Analiza

politicii externe a României

Ciuf Bogdan Andrei

Studii de securitate, AN III, ID

Tema de control nr. 1

1
 Principalele obiective ale diplomației românești în secolul al XIX –
lea

Între secolele XIV și XIX, în perioada de dominație a Imperiului Otoman din

Europa de Sud-Est, românii au urmat o cale de dezvoltare distinctă de ceea a vecinilor lor de
la Sud de Dunăre. Prin tratatele încheiate cu sultanul, Moldova și Țara Românească și-au
păstrat autonomia poilitică și structurile economice și sociale și au continuat să evolueze
diferit de comunităţile ortodoxe de la sud de Dunăre. Recunoscînd suzeranitatea Sultanului
şi plătind un tribut anual, românii au evitat ocuparea de către armatele otomane şi
islamizarea la care fuseseră supuse teritoriile slave din Sud. Domnitorii Moldovei şi Ţării
Româneşti au menţinut chiar relaţii cu ţări străine, o încălcare evidentă a statutului lor de
vasalitate. Sultanul îi trata pe domnitorii români ca pe nişte simpli dregători, ce puteau fi
numiţi şi eliminați după bunul său plac.

La începutul secolului al XIX, principatele erau încă conduse de regimul

fanariot, care se caracteriza prin amestecul crescînd în treburile interne ale Principatelor şi
printr-o secătuire a resurselor economice.

Evenimentele din cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (războiul

ruso-turc încheiat cu tratatul de la Kuciuk-Kainargi, un tratat rușinos pentru sultan) a marcat
începutul unui proces prin care Principatele Române au dobîndit în cele din urmă
recunoaşterea de către Marile Puteri că formau componente distincte, ale „Chestiunii
orientale”. Conducătorii români erau convinşi că un astfel de statut era esenţial pentru
recîştigarea autonomiei şi pentru dobîndirea independenţei. Ei şi-au îndreptat eforturile spre
internaţionalizarea a ceea ce a ajuns să fie cunoscută în diplomaţie, după 1800, sub numele
de „Chestiunea românească".

Perspectivele de succes ale românilor nu păreau prea promiţătoare și nici o

mare putere nu considera Principatele mai mult decât nişte instrumente pentru atingerea
unor obiective mai largi în alte părţi ale Europei şi în Mediterana de Răsărit. Rusia era cea
mai agresivă întărindu-și poziţia în Principate prin Tratatul de la Iaşi (1792) a permis Rusiei
să anexeze teritoriul dintre Bug şi Nistru, Tratatul de la Bucureşti (1812) a recunoscut Rusiei
anexarea Moldovei dintre Prut şi Nistru, Tratatul de la Adrianopol (1829) i-a acordat Rusiei
un protectorat efectiv asupra Principatelor ce va dura pînă la Războiul Crimeii.

2
 După 1821, o dată cu incheierea regimului fanariot, fiii boierilor care
studiaseră şi călătoriseră în Europa căutau cu înfrigurare să extindă contactele cu Franţa şi cu
Marea Britanie. Admirau Franţa ca apărătoare a drepturilor omului şi a naţiunilor oprimate,
şi considerau Anglia drept un model al guvernării constituţionale, a statului de drept.
Simţeau o înrudire specială cu Franţa „latină" şi cunoşteau mai bine cultura şi limba
franceză decît cea engleză.

Primăvara anului 1848 părea să ofere intelectualilor şi oamenilor politici

români ocazia mult aşteptată de a scăpa de tutela otomanilor şi a ruşilor. În Tara
Românească liberalii au format, între iunie şi septembrie 1848, un guvern provizoriu, care
promitea largi drepturi politice şi civile, şi au preconizat un sistem economic care să
încurajeze activitatea industrială şi comercială şi să facă dreptate tărănimii. Ei s-au
concentrat asupra afirmării statutului de naţiune de sine stătătoare. Cele mai importante
obiectivele a lor erau abolirea protectoratului rus şi recunoaşterea autonomiei Principatelor
de către Poartă, ambele fiind premisele necesare Unirii şi Independenţei. Ei aspirau la
realizarea unei Românii mai mari, care să-i includă pe românii din Imperiul Habsburgic şi
cel Ţarist, în acest scop au promovat contactele cu intelectualii români din afara
Principatelor, îndeosebi din Transilvania.

