptă (Rusia nu se putea împăca cu prevederile tratatului
de la Paris din 1856 și căuta pretext), dar și Austro-Ungaria a instigat și ea (împăratul
Francisc Iosif a călătorit în Dalmația unde i-a primit pe reprezentanții clerului catolic
din Herțegovina care l-au primit drept salvatorul creștinilor de sub domnația
otomană). Serbia și Muntenegru au sprijinit direct revolta, primind refugiați etc. și
sensibilizând cancelariile occidentale asupra represiunii turcilor împotriva creștinilor
Austro-Ungaria inițiază medierea în decembrie 1875 propunând celorlalte 6 puteri un
program de reforme moderate pentru B și H. Răsculații resping oferta, revoltele se
extind și la grecii aflați încă în IO, la bulgari. Franța, dorește să revină în prim plan și
sprijină discret Rusia, Italia după încheierea unificării încearcă să intre în arena
Sistemului Internațional, Anglia dorește păstrarea intergrității IO dar și fisurarea
alianței celor 3 împărați. După eșecul tentativei de pace a AU, intervine diplomația
Rusiei dar Anglia respinge medierea

Seminar 16 Noi evoluții în Chestiunea Orientală și România la sfârșitul sec. XIX și

începutul sec. XX. Războaiele balcanice
Franţa şi Rusia însă au susţinut – din motive diferite – poziţia României.
Desprinderea de Tripla Alianţă şi apropierea de Antantă intrau în faza finală.
Instalarea la putere a guvernului liberal, condus de I. I. C. Brătianu, avea să accelereze
acest proces.
În noul context internaţional, marcat considerabil de războaiele balcanice,
România era obligată să aleagă o strategie în politica externă care să-i asigure
„dezlegarea” problemei naţionale şi, în primul rând, eliberarea românilor din
teritoriile ocupate de Austro-Ungaria.
Un semnal semnificativ al noii direcţii l-a reprezentat vizita ţarului Rusiei,
Nicolae al II-lea – şi a familiei sale – la Constanţa, la 1/14 iunie 1914. Deşi I. I. C.
Brătianu nu a luat nici un angajament faţă de Antantă, – dorind să nu tensioneze
relaţiile cu Austro-Ungaria şi Germania –, devenea clar că România se simţea tot mai
puţin legată de angajamentele faţă de Tripla Alianţă.
Balcanii/Chestiunea Orientală a fost în deceniile premergătoare Marelui Război
una din problemele/zonele cu mare risc de conflict, vulnerabila prin existenta multor
state mici. Aceasta a condus la fragmentarea sistemului internațional ca urmare a
creșterii numărului actorilor ce activau și care au complicat relațiile internaționale
prin orientările lor în politica externă. Zona a fost un TAMPON între marile puteri
interesate direct de Chestiunea Orientală: Austro-Ungaria, Rusia și Turcia
Blocarea tendințelor expansioniste ruse la Congresul de la Berlin a condus la o
izolare a Rusiei și la deteriorarea raporturilor germano-ruse. Rusia era nemulțumită de
faptul că Bismarck, susținut de Rusia în deceniile anterioare în perioada unificării
Germaniei, a sprijinit mai mult la Berlin Austro-Ungaria, în detrimentul ei (AU a
încorporat Bosnia și Herțegovina, a introdus trupe în sangeacul Novipazar, separând
Serbia de Muntenegru, împiedicând existența unui stat mijlociu sârb, orientat spre
Sankt Petersburg).
La 7 octombrie 1879, la Viena, Germania semna un tratat secret cu Austro-
Ungaria, îndreptat împotriva Rusiei, iar la 20 mai 1882 și Italia s-a alăturat, formându-
se Tripla Alianță
Relațiile internaționale din epocă au fost tensionate și datorită problemelor legate
de navigația pe Dunăre care ascundea mari interese economice și geopolitice.
Prezența țărilor neriverane (A, Fr, It) precum și apariția de noi state suverane în
această Comisie Europeană a Dunării a complicat lucrurile.
Colonialismul a reprezentat în acele decenii un alt factor de vulnerabilitate,
extinderea imperiilor coloniale ale marilor puteri (A. Fr, G, It) a condus la stabilirea
unor granițe comune între ele și complicarea relațiilor internaționale
Apropierea Rusiei de Franța la sfîrșitul sec. XIX, Antanta cordială dintre Anglia
și Franța din 8 aprilie 1904 de la Londra prefigurau constituirea celui de al doilea
bloc politico-militar, mai ales că Anglia și Rusia au ajuns să-și recunoască și respecte
interesele teritoriale în Asia Centrală (acordul de la 31 august 1907 de la Sankt
Petersburg)►►► Lua naștere astfel Tripla Înțelegere sau Antanta

Seminar 17 Caracteristicile sistemului internațional în epoca modernă