Temă bac 8

România şi concertul european; de la „Criza Orientală” la marile

alianţe ale secolului XX

Concertul european şi principiul echilibrului puterilor.

Încă din secolul XVII marile puteri europene au stabilit un principiu de

rezolvare a conflictelor internaţionale numit “principiul echilibrului puterilor”.
Acesta presupunea că schimbările teritoriale trebuia să se facă astfel încât să nu
producă o slăbire sau creştere prea mare a puterii unui stat. Statele care au avut
un rol important în menţinerea acestui sistem în secolul XIX, Marea Britanie,
Rusia, Austria şi Prusia (cel mai puternic stat german) au alcătuit aşa-numitul
Concert european. Acesta a fost creat în 1815, la Congresul de la Viena
(convocat după înfrângerea lui Napoleon).

„Criza orientală” în secolele XVIII-XX. generalităti

„Criza orientală” sau „Chestiunea Orientală”, cum a mai fost numită, a fost o
problemă diplomatică pe care a creat-o criza Imperiului otoman în perioada
cuprinsă între secolul al XVIII-lea şi începutul secolului XX. În 1683 turcii,
care asediau Viena, au fost înfrânţi de o coaliţie de state creştine, punându-se
astfel capăt expansiunii lor. În secolul al XVIII-lea a început o lungă perioadă
de declin a Imperiului otoman, de care încercau să profite marile puteri din
centrul şi estul Europei: Rusia, Austria şi Prusia. Acestea urmăreau să-şi extindă
teritoriile şi influenţa politică în est în dauna turcilor. Între cele patru mari puteri
s-au dus numeroase războaie care s-au desfăşurat de multe ori pe teritoriul
românesc care era ocupat câte o scurtă perioadă de timp de către Rusia sau
Austria.
Rusia s-a considerat apărătoarea ortodocşilor din Imperiul otoman şi mai ales a
popoarelor din Peninsula Balcanică. În secolul al XIX-lea ea a sprijinit lupta de
eliberare a acestor popoare urmărind în acelaşi timp să-şi extindă influenţa
politică asupra lor sau să cucerească noi teritorii. În acest context, Rusia a
contribuit la elaborarea Regulamentelor organice pentru Ţările Române.
Austria (după 1867 Austro-Ungaria) era un concurent al Rusiei în politica de
expansiune în est. Celelalte mari puteri au încercat, conform principiului
echilibrului, să împiedice o prăbuşire totală a Imperiului otoman sau o creştere
prea mare a puterii Rusiei, de aceea toate tratatele internaţionale din secolul
XIX care priveau zona estică a Europei şi Peninsula Balcanică au încercat să
ţină cont de acest aspect. Cu toate acestea, până la începutul secolului XX toate
popoarele din Imperiul otoman au reuşit să se elibereze. Chestiunea orientală s-a
menţinut însă ca o problemă a statelor balcanice (Grecia, Serbia, Muntenegru,
Bulgaria, Albania) care încercau să-şi modifice graniţele în dauna vecinilor sau
aveau probleme pe care le puneau amestecurile de etnii şi religii din cadrul
aceluiaşi stat.

. Politica Principatelor Române şi României în contextul „crizei

orientale”.

În secolul al XVIII-lea, Principatele Române nu aveau o politică externă

proprie, iar domnii fanarioţi au reuşit foarte rar să aibă vreo iniţiativă în acest
domeniu. Ceea ce s-a reuşit a fost doar deschiderea unor consulate străine ale
unor mari puteri (Anglia, Franţa, Rusia, Austria) la Iaşi şi Bucureşti.
Consulatele sunt agenţii diplomatice cu rang mai mic decât ambasadele.
Obiectivele politicii externe au fost formulate de partida naţională (grupare
a boierilor pământeni care luptă pentru drepturile politice ale Principatelor):
creşterea autonomiei, obţinerea independenţei sub protecţia marilor puteri

Dar Ţările Române (aici includem şi Transilvania) au fost grav afectate de Criza
orientală. Războaiele dintre Rusia, Austria şi Turcia au fost frecvente şi s-au
desfăşurat de multe ori pe teritoriile româneşti dar, mai grav, s-au sfârşit adesea
cu împărţirea unor teritorii locuite de români. Principalele conflicte care au adus
modificări teritoriale au fost:

Războiul austro-otoman încheiat cu Pacea de la Karlowitz (1699),

prin care Imperiul otoman recunoaşte trecerea Transilvaniei sub
stăpânirea Imperiului habsburgic (Austria).
Războiul austro-otoman încheiat cu Pacea de la Passarowitz (1718),
prin care Banatul şi Oltenia trec sub stăpânirea Imperiului
habsburgic. Oltenia va fi stăpânită până în 1739, iar Banatul până în
1918.

Războiul ruso-austro-otoman încheiat cu Pacea de la Belgrad (1739),

prin care Oltenia este restituită Ţării Româneşti.

Războiul ruso-otoman încheiat cu Pacea de la Bucureşti (1812), prin

care Basarabia este cedată Rusiei.

Schimbări în statutul internaţional al Principatelor.

Războaiele între Marile Puteri au avut drept consecinţă şi schimbarea statutului

internaţional al Ţărilor Române. Astfel:

în 1774, prin Pacea de la Kuciuk-Kainargi, în urma unui război ruso-

turc, Rusia obţinea dreptul de a interveni pe lângă otomani în
favoarea Principatelor. Acest lucru echivala cu impunerea unui
protectorat. 1775 este cedată Bucovina Imperiului Habsburgic.

În 1826, Imperiul Rus şi Imperiul Otoman semnează pe fondul

Problemei Orientale Convenţia de la Akkerman, ce continea
prevederi pentru spatiul românesc, Prevederi-Imperiul Otoman s-a
obligat să accepte ca domnitorii Moldovei și Țării Românești să fie
aleși de „Sfatul boieresc” din fiecare principat pentru un mandat de
șapte ani. Domnii aleși urmau să fie confirmați de cele două puteri
semnatare. Suspendarea tributului pe doi ani.

