Relatiile internationale intre 1875-1914

Relațiile internaționale dintre Marile Puteri (1814–1919) acoperă perioada de la încheierea

Războaielor Napoleoniene și semnarea înțelegerilor de la Congresul de la Viena până la sfârșitul
Primului Război Mondial și semnarea Tratatelor de pace de la Paris din 1919.

Printre temele importante sunt incluse industrializarea rapidă și creșterea puterii Angliei, Franței
și Germaniei și, mai târziu în această perioadă, Statelor Unite și Japoniei. Acestea au dus la
competiții imperialiste și colonialiste pentru influență ș putere pe scena mondială. Cel mai bun
exemplu al acestora l-a reprezentat lupta pentru Africa de la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Urmările se simt și în zilele noastre. Regatul Unit a înființat o rețea economică care, combinată
cu posesiunile coloniale și Royal Navy, a transformat-o într-o națiune hegemonică, cel puțin
până când poziția sa a fost contestată de Germania. Aceast secol a fost unul de pace relativă, fără
războaie între marile puteri, cu excepția perioadei 1854–1871 și a conflictelor dintre Imperiul
Rus și cel Otoman. La începutul secolului al XX-lea, au izbucnit o serie de războaie în regiunea
Balcanilor. Tensiunile au scăpat de sub control, culminând cu izbucnirea primei conflagrații
mondiale (1914–1918) — un conflict devastator ,care aluat pe toată lumea prin amploare și
urmări și care a avut consecințe pe termen lung.

Diplomația mondială recunoștea în 1814 cinci mari puteri: Franța, Regatul Unit, Imperiul Rus,
Imperiul Austriac (din 1867 Austro-Ungaria) și Prusia (din 1871 Imperiul German). Italia a fost
adăugată acestui grup după Risorgimento. La începutul secolului al XX-lea, în Europa existau
două blocuri politice: Tripla Înțelegere (Franța, Regatul Unit și Rusia) și Tripla Alianță
(Germania, Austria și Italia). Olanda, Belgia, Danemarca, Grecia, Portugalia, Spania, Suedia-
Norvegia și Elveția erau puteri mai mici. România, Serbia și Muntenegru acționau ca state
independente, deși din punct de vedere legal erau încă sub suzeranitatea Imperiului Otoman aflat
în declin, (care avea încă statutul de mare putere).[1] După 1905, marilor puteri li s-au alăturat
două state din afara Europei, Japonia și Statele Unite ale Americii. Marele Război a testat la
maxim capacitățile lor militare, diplimatice, sociale și ecomice.[2] Germania, Austro-Ungaria și
Imperiul Otoman au fost învinse și și-au pierdut statutul de mari puteri și au suferit de asemenea
pierderi teritoriale. Puterile învingătoare – Regatul Unit, Franța, Italia și Japonia – au obținut
locuri permanente în consiliul director al noii Ligi a Națiunilor. Statele Unite, care ar fi trebuit să
fie al cincelea membru permanent, a decis să acționeze independent și nu a devenit membru al
Ligii Națiunilor.
1814–1830: RestauraTie Si reactiune

După înfrângerea lui Napoleon Bonaparte și a Primului Imperiu Francez în 1814, puterile
învingătoare (Regatul Unit, Prusia, Rusia și Austria) au început să facă planuri pentru perioada
postbelică. Tratatul de la Chaumont din martie 1814 a oficilializat deciziile luate până atunci și
care aveau să fie ratificate de mult mai importantul Congres de la Viena din 1814–1815. Acestea
incluedeau înființarea Confederației Germane (care includea Austria, Prusia și teritoriile locuite
de cehi), separarea protectoratelor franceze și anexarea lor la unele state independente,
restaurarea domniei Burbonilor în Spania, includerea în teritoriul Olandei a ceea ce avea să
devină în 1830 Belgia și continuarea subvenționării de către Londra a aliaților englezilor.
Tratatul de la Chaumont, care a unit puterile celei de-a șasea Coaliții în lupta pentru înfrângerea
lui Napoleon, a devenit baza Concertului European, care a asigurat echilibrul puterii pentru
următoarele două decenii.[3][4]

Congresul de la Viena: 1814–1815

Articol principal: Congresul de la Viena.

