MINISTERUL EDUCAȚIEI AL ROMÂNIEI

UNIVERSITATEA ”DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ
SPECIALITATEA RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

REFERAT
LA DISCIPLINA: SPAȚIUL ROMÂNESC ÎN RELAȚIILE INTERNAȚIONALE

”BASARABIA ȘI TRANSNISTRIA ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX-LEA”

REALIZAT:Culicovschi Milena, RISE II Cahul

VERIFICAT:Corlăteanu Silvia,doctor,
conferențiar universitar

2021
 CUPRINS
1. INTRODUCERE............................................................................................................. 3
2. BASARABIA ÎN SECOLUL XIX................................................................................. 3

3. BASARABIA ȘI TRANSNISTRIA – VIAȚA CULTURALĂ...................................... 5

4. REALITĂȚI ECONOMICE ȘI SOCIALE ALE SECOLULUI XIX............................. 8
5. CONCLUZIE ..................................................................................................................11
6. BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................12

2
 INTRODUCERE

După războiul ruso-turc dintre anii 1806-1812 avea să fie smulsă o parte importantă din
teritoriul Moldovei. Acest lucru se întâmpla prin hotărârile păcii din 28 mai 1812. După ce la 5
mai, la București, au fost demarate preliminariile tratatului de pace dintre cele două părți, la 28
mai, pe lângă alte decizii, se hotăra ca teritoriul dintre Prut și Nistru să fie anexat Rusiei, în urma
acestei decizii puterea rusească urmând să controleze gurile de vărsare ale Dunării la Marea
Neagră.
Teritoriul, care se va numi Basarabia, era cunoscut înainte ca Moldova din stânga
Prutului;prin Basarabia era denumită numai partea ei de sud, Bugeacul. Se pare că una din
cauzele pentru care această denumire a fost extinsă la întregul teritoriu a fost de ordin
diplomatic:în tratatul de la Tilsit din 1807 se prevedea ca rușii să-și retraga trupele de pe
teritoriul Moldovei și al Țării Românești;în negocierile care au urmat, diplomații ruși au mizat pe
faptul că nu se precizeaza nimic despre Basarabia și astfel s-a insistat ca aceasta să rămână a
Rusiei. Chiar dacă sub numele de Basarabia era cunoscut Bugeacul, ei au extins denumirea
asupra intregii provincii.
Istoricii vorbesc despre o relativă autonomie a Basarabiei, autonomie ce va fi din ce in ce
mai restrânsă începând cu sfarșitul anilor 1820. Rusia, după anexare, a păstrat particularitățile
locale basarabene, dreptul public moldovenesc, a publicat legi, recunoscând autonomia acestei
provincii.Se poate spune că autoritățile rusești au acordat locuitorilor din această zonă șansa unei
acomodări în această perioadă de tranziție. Chiar și legile fundamentale din 1813 și 1818
ofereau destul de multe drepturi românilor de aici. Permisivitatea din partea rușilor a durat până
în 1828 când într-o lege elaborată se preciza că ”toate afacerile se lucrează în limba rusă, iar în
caz de necesitate, cu traducere în limba moldovenească”.
În Basarabia, la cațiva ani după anexarea din 1812, recensământul din 1816-1817 arăta că
populația se situează în jurul a 98.638 familii, adică 491 905 locuitori.Grosul populației era
concentrat în centrul provinciei. Din totalul populației circa 91, 46% erau români.