Revoluţia din Europa Centrală în primăvara şi vara anului 1848 i-a îndemnat
pe intelectualii români din Transilvania să pornească o campanie proprie pentru a dobândi
recunoaşterea populaţiei lor ca naţiune autonomă. Din vara anului 1848 până în august 1849,
energiile lor au fost absorbite de o luptă cu liberalii şi naţionaliştii maghiari în vederea
apărării autonomiei naţionale şi identităţii etnice. încercările paşoptiştilor din Ţara
Românească din vara anului 1849 de a-i reconcilia pe maghiari şi români, pentru a întări
apărarea statutului de naţiune de sine stătătoare şi a liberalismului împotriva
conservatorismului, au fost sortite eşecului. În septembrie 1848, țarul rus şi-a trimis trupele
în Ţara Românească. Acestea au ocupat Bucureştii şi au dizolvat guvernul provizoriu,
punînd capăt scurtului experiment românesc de liberalism. Ţara Românească şi Moldova
serveau drept zonă de aşteptare, pentru armata rusă, în vederea intervenţiei în Ungaria şi
Transilvania. În iunie 1849 armatele ruseşti au trecut graniţa şi în august au obligat să
capituleze principalele forţe ale armatelor întrunite ungare, spulberînd speranţele române de
dobîndire a autonomiei în Transilvania. Eşecul revoluţiei a lăsat nerezolvate două probleme
fundamentale ale făuririi naţiunii române — Unirea Principatelor şi Independenţa. În decurs
de un deceniu, paşoptiştii aveau să realizeze recunoaşterea de facto a uneia cât şi a celeilalte

3
de către Marile Puteri. Unioniştii români şi-au susţinut fară încetare cauza, dar moderaţi de
experienţa revoluţiei, au folosit tactul în tratativele cu Marile Puteri.

Criza relaţiilor internaţionale de la începutul anilor 1850, care a dus la

Războiul Crimeii, a oferit unioniştilor deschiderea căutată. Cu toate că Marile Puteri erau
hotărîte să rezolve, ca de obicei, după cum credeau ele mai bine, problemele otomane şi
chestiunile auxiliare, cîteva dintre ele au găsit aspiraţiile românilor surprinzător de
concordante cu propriile lor obiective în regiune. Franţa, în mod special, s-a dovedit plină de
înţelegere faţă de ideea unei mai mari autonomii a Principatelor mai ales ca mijloc de lărgire
a influenţei ei în Răsărit. Pînă şi Rusia socotea că ar fi avantajos să sprijine Unirea
Principatelor, pentru a despărţi Franţa de aliaţii ei din timpul războiului. Marea Britanie, la
rîndul ei, a acceptat iniţial ideea unirii, ca o piedică în calea expansiunii Rusiei în Imperiul
Otoman, dar mai apoi a început să o privească cu răceală, dat fiind că o Românie unită ar fi
servit mai curînd intereselor franceze decît celor britanice. Două Puteri care fuseseră
consecvent ostile oricărei schimbări semnificative în statutul Principatelor s-au arătat
neclintite în opoziţia lor faţă de lărgirea autonomiei şi faţă de Unire. Guvernul otoman
insista asupra menţinerii drepturilor suzerane ale Porţii, în timp ce oficialităţile austriece
priveau orice consolidare a Principatelor ca un obstacol în calea pătrunderii politice şi
economice a Austriei şi mai adînc la Dunărea de Jos şi ca o incitare la activitate naţionalistă
a populaţiei româneşti ce locuia în propriul ei imperiu.

Prin Tratatul de la Paris din 1856, care a pus capăt Războiului Crimeii,
puterile au subscris la două cerinţe exprimate de mult timp de către intelectualii şi
politicienii români. În primul rînd, au aşezat Moldova şi Ţara Românească sub protecţia lor
colectivă, descurajînd prin aceasta vreo intervenţie viitoare rusă şi otomană şi cerînd
Austriei să-şi retragă armata de ocupaţie aflată acolo din 1854 şi, în al doilea rînd, au
recunoscut dreptul românilor înşişi de a avea un cuvînt de spus în legătură cu stabilirea
formei de guvemămînt. Oferindu-li-se o astfel de ocazie, majoritatea românilor n-au mai
lăsat nici un dubiu în privinţa dorinţei lor de unire şi independenţă, iar puterile (Austria şi
Imperiul Otoman, fară tragere de inimă) au reacţionat prin promulgarea aşa-numitei
Convenţii de la Paris din 1858. Acest document, menit să servească drept lege fundamentală
pentru Principate, a indicat modul în care românii trebuiau să se guverneze de aici înainte. A
recunoscut, de asemenea, suzeranitatea Porţii, dar, în momentul acela, toate statele
semnatare ale înţelegerii ştiau că prerogativele care îi mai rămăseseră — perceperea unui
tribut anual şi învestirea domnitorilor — deveniseră simple formalităţi. Convenţia de la Paris