Congresul de la Viena (1814–1815) a dizolvat construcția napoleoniană și a încercat să

restaureze monarhiile răsturnate de Napoleon, inaugurând o epocă a reacțiunii.[5] Sub
conducerea lui Metternich, premierul Austriei (1809–1848), și a lui Lord Castlereagh, ministrul
de externe al Marii Britanii (1812–1822), Congresul a creat un sistem care să mențină pacea. În
cadrul Concertului Europei (numit și Sistemul Congresului), principalele puteri europene –
Regatul Unit, Rusia, Prusia, Austria și, după 1818, Franța – s-au angajat să se întâlnească în mod
regulat pentru rezolvarea oricăror probleme. Acest plan a fost primul de această natură din istoria
europenană și părea că asigură o cale pentru gestionarea colectivă a afacerilor europene și pentru
apărarea păcii. Concertul Europei, care poate fi considerat un predecesor al Ligii Națiunilor și
ONU, a dispărut în 1823.[6][7]

Congresul a rezolvat Criza polono-saxonă la Viena și problema independenței Greciei la

Laibach. Au avut loc trei mari congrese europene. Congresul de la Aix-la-Chapelle (1818) a pus
capăt ocupației militare a Franței și a redus reparațiile de război de 700 de milioane de franci pe
care trebuia să o plătească aceasta. Împăratul Rusiei a propus formarea unei alianțe complet noi,
care să includă toți semantarii tratatelor de la Viena, care să garanteze suveranitatea, integritatea
teritorială și apărarea guvernării legale al tuturor membrilor acestei noi coaliții. Mai mult, țarul
propunea formarea unei armate internaționale, având ca nucleu armata rusă, susținută financiar
de către toate statele semnatare, gata să intervină în orice țără ar fi fost nevoie. Lordul
Castlereagh a considerat că aceasta ar fi echivalat cu o asociere nedorită față de politicile
reacționare. El era speriat de ideea unei armate rusești mărșăluind prin Europa pentru înnăbușirea
răscoalelor populare. În plus, britanicul era împotriva admiterii în Concert a țărilor mici, care ar
fi creat o atmosferă de confuzie și intrigă. Marea Britanie a refuzat să participe la o asemenea
înțelgere, așa că ideea a fost abandonată. [8]

Celelalte reuniuni s-au dovedit lipsite de sens, pe măsură ce fiecare națiune a realizat că
întâlnirile nu au fost în avantajul lor, iar litigiile nu au fost rezolvate.[9][10][11][12]

Pentru asigurarea unei păci durabile, Concertul European a încercat să mențină un echilibru al
puterii. Până în deceniul al șaptelea al secolului al XIX-lea, frontierele stabilite de Congresul de
la Viena au fost menținute și, mult mai important, a fost acceptată ideea echilibrului de
putere.[13] Din alte puncte de vedere, sitemul Congresului a eșuat până în 1823.[10][14] În
1818, britanicii au decis să nu se implice în afacerile continentale dacă nu le afecta direct
interesele. Ei au respins planul țarului Alexandru I să reprime orice revoluție viitoare. Sistemul
Concertului Europei a eșuat în cele din urmă datorită faptului că obiectivele comune ale marilor
puteri au fost înlocuite treptat de rivalitățile economice și politice în creștere.[9] Artz consideră
că Congresul de la Verona din 1822 „a marcat sfârșitul”.[15] Marile puteri nu s-au întâlnit pentru
restaurarea vechiului sistem în timpul marilor mișcări revoluționare din 1848, care aveau printre
cereri revizuirea frontierelor stabilite prin Congresul de la Viena în conformitate cu interesele
fiecărei națiuni.