BASARABIA ÎN SECOLUL XIX

În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, Imperiul Rus biruitor revendică de la turcii
învinși Bugeacul, interesat fiind de gurile Dunării. Bugeacul, teritoriu al Imperiului Otoman,
apărea atunci pe hărțile europene sub numele românesc de « Basarabia », iar restul ținutului
dintre Prut și Nistru făcea parte din principatul Moldovei, fără a avea o denumire anume (cum
arată greșit multe hărți). Dibăcia negociatorului rus Andrault de Langeron (Алекса́ндр
3
Ланжеро́ н, un francez slujnic al Țarului) și trădarea negociatorului turc Moruzi (un fanariot)
la Tratatul de la București (1812), duc la extinderea denumirii de « Basarabia », la întreg ținutul
dintre Prut și Nistru, teritoriu al Moldovei, care prin această viclenie este cedat Rusiei în ciuda
protestului voievodului moldovean Veniamin Costache și a Sfatului său. Tratatul care sfâșie
Moldova în două până în zilele noastre este semnat de mareșalul Kutuzov. Moruzi însă a fost
decapitat la Constantinopol când guvernnul otoman a aflat de trădarea sa, posibil motivată fie de
bani, fie de religia sa ortodoxă, care-l apropia mai degrabă de Țar decât de Sultan.
După înfrângerea rușilor din Războiul Crimeii (1853-1856), Tratatul de la Paris stipula ca
județele Cahul, Bolgrad și Ismail să fie retrocedate Moldovei, care, împreună cu Țara
Românească, era pusă sub garanția colectivă a celor șapte puteri străine care au semnat tratatul,
printre care și Rusia. În 1859, Principatul Moldovei s-a unit cu cel al Munteniei alegând același
domn pentru ambele principate românești, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza, și punând astfel
cărămida de temelie a statului modern România. Prin Tratatul de la Berlin din 1878, guvernul
român a fost însă nevoit să cedeze din nou județele Cahul, Bolgrad și Ismail către Imperiul Rus,
în joc fiind din nou același obiectiv: controlul gurilor Dunării.
În decursul stăpânirii rusești, care coincide cu perioada de modernizare europeană a
secolului XIX, gubernia Basarabiei, împărțită în 12 ocoluri (краи): Hotin, Soroca, Bălți, Orhei,
Chișinău, Lăpușna, Tighina (Бендерь), Cetatea-Albă (Aккерман), Frumoasa (Kагул), Palada
(Болград), Oblucița (измаил) și Chilia (Kилия), cunoaște un proces de urbanizare, tîrgurile
moldovenești transformîndu-se în orașe rusești mărite, legate prin calea ferată de
portul Odesa prin care se exportau cerealele produse în gubernie. În timpul stăpânirii rusești,
populația guberniei a devenit mult mai pestriță din punct de vedere lingvistic și religios, prin
schimburi de populații (Turcii și Tătarii din Bugeac au plecat în Dobrogea, de unde au venit, în
locul lor, Bulgari și Găgăuzi) și prin afluxul unui mare număr
de Ruși, Ucraineni, Germani, Evrei și Armeni.

În 1918 minoritățile reprezentau peste un sfert din populația Basarabiei. Din punct de
vedere toponimic, Imperiul rus, ori de câte ori a avut de ales între un nume moldovenesc și un
nume provenind din altă limbă (cazurile Tighina/Bender sau Cetatea Albă/Akkerman) l-a ales pe
acesta din urmă; pe de altă parte, a rusificat nu numai numele orașelor mari (Kișiniov,
Orgheev...) dar și nume de târguri (Frumoasa/Cahul) și chiar de sate (Ciubărciu/Ciobruci).
Intelectualii moldoveni din Basarabia, de altfel rari fiindcă țărănimea băștinașă era ținută în
analfabetism, socoteau așadar că poporul moldovean era asuprit în propria sa patrie, și
propovăduiau eliberarea țării de sub stăpânirea rusească fie prin independență, fie prin unirea
cu România. Alți intelectuali, în general provenind din minorități, propovăduiau eliberarea de

4
sub stăpânirea țaristă printr-o revoluție socială. Aceste două tendințe se vor manifesta cu prilejul
primului război mondial.

