Liceul Teologic Romano-Catolic „Gerhardinum”

Fanarioții și regimul vasalității otomane – de

la cooperare la ostilitate.

Coordonator: prof. Manciu Marian-Eduard Candidat: Oprean Iasmina

Amalia
Clasa a-XII-a A

Timișoara
2024

1
 Lupta antiotomană a constituit o încercare relativ constantă de consolidare a statelor
medievale românești și o tendință a acestora de a-și afirma politica de independență vis-a-vis de
Înalta Poartă. Deși situația internă a Țărilor Române în secolul al XVII-lea și al XVIII-lea era
una destul de instabilă prin prisma faptului că trebuiau din nou să accepte suzeranitatea otomană,
ele reușesc să își păstreze propriile instituții, pe care le dezvoltă de-a lungul secolelor, domnii și
principii fiind cei care stabilesc un sistem de alianțe, menit să solidarizeze cu țările vecine și nu
numai în fața pericolului extern. Istoria acestei perioade este caracterizată de factorii politici
internaționali care vor influența evoluția politică a Țărilor Române. Unul dintre principalii factori
fiind suzeranitatea impusă de către Imperiul Otoman.

„Epoca fanariotă” nu trebuie asociată cu o perioadă de decădere în toate domeniile vieții

românești. Ea a însemnat și o evoluție, pe lângă aspectele negative impuse odată cu aceasta.
Motivul pentru care am ales spre prezentare acestă perioadă este pentru a înțelege mai bine
situația Principatelor, dilema care se ridică odată cu implementarea regimului fanariot și de
asemenea, diferența dintre un „pașlâc turcesc” și un ținut care se află sub protectoratul Porții
Otomane.

Regimul politic și economic al dominației otomane în secolul al XVII-lea, a fost

fructificat în urma victoriei otomane de la Stănilești/Prut, din 1711, în conflictul cu Rusia țaristă,
de partea căreia s-a declarat vădit domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir, în timp ce, cel
muntean, Constantin Brâncoveanu a așteptat rezultatul confruntări dintre Poartă și Rusia țaristă
(Mircea Mușat * Ion Ardeleanu 1983, 185). Acestă luptă a fost urmată de instituirea regimului
fanariot (1711 în Moldova, 1716 în Muntenia) ce a agravat simțitor situația politică și social-
economică a celor două principate. Cele mai însemnate caracteristici ale acestui regim impus de
Înalta Poartă, au fost reprezentate de numirea făcută direct de Poartă a domitorilor din cele două
principate, mărind astfel obligațiile Moldovei și Munteniei fața de aceasta. Domnii fanarioți erau
originari inițial din Grecia, provenind din familiile bizantine rămase la Constantinopol după
căderea imperiului de răsărit. Aceștia, începând cu secolul al XVII-lea se bucură de trecere la
curtea sultanului, care mai apoi le va aduce numerose beneficii și în final obținerea scaunului
domnesc.

2
 La începutul secolului al XVIII-lea, statutul politic al Țăriilor Române cunoaște
numerose modificări, astfel că prin instaurarea domniilor fanariote se urmărea un dublu obiectiv:
asigurarea fidelității față de sistemul Porții, un alt obiectiv pe care Înalta Poartă îl urmărea fiind
posibilitatea exploatării economice a resurselor acestor principate. Deși Țările Române se aflau
sub suzeranitate otomană, ele aveau totuși parte de un regim privilegiat, menținându-și astfel
instituțiile interne, structura socială și economică creată până în acel moment. Dominația
otomană în acestă periodă a fost una indirectă, ea exercitându-și puterea prin intermediul
instituțiilor autohtone. Explicațiile pentru care Țara Românească, Moldova, mai apoi și
Transilvania, au cunoscut o guvernare autohtonă și nu au fost transformate în pașlâc, guvernate
fiind mai apoi de administratorii turci, sunt variate, fiind reprezentate de opiniile și analizele
diferiților istorici. O explicație originală a fost formulată în prioada interbelică de către istoricul
Petre P. Panaitescu: „turcii ar fi constatat faptul că ținuturile administrate de ei sărăciseră în
scurtă vreme, nemaiputând fi folosite ca surse de aprovizionare a împărăției și în special a
Capitalei, Constantinopol. În vreme ce Țările Române, care erau conduse de o guvernare
autohtonă, fapt care a dus la asigurarea cu grâne a Constantinopolului, punând un monopol
asupra exportului”. (Neagu Djuvara 2019, 210).