Chestiunea Orientală devine o problemă din ce în ce mai acută pentru marile

puteri europene. Pentru principatele române, şi pentru sud-estul Europei începe
o perioadă de intense frământări interne şi de demersuri diplomatice vizând
deţinerea independenţei şi recunoaşterea constiuirii lor ca state suverane.
Tratatul de pace de la Adrianopol dintre Rusia şi I.O a fost semnat la
2/14 septembrie 1829, la Adrianopol (azi Edirne, Turcia) la finele
războiului ruso-turc din 1828-1829, cu implicaţii deosebite asupra
Principatelor Române. Tratatul a fost semnat sub presiunea marilor
puteri, în urma unui război declanşat de Rusia, cu mandat european.
I.O învinsă este nevoită să facă concesiuni importante şi obligată să
slăbească controlul asupra ţărilor româneşti.

Prevederi

Tratatul avea anexat Actul osăbit pentru prinţipaturile Moldova şi

Ţara Românească, care prevedea :Turnu, Giurgiu, Brăila, raialele
turceşti din stânga Dunării sunt restituite Ţării Româneşti; autonomia
administrativă; domni pământeni aleşi pe viaţă; libertatea comerţului
pentru toate produsele; dreptul de navigaţie pe Dunăre cu vase
proprii româneşti şi libera folosire a porturilor româneşti; scutirea de
obligaţia de aprovizionare a Porţii; limitarea dreptului de intervenţie
a Imperiului Otoman în Principate; menţinerea ocupaţiei ruseşti până
la plata despăgubirilor de război de către turci; interdicţia pentru
musulmani de a stăpâni pământuri în Principate.

Acţiuni ale românilor în cadrul „crizei orientale”

Unirea din 1859. Pentru detalii, vedeţi lecţia cu Unirea Principatelor

din capitolul despre modernizare.

Unirea s-a realizat în context internaţional favorabil creat de Războiul

Crimeei (1853-1856) dintre Rusia şi Turcia, pierdut de ruşi. Acest
război a fost unul dintre principalele evenimente ale „crizei orientale”
din secolul al XIX-lea.
 La Congresul de Pace de la Paris (1856) Marile puteri au considerat
că Rusia reprezintă cel mai mare pericol pentru echilibrul de forţe din
Europa. De aceea prevederile acestui document internaţional, inclusiv
cele referitoare la Principate, au urmărit să blocheze ascensiunea
ruşilor: se desfiinţa protectoratul rusesc asupra Principatelor, care
treceau sub garanţia colectivă a celor şapte Mari Puteri şi rămâneau
sub suzeranitatea otomană; Rusia ceda Principatelor trei judeţe din
sudul Basarabiei (Cahul, Ismail şi Bolgrad).
Prevederile Convenţiei de la Paris din 1858, documentul internaţional
unde se accepta o unire parţială a românilor, au fost realizate tot în
spiritul menţinerii echilibrului puterilor în Orient. De această dată se
urmărea ca Imperiul otoman să nu slăbească prea mult prin
pierderea influenţei în spaţiul românesc. Un stat român unitar ar fi fost
mult mai puternic şi mai greu de controlat. Realizarea unirii depline prin efortul
diplomaţiei româneşti a avut, în final, drept consecinţă modificarea echilibrului
de forţe în est deoarece controlul Imperiului otoman asupra spaţiului românesc a
devenit unul simbolic.

Acţiuni ale României în cadrul „crizei orientale” (1877-1913)

1. Războiul de independenţă din 1877-1878

Deşi România devenise un stat modern după 1866, continua să depindă de

Imperiul otoman printr-o vasalitate formală. Consecinţa cea mai neplăcută era
faptul că România nu avea voie să aibă ambasade şi să încheie tratate
internaţionale. Dar diplomaţia românească îşi arătase eficienţa din perioada
domniei lui Alexandru Ioan Cuza, când obţinuse recunoaşterea internaţională a
dublei alegeri, apoi a unirii pe timpul vieţii lui Cuza şi a constituţiei autoritare
din 1864. Tot un succes diplomatic a fost şi instaurarea prinţului străin şi
păstrarea statului unificat după înlăturarea lui Cuza. Toate aceste realizări au
fost obţinute atât prin susţinerea împăratului Franţei, Napoleon al III-lea, cât şi
prin abilitatea negocierilor diplomaţilor şi miniştrilor români. Trebuie remarcat
şi faptul că încă în primele guverne din 1859 a existat funcţia de ministru de
externe, ceea ce arată cât de puţin semnificativă devenise suzeranitatea
otomană.

România a încercat să obţină independenţa pe cale diplomatică, dar

autorităţile otomane erau neclintite pe poziţia lor negativă. În 1876 a
fost o ultimă încercare de acest fel, iniţiată de ministrul de externe
Mihail Kogălniceanu. Atunci a devenit evident că numai calea armelor
a rămas singura soluţie.
Context internaţional favorabil. În 1875 se declanşează o nouă etapă a
„crizei orientale”: în Peninsula Balcanică izbucnesc răscoale ale
bulgarilor şi bosniacilor şi apoi un război al sârbilor pentru
eliberarea de sub stăpânirea Imperiului Otoman. În 1877 Rusia
doreşte să trimită trupe în ajutorul acestor popoare. România
consideră aceste evenimente un prilej favorabil pentru a obţine
independenţa naţională. Diplomaţii români doresc o alianţă cu Rusia.
Între Rusia şi România se încheie o Convenţie militară pe 4/16 aprilie
1877 prin care Rusia poate să treacă armata prin România spre
Balcani, dar se angajează să respecte integritatea teritorială a ţării
noastre şi ca trupele sale să urmeze un traseu prestabilit în drumul
lor spre Imperiul otoman. Ruşii refuză iniţial ajutorul militar al
românilor, de teamă să nu fie nevoiţi să împartă victoria cu alt stat.