Politica britanică

Linia politicii externe britanice a fost stabilită de George Canning (1822–1827), care prevedea
evitarea unei cooperări strânse cu alte puteri. Britanicii, care se bucura de supremația pe mare
datorită Royal Navy și de o bogătie financiară și putere industrială în creștere, și-a clădit politica
exeternă pe ideea că nu trebuie să permită niciunui stat să domine continentul european.
Britanicii urmau să sprijine Imperiul Otoman, care acționa ca un bastion împotriva expansiunii
rusești. Britanicii se opuneau oricărei intervenții care ar fi avut ca scop suprimarea democrației și
erau îngrijorați în mod special de faptul că Franța și Spania plănuiau să înăbușe mișcările pentru
independență din America Latină. Canning a cooperat cu Statele Unite pentru promulgarea
Doctrinei Monroe, de apărare a independenței statelor latino-americane. George Canning avea ca
obiectiv împiedicarea dominației franceze și asigurarea penetrării comercianților britanici pe
noile piețe deschise.[18]
Comerțul de sclavi

Articol principal: Comerțul transatlantic de sclavi.

Un progres important în această perioadă a fost interzicerea comerțului internațional de sclavi.

Începutul a fost făcut de legiuitorii britanici și americani în 1807. Pentru impunerea interzicerii
comerțului cu sclavi, Royal Navy a impus blocada Africii în următoarele decenii, confor
tratatelor negociate sau impuse cu forța de guvernul de la Londra altor state.[19] Ca urmare,
volumul comerțului cu sclavi africani spre Americi a scăzut cu aproximativ 95%. Aproximativ
1.000 de sclavi erau aduși ilegal în SUA, plus alte sute în Cuba și Brazilia. [20] Scalvia a fost
abolită în Imperiul Britanic în 1833, Republica Franceză în 1848, SUA în 1865, iar Brazilia în
1888.[21]

Spania își pierde coloniile

Articol principal: Războaiele de independență ale statelor hispano-americane.

Generalul Simón Bolívar, (1783–1830), conducător al luptei pentru independența Americii

Latine

Spania era în război cu Regatul Unit în perioada 1798 – 1808, iar Royal Navy a reușit să izoleze
coloniile inamicului de metropolă. Comețul a fost preluat de afaceriștii americani și olandezi, ale
căror țări erau neutre în conflict. Coloniile au format guverne temporare sau junte, care acționau
independent de Spania. Între locuitorii de origine hispanică a izbucnit un conflict – o tabără fiind
formată din cei care fuseseră născuți în Spania (numiți și „peninsulares”), cealaltă fiind a celor
care avea origini în Spania, dar se născuseră în Noua Spanie (numiți „criollos” - creolili). Cele
două grupuri au luptat pentru putere, creolii fiind cei care conducerau lupta pentru independență,
pe care aveau să o câștige în cele din urmă. Spania și-a pierdtu toate coloniile din America, cu
excepția Cubei și Puerto Ricoului, ca urmare a unei serii complexe de rebeliuni din perioada
1808 – 1826.[22][23]

Numeroasele mișcări revoluționare din America Latină a permis regiunii să se separeu de

