EPOCA ANTICĂ

Formarea popoarelor antice în Asia și Europa

Cele mai vechi civilizații ale Orientului:

1. Egipteană r. Nil
2. Mesopotamiană r. Tigru și r. Eufrat
3. Hitită civilizații fluviale (J. Toynbee)
4. Indusă r. Indus și r. Gange
5. Chineză r. Huanhe și r. Yantze

Semiluna fertilă – zona dintre fluviile Tigru și Eufrat, Marea Mediteraneană și r. Nil. Câmpii. Agricultură.

Egipt Mesopotamia
✔ Izolaționism ✔ Expusă invaziilor străine
✔ Noțiunea de om = egiptean ✔ Structură etnică complexă
✔ Spiritual – „viața de dincolo” ✔ Comerțul – importanță majoră
✔ Domeniul funerar – piramide ✔ Dezvoltarea cămătăriei (sistem bancar)
✔ Irigație ✔ Zigurate
✔ Structură etnică monolită ✔ Primele orașe-state: Ur, Uruk, Eridu,Nippur,
Umma etc.
✔ Hammurabi – rege – primul cod de legi
✔ Nabucodonosor – rege – construcții în Babilon
India China
✔ 2 centre urbane: Mohenjo Daro și Harappa ✔ Marea Regulă – document scris, cunoștințe din
✔ Nu există irigație domeniul juridic, agrar, religios etc.
✔ Activitate comercială intensă ✔ Elementul de continuitate foarte viu;
✔ 4 caste: ✔ Dinastii Qin, Han, Sui
● Brahmanii – preoții ✔ Confucianism
● Militarii ✔ Budism
● Meșteșugari + agricultori
● sclavi

Cele mai vechi civilizații ale Europei

CIVILIZAȚIA GREACĂ
✔ Democrația
✔ Matematica
✔ Filosofia

Etape:
1. Epoca minoică – ins. Creta – civilizația minoică, palatelor, orașelor.
2. Epoca creto-miceniană
✔ Zeus devine principala divinitate
✔ Se formează poporul grec
3. Epoca homerică
✔ Homer – Iliada și Odiseea – actul de naștere a limbii grecești
✔ Se dezvoltă polisurile
✔ Apare alfabetul grecesc (24 litere), împrumutat de la fenicieni, grecii au adăugat vocalele.
4. Epoca Marilor Colonizări (sec.) VIII-VI î. Hr
✔ Metropolele crează colonii – centre agrare, meșteșugărești, comerciale
✔ Apare conștiința etnică – Jocurile Olimpice (776 î.Hr) – exclusiv pentru greci
✔ Apare știința: filosofia (Thales din Milet), matematica (Pitagora)
5. Epoca clasică (sec. V î.Hr) – secolul de aur
✔ Atena – centrul lumii grecești
✔ Personalități: Pericle, Socrate, Platon, Tucidide, Herodot
6. Epoca elenistică
✔ Hegemonia macedoneană
 ✔ Filip II + Alexandru Macedon
✔ Epoca răspândirii culturii și civilizației grecești în afara granițelor ei etnice. Limba greacă
(koine) devine o lingua franca (limba oficială în tot imperiul, dar și limba culturii.)

CIVILIZAȚIA ROMANĂ
Romanii împreună cu grecii sunt mentorii civilizației europene.
1. Epoca regală (sec. VIII î.Hr. – VI î. Hr)
✔ 753 î.Hr. – Roma este fondată de Romulus;
✔ 7 regi
✔ Se formează clasele sociale: patricieni + plebei
✔ 753 î.Hr – 509 î.Hr – Regalitatea
2. Epoca Republicii (509 î.Hr – 31 î.Hr)
✔ Expansiune
✔ Organele puterii de stat: magistraturile, adunările populare, senatul
✔ Legile celor 12 table
✔ Cicero – mare orator
3. Epoca imperială (31 î.Hr. – 476 d.Hr)
✔ Principatul (31 î.Hr – 284 d.Hr)
✔ Dominatul (284 d.Hr. – 476)
✔ Se constituie dreptul roman
✔ Primele secole ale Imperiului – secolul de aur al literaturii latine
 Forme de organizare politico-statală în Antichitate.

Formele de stat în lumea antică. Orașele-state. Regatele.

Cele mai vechi formațiuni statale își fac apariția în Orient în jurul mileniului IV î.Hr. Statul a jucat un rol
hotărâtor în organizarea vieții economice, construirea sistemelor de irigație, a edificiilor publice, templelor,
drumurilor, organizarea armatei, culturii etc.
În Orientul Antic au existat mai multe forme de organizare statală: orașe-state, regate, imperii.
Orașele-state. Cele mai vechi au apărut în sudul Mesopotamiei, la sumerieni (Ur,Nippur, Lagaș, Umma)
și akkadieni (Kiș, Akkad). Orașul-stat s-a format de la o așezare modestă care treptat au devenit orașe-state,
adică centre economice, politice, militare și religioase. Conducătorii acestor orașe au devenit cu timpul
adevărați regi.
Regatele. Unificarea unor orașe-state sau uniuni de triburi a dus la formarea regatelor. Monarhul avea
puterea supremă, era considerat proprietarul întregului fond funciar al țării și era venerat ca un zeu. Puterea
monarhului sebaza pe sprijinul aristocrației funciare, militare sau comerciale și pe al preoților.
Imperiile. Cucerirea țărilor și altor popoare de către regