INTRODUCERE ÎN STUDIUL RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE ŞI STUDII DE

SECURITATE
Curs 2.

Evoluţia sistemului internaţional de la Tratatele Westfalice până la Primul Război

Mondial
Definiţia sistemului internaţional: Sistemul internaţional sau sistemul de state se formează
atunci când două sau mai multe state au un contact suficient între ele şi un impact suficient unul
asupra deciziilor celuilalt pentru a le face să se comporte – cel puţin într-o oarecare măsură – ca
părţi ale unui întreg.
Pacea de la Utrecht (1713)
În urma semnării în 1713, la Utrecht, a păcii care a încheiat războiul de succesiune la tronul
Spaniei (1701-1713), sistemul internaţional suferă din nou o serie de schimbări importante.
1) În primul rând, se recunoaşte explicit balanţa de putere ca instrument al relaţiilor
internaţionale. Începând din acest moment, balanţa de putere devine un mijloc prin care se menţine
stabilitatea şi ordinea în cadrul sistemului, urmărindu-se împiedicarea apariţiei unui hegemon
continental, prin aceasta formalizându-se practic politica de putere a statelor sistemului internaţional
din secolul al XVIII-lea.
2) Se introduce principiul nonintervenţiei în problemele de politică internă ale unui stat.
Astfel, statul devenea pe deplin liber în acţiunile sale interne şi internaţionale, singurele limite şi
constrângeri ce i se impun fiind acelea legate de comportamentul celorlalţi actori ai sistemului şi de
poziţia ocupată de către respectivul stat în sistem.
Sistemul internaţional până la războaiele napoleoniene şi Tratatul de la Viena (1815)
Particularităţile sistemului internaţional al secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea:
1) Statul nu era încă pe deplin închegat; cu alte cuvinte, statul era adeseori confundat cu
monarhul care îl conducea. Astfel că cele două secole de început ale sistemului internaţional au fost
unele monarhiste, absolutiste. Acest lucru ridică mari probleme în ceea ce priveşte modul în care se
purtau războaiele între puterile europene. Majoritatea confruntărilor din aceste două secole se
desfăşurau între monarhii diferitelor state, din raţiuni personale ce se confundau în acel moment cu
cele naţionale. Marea parte a războaielor din această perioadă priveau dreptul de succesiune feudală
(este aici cazul războaielor pentru succesiunea bavareză, spaniolă, austriacă). Deşi Tratatele
Westfalice au consemnat în mod legal statul ca fiind unicul actor în relaţiile internaţionale, totuşi, în
acele momente, statul există din punct de vedere teritorial şi prin monarhul său – puterea se
transmitea pe cale dinastică, ereditară, iar „dreptul cuceritorului” (în sensul de stăpânire absolută)
încă mai există şi avea să mai existe o bună perioadă de vreme. Statele erau într-adevăr angajate
într-o competiţie pentru putere şi resurse, însă rămâneau ancorate în structurile fundamental feudale.
2) Un astfel de înţeles al statului ridică probleme şi în ceea ce priveşte preeminenţa în relaţiile
internaţionale. Atâta vreme cât s-a menţinut sistemul absolutist, principiul acestuia a fost unul strict
personal.
Revoluţia franceză de la 1789 avea să introducă, la rându-i, o serie de modificări extrem de
importante la nivelul sistemului internaţional. În primul rând, schimbă baza de legitimare a statului,
pe care o identifică acum cu o nouă entitate politică: naţiunea. Astfel că sistemul se schimbă treptat
de la unul absolutist la unul naţional sau popular. Legitimitatea conducătorilor încetează să mai fie
una divină şi ereditară, devenind cu necesitate populară. Ca atare, se produce o separaţie clară între
stat şi conducătorul acestuia în relaţiile internaţionale. Prin urmare, se produce şi separaţia dintre

1
interesele personale ale conducătorului şi cele naţional-politice ale respectivului stat. Acesta este, de
fapt, pasul care încheie un lung proces de formare şi perfecţionare a sistemului de organizare statal,
sistem ce rezistă chiar şi în zilele noastre. În acest context, politica de putere a statelor europene
încetează să mai fie una a monarhului şi devine una a statului propriu-zis.