Anii 1711-1716 sunt, în general, o etapă marcată de întreruperi ale evoluției normale a
societății românești, datorită eșuării lui Dimitrie Cantemir de a recâștiga independența Moldovei
și agravării conflictelor interne din Țara Românescă. Numirea fraților Nicolae și Ioan
Mavrocordat de către Poartă, fără consultarea opiniei boierilor, deschide seria domnilor
funcționari ai imperiului. ( A.D. Xenopol, 1929, 9-20, 44-47). Sub conducerea lor, Țările Române
sunt coduse de o biocrație de origine greacă.

Primii domni Mavrocordați au fost mai întâi mari dragomani, pentru a fi apoi numiți de
Poartă voievozi în Țara Românească sau Moldova, astfel creîndu-se o regulă: fanariotul
ambițios, care visa să ajungă domn în țările române, știa că trebuie să ajungă întâi mare-
dragoman.

Războaiele austro-ruso-turce au reprezentat un factor decisiv pentru înțelegerea stării

economice precare ce s-a instalat datorită instaurării regimului fanariot; domnia lui Nicolae
Mavrocordat în Țara Românească a fost întreruptă de pătrunderea austriacă, aceștia declarând
din nou război turcilor în anul 1716, ei fiind convinși de faptul că vor putea să își măreasca

3
avantajele câștigate în cadrul păcii de la Karlowitz, din 1699. Războiul s-a încheiat în favoarea
austriecilor, care au învins indubitabil armata otomană. Pacea s-a încheiat la Passarowitz în 1718.
Prin această pace Austria anexează Serbia și Belgradul, Banatul Timișoarei și toată Oltenia
(Petre P. Panaitescu 1990, 227). Între anii 1768-1774, are loc un nou război ruso- turc, care este
încheiat cu pacea de la Kuciuk- Kainardji. Ca urmare a acestui conflict rușii obțin libera de
navigație în Marea Neagră. Boierii români se folosesc de împrejurări ca să înainteze rapoarte
politice la Sankt-Petersburg, cu o serie de revendicări care sunt precursoare ale programului
politic propriu: revenirea la domni pământeni etc.(Neagu Djuvara 2019, 220)

În timpul domniilor fanariote se pot distinge două perioade semnificative: prima fiind
de la sfârșitul domniei lui Dimitrie Cantemir (1711) până la războiul ruso-otoman, iar a doua
perioadă începând cu terminarea acestui război, până la revoluția condusă de Tudor Vladimirescu
(1821). Domiile fanariote au însemnat, per ansamblu, o decădere a puterii domnești, o
subordonare față de Poartă, dar, în același timp au constituit și o epocă reformatoare pe plan
politic și social, care încerca să se plieze după nevoile sociale europene: o parte a domnilor
fanarioți au încercat să amelioreze organizarea internă a Principatelor, având ca scop
consolidarea clasei politice cât și asigurarea exploatării resurselor celor două țări.(Hadrian
Daicoviciu 1996, 171).

Cultura românească în epoca fanariotă se află într-o decădere din cauza înstrăinării
de caracterul latin al societății române. Marea literatură istorică a cronicarilor secolului al XVIII-
lea, dispare aproape în întregime, accentul căzând pe dezinteresul față de lărgirea orizontului
cultural. Singurul istoric mai însemnat, care s-a evidențiat prin redactarea de scrieri istorice este
banul Mihail Cantacuzino, care în timpul exilului său voluntar face o descriere politică a ambelor
Principate, precum și prezentarea genealogiei familiei Cantacuzino. De asemenea, în cadrul
epocii fanariote se dezvoltă treptat influența culturii franceze, adusă de profesorii francezi din
mediile boierești. Mulți emigranți goniți de revoluția franceză își găsiseră un adăpost în țările
române, răspândind astfel cultura lor și pe meleagurile noastre (Neagu Djuvara 2019, 222).

Sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului următor se caracterizează în

istoria noastră, prin fenomene economice, sociale, politice și culturale care afirmă criza, apusul
societății medievale. Pe acest font se remarcă o puternică criză a domniilor fanariote și a
regimului habsburgic, dar și o dezvoltare – începând din zorii secolului al XIX-lea – a conștiinței

4
naționale a românilor, care a ridicat pe o treaptă superioară lupta pentru unitatea statală. Preluând
obiectivele fundamentale ale răscoalei lui Horea, care afirma după cum arată Nicolae Bălcescu:
„drepturile nației române și programul politic și social al revoluției viitoare”(Mircea Mușat * Ion
Ardeleanu 1983, 230), s-a înfăptuit răscoala din rândul țăranilor, în fruntea ei fiind un țăran din
Gorj, Tudor Vladimirescu, care și-a organizat acțiunea în primul rând pe forțele de bază ale
poporului român, pe masele țărănești și orășenești. La 23 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu a
lansat la Padeș prima lui proclamație către locuitorii Țări Românești prin care îi cheamă să vină
să constituie: „Adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara” cu arme sau „cu furci
de fier și cu lănci” (A. Oțetea, 1971, 52). Rezonanța acestei proclamații a fost imediată și uriașă
în rândul țăranilor.