4
conţinea un motiv de dezamăgire majoră pentru români: nu spunea nici un cuvînt despre
Unirea Principatelor, dar unioniştii au luat lucrurile în propriile lor mâini.

La începutul anului 1859, exercitîndu-şi dreptul acordat de Convenţia de la

Paris de a-şi alege propriii lor domnitori, aceştia au ales una şi aceeaşi persoană, pe
Alexandru Ioan Cuza, în fiecare dintre cele două Principate. Marile puteri au acceptat tacit
faptul împlinit, iar Cuza însuşi a desăvîrşit unirea administrativă a Principatelor în 1861. În
timpul domniei sale, Cuza a încercat să dea Principatelor Române instituţii politice şi
economice modeme.

În timpul domniei lui Cuza apăruseră două grupări largi de intelectuali şi de

politicieni — liberalii şi conservatorii. Liberalii susţineau extinderea drepturilor politice şi a
libertăţilor civile, sprijineau industria şi aveau ca model de urmat țătile din Vestul Europei.
Conservatorii insistau asupra autorităţii claselor avute, care, după părerea lor, erau singurele
în stare să asigure ordinea şi stabilitatea, având ca prioritate agricultura şi respingînd
modelul occidental. România epocii lui Cuza a rămas o ţară preponderent rurală. Agricultura
era baza economiei ţării şi, cu toate că suprafaţa agricolă şi producţia au crescut de la
începutul secolului, structura ei a rămas în esenţă neschimbată. Noua guvernare naţională
instaurată de Cuza a început să-şi asume responsabilitatea pentru modelarea unei politici
economice avantajoase pentru români, iar atragerea treptată a ţării în sfera economică
europeană promitea să zdruncine structurile existente.

Apariția statului național român modern, ca urmare a unirii Principatelor a

făcut posibilă construirea unei clase politice care să urmărească pe plan extern interesele
noului stat,. Chiar dacă din punct de vedere al dreptului internațional Principatele Unite erau
în continuare sub suzeranitatea Imperiului otoman, elitele politice de la București au avut în
vedere emanciparea deplină.

Apariţia instituţiei care avea ca principal obiectiv reglementarea legăturilor

externe ale tânărului stat a impulsionat eforturile de emancipare politică şi de dobândire a
unui statut internaţional, care să impună România drept stat suveran. La aceasta se adaugă
aducerea pe tronul Principatelor Unite a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, după
detronarea lui Cuza, în februarie 1866. Elita politică românească punea în aplicare una dintre
hotărârile Adunărilor ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi: aducerea pe tron a unui principe străin
dintr-o familie domnitoare a Europei. În aceste condiţii, obţinerea independenţei de stat
devenea o prioritate a societăţii româneşti, iar oamenii politici români, atât cei de orientare

5
liberală, cât şi cei de orientare conservatoare, alături de principele Carol, au căutat
mijloacele care să arate puterilor europene dorinţa românilor, în aşteptarea unui moment
internaţional favorabil, aşa cum se întâmplase şi la 1856, care să facă posibilă obţinerea
independenţei.

Această situaţie s-a produs în 1877, când a izbucnit un nou război ruso-
otoman din dorinţa Imperiului rus de a da lovitura de graţie vechiului rival şi de a-l scoate
din Europa, dar şi pentru a-şi lua revanşa faţă de înfrângerea categorică din Războiul
Crimeii. Fiind învinsă la începutul campaniei pe frontul din Balcani, Rusia a solicitat
participarea armatei române, condusă de principele Carol.