3) O altă caracteristică importantă a sistemului internaţional european al secolelor al XVII-lea
şi al XVIII-lea este numărul relativ mic şi stabil de actori, care interacționează pe scena politică
internaţională.
De fapt, tocmai pe baza sistemului compensaţiilor teritoriale în scopul menţinerii echilibrului
de putere între cele cinci mari puteri ale secolului al XVIII-lea (Anglia, Franţa, Prusia, Rusia şi
Austria) s-a ajuns ca numărul statelor europene să scadă dramatic între 1648 şi 1815. În principal,
este vorba despre cele câteva state naţionale din acea perioadă, care continuau să coexiste alături de
imperii multinaţionale, precum Imperiul Otoman şi Rusia ţaristă, dar şi despre micile formaţiuni
statale ale Germaniei şi Italiei. Există încă o mare diversitate – peste care nu se poate trece în
analiza acestei perioade – în ceea ce priveşte tipul de actori internaţionali ce alcătuiesc sistemul.
Această diversitate a ajutat la menţinerea îndelungată a unor acţiuni internaţionale de tip feudal.
Deşi statul reprezenta deja actorul principal în relaţiile internaţionale, iar procesele internaţionale
reflectau lupta pentru putere şi resurse între aceşti actori, motivele care determină acţiunile acestora
rămân în esenţă unele feudale. Din această perspectivă, lupta pentru putere şi resurse este una
fundamental teritorială. Orice avantaj de putere asupra celorlalţi actori din sistem se putea obţine
printr-o cucerire teritorială. Ca urmare, balanţa de putere europeană se sprijină puternic pe o
anumită configuraţie şi o anume împărţire a teritoriului.
4) Dacă, iniţial, sistemul internaţional se limita strict la continentul european (incluzând aici şi
Anglia), treptat, odată cu marile descoperiri geografice şi cu începuturile colonialismului, graniţele
sistemului internaţional încep să se întindă şi să cuprindă teritorii mai vaste în America de Nord,
America Latină, Africa, Asia şi Oceanul Indian etc. De pildă, în prima jumătate a secolului al
XVIII-lea, Imperiul Otoman intră în sistemul internaţional odată cu o serie de cuceriri ale
Imperiului Habsburgic pe seama acestuia în zona Balcanilor.
5) Existenţa unui număr foarte mare de state germane în partea centrală a Europei, rezultate în
urma fărâmiţării Sfântului Imperiu Roman, devenea din ce în ce mai mult o tentaţie pentru toate
celelalte puteri majore europene, precum Franţa, Prusia sau Austria. Deşi, multă vreme, politica
europeană fusese aceea de a menţine aceste state în număr mare, vulnerabile şi slabe, pentru a evita
reînchegarea unui stat mare şi puternic cu potenţiale pretenţii de hegemon european (vezi cazul mai
târziu al Germaniei lui Bismarck), dar şi pentru păstrarea unei zone-tampon între puterile europene
occidentale (în special Franţa) şi cele central şi est europene (în special Austria şi Rusia), această
strategie avea să fie regândită în timp. Statele mici şi vulnerabile din Europa Centrală au condus la
revenirea expansionismului european în perioada lui Napoleon Bonaparte. Dorinţa acestuia de a
vedea întreaga Europă unită sub conducerea sa a provocat – în preajma secolului al XIX-lea –
turbulenţe în Europa continentală. Anglia îşi simţea periclitată poziţia de putere în Europa, Prusia
vedea în colosul francez un pericol iminent chiar la graniţa sa, Rusia îşi simţea ameninţată siguranţa
odată cu înaintarea către est a trupelor lui Napoleon, iar Imperiul Otoman – deja foarte slăbit – se
vedea mult prea expus în faţa francezilor.