Proclamarea independenţei şi desfăşurarea războiului:

La trecerea armatei ruse pe teritoriu României (aprilie 1877), turcii

bombardează localităţile româneşti de la Dunăre: Calafat, Bechet,
Corabia, Giurgiu. Românii bombardează şi ei localităţile turceşti de la
sudul Dunării. Armata română a asigurat traversarea Dunării de către
ruși.

La 9 mai 1877, Parlamentul României proclamă independenţa

naţională, după discursul lui I.C.Brătianu, premier si al lui M
Kogălniceanu, ministru de externe.

Ruşii,ajunsi in S Dunării si care obţinuseră câteva succese militare în

Bulgaria, ajung la Plevna, cea mai importantă fortificaţie a turcilor,
unde sunt pe punctul de a fi înfrânţi.
Plevna era o fortificaţie otomană alcătuită din 14 redute (forturi),
apărată de 50.000 de soldaţi. Ei cer atunci ajutor militar României.
Într-o telegramă cifrată,(19 iulie) marele duce Nicolae s-a adresat
princepelui Carol I cerându-i ajutorul: „Turcii, adunând cele mai mari
mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fusiune,
demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata după
cum dorești. Între Jiu și Corabia demonstrațiunea aceasta este
neapărat necesară pentru înlesnirea mișcărilor mele.” În seara zilei
de 19 iulie, noi unități române au traversat Dunărea, iar artileria de
pe malul stâng al fluviului și-a intensificat bombardamentele. În plus,
Armata Română a fost reorganizată pe 23 iulie în vederea îndeplinirii
noilor sarcini. Astfel, a fost creată Armata de Operațiuni de sub
comanda generalui Alexandru Cernat, (43.414 militari, 7.170 cai, 110
tunuri). Pentru apărarea frontierei dunărene a fost creat Corpul de
observație 11.380 militari, 1.350 cai, 74 tunuri), iar milițiile din
Oltenia au fost mobilizate.

În urma discuțiilor celor două părți, s-a hotărât ca la baza cooperării

să fie pusă respectarea unității de comandă a armatei române, iar la
Plevna să se constituie o singură grupare ruso-română numită
„Armata de vest”, pusă sub comanda principelui Carol I. Până pe 25
august, trei divizii române s-au alăturat Armatei de vest. În această zi,
consiliul de război aliat a hotărât ca să fie lansat un al treilea asalt
asupra Plevnei pe 30 august 1877.Din cauza pierdrilor mari se
impune o nouă tactică, asediul.

După 2 luni de asediu, Plevna este cucerită (noiembrie) de către

români şi ruşi. Urmează şi alte victorii ale armatei române (la Rahova,
Smârdan şi Vidin). Osman Pașa a refuzat oferta aliată de capitulare. În
schimb, în condițiile crizei de muniție, alimente și furaje,
comandamentul otoman a hotărât părăsirea Plevnei și retragerea
spre Sofia. În noaptea de 27 – 28 noiembrie, otomanii au încercat să
părăsească Plevna la adăpostul întunericului și ceței După acest
moment a urmat o avalanșă de evenimente, care au culminat cu
capitularea necondiționată a lui Osman Pașa în fața colonelului Mihail
Cerchez.
 Gruparea otomană, care a capitulat în frunte cu Osman Pasa a mai
numărat 10 generali, peste 130 de ofițeri superiori, 2.000 de ofițeri
inferiori și aproximativ 40.000 de soldați. Au fost capturate peste 70
de tunuri și un mare număr de arme de infanterie.Războiul se încheie
în februarie 1878, prin înfrângerea turcilor de către trupele ruso-
române. La încheierea războiului Rusia doreşte să obţină 3 judeţe
româneşti din sudul Basarabiei, de aceea izbucneşte un conflict
diplomatic între ea şi România.

Tratatele de pace de la San Stefano şi Berlin (1878). În urma

războiului, se încheie mai întâi un tratat de pace la San Stefano, unde
doar Rusia şi Imperiul otoman participă la discuţii. În urma acestui
trata Rusia obţine o influenţă prea mare în Balcani, de aceea restul
marilor puteri nu îl acceptă. Marile puteri europene solicită reluarea
discuţiilor la Berlin. Tratatul de la Berlin Aici au participat Germania,
Marea Britanie, Austro-Ungaria, Italia, Rusia şi Imperiul otoman,
pentru ca marile puteri să arbitreze încheierea conflictului. Ţara
noastră a trimis o delegaţie condusă de I. C. Brătianu şi M.
Kogălniceanu. La Congresul de la Berlin, care s-a deschis la 1/13 iunie
1878, puterile occidentale au revizuit tratatul de la San Stefano
pentru a micşora influenţa Rusiei in Europa de Sud-Est. Dar ele au
lăsat în mare masură intacte prevederile referitoare la România, pe
care nu o acceptaseră membră a Congresului.

Tratatul final, semnat la 1/13 iulie, recunoştea independenţa

României, dar punea două condiţii: eliminarea tuturor restricţiilor
religioase în exercitarea drepturilor politice şi civile cuprinse în
articolul 7 al Constituţiei din 1866 şi acceptarea retrocedării sudului
Basarabiei către Rusia. În compensaţie, România urma să primească
Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea până la linia trasă de la est
de Silistra, pe Dunăre, până la Mangalia, pe coasta Mării Negre. Pentru
România, rezultatul cel mai important al Congresului de la Berlin a
fost evident recunoaşterea independenţei. Ea a rupt în cele urmă
legătura juridică, care durase timp de patru secole, cu Imperiul
otoman.
Deşi după 1829 suzeranitatea otomană în mare masură nominală,
încetarea ei oficială a dat un impuls puternic sentimentului de
mândrie naţională. Practic, obţinerea independenţei a permis
politicienilor şi intelectualilor români să-şi îndrepte atenţia asupra
desăvârşirii naţiunii. Totuşi, în ciuda entuziasmului momentului, ei au
rămas realişti. Recunoscând limitele independenţei, au înţeles că o
ţară mică, care urmărea obiective de politică externă limitate şi
dezvoltarea unei economii naţionale prospere, nu îşi putea permite să
ignore interesele marilor puteri, iar dacă o făcea, acest lucru nu era
decât în detrimentul său. O consecinţă logică a independenţei a fost
proclamarea României ca regat şi a lui Carol ca rege, la 14/26 martie
1881.