metropolă. O serie de încercări ale Spaniei, prin care a încercat să redobândească controlul
asupra coloniilor, a eșuat, Madridul neprimind sprijinul niciunei puteri europene. Mai mult chiar,
englezii și americanii au acționat împotiva Spaniei prin aplicarea Doctrinei Monroe. Afaceriștii
și bancherii britanici au cucerit o poziție dominantă pe piața latino-americană. În 1824,
armateiele generalului José de San Martín din Argentina și ale lui Simón Bolívar din Venezuela
au înfrânt ultimele forțe spaniole. Spaniolii au fost definitiv înfrânți în Bătălia de la Ayacucho
din sudul Peruului. După pierderea coloniilor, Spania a devenit o putere neînsemantă în afacerile
internaționale. Spania a mai stăpânit pentru o vreme Cuba, a cărei populație a declanșat trei
rebeliuni, culminând cu ultima, la sfârșitul căreia și-a cucerit independența. SUA a intervenit în
favoarea cubanezilro, cerând spaniolilor să declanșeze un proces de reforme, dar Spania a
refuzat. SUA s-a implicat în război în 1898 de partea cubanezilor. După victoria obținută cu
ușurință, SUA a preluat controlul asupra Cubei și i-a proclamat independență. Ca rezultat al
acestui conflict, americanii au preluat controlul asupra coloniilor spaniole Filipine și Guam.[24]
Deși mai stăpânea câteva colonii mici în nordul Africii, rolul Spaniei pe arena internațională a
fost încheiat.

Independența Greciei: 1821–1833

Articole principale: Bătălia de la Navarino și Războiul de Independență al Greciei.

Victoria aliată de la Navarino (1827)

Războiul de Independență al Greciei cel mai important conflict din deceniul al treilea al secolului
al XIX-lea. Marile puteri îi sprijineau pe greci, dar nu doreau ca Imperiul Otoman să fie distrus.
Grecia ar fi trebuit să fie inițial un stat autonom sub suzeranitatea otomană, dar în 1832, după
semnarea tratatului de la Constantinopol, Grecia a fost recunoscut ca un regat complet
independente.[25]

După prima serie de succese, rebelii greci au început să se lupte între ei. Otomanii, cu ajutorul
foarte însemnat al Egiptului, au zdrobit cu cruzime răscoala și i-a pedepsit aspru pe greci. În
Euoropa a crescut simpatia pentru cauza grecilor, în sprijinul cărora militau personalități precum
Lord Byron. În conflict au intervenit marile puteri europene, fiecare având interele proprii în
regiune. Rusia era într-o continuă expansiune pe seama Imperiului Otoman tot mai slăbit.
Ambițiile rusești în regiune erau văzute ca o amenințare geostrategică importantă de către
celelalte puteri europene. Austria se temea că prăbușirea Imperiului Otoman avea să îi
destabilizeze granițele sale sudice. Rusia încerca să pozeze în apărătorul intereselor popoarele
frățești ortodoxe, printre care se numărau și grecii. Guvernul britanic se făcea ecoul sprijinului
puternic de care se bucura poziția grecilor în rândul opiniei publice. Englezii și francezii, care se
temeau de o intervenție unilaterală a Rusiei în sprijinul grecilor, l-au convins pe țar să semneze o
alianță prin care să asigure autonomia Greciei și păstrarea autonomiei Imperiului
Otoman.[26][27]

Puterile europene au căzut de acord în cadrul negocierilor de la Londra din 1827 să ia măsuri
pentru ca să oblige guvernul otoman să ofere autonomia Greciei în cadrul imperiului. Aliații au
execitat presiuni asupra guvernului turc, plasând mai multe escadre navale în Marea Egee.[28]
Victoria navală decisivă a aliaților în Bătălia de la Navarino a distrus puterea militară a
otomanilor și a aliților lor egipteni. Această victorie a salvat de la distrugere tânăra Republică
Elenă. A mai fost nevoie de două intervenții militare – a Rusiei din tipul Războiului Ruso-Turc
din 1828–1829 și a Franței în timpul expediției din Peoloponez pentru ca otomanii să se retragă
definitiv din sudul și centrul Greciei.
„Cei Patru Mari” la Conferința de Pace de la Paris din 1919: David Lloyd George, Vittorio
Emanuele Orlando, Georges Clemenceau și Woodrow Wilson.

Frontierele statelor europene după Congresul de la Viena, 1815

ALDOBRITEI CATALIN-GABRIEL

CLASA A x-a B

An scolar 2019-2020

Proiect istorie

Relatiile internationale intre 1875-1914