Revoluția de la 1821, a fost una cu caracter incipient național, la început îndreptată

împotriva Imperiului Otoman, care încălcase prevederile prevăzute în Capitulații. În urma
atingerii acestui obiectiv se spera, în prelungirea programului revoluționar, continuarea luptei
împotriva imperiilor vecine. Programul politic al acestei revoluții, formulate încă în Proclamația
de la Padeș și în Proclamațiile de la București, evidențiază ideea respectării vechilor înțelegeri
realizate între Principatele Române și Poartă. Proclamația include și o justificare a revoluției,
afirmând dreptul inalienabil al națiunii de a înlocui cu forța o autoritate a cărei justificare nu
provine de la ea (A. Oțetea, Op. Cit, 204).

Evenimentele revoluționare de la 1821 au cuprins, într-o formă sau alta, toate

teritoriile locuite de români. În timp ce în Țara Românescă, Tudor Vladimirescu reinstaura
domnia pământeană după mai mult de un veac de vasalitate și încălcare a drepturiilor statale de
către Poarta Otomană, în Moldova aveau loc mișcări naționale și sociale, care au avut ca rezultat
înlăturarea forțată a unor reprezentanți ai administrației impuse de otomani, pion principal pentru
reinstaurarea și în acest principat a domniei pământene. Deși prin Revoluția de la 1821 nu s-au
finalizat obiectivele sociale și naționale propuse, ea nu a fost zadarnică. Principala ei consecință
imediată a fost abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene, adică rectificarea
prejudiciilor adoptate odată cu instaurarea regimului impus de Poartă. Înlocuirea domniilor
fanariote cu domni pământeni n-a reprezentat o simplă schimbare, ci o adevărată revoluție, care a
eliberat Muntenia și Moldova de vasalitatea financiar-politică față de Fanar și față de Poartă,
creând condiții propice pentru stabilirea și dezvoltarea vieții economice, sociale și culturale.

5
 Luptele revoluționare, care au adoptat numeroase forme, au continuat în țările
române aproape fără întrerupere și după 1821. Aceste frământări reflectau dorința poporului
român de a înlătura asuprirea socială, feudală cât și dominația străină, de a recuceri drepturile
naționale, de a făuri – în final – un stat național modern, independent și unitar.

Prin cele prezentate mai sus, putem susține faptul că în pofida tuturor impasurilor
istoriei nimeni și nimic nu a putut curma ascensiunea societății românești spre înfăptuirea țelului
unității naționale și statale. Rareori putem observa în istoria Europei un popor care să fi făcut
atâtea sacrificii pentru păstrarea ființei naționale și de stat, dar care să fi intrat în epoca modernă
ca stat unit, o dată cu cele mai multe state din continent.

ANEXE

Țările române în 1718 după pierderea vremelnică

a Olteniei.

Nicolae Mavrocordat, domn al Țări Românești și al Moldovei după

cum arată și stemele principatelor din medalionul de sub portret

6
 SURSE

Bibliografie:

Neagu Djuvara, 2019 „O scurtă istorie ilustrată a României” , București, Humanitas.

Mircea Mușat * Ion Ardeleanu, 1983 „De La Statul Geto-Dac La Statul Român Unitar”,
București, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Petre P. Panaitescu, 1990, „Istoria Românilor”, București, Editura Didactică și Pedagogică,

București.

Hadrian Daicoviciu, 1996 „Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluția din
1821”, București, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București.

Gheorghe I. Brătianu, 1980, „Tradiția istorică despre întemeierea statelor Românești”,

București, Editura Eminescu.

Webografie:

https://th.bing.com/th/id/OIP.CI3z58cy4e8sLdZpWrq1iQAAAA?rs=1&pid=ImgDetMain
Accesat în data de 19.03.2024 la ora 20:12

https://framemark.vam.ac.uk/collections/2008BV6719/full/735,/0/default.jpg Accesat în data de

20.03.2024 la ora 10:33

https://stiripentrucopii.com/wp-content/uploads/2019/06/Passarowitz-1.jpg Accesat în data de

23.03.2024 la ora 22:30