Politica externă a României: 1878-1914

După ce i-a fost recunoscută independenţa de stat în 1878, România a

putut să stabilească relaţii diplomatice cu alte state deschizându-şi
primele reprezentanţe diplomatice în capitalele europene. Astfel ţara
noastră a stabilit relaţii cu Austro-Ungaria, Rusia, Turcia, Germania
sau Italia promovând eficient acţiunile de politică externă în
conformitate cu interesele sale politice şi economice.

La sfârşitul secolului al XIX-lea şi la inceputul celui următor România

a trebuit să ţină seama de raporturile dintre marile puteri. In
condiţiile în care relaţiile cu Rusia s-au deteriorat după războiul de
independenţă România s-a apropiat de Germania şi Austro-Ungaria,
devenind membră a Triplei Alianţe(Austro-Ungaria, Germania, Italia)
în 1883. Acest acord a rămas secret, fiind cunoscut doar de principalii
oameni politici. Pe termen scurt, aderarea Romaniei la Tripla Alianţă
a avut un efect benefic, întrucât a scos România din izolarea
diplomatică şi a asigurat securitatea externă a tânărului stat
independent. Pe termen lung însă, această alianţă era în contradicţie
cu interesul legat de desăvârşirea unităţii naţionale a românilor.
Situaţia din Peninsula Balcanică a continuat să rămână tensionată şi la începutul
secolului XX, interesele strategice ale marilor puteri în zonă conducând la
izbucnirea unor noi conflicte în zonă, cele două războaie balcanice, primul,
izbucnit în toamna anului 1912 opunând Bulgaria, Serbia, Grecia şi Muntenegru
Turciei repede depăşită de raportul de forţe. Tratatul de la Londra parând ca a
rezolvat, cel puţin deocamdată, problemele. Neînţelegerile dintre aliaţi s-au
manifestat însă repede, mai ales datorită pretenţiilor exagerate ale Bulgariei,
ceea ce a determinat o acţiune comună a foştilor aliaţi, la care s-au adăugat
Turcia şi România. Al doilea război balcanic izbucnește la 30 iunie 1913
când Bulgaria, fără declarații de război, își atacă foștii aliați. Cu
acordul Franței și Rusiei, guvernul român ordonă mobilizarea
armatei la 3 iulie și dă aviz de intrare pe teritoriul Bulgariei la 10
iulie, fapt ce constituia o respingere publică a alianței cu monarhia
dualistă. Această acțiune a fost privită cu ostilitate în cercurile politice
vieneze, dar pentru a nu pierde de tot România, ele vor accepta unele
schimbări teritoriale în favoarea României, iar pe de altă parte dorea
oprirea conflictului balcanic pentru a evita răspândirea lui, astfel că
România devine factorul determinant în a convinge statele
beligerante să înceteze ostilitățile. La 22 iulie România acceptă un
armistițiu, deoarece politicienii români considerau că războiul
trebuia să mențină echilibrul de forțe în Balcani, iar nu să distrugă
Bulgaria.

Tratative au loc la București – în acest fel se recunoștea poziția de

garant al României în aceste crize – și la care au participat doar
reprezentanții țărilor beligerante. Prin Pacea de la Bucuresti din 10
august 1913, frontiera româno-bulgară devine linia Turtucaia-Balcic,
România anexează cele două judeţe din sudul Dobrogei, Bulgaria
pierde mare parte a teritoriilor cucerite în primul război balcanic și
pierde ieșirea la Marea Egee. Acest fapt a determinat tensionarea
relaţiilor cu Bulgaria aliata Austro-Ungariei în Balcani.

Participarea României la Primul Război Mondial -Primul Război

Mondial (1914-1919), a izbucnit din cauza conflictelor de interese,
atât economice cât și politice, ale marilor puteri ale vremii.

Pretextul care a declanșat însă războiul l-a constituit atentatul de la

Sarajevo (28 iunie 1914), când un tânăr student sârb, pe nume Gavrilo
Princip, l-a asasinat pe moștenitorul tronului Austro-Ungariei,
arhiducele Franz Ferdinand și pe soția acestuia.
În urma acestui incident Austro-Ungaria a adresat Serbiei un
ultimatum, ale cărui condiții nu puteau fi acceptate, iar pe 28 iulie,
Austro-Ungaria declară război Serbiei.

În aceste condiții Marile Puteri au trecut de o parte sau de cealaltă a

celor două state aflate în dispută, hotărând mobilizarea. Astfel s-au
creat cele două tabere combatante: Tripla Înțelegere (Antanta)
formată din Franța, Marea Britanie și Rusia, la care s-a adăugat Belgia,
care fusese invadată de trupele germane, iar de cealaltă parte erau
Puterile Centrale (Tripla Alianță) – Germania și Austro-Ungaria.