Congresul de la Viena (1815) şi funcţionarea Concertului European până la Primul
Război Mondial
În 1815, alianţa împotriva lui Napoleon Bonaparte – alcătuită din Anglia, Prusia, Austria şi
Imperiul Ţarist – reuşeşte să-l învingă pe acesta şi să stopeze comportamentul revoluţionar

2
(revizionist) al Franţei în cadrul sistemului internaţional. Congresul de la Viena, care a pus capăt
acestui îndelungat conflict, a marcat câteva schimbări semnificative în domeniul relaţiilor
internaţionale.
Înainte de Congres, într-o întâlnire a Aliaţilor din martie 1814 de la Chaumont, aceştia
semnează un acord de constituire a unei armate aliate împotriva lui Napoleon, care introducea
pentru prima dată o distincţie clară între puterile majore şi puterile minore. Din punct de vedere
teoretic, meritul acestui tratat este acela de a fi stabilit o conexiune directă între capacitatea militară
propriu-zisă a unui actor şi ansamblul intereselor sale la un moment dat. Mai târziu, s-a interpretat
că puterile majore sunt acele state ale căror interese sunt globale în esenţă şi care posedă totodată
capacităţile militare necesare pentru atingerea respectivelor obiective, chiar şi prin forţă, oriunde pe
glob. De asemenea, ele apar de obicei în urma unui război împotriva unei alte mari puteri. Spre
deosebire de acestea, puterile minore sunt acele state care au un set de interese foarte limitat,
subsistemice (unele pot avea ca singur interes apărarea independenţei naţionale), neposedând
individual capacităţile militare de a se apăra sau sunt susceptibile de a nu fi capabile să se apere
singure.
Pe baza acestei distincţii operate în timpul întâlnirii de la Chaumont, s-a stabilit că statutul de
putere majoră revenea următoarelor state: Anglia, Prusia, Austria, Rusia şi Franţa. Iniţial fusese
inclusă şi Spania, însă aceasta este exclusă în timpul dezbaterilor, refuzându-i-se titulatura de către
celelalte puteri majore ale sistemului.
La Congresul de la Viena din 1815 s-au stabilit câteva repere ale sistemului internaţional care
aveau să devină, din acel moment, reguli ale funcţionării acestuia.
1) Principiul balanţei de putere, dintr-un principiu teoretic al relaţiilor internaţionale se
permanentizează şi devine o instituţie a relaţiilor internaţionale, asupra căreia consimt toate puterile
majore ale sistemului. Diferenţa faţă de sistemul echilibrului de putere din secolul al XVIII-lea este
una uriaşă, în sensul în care Congresul de la Viena declară balanţa de putere ca reprezentând regula
de bază a funcţionării sistemului, pe care statele aveau să o urmeze în comun în mod planificat şi
deliberat. Mai mult decât atât, ea tinde să nu mai funcţioneze pe principiul compensaţiilor sau prin
calcularea forţelor din punctul de vedere al teritoriului, populaţiei şi capacităţilor financiare, ori prin
gestionarea crizelor prin alianţe sau coaliţii ostile între marile puteri. Acest principiu este înţeles
acum în sensul unei echilibrări a puterilor relative ale statelor (sau alianţelor acestora) din sistem,
astfel încât nici una dintre ele să nu atingă stadiul de hegemon. Echilibrul militar şi politic între
marile puteri presupunea un echilibru al drepturilor şi obligaţiilor acestora, precum şi un echilibru al
angajării lor în sistem.
Înţeleasă astfel, balanţa de putere viza menţinerea unui statu-quo, ce reprezenta o configurație
particulară a distribuţiei puterii în sistem ce le convenea tuturor puterilor majore ale acestuia la un
anumit moment dat. Acest tip de reglementare a relaţiilor între actorii sistemului a fost deseori
acuzat de a fi unul al marilor puteri şi în favoarea marilor puteri, ceea ce este perfect adevărat. El
este menit să împiedice ridicarea unui stat revizionist care să urmărească schimbarea statu-quo-ului
existent în favoarea sa, achiziţionând astfel un avantaj relativ asupra celorlalţi. În acest context,
ideea de ordine sistemică începe să devină tot mai importantă. De acum încolo, orice tentativă – fără
a ne limita exclusiv la cele militare – de a o schimba se transformă într-un act revizionist împotriva
căruia ceilalţi actori se vor coaliza.