BASARABIA ȘI TRANSNISTRIA – VIAȚA CULTURALĂ

Includerea Basarabiei şi a Transnistriei într-un organism politico-statal alogen a schimbat

radical condiţiile politice şi naţional-culturale privind evoluţia ulterioară a vieţii cultural-
spirituale în spaţiul moldovenesc la est de Prut. În Imperiul Rus nu exista, ca în imperiile
coloniale maritime, o delimitare strictă şi clară din punct de vedere spaţial, administrativ, politic,
cultural, juridic între metropolă şi teritoriile anexate, o divizare distinctivă între cetăţenii
metropolei şi supuşii imperiului, însă fiind un stat centralizat şi unitar, un imperiu de tip
continental, regiunile naţionale periferice ale lui deveneau sub aspect politic, naţional şi cultural
„colonii interne”, societăţi periferice cu o dezvoltare întârziată.
Fiind interesate în organizarea şi administrarea directă a regiunilor naţionale şi
abţinându-se de la utilizarea deschisă a metodelor brutale de jaf economic, autorităţile ţariste au
mizat pe folosirea diferitor metode de aservire spirituală a popoarelor încorporate. Realizarea
forţată a politicii de uniformizare totală ducea nu numai la nivelarea socială a teritoriilor anexate
de metropolă, ci şi la ignorarea de către autorităţile ţariste a abundenţei şi diversităţii limbilor vii,
a tradiţiilor şi a trăsăturilor naţional-culturale distinctive ale popoarelor alogene. Un instrument
eficace de promovare a politicii de uniformizare a vieţii naţional-culturale şi spirituale îl
constituia rusificarea forţată a regiunilor anexate.
O mare amploare în acest sens a luat propagarea doctrinei naţionalismului rus, care avea
la bază renumita triadă a lui S.S. Uvarov – ortodoxie, autocraţie, naţionalitate. Această doctrină
era ostilă regiunilor etnice alogene, deoarece principiul naţionalităţii pe care îl promova
presupunea recunoaşterea şi acceptarea doar a tradiţiilor poporului rus şi respingerea oricăror
altor tradiţii şi influenţe. De aceea, triada lui S.S. Uvarov era denumită şi teoria naţionalităţii
oficiale, iar cele trei componente ale ei constituiau pilonii ideologiei de stat a Imperiului Rus. În
urma extinderii continue a hotarelor Imperiului Rus, periferiile acestuia deveneau tot mai
eterogene, raportul evoluând, la nivel imperial, în defavoarea populaţiei ruse. În condiţiile
centralizării și birocratizării sistemului de administrare, centrul imperiului priva sau restrângea
prerogativele elitelor regionale (în Basarabia acest fenomen s-a manifestat prin lichidarea
autonomiei ei administrativ-teritoriale şi judiciare), cauzând rezistenţa acestor elite, îndeosebi a
celor naţionale. Problema relaţiilor dintre centru şi elitele regional-naţionale deveniseră una
principială. Politica ţarismului faţă de periferiile naţionale urmărea scopul nu atât de asimilare
imediată a popoarelor alogene incorporate, cât aculturaţia înainte de toate a elitelor lor social-