Îndată după declararea războiului, Austro-Ungaria a trecut la presiuni

diplomatice asupra guvernului român, spre a determina România să
intre în război alături de Puterile Centrale conform Tratatului de
Alianță din 1883 (tratatul obliga România să intre în război alături de
aliații săi numai în cazul în care aceștia ar fi fost atacați, ceea ce nu era
cazul). Dorinței regelui Carol I, ce vroia să-și respecte angajamentul
prin tratatul semnat, și demersurilor stăruitoare ale ministrului
Austro-Ungar la București pentru intrarea în război, i s-a opus cu
hotărâre primul ministru Ion I. C. Brătianu. Acesta inițiase, de mai
mult timp, reorientarea politicii externe românești în sensul
intereselor împlinirii idealului național al unității statale. Ideea
intrării imediate în război de partea Puterilor Centrale – susținută de
Carol - mai era sprijinită doar de liderul conservatorilor Petre P. Carp.
La Consiliul de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, la care au participat regele
Carol I, membrii guvernului, foști prim-miniștrii și conducătorii principalelor
partide politice – a fost stabilită poziția oficială a României față de război .
Deși legată de Imperiul Austro-Ungar printr-un tratat secret de
alianță, din 1883, România alege să se declare neutră la izbucnirea
ostilităților, în iulie 1914, prevalându-se de interpretarea clauzelor
relative la „casus foederis”. Dând dovadă de înțelepciune, oamenii politici
participanți la acest Consiliu, în acord cu dorințele opiniei publice, au adoptat
formula unei neutralități tranzitorii, a expectativei armate, care corespundea
intereselor neamului. Așa cum fusese proclamată, neutralitatea era o soluție
provizorie, o etapă necesară pe calea încheierii alianței cu Antanta, care
promitea sprijinul pentru împlinirea opțiunii naționale de unire la România a
teritoriilor românești din Imperiul Austro-Ungar (Transilvania, Banatul,
Bucovina).După moartea regelui Carol I, survenită la 27 sept./10 oct 1914, a
urmat la tron principele moștenitor Ferdinand, nepotul de frate, care a continuat
aceeași politică de neutralitate. Ferdinand I, dându-și seama care este adevăratul
interes al poporului român, el fiind născut și crescut în Germania, devine mai
român decât mulți români și hotărăște, în august 1916, să intre în război
împotriva propriei sale patrii de origine. Un rol de seamă în acest sens l-a avut și
regina Maria, britanică și rusoaică la origine, și adeptă prin convingere a alianței
cu puterile Antantei.În anii neutralității (1914-1916), Ion I. C. Brătianu după
lungi și dificile tratative, în cele din urmă, s-a ajuns la încheierea a două
convenții cu Antanta – Convenția politică și Convenția Militară. La 4/17 august
1916, în mare secret, reprezentanții diplomatici la București ai Franței, Marii
Britanii, Rusiei și Italiei, pe de o parte, și primul ministru Ion I.C. Brătianu, pe
de cealaltă parte au semnat cele două convenții care stipulau condițiile intrării
României în război. Cele două convenții prevedeau recunoașterea dreptului
României de a-și alipi teritoriile locuite de români din Imperiul Autro-Ungar,
garantau integritatea României din acel timp. În schimb, România se angajase
să declare război Austro-Ungariei până la 15/28 august cel mai târziu, iar Rusia
să întreprindă o puternică ofensivă, pentru a facilita intrarea armatei române în
război.

Consiliul de Coroană român a aprobat oficial tratatul și a declarat război Austro-

Ungariei la 14/27 august 1916, astfel România intra în Primul Război
Mondial.Armata română, deși slab înarmată, insuficient dotată cu tehnică de
luptă modernă, lipsită de experiența marilor confruntări – în raport cu adversarul
care acumulase 2 ani de experiență concretă în luptă – totuși dornică să
elibereze provinciile românești, atacă pe toată lungimea arcului carpatic
obiectivele germano-austo-ungare, infiltrându-se în Transilvania și Bucovina,
ocupând ca centre mai importante Brașovul și Făgărașul. După primul șoc,
Puterile Centrale dau replica contraatacând pe frontul principal din Transilvania
sub conducerea generalului Falkenhayn, în timp ce feldmareșalul August von
Mackensen ataca din sud în fruntea unor unități germano-bulgaro-turce.

Cu tot eroismul armatei române, Puterile Centrale reușesc să ocupe 2/3 din
teritoriul țării, inclusiv Bucureștiul (la 23 nov./6 dec 1916). România, deși
pierduse aproape o treime din efectivele mobilizate în august 1916, va continua
să lupte în Moldova, dând dovadă de un eroism fără seamăn.
Înainte de a fi ocupată capitala, familia regală și miniștri au fost evacuați de la
București la Iași, care devine capitala României și oraș al ,,rezistenței până la
capăt’’.

După înfrângerea din 20 nov./3 dec. 1916, s-a decis retragerea generală a
armatei române pe Siret, pentru a se evita, pe cât posibil, pierderi mari.
Atingând linia Siretului, frontul s-a stabilizat. Retragerea în Moldova, a creat
probleme deosebit de grave. În afară de faptul că teritoriul ocupat a fost supus
de către inamic unui regim de teroare și unui jaf fără margini, românii au fost
constrânși să incedieze câmpurile petroliere și rafinăriile.

În iarna și primăvara anului 1917, în Moldova, s-a desfășurat o activitate intensă

pentru reorganizarea armatei române și refacerea capacității ei de luptă. În
condiții dificile, când o mare parte din teritoriul țării era ocupat de inamic, când
bolile molipsitoare făceau ravagii în rândurile populației civile și ale unităților
militare, opera de renaștere a armatei române a necesitat uriașe eforturi și
sacrificii. O contribuție importantă la reorganizarea și instrucția superioară a
armatei noastre au adus-o și ofițerii din misiunea franceză, condusă de generalul
Henri Mathias Berthelot. Paralel cu procesul de reorganizare și înzestrare a
unităților s-a continuat instruirea trupelor și a cadrelor de comandă, urmărindu-
se însușirea noilor metode și procedee de luptă, precum și mânuirea noului
armament din dotare (mitraliere, grenade, puști-mitralieră etc.). Printr-un
suprem efort al întregii națiuni s-a reușit ca, într-o perioada relativ scurtă,
armata română să-și schimbe complet înfățișarea. Războiul s-a reluat pe frontul
din Moldova, în iulie 1917, când generalul Alexandru Averescu a pornit
ofensiva de lângă Mărăști. Între 24 iulie – 1 august 1917, Armata a II-a română
și Armata a IV-a rusă, în zona Mărăști, reușesc spargerea frontului german.