2) Principiul echilibrului de putere presupunea şi intervenţia preventivă, în sensul că trebuia
acţionat – inclusiv pe teritoriul respectivului stat revizionist – înainte ca acesta să devină revizionist

3
din punct de vedere militar sau ideologic şi înainte ca el să deţină o putere suficientă, astfel încât
coalizarea celorlalţi împotriva lui să fie inutilă.
3) Între secolele XVIII-XIX, sistemul internaţional a fost unul multipolar. Unii specialiști
susţin că stabilitatea sistemului în secolul al XIX-lea s-a datorat balanţei multipolare şi uşurinţei
relative prin care marile puteri ale momentului au reuşit cu ajutorul diplomaţiei să treacă peste
schimbări sistemice importante, care s-au manifestat sub forma unor conflicte: Războiul Crimeii
(1853-1855), războiul austru-prusac (1866), războiul franco-prusac (1870-1871) etc.
4) Echilibrul de putere se exercita prin diplomaţie. Astfel, prin inaugurarea unei serii
neregulate de congrese ale marilor puteri europene – cunoscute sub numele de Concertul European
– diplomaţia devine o instituţie a sistemului internaţional. Pentru prima dată, apare ideea prevenirii
conflictelor puternice prin intermediul consultărilor şi negocierilor dintre marile puteri participante.
5) Momentul 1815 conturează în relaţiile internaţionale o formă de organizare a sistemului
internaţional de-a lungul unei ierarhii statale, care contrastantă cu principiul westfalic al egalităţii
statelor. Realizarea importanţei puterii relative a statelor (mai ales din punct de vedere militar şi
tehnologic, corelat cu cel economic) conducea la crearea unei ierarhii de putere europene, în care
marile puteri ale Concertului Europei au un rol managerial în sistemul internaţional, spre deosebire
de secolul trecut în care balanţa puterii şi diplomaţia se făceau într-o manieră descentralizată. În
secolul al XIX-lea, marile puteri ale Concertului Europei utilizau balanţa puterii şi diplomaţia în
comun, într-o formulă împărtăşită pe baza unor interese comune. Sistemul permitea marilor puteri
să-şi exercite tutela asupra celorlalţi actori statali, putând interveni în afacerile interne şi externe ale
acestora.
6) Dreptul internaţional devine o instituţie a relaţiilor internaţionale, în sensul în care sunt
consemnate reguli generale, voluntar consimţite, ce reglementează comportamentul internaţional al
actorilor din sistem şi dreptul de intervenţie al acestora în cazul în care balanţa sau fundamentele
sistemului internaţional sunt ameninţate de doctrine şi politici revoluţionare. Din acest punct de
vedere, se produce o schimbare fundamentală a politicii internaţionale, şi anume dreptul
cuceritorului este înlocuit în practica politică de dreptul internaţional, acţionând alături de echilibrul
de putere. Astfel se explică faptul că, deşi Franţa este exclusă iniţial din Concertul Europei în 1815,
ea este reprimită la congrese imediat după acel episod cu statutul de mare putere (începând cu
Congresul de la Aix-la-Chapelle din 1818).
Mecanismele fixate la Viena au avut un succes deosebit pentru o perioadă mare de timp, între
1815 şi 1914, când nu a existat nici un război sistemic care să atragă în conflict, de o parte sau de
cealaltă, toţi polii de putere din sistem. Aceasta nu înseamnă că întregul secol al XIX-lea a fost
complet lipsit de conflicte. Dimpotrivă, au existat războaie, chiar războaie ce implicau o mare
putere şi una sau mai multe puteri minore, însă durata şi intensitatea lor au fost relativ mici. Acest
lucru s-a datorat în bună măsură tocmai faptului că balanţa sistemică a fost una permanent
echilibrată.