5
economice, politice şi intelectuale prin însuşirea limbii ruse. Cunoaşterea acestei limbi devenise
o condiţie indispensabilă a integrării elitelor periferice alogene în cadrul elitelor imperiale.
În privinţa popoarelor anexate la Rusia imperială „teoria naţionalităţii oficiale” cerea „ca
dragostea pentru ţara de origine să nu prevaleze în raport cu dragostea pentru patria lor actuală,
adică Imperiul, excluzând tot ce putea dăuna acestei din urmă iubiri”, să nu preamărească alte
ţări (inclusiv pe cele incorporate integral sau parţial – n.n.) decât „Imperiul Rus ca unul pentru
toate popoarele care îl compun”. Pentru a reuşi rusificarea popoarelor alogene şi a le impune
cultura rusă, era promovată, conform expresiei savantului american Z. Whittaker, politica
„imperialismului cultural”, care urmărea integrarea definitivă a tuturor popoarelor din imperiu.
Integrarea lentă, dar deplină a popoarelor alogene în spaţiul cultural rus, considerată de către
autorităţi drept metodă eficientă de soluţionare a problemei consolidării societăţii ruse şi a
statului imperial rus, se referea îndeosebi la popoarele din vestul imperiului, care după
particularităţile naţionale şi situaţia geografică, erau mai aproape de Europa Occidentală, iar
conaţionali de-ai lor locuiau în ţările/imperiile limitrofe, cu care în trecut constituiau împreună
un tot întreg .Prin aceasta se explică, pe de o parte, prudenţa, iar, pe de altă parte, duritatea
politicii naţionale a ţarismului în această zonă a imperiului, instalând şi promovând insistent aici
elementele loiale regimului.
Spiritul, formatul, structura şi ritmurile de dezvoltare a culturii naţionale în Basarabia în
secolul XIX – începutul secolului XX au fost marcate de realităţile social-politice în care s-a
pomenit ţinutul după anexare, de politicile ţariste de pauperizare spirituală şi deznaţionalizare a
periferiilor etnice. Actul din 1812 a afectat mediul cultural-istoric tradiţional din Basarabia: în
ţinut s-a format treptat un nou climat spiritual, un nou mediu social şi cultural. Evoluţia culturii
naţionale în limitele spaţiului Moldovei istorice, care până la acest act politico-militar prezenta
un proces unic şi integrat, după 1812 a continuat paralel în medii social-politice, culturalistorice
şi ideologice diferite. Fiind rupt din vatra multiseculară a statului moldovenesc şi de restul
spaţiului românesc, apoi inclus într-un spaţiu imperial multietnic, mediul demografic, social-
politic şi cultural-spiritual din Basarabia a început să fie cu timpul penetrat de elemente etnice şi
cultural-spirituale eterogene, imprimând astfel stării de spirit, mentalităţii şi comportamentului
populaţiei basarabene unele trăsături specifice. Totodată este important să distingem că
schimbările din societatea basarabeană erau nu numai un produs al noului mediu în care a
evoluat regiunea, ele reprezentau şi influenţa transformărilor generale pe care le parcurgea
civilizaţia europeană a secolului XIX în procesul ei continuu de modernizare. Cunoscuta
scriitoare Olga Nacco (1840–1919), care cunoştea şi se inspira în scrierile sale din realităţile
basarabene din a doua jumătate a secolului XIX – începutul secolului XX, în prefaţa la culegerea
Schiţe și povestiri basarabene (Бессарабские очерки и рассказы, 1901) nota cu un deosebit
6
spirit de observare: „... eu urmăream viaţa poporului basarabean, a populaţiei băştinaşe –
moldovenilor. Trăsăturile naţionale ale caracterului lor, obiceiurile, vechile ritualuri, superstiţiile
şi legendele lor. Toate acestea dispar cu încetul, se şterg, se nivelează, ţin deja de domeniul
istoriei şi poeziei, căci civilizaţia universală a reuşit să atingă cu aripa sa această ţară: ea a distrus
pădurile seculare, a secătuit solul, a populat-o cu o masă întreagă de diferiţi răpitori-cosmopoliţi,
scoate din uz moravurile şi obiceiurile, adună totul sub o singură formă generală fără culoare”.
Acest fenomen s-a manifestat în mod deosebit în mediul urban. Vorbind despre schimbările şi
evoluţiile în viaţa cultural-spirituală şi ştiinţifică de după 1812, este important să menţionăm un
aspect principial al problemei. Ar fi greşit să credem şi să afirmăm că unitatea
proceselorcultural-spirituale din Basarabia ocupată şi din restul spaţiului naţional după 1812
imediat s-a şi rupt, iar fiecare dintre ramificările rezultate s-au îndreptat imediat pe un făgaş
aparte şi distinct. Dezvoltarea istorică de secole în hotarele aceluiaşi stat, comunitatea limbii,
culturii, tradiţiilor şiau lăsat amprenta şi asupra dezvoltării de mai departe în comun a culturii
naţionale pe ambele maluri ale Prutului, care devenise hotar de stat, dar nu şi o stavilă de
netrecut între cele două părţi ale Moldovei istorice.
Direcţia generală şi trăsăturile specifice de dezvoltare a culturii naţionale în Basarabia şi
în spaţiul din stânga Nistrului în cadrul Imperiului Rus erau determinate nu doar de noile condiţii
şi factori, ci şi de capacitatea de adaptare a comunităţii moldoveneşti/româneşti la noul mediu
social-cultural şi lingvistic, de capacitatea de rezistenţă contra factorilor negativi impuşi din
