Regimul Fanariot in

Moldova si Tara
Romaneasca
De Agafita Mihaela
01 Despre
Fanarioti 03 Caracteristici
Actiunile asupra
02 principatelor
Romanae
04 Urmari
 Despre Fanarioti

Fanarioții sau grecii
fanarioți erau membri ai
familiilor
aristocratice grecești care
locuiau în
cartierul Fanari. Acesta era
principalul cartier al grecilor
din Constantinopol, unde se afla
și sediul Patriarhie Ecumenic a
Constantinopolului.
Actiunea asupra principatelor (influenta lor pana la 1711)
Atenția fanarioților s-a concentrat atât pe ocuparea celor mai bune posturi pe care le putea oferi imperiul, cât și
pe ocuparea tronurilor din Moldova și Muntenia, care erau încă țări bogate și, chiar mai important, se bucurau de un
statut de autonomie. Mulți greci au găsit un teren propice afacerilor lor în Principatele Române, mult mai avantajos
prin comparație cu cel din Turcia și cu dificultățile pe care le întâmpinau negustorii în Imperiul Otoman, la fel ca și
un teren de afirmare a puterii lor politice crescânde. Mulți dintre fanarioți au intrat în rândurile boierimii muntene și
moldovenești prin alianțe matrimoniale.
Deși toate sursele sunt de acord că anul 1711 este momentul
oficial în care eroziunea graduală a instituțiilor tradiționale a
atins stadiul final, caracteristici care sunt proprii perioadei
fanariote s-au făcut simțite de cu mult timp înainte. Sultanii
otomani au făcut presiuni pentru alegerea domnilor de-a lungul
mai multor secole, chiar din secolul al XV-lea, iar nobilii greci
sau levantini au concurat cu boierii români locali încă de la
începutul secolului al XVI-lea. Domnitori precum Dumitrașcu
Cantacuzino în Moldova și Gheorghe Duca în Muntenia, ambii
aleși în 1673, și-au predat familiile întregi, nu doar pe unii dintre
membri anume aleși, ca zălog la Constantinopol. 
Actiunea asupra principatelor (anii 1711 - 1715)
Schimbarea clară de politică față de cele două principate a fost determinată de faptul că, deși
autonome, ele intraseră într-o perioadă de continui hărțuieli cu otomanii, datorată nesupunerii
principilor pământeni, legați din ce în ce mai mult de Imperiul Rus, odată cu venirea la putere a
împăratului Petru cel Mare și de prezența încurajatoare pentru rebeli a Habsburgilor pe frontiera
Munților Carpați. Nesupunerea domnilor locali a devenit din ce în ce mai primejdioasă pentru turci,
care acum trebuiau să lupte și cu promisiunea dată de Imperiul Rus, cea mai mare putere ortodoxă a
vremii, de protecția a populației românești ortodoxe. Această promisiune a devenit evidentă odată cu a
doua urcare pe tronul Moldovei a lui Mihai Racoviță, care a încercat să scape de jugul otoman cu
ajutorul împăratului Petru cel Mare. Racoviță a fost înlocuit cu Nicolae Mavrocordat, fanariot aflat la
a doua domnie în Moldova, după ce fusese primul fanariot care domnise în Muntenia, unde îl
înlocuise pe Ștefan Cantacuzino.
Un moment crucial în politica Imperiului Otoman față de Principatele Dunărene a fost războiul
ruso-turc din 1710-1713, în timpul căruia Dimitrie Cantemir s-a aliat cu Rusia. După înfrângerea
suferită de ruși, Cantemir a fost silit să plece în exil, iar turcii au hotărât să nu mai permită alegerea
domnilor, ci au trecut la numirea lor, la început în Moldova și la scurtă vreme și în Muntenia.
 Caracteristici ale Regimului
Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane,
cât și de ambițiile domnitorilor, care fiind conștienți de statutul lor fragil, căutau să-și plătească creditorii cât mai
repede, după care încercau să se îmbogățească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a satisface nevoile crescânde
ale Porții și pentru a-și asigura beneficii personale, domnitorii fanarioți au inițiat politici dure de taxare a populației,
adusă rapid în stare de sărăcie lucie.
Efectele dezastruoase ale domniilor unora dintre fanarioți au fost în contrast cu realizările și proiectele altora, ca
în cazul domniilor lui Constantin Mavrocordat sau a lui Alexandru Ipsilanti, care a încercat să reformeze legislația
și să introducă salarizarea funcționarilor publici, într-un efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor
sume exagerate pentru întreținerea administratorilor .
După Tratatul de la Kuciuk-Kainargi, Rusia a primit dreptul să intervină în favoarea supușilor otomani de religie
ortodoxă, iar presiunile politice otomane au început să fie mai puțin eficiente. Poarta a fost obligată să facă unele
concesii, dacă dorea să păstreze controlul economic și strategic asupra celor două principate: tratatul oprea orice
creștere viitoare a tributului și, între 1774 și 1830, obligațiile fiscale ale celor două principate au scăzut de la 50.000
la 20.000 guldeni pentru Muntenia și la doar 3.100 guldeni pentru Moldova.
Boierii au început campanii de înaintări de petiții împotriva domnitorilor. Deși unele erau adresate Porții sau
autorităților Imperiului Habsburgic, cea mai mare parte a lor cereau intervenția Rusiei. În timp ce reclamațiile vizau
cazuri reale sau imaginare de corupție politică sau de abuzuri, petițiile erau ilustrarea conservatorismului
semnatarilor. 
 Urmarile
Rolul jucat de domnitorii fanarioți în revoltele grecilor de după 1820 și haosul provocat de mișcarea Filikí
Eteria în Moldova și Muntenia, ca și insurecția condusă de Tudor Vladimirescu în 1821, au dus la încetarea numirii
de domnitori din rândul familiilor fanariote.
În primăvara anului 1822, de la București și Iași au
fost trimise delegații pentru a cere Înaltei Poarți domni
pământeni. Această acțiune a adus în Moldova, după
lunga perioadă fanariotă, din nou un domn pământean
în persoana lui Ioniță Sandu Sturdza și în Muntenia pe
 Grigore al IV-lea Ghica. Relevante pentru relațiile
încordate dintre boieri și domn a fost compromisul
dintre cererile pandurilor olteni ai lui Vladimirescu și
pretențiile regenței boierești de la București, care încerca
să blocheze ascensiunea lui Scarlat Callimachi, ultimul
domn fanariot din Muntenia.
Domniile lui Ioniță Sandu Sturza în Moldova și a lui 
Grigore al IV-lea Ghica în Muntenia au fost primele
domnii pământene, întrerupte rapid însă de ocupația
rusă din timpul războiului ruso-turc din 1828-1829 și
de perioada de dominație țaristă care a urmat. 
Va multumesc!
Agafita Mihaela