În decursul secolului al XIX-lea au existat însă o serie de factori care au determinat dinamica
relaţiilor internaţionale:
1. Tranziţiile de putere în rândul marilor actori, determinaţi de decăderea unor mari
puteri şi ridicarea altora noi. Apar noi state revizioniste, care au alterat în mare măsură echilibrul de
putere sistemic: Germania şi Italia (în Europa), SUA şi Japonia (în altă parte). Unificarea Germaniei
nu era agreată de nici unul dintre vecinii săi, cu atât mai puţin cu cât creşterea sa a fost una rapidă,
pe baza unei dezvoltări industriale şi tehnologice foarte mari. Deşi potenţialul de putere al Italiei
după unificare era unul la fel de mare ca al Germaniei, dezvoltarea acesteia a fost mult mai lentă. În

4
plus, în afara continentului european se ridică două mari puteri revizioniste: Statele Unite ale
Americii şi Japonia. SUA urmăreau să-şi asigure hegemonia în emisfera vestică, îndeosebi asupra
celor două continente americane. Prin urmare, doctrina Monroe (1823) vine în întâmpinarea voinţei
americane, stabilind un nou echilibru în Oceanul Atlantic şi încercând să împiedice orice altă putere
europeană să-şi extindă sfera de influenţă în emisfera vestică. În schimb, Japonia urmărea obţinerea
hegemoniei în Asia de Răsărit, de unde şi constantele confruntări cu Rusia şi China, care aspirau la
acest statut deopotrivă.
2. Colonialismul, care nu este un proces nou al secolului al XIX-lea, el existând după
marile descoperiri geografice. După Congresul de la Viena, însă, el capătă o anvergură mondială,
achiziţiile de noi colonii şi extinderea imperiilor coloniale devin o politică naţională a marilor puteri
europene, care ajung astfel să-şi împartă întregul glob pământesc în prejma Primului Război
Mondial. Colonialismul trebuie înţeles în calitatea sa de factor determinant al relaţiilor
internaţionale ale secolului al XIX-lea, prin intermediul consecinţelor sale imediate: odată ce marile
puteri şi-au extins imperiile coloniale astfel încât să acopere întregul glob pământesc, ele au ajuns să
aibă graniţe comune pretutindeni. Acest lucru a condus la o rivalitate de proporţii între marile
imperii coloniale, mai ales în afara Europei, conflictele izbucnite dezvoltându-se strict la nivel local,
punctual la graniţele dintre colonii. Unii autori, precum Paul Kennedy, consideră colonialismul ca
reprezentând cauza ce a condus la decăderea unor mari puteri precum Marea Britanie sau Franţa,
care şi-au extins imperiile coloniale într-o măsură extrem de mare, deşi beneficiile marginale de pe
urma acestor noi achiziţii teritoriale erau nule sau inferioare costurilor de achiziţie şi de menţinere.
Colonialismul este considerat de mulţi istorici drept principala cauză a primului război mondial.
3. Fragmentarea sistemului internaţional, a început prin procesul de formare de noi
state-naţiuni în Europa Centrală şi de Est, imediat după Viena. El a culminat cu unificarea
Germaniei şi a Italiei. Europa Estică intră în acest proces de formare a statelor-naţiuni, urmând să-l
încheie definitiv abia după terminarea celui de-al doilea război mondial. Balcanii constituie însă una
dintre zonele cu cel mai mare potenţial conflictual, fiind alcătuită dintr-o serie de state mici şi
vulnerabile, aflate la confluenţa dintre Austro-Ungaria, Rusia şi Turcia. Una dintre consecinţele
imediate ale procesului de fragmentare a sistemului internaţional a fost creşterea foarte mare a
numărului actorilor internaţionali, o tendinţă inversă faţă de cea din secolul precedent. Creşterea
numărului de actori ai sistemului a produs o serie de dezechilibre ale sistemului internaţional,
dezechilibre ce au putut fi ulterior constatate şi la nivel sistemic şi care au determinat în cele din
urmă prăbuşirea balanţei puterii.
Împreună, aceşti trei factori au condus la subminarea balanţei de putere menţinute timp de
aproximativ o sută de ani de către marile puteri europene, iar în final a determinat izbucnirea
Primului Război Mondial.