exterior, de intensitatea şi plenitudinea legăturilor cu mediul cultural din dreapta Prutului.
Evoluţia proceselor culturale în Basarabia şi spaţiul din stânga Nistrului s-a produs în condiţiile
limitării continue a învăţământului în limba maternă, până la excluderea ei definitivă din
sistemul educaţional, ale opreliştilor privind crearea presei naţionale, editarea cărţilor în limba
maternă, întemeierea teatrului naţional etc. Basarabia reprezenta una din puţinele regiuni
naţionale ale Imperiului Rus, în privinţa cărora ţarismul nu a reglementat, la nivel de lege
generală de stat (organică în sensul terminologic modern – n.n.), principiile fundamentale şi
formele de utilizare a limbii materne în sfera învăţământului. Până la mijlocul anilor ’70 ai
secolului XIX, folosirea limbii „moldoveneşti” (române) în şcoala laică se reglementa prin acte
şi hotărâri nominale41. Pe fundalul modernizării societăţii ruse favorizate de reformele liberale
din anii ’60–’70 ai secolului XIX s-a atestat o ofensivă agresivă a politicii de unificare şi
rusificare în domeniile educaţional şi cultural-spiritual. Începând cu deceniul 7 al secolului XIX,
limba română este exclusă din şcoală, fiind suprimată orice încercare privind utilizarea limbii
materne în viaţa publică şi spiritual-culturală basarabeană. La sfârşitul secolului XIX, doar 3,9%
din totalul moldovenilor basarabeni ştiutori de carte obţinuse studii primare în limba maternă (în
altă limbă decât cea rusă).
7
 REALITĂȚI ECONOMICE ȘI SOCIALE ALE SECOLULUI XIX
În perioadă 1812 – 1917 au fost în mare parte influenţate de faptul că teritoriul provinciei
nu a fost teatru al operaţiunilor de război, bucurînduse de o dezvoltare paşnică. Indiferent de
caracteristicile orînduirii sociale şi ale regimului politic în care Moldova de Est a fost inclusă,
condiţiile de pace, de stabilitate au deschis posibilităţi noi de dezvoltare a tuturor domeniilor
vieţii. În pofida unor valuri de migrare a autohtonilor şi de imigrare în ţinut a unor fluxuri de
populaţie din Balcani şi din Rusia, populaţia regiunii a sporit în 1812-1859 de la 256.000 pînă la
941.000; din 1819 pînă la 1859 numărul orăşenilor s-a mărit de la 43.000 pînă la 196.000.
Sporul populaţiei avea loc pe două căi: 1) naturală; 2) imigraţionistă - partea celor veniţi pe
pămînturile dintre Prut şi Nistru (ucraineni, sîrbi, bulgari, ruşi, nemţi ş.a.) alcătuia circa 31 %. În
1817 moldovenii constituiau vreo 377.000 oameni, iar către 1859 numărul lor a sporit pînă la
570.000 oameni.
Fluxul imigranţilor a făcut să scadă cota moldovenilor în componenţa etnică a ţinutului:
de la 78,2% (1817) pînă la 54,9% (1859).
În anii 1806-1812 o parte din tătarii din Bugeac s-au mutat în Dobrogea, pe cei rămaşi
autorităţile ruseşti i-au strămutat în Crimeea. Astfel întreaga stepă a Basarabiei a rămas
depopulată. Devenind proprietate a statului, aceste pămînturi trebuiau valorificate pentru a
aduce profit, din aceste considerente guvernul rus stimula imigraţia în Bugeac, în spaţiul bugo-
nistrean. Primii imigranţi au fost găgăuzii şi bulgarii (1806-1812), numărul lor crescînd în
timpul războiului ruso-turc din 1828-1829.
În planul structurii sociale, boierimea locală în 1818 a fost egalată în drepturi cu
nobilimea rusă, din această categorie făceau parte boiernaşii, mazilii, ruptaşii, clerul. Cea mai
mare categorie a populaţiei o formau ţăranii liberi, deşi trăiau pe domeniul feudalului. Ţăranii
stabiliţi pe pămînturile statului erau numiţi „ţărani de stat”.
Ramura principală a economiei Basarabiei era agricultura. În noile condiţii social-politice
pentru prima dată în istoria regiunii ponderea producţiei cerealiere prevalează în raport cu cea a
vităritului. Suprafaţa pentru cereale s-a extins de la 97,2 mii de desetine (1 desetină =1,09 ha) în
1814 pînă la 516,8 mii de desetine (1861). Producţia de cereale a crescut respectiv de la 682 de
mii de cetverice (1 cetveric = 9-10 puduri) pînă la 2.039 de mii de cetverice; în unii ani se
recolta pînă la 4 mln. de cetverice de grăunţoase, pe primul loc fiind păpuşoiul, apoi grîul. Se
dezvolta viticultura, pomicultura, legumăritul. În anii 1819-1859 podgoriile s-au lărgit de la 10,5
8
mii pînă la 24,8 mii de hectare de vii. Cantitatea de vin produsă în ţinut s-a triplat, ajungînd pînă
la 3 mln. de vedre.
După 1812, în Basarabia s-a păstrat cultura tradiţională – cultivarea porumbului. În
judeţele Bălţi, Soroca, Orhei, Chișinău,Tighina, Cahul se cultiva mai mult porumbul, iar grîul în
judeţele Cetatea Albă şi Ismail. Peste 75% din recolta de porumb se exporta în Anglia, Franţa,
Italia, Germania şi alte ţări europene. Dacă din Basarabia se exporta porumbul la Odesa, care
costa 20 de copeici un pud, apoi din Odesa se exporta în Anglia cu cîte 1,20 ruble pudul. De
asemenea, s-a extins cultura tutunului. Dacă în 1850 tutunul se cultiva pe o suprafaţă de 534 de
desetine, apoi în 1861 – peste 615 de desetine, iar recolta s-a majorat de la 22,4 de mii pînă la
40,4 de mii de puduri, Basarabia devenind unul din cei mai mari producători de tutun din
imperiu.
A crescut suprafaţa ocupată de livezi: de la 5500 desetine (1819) pînă la 8650 desetine