La 24 iulie/6 august 1917, mareșalul von Mackensen a lansat, la rândul său, o

ofensivă puternică al cărei obiectiv era să dea o lovitură decisivă armatelor
română și rusă și să oblige România să iasă din război. Luptele îndârjite au atins
punctual culminant la 6/19 august, la Mărășești, când armata română a oprit
înaintarea trupelor austriece și germane și a pus capăt ofensivei acestora la
porțile Moldovei.
În 26 iulie 1917, la două zile după declanșarea bătăliei de la Mărășești, inamicul
a trecut la ofensivă și în valea Oituzului, atacând pozițiile Armatei a II-a
române. Cele mai dramatice momente ale bătăliei au fost atacul Cireșoaiei (30
iulie) și lupta de la Coșna (7 și 9 august), care încheie victorios pentru armata
română, bătălia de la Oituz. Aici a căzut la datorie, luptând cu o singură mână,
aruncătorul de grenade, caporalul Constantin Mușat. Rezistența de la Oituz a
împiedicat trupele germane-austro-ungare să pătrundă spre zona carboniferă și
petroliferă de pe Valea Trotușului. Victoriile armatei române din vara lui 1917
au avut un puternic ecou în întreaga lume, fiind apreciate ca unele din cele mai
importante ale aliaților împotriva Puterilor Centrale.

Între timp s-a ivit un nou pericol deoarece criza din Rusia s-a agravat (după ce
în martie 1917 regimul țarist fusese înlăturat). La sfârșitul verii lui 1917,
evenimentele revoluționare din Rusia amenințau să dezorganizeze frontul de
luptă și să submineze stabilitatea socială și politică din Moldova. În condițiile
loviturii bolșevice din octombrie 1917 și a adoptării ,,Decretului Păcii’’ de către
noul guvern, care a avut drept urmare încheierea armistițiului cu Puterile
Centrale și începerea tratativelor de pace, Frontul de est s-a prăbușit. Ieșirea
Rusiei din război implica și ieșirea României.

În ziua de 26 nov./9 dec 1917, se încheie la Focșani armistițiul dintre România

și Puterile Centrale, cu toată opoziția Aliaților occidentali. Încheierea Păcii de la
Brest-Litovsk, între Rusia Sovietică și Puterile Centrale (la 27 ian./9 febr.1918),
urmată de pacea cu Ucraina și de ocuparea teritoriilor rusești și ucrainiene de
către armatele austro-germane, tăia României orice posibilitate de a mai primi
ajutor din afară. Orice rezistență echivala cu o catastrofă militară.

Forțată de aceste împrejurări, România a fost nevoită să accepte începerea

tratativelor de pace cu Puterile Centrale, întrucât nu exista nici o soluție viabilă.
La 20 febr./5 martie 1918, se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace
între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22
martie, tratativele în vederea încheierii păcii. Pacea de la București (semnată la
24 aprilie/7 mai 1918), un adevărat dictat, a impus României condiții
înrobitoare: România trebuia să retrocedeze Dobrogea de sud (zisă "Cadrilater")
și să cedeze o parte a Dobrogei de nord (la sud de linia Rasova-Agigea)
Bulgariei, care reanexase deja "Cadrilaterul" în decembrie 1916; restul
Dobrogei, între noua graniță bulgară-română și Brațul Sfântu Gheorghe, era
cedat de către România Puterilor Centrale; România urma să cedeze Austro-
Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați; România concesiona pe
90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere, prin două societăți petroliere;
șantierele navale intrau în stăpânirea statului german; dreptul Germaniei și al
Austro-Ungariei de control al navigației pe Dunăre Regele Ferdinand I
refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze tratatul, care nu a
mai avut când să fie aplicat, grație victoriilor Aliaților pe Frontul de Vest. În
aceste condiții are loc remobilizarea generală a armatei române la 28 oct./10
nov. 1918, când regele Ferdinand I a ordonat armatei să reintre în război și, la 1
decembrie 1918, a intrat în București în fruntea trupelor. Ostilitățile dintre cele
două mari grupări combatante au încetat după semnarea, la 11 noiembrie 1918,
a Armistițiului de la Compiègne. Tratatul de armistițiu între Antantă și
Germania a pus capăt primului război mondial pe Frontul de Vest.

Reintrarea armatei române în război și victoria Aliaților asupra Puterilor

Centrale au facilitat procesul întregirii statale inițiat de forurile de conducere ale
provinciilor istorice aflate sub dominația directă a Monarhiei Austro-Ungare.

Prăbuşirea Imperiilor Austro-Ungar şi Rus a favorizat alipirea Basarabiei,

Bucovinei şi Transilvaniei la România. România a continuat războiul şi după
încheierea primei conflagraţii mondiale. In condiţiile în care în Ungaria s-a
instaurat un regim comunist condus de Bela Kun, care urmărea să păstreze
graniţele statului maghiar armata română a pornit ofensiva ocupând Budapesta
în august 1919 lichidând regimul comunist din Ungaria.
Diplomaţia românească în perioada interbelică

În ianuarie 1919 începe la Paris Conferinţa de Pace la care participă

atât statele învingătoare cât şi cele învinse.. Au participat 27 de state,
printre care și România. Conferința avea ca scop elaborarea și
semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepția
Rusiei, atunci în plin război civil) și cele învinse în Primul Război
Mondial. Președintele Conferinței a fost proclamat delegatul Franței,
țară gazdă : Georges Clemenceau. Șeful delegației române a fost
primul ministru Ion I. C. Brătianu (până la demisia din fruntea
delegației române, la 12 septembrie 1919, va fi inlocuit cu A.Vaida
Voievod). Deşi România se găsea după terminarea războiului în
tabăra învingătorilor, tratativele de pace au fost foarte dificile.Prim-
ministrul României, Ion I. C. Bratianu, a refuzat să semneze ,,tratatul
minorităţilor’’ şi pe cel cu Austria deoarece acestea aduceau atingere
suveranităţii naţionale. Tratatele dintre Puterile Aliate și statele învinse
au fost semnate după cum urmează: cu Germania, la Versailles, la 28,
iunie 1919, Cu Austria, la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919 .Este
recunoscută apartenenta Bucovinei la România . Cu Bulgaria, la Neuilly,
la 27 noiembrie 1919: Cu România, era menținut hotarul din 1916; cu
Ungaria, la Trianon, la 4 iunie 1920, Prin acest document, Ungaria
recunoștea realitățile rezultate în urma războiului, inclusiv unirea
Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu Vechiul Regat
(articolele 27, 45, 46, 47, 74); cu Imperiul Otoman, la Sévres, la 10
august 1920: prin tratatul de la Sévres, Anglia, Franța și Italia deveneau
stăpânii Imperiului Otoman, dispunând de căi strategice, de control asupra
bogățiilor țării și de finanțe, astfel, sultanul nu mai avea nici o autoritate ,acest
tratat era atât de defavorabil, încât a provocat în Turcia mișcarea naționalistă
condusă de Mustafa Kemal Atatürk, care a condus la prăbușirea imperiului,
proclamarea republicii și expulzarea tuturor ortodocșilor din Turcia asiatică,
oficializate printr-un nou tratat semnat în 1923, la Lausanne. Tratatele de la
Saint-Germain și de la Trianon, conforme celui de-al 10-lea din cele 14
puncte ale președintelui Wilson, au oficializat întregirea României,
ale cărei noi frontiere au fost trasate de o comisie condusă de
geograful francez Emmanuel de Martonne. S-a hotărât și înființarea
unui organism internațional menit să apere pacea și să preîntâmpine
izbucnirea unui nou război: Liga Națiunilor, cu sediul la Geneva.Este
ptoclamat principiul autodeterminării popoarelor.
Dupa încheierea Conferinţei de Pace de la Paris, Europa a fost pusă în
faţa unor noi raporturi de putere, care au confirmat schimbările
teritoriale de pe harta politică a continentului. În acest cadru nou,
România a urmărit încheierea unor alianţe politico-militare, reluarea
relaţiilor cu foştii adversari de război precum şi o activizare a
diplomaţiei la scară europeană.

Din iniţiativa ministrului de externe român, Take Ionescu, în anul

1921 s-au semnat o convenţie politică şi una militară cu Polonia.

Tot în 1921 a fost creată prima alianţă regională în Europa: Mica

Înţelegere sau Mica Antantă formată din România, Cehoslovacia şi
Yugoslavia. Formată în 1920, Mica Înţelegere a avut ca scop
menţinerea integrităţii teritoriale a celor trei state, în faţa
pretenţiilor revizioniste ale Ungariei şi a tendinţelor restauratoare
ale Habsburgilor. Construită pe principii democratice, a fost efectiv a
cincea putere europeană şi a avut un pronunţat caracter federal. Încă
de la începutul activităţii, organizaţia a încercat să atragă în interiorul
său Polonia şi Grecia. Mica Înţelegere devenise un punct de atracţie
pentru statele mici. Cele trei state au luat de la bun început măsuri
rapide şi concrete pentru a crea o zonă central europeană, aşa cum şi-
au propus încă din 1918, dar pentru atingerea acestui scop era
esenţial ca cele trei state să acţioneze în mod unitar. Principalul
obstacol îl reprezentau cercurile revanşarde din Ungaria, Germania şi
Italia, care doreau desfiinţarea Micii Înţelegeri. Aceasta urmărea să
promoveze cooperarea între statele semnatare pe baza respectării
graniţelor stabilite prin tratate.

Pentru stângerea relaţiilor cu Franta şi Marea Britanie, România a

semnat în 1926 cu Franţa un tratat de alianţă care prevedea
consultări reciproce între cele două state în caz de atac neprovocat, în
schimb Marea Britanie nu a luat în calcul posibilitatea încheierii unei
alianţe cu România. Un alt tratat a fost semnat de România în 1926 cu
Italia. Acesta prevedea acordarea de ajutor reciproc în caz de atac din
partea altui stat, dar în scurt timp a devenit inoperant deoarece Italia
a recunoscut şi a încurajat pretenţiile revizioniste ale Ungariei.
În perioada interbelică, personalitatea dominantă în politica externă
românească a fost Nicolae Titulescu în mai multe rânduri ministru de
externe şi preşedinte al Societăţii Naţiunilor în 1930 şi 1931 Anii 30
marchează ascensiunea Germaniei naziste care a adoptat ca politică
de stat revizionismul. În aceste condiţii România a acţionat pentru
crearea unui sistem de alianţe de securitate colectivă, care să apere
pacea în Europa. Se crează Înţelegerea Balcanică (1934). Înțelegerea
Balcanică a fost o alianță formată pe 9 februarie 1934, la Atena, de
către Iugoslavia, România, Grecia și Turcia (fostul Bloc Balcanic) cu un
caracter defensiv, în cazul izbucnirii unui război, țările aliate își
puteau apăra granițele. Era prin urmare în armonie cu Mica
Înțelegere. Ideea principală a acestor înțelegeri a fost de a crea o
alianță a Balcanilor, țările din acest spațiu fiind o zonă tampon între
Rusia si Vest. Ele doreau să își poata apară granițele împotriva
oricărui inamic. Singura țară ce nu a participat la aceste alianțe a fost
Bulgaria, care deși nu era o putere, cu o armata mică, avea mari
pretenții teritoriale. Evenimentele din cadrul celui de-al doilea război
mondial au dus la dezintegrarea Înțelegerii Balcanice.

Diplomatia românească este preocupatăde relatiile cu Rusia si după

mai multe runde de negocieri româno-sovietice, în 1936 Titulescu
împreună cu ministrul de externe sovietic Maksim Litvinov, au
încheiat un protocol privind pactul de neagresiune dintre România şi
URSS care ar fi însemnat recunoaşterea apartenenţei Basarabiei la
România dar demiterea sa din funcţia de ministru de externe a fost
pretextul folosit de sovietici pentru a nu semna pactul de asistenţă
mutuală cu ţara noastră.

Politica de forţă promovată de Germania a condus la dezmembrarea

Cehoslovaciei (Acordurile de la Munchen – 1938) şi la dispariţia Micii
Înţelegeri. În noua situaţie internaţională, România intra din ce în ce
mai mult în orbita Reich-ului hitlerist, fiind obligată să semneze un
acord economic dezavantajos cu Germania la 23 martie 1939.Inaintea
inceperii celui de-al doilea război mondial a fost semnat Tratatul
Ribbentrop-Molotov, care prin actele aditionale secrete reimpărteau
Europa intre Germania si URSS, România intrând in sfera sovietică.

România 1940-1944

În vara anului 1940, prin ultimatumul și dictatele consecutive

pactului Hitler-Stalin, România este silită să cedeze Uniunii Sovietice:
Bucovina de Nord, Ținutul Herței și Basarabia; În 22 iunie 1940, cu
doar câteva zile mai înainte ca URSS să-și prezinte ultimatumul,
Franța capitulase, iar Regatul Unit își retrăsese ultimele trupe din
Europa, ceea ce făcea ca toate garanțiile de securitate date României
de cele două puteri vestice să-și piardă orice valoare. Pe 28 iunie
1940, România a primit un ultimatum din partea Uniunii Sovietice,
prin care se cerea evacuarea administrației civile și a armatei române
de pe teritoriul dintre Prut și Nistru, cunoscut ca Basarabia, și din
partea nordică a regiunii Bucovina. În cazul în care retragerea nu s-ar
fi făcut în termenul impus de patru zile, România era amenințată
invazia.Din cauza presiunilor conjugate ruso-germane venite de la
Moscova și de la Berlin, administrația și armata română s-au retras
pentru a evita războiul. Decizia a fost luată in Consiliul de Coroană. În
cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS
Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul
Bucovinei au fost alipite la RSS Ucraineană.Ungariei: Transilvania de
Nord, iar Bulgariei: Dobrogea de Sud (la sud de linia Ostrov-Vama
Veche); a redobândit Transilvania de Nord prin Tratatul de la Paris
din 1947;

Dictatul de la Viena (cunoscut și ca Al doilea arbitraj de la Viena) a

fost un act internațional încheiat la 30 august 1940, prin care
România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din
teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste si 2.609.000
locuitori Acest act a fost impus de Germania Nazistă și Italia fascistă în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj”. În
dimineața zilei de 30 august 1940 Consiliul de Coroană convocat de
regele Carol al II-lea a admis arbitrajul cu majoritate de voturi .
Consecinte -Germania nazistă a fost principalul beneficiar al
Dictatului de la Viena prin faptul că a câștigat suportul militar
simultan al Ungariei și României. Cele două țări au aderat la pactul
Tripartit în noiembrie 1940.

Prin Tratatul de la Craiova de la 7 septembrie este cedat Bulgariei, ca

urmare indirectă a presiunilor politice germane asupra guvernului
român, va fi cedat Cadrilaterul. Procesul de evacuare a populației din
Cadrilater a avut loc între 20 septembrie 1940 și 1 octombrie 1940.
Cedările teritoriale au dus la abdicarea regelui Carol II pe 5
septembrie 1940, (in septembrie 1940, Ion Antonescu a fost numit
prin Decret Regal de Carol al II-lea prim-ministru, însărcinat cu
formarea unui guvern de uniune națională. Generalul Antonescu le-a
propus țărăniștilor și liberalilor să colaboreze la guvernare, însă
aceștia au refuzat),iar pe plan extern, la aderarea României la Pactul
Tripartit, 23 noiembrie 1940.

Participarea României la război

Pe 22 iunie 1941, unități ale armatelor germană și română au început

campania din est împotriva Uniunii Sovietice, prima operațiune
numindu-se „Operațiunea München”, de recucerire a Basarabiei și
Bucovinei. Armata Română a început lupta împotriva forțelor
sovietice în dimineața zilei de 22 iunie 1941, pe un front cuprins între
munții Bucovinei și Marea Neagră. Înaintarea a fost, însă, inegală și cu
mult în urma succeselor armatelor germane pe alte fronturi. La 27
iulie 1941, Hitler îi trimite lui Antonescu un mesaj de felicitare pentru
eliberarea Basarabiei și Bucovinei și îi cere să treacă Nistrul și să ia
sub supraveghere teritoriul dintre Nistru și Bug. Antonescu a hotărât
să treacă Nistrul cu speranța că Hitler va face dreptate românilor în
problema Ardealului. Astfel că la scrisoarea trimisă de Hitler în 27
iulie, răspunde afirmativ la 31 iulie, arătându-și totodată și
încrederea în “justiția pe care Führerul cancelar Adolf Hitler o va face
poporului român și drepturilor statornice seculare, misiunii sale din
Carpați, de la Dunăre și de la Marea Neagră”. În anii 1941 și 1942,
unitățile române, operând sub comandament general german, au luat
parte la bătăliile din Crimeea, Caucaz, la Cotul Donului și Stalingrad.
La pierderile generale de 130.000 militari morți, răniți și dispăruți în
anul 1941, s-au adăugat marile pierderi ale Armatei a 3-a la cotul
Donului și ale Armatei a 4-a în Stepa Calmucă, la sfârșitul anului 1942
și începutul anului 1943, ridicâdu-se la 182.441 militari.

Începând cu 1944, economia României era în pragul colapsului

datorită cheltuielilor de război, iar resentimentul împotriva
„bocancului german“ a crescut în rândul celor care în primă fază au
sprijinit alianța cu Germania. Regele Mihai, care, inițial, nu s-a
implicat efectiv în politica României, a fost atras să colaboreze cu
liderii partidelor opoziționiste. La 23 august 1944 Regele Mihai și-a
dat acordul pentru înlăturarea prin forță a mareșalului Antonescu.

La 12 septembrie 1944, o delegatie română semnează la Moscova

armistitiul cu Natiunile Unite.România participă la războiul impotriva
Germaniei, după 23 august 1944. La 25 octombrie, sunt eliberate
ultimele localități românești: Carei și Satu-Mare. România participă la
eliberarea Ungariei și Cehoslovaciei, mobilizând pentru aceasta cca.
567.000 de soldați. Cele mai grele lupte s-au dat în asediul Budapestei
și în Munții Tatra, ele fiind soldate cu mari pierderi de vieți omenești.
Cele 260 de zile de participare la războiul antihitlerist se încheie la 12
mai 1945, lăsând loc întăririi influenței sovietice în România.