Aliaţii au repurtat victoria, iar Congresul de pace de la Berlin a ratificat, în

iulie 1878, Tratatul de pace prin care se recunoştea independenţa României. O recunoaşterea
condiţionată de modificarea unui articol din Constituţie, referitor la acordarea cetăţeniei, de
acceptarea unor schimburi de teritorii (Dobrogea pentru sudul Basarabiei, anexat de Rusia)
şi de răscumpărarea acţiunilor companiei germane care construise căile ferate în România.
Pe plan internaţional, independenţa era confirmată imediat de Imperiul otoman şi de Austro-
Ungaria, la care se adaugă Imperiul rus şi Italia. Până în 1880, vor confirma celelalte mari
puteri (Franţa, Marea Britanie şi Germania), precum şi alte state europene mai mici.

Ca urmare a acestui fapt, România se proclama regat la 14/26 martie 1881, iar
principele domnitor lua titlul de Carol I, rege al tuturor românilor.

Printr-o lege votată de Parlament, reprezentanţele diplomatice ale României

erau ridicate la rang de legaţii, cu atribuţii de reprezentare, economice şi juridice. Acestea
erau în număr de zece, astfel: în capitalele Belgiei, Franţei, Germaniei, Greciei, Imperiului
austro-ungar, Imperiului otoman, Imperiului rus, Italiei, Marii Britanii şi Serbiei. Li s-a
adăugat o Agenţie diplomatică la Sofia. Personalul diplomatic era format din trimişi
extraordinari şi miniştri plenipotenţiari, secretari de legaţie şi ataşaţi.1

În ceea ce priveşte politica externă, România se afla în faţa unei probleme.

Deşi independent, regatul se afla într-o situaţie delicată datorită lipsei unor garanţii de
securitate care să-i garanteze statutul şi integritatea teritorială. România se simţea
abandonată de Marile Puteri vest Europene și lasată la cheremul Rusiei, cu care avea un
diferend teritorial. Pericolul rus a constituit una dintre temele majore ale acţiunilor de
politică externă ale României, cel puţin până în 1914, iar încercarea de a neutraliza
1
„150 de ani de diplomaţie românească modernă (1862 - 2012) | Ministry of Foreign Affairs”,
https://www.mae.ro/node/15028.
6
ameninţarea rusă a determinat o apropiere de Austro-Ungaria şi Germania. Austro-Ungaria
şi România aveau interese comune la nivel european, mai bine spus, aveau un inamic
comun, Rusia, iar lungimea graniţei dintre cele trei state putea juca un rol important în
scenariile privitoare la un posibil conflict armat, luat în calcul atât la Bucureşti, cât şi la
Viena. În plus, orientarea României către Germania s-a datorat nu atât faptului că regele
Carol I făcea parte din familia Hohenzollern, ci, mai ales, realităţii că după zdrobirea Franţei
la Sedan şi abdicarea împăratului Napoleon al III-lea, Germania rămăsese prima putere pe
continent. Politica externă a Marii Britanii, „spendida izolare”, ceea ce însemna
neimplicarea într-un sistem de tratate pe continent, dar atenta observare a politicii europene,
făcea ca România să aibă o singură variantă de urmat în politica sa externă. Astfel, la 30
octombrie 1883, România semna un tratat defensiv de alianţă cu Austro-Ungaria, la care
Germania s-a racordat în aceeaşi zi.2

Un tratat care, la insistențele cancelarului german Otto von Bismarck, a

rămas secret. România dispunea astfel de un aliat puternic, care îi garanta, în secret,
independența și suzeranitatea. Politica externă, susţinută de un corp diplomatic
profesionalizat, după model occidental, a oferit mijloacele politice de care, factorii de
decizie de la Bucureşti au avut nevoie pentru a pune în practică şi a susţine interesele
generale ale societăţii româneşti.

Iată de ce politica externă a României după 1883 şi până la izbucnirea

primului război mondial, în 1914, s-a construit pe baza principiilor elaborate şi convenite cu
partenerii europeni din cadrul Triplei Alianţe.

Bibliografie:

„150 de ani de diplomaţie românească modernă (1862 - 2012) | Ministry of Foreign Affairs”,
https://www.mae.ro/node/15028.

Hitghins, Keith, George G Potra, și Răzdolescu, Delia.

România 1866 – 1947, București: Humanitas, 2013

2
„150 de ani de diplomaţie românească modernă (1862 - 2012) | Ministry of Foreign Affairs”.
7