(1859). La 1861 între Prut şi Nistru erau 60.000 de bostănării (harbuzării), se cultivau zeci de
feluri de legume.
Deşi nu era o ramură prioritară, vităritul de asemenea se dezvolta într-un ritm susţinut.
Numărul de capete de vite mari a crescut din 1842 pînă în 1852 de la 384,5 mii pînă la 568 de
mii. Cea mai rentabilă ramură a vităritului era oieritul. Din 1815 pînă în 1853 numărul oilor a
crescut de la 416,8 mii capete pînă la 1.740 de mii capete. Pe la mijlocul veacului XIX în
Moldova de Est (Basarabia) anual se colectau 120-170 de mii de puduri de lînă. Numărul total al
vitelor s-a majorat, în 1900, pînă la 3 mln. de capete, ceea ce nu era îndeajuns. Dacă agricultura
aducea la începutul secolului XX un venit de 40 mln. de ruble, apoi vităritul – numai 7,5 mln. de
ruble.
O statistică din 1860 arată ca în Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei erau 500.000
de cai, 2.700.000 de bovine, 4.480.000 de oi si 1.100.000 de porcine.
Reforma ţărănească din 1861 a desfiinţat şerbia în Rusia şi a pus începutul relaţiilor economice
de tip capitalist. Efectul cumulativ al tuturor reformelor din Rusia veacului XIX asupra situaţiei
social-economice din Moldova de Est nu putea fi decît pozitiv. Întîi de toate în virtutea faptului
că mai bine de un secol această parte a Moldovei n-a ştiut de războaie, devastări, răzmeriţe
interne. Apoi se cuvine să menţionăm că pînă în 1873 moldovenii nu erau înrolaţi în armata
rusă. La dezvoltarea continuă economică a Moldovei de Est, alături de factorul stabilităţii, a
contribuit, evident, includerea producţiei locale în circuitul comercial general rus, ceea ce a
stimulat specializarea unor ramuri, sporirea productivităţii. Către sfîrşitul secolului XIX
suprafaţa semănată cu grîu s-a mărit de 15 ori, iar recolta - de 16 ori. În cei mai buni ani
producţia cerealieră ajungea pînă la 2,2 mln tone. Se cultiva mai mult păpuşoiul, care devenise
un important articol de export (pînă la 2/3 din recolta totală).
9
 Anual se exportau în Italia, Franţa 6-10 mln de puduri de grăunţe de păpuşoi. În 30 de ani
(1870-1900) suprafaţa viilor a crescut de 3 ori. Din cele 80.000 de desetine de vii (1900), 70.000
erau proprietate ţărănească. Din cele 29,4 mln de vedre de vin produs în Rusia (1900), 14,7 mln
de vedre de vin era făcut de moldoveni. Mai bine de 10 mln de vedre de vin se vindea peste
hotarele Basarabiei.
Producerea vinului a devenit a doua ramură agro-economică de bază a Moldovei de Est,
după cereale. Basarabia ocupa locul întîi între regiunile viticole din Rusia şi asigura 50% din
producţia finală de vin din Imperiul Rus. Dacă în 1819 se cultivau aici 10,5 mii desetine de viţă-
de-vie, apoi în 1859 – 24,8 de mii, şi în 1900 – peste 80 de mii de desetine de vii. Livezile dintre
Prut şi Nistru se întindeau pe 16.000 de desetine. Era în continuă creştere volumul de fructe
uscate: perje, mere, cireşe etc. Către sfîrşitul secolului XIX erau circa 3 mln de capete de vite.
Venitul de la producţia agrară în jumătatea a doua a veacului XIX a sporit de 10 ori: de la 3,7
mln ruble pînă la 40 mln ruble.
Volumul în continuă creştere al producţiei agrare a condiţionat dezvoltarea unor ramuri
industriale: morăritul, vinificaţia, producerea uleiului vegetal. Atelierele de prelucrare a
lemnului, lînii, de ceramică; uscătoriile de fructe, de fermentare a tutunului, manufacturile nu
atingeau parametrii unor mari întreprinderi (fabrici, combinate).
În anii 1889-1895 a început aşa-numitul „avînt” industrial şi în Basarabia. Numărul
manufacturilor s-a majorat de la 100, în 1861, pînă la 1250, în anul 1900. În 1889 activau 400 de
mori cu aburi, dar numai 149 erau considerate ca fiind întreprinderi industriale. La
întreprinderile industriale de prelucrare a metalelor, a lemnului, a pietrei, de extragere a sării,
ardere a varului, la măcinatul cerealelor se angajau muncitorii veniţi din alte regiuni ale Rusiei.
Ei alcătuiau 56,5% dintre toţi muncitorii care activau în Basarabia.
Din cei 55.000 de meseriaşi (sfîrşitul veacului XIX) circa jumătate lucrau la sate: croitori,
cibotari, ţesătoare, tîmplari, butnari, cojocari, cuşmari, hămurari, fierari. Meşteşugăritul,
manufactura sătească produceau haine, încălţăminte, covoare, obiecte de lut şi de lemn,
prelucrau piele, obiecte casnice. Căile ferate (801 verste) au fost construite pentru a importa din
Basarabia produsele agriculturii şi de a înainta în centrele militar-strategice ale Balcanilor. Un
evident impuls exportării producţiei moldoveneşti l-a dat construirea căilor ferate. În 1867 a fost
pusă în folosinţă calea ferată Razdelnaia - Tiraspol, în anii 1871-1872 ea a ajuns pînă
la Chișinău, apoi Chișinău - Ungheni. În 1877 Rusia construieşte în cîteva luni calea ferată
Bender-Reni-Galaţi. În 1901 au fost exportate din Basarabia peste 89 mln. de puduri de cereale,
dar se importa foarte puţin, sau a cincea parte din exportul total. În acelaşi timp economia
acestei provincii avea nevoie de maşini agricole, tehnică, produse chimice, maşini cu aburi,
batoze, maşini de treierat, unelte agricole etc.
10
 CONCLUZIE

Secolul al XIX-lea în istoria Europei, dar și a Moldovei a fost unul plin de zbucium, care
a adus importante schimbări politice, ideologice și culturale. Cîteva dominante se evidențiază în
istoria secolului XIX: dezvoltarea treptată a unor noi realități sociale, efectuarea unor reforme de
modernizare a societății și instituțiilor, problema agrară, suveranitate și idee națională.
În secolul al XIX-lea întreaga Europă de sud-est este prinsă în colimatorul războaielor ruso-
turce, cînd Problema Orientală este dezbătută de marile puteri. Moldova are de suportat
consecințele unor decizii luate fără participarea sa, devenind teatru de război pentru confruntările
armate dintre marile imperii. Mai mult, ca urmare a unor jocuri politice, se produc schimbări
notorii în istoria Moldovei. Prin tratatul de pace de la București s-a produs o ruptură tragică,
trupul Țării Moldovei a fost sfîșiat în două bucăți, iar destinul ei a fost deturnat.
Odată dezmembrată Moldova, soarta părții ei răsăritene a fost determinată de aspirațiile,
prioritățile și interesele geostrategice ale Imperiului Rus. De aici înainte în această parte a
Moldovei evenimentele se aliniază logicii și rațiunii Imperiului Rus.
Moldova dintre Carpaţi şi Prut (fără Bucovina) rămîneau sub stăpînire turcească și suplimentar
sub protectoratul rusesc care se extindea și asupra Valahiei. Moldovenii din dreapta Prutului
rămăseseră sub o triplă asuprire: plăteau contribuţii otomanilor, erau presați de reprezentanții
administrației ruse, erau sufocaţi de politica fanariotă.
Revoluția de la 1848 în Moldova, prin însuflețitorii săi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo,
Costache Negri, G.Sion, M.Kogălniceanu a cerut autonomia Moldovei, egalitatea politică și
civilă a tuturor cetățenilor. Mai tîrziu fruntașii politici ai Moldovei au pledat pentru unirea
principatelor Moldova şi Valahia, nu pentru anexarea Moldovei de către Valahia. Prin acţiunile
energice, poziţia dîrză şi consecventă ale unor politicieni de vază precum Alexandru I.Cuza,
M.Kogălniceanu ş.a. moldovenii au contribuit cel mai mult la unire – unirea principatelor cu
drepturi egale.

11
 În scurt timp partida valaho-unionistă a purces la facerea „Valahiei mari” camuflate sub
un nume artificial de „România”, deși denumirea inițială a statului unit era Principatele Unite
ale Moldovei și Valahiei.
Secolul al XIX-lea a adus progrese economice și culturale, s-au dezvoltat orașele, s-au
deschis școli, universități, au fost înființate teatre. Cultura moldovenească a excelat prin
V.Alecsandri, Ion Creangă, Alecu Russo, Mihai Eminescu, Gh.Asachi, C.Stamati

BIBLIOGRAFIE

1. Anthony Babel, La Bessarabie, ed. Felix Alcan, Paris și Geneva, 1932.

2. Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, Ed. Universitas, Chișinău, 1993
3. E. Lozovan, Românii orientali..., ,,Neamul Românesc”, nr.1/1991, pag.32.
4. XXX Istoria României în date, pag.156.
5. N. Iorga, ,,Istoria românilor prin călători”, București 1981, pag.445.
6. Alexandru V.Boldur, Istoria Basarabiei, Ed. Victor Frunză, București, ediția a II-a,
1992
7. Alexandru David, Tipăriturile românești în Basarabia sub stăpânirea rusă (1812-1918),
Chișinău, Ed.Universitas, 1993
8. Armand Goșu, Basarabia sub ocupația țaristă în Istoria Basarabiei de la începuturi
până în 1998, ediția a II-a, coord. Ioan Scurtu, Ed. Semne, București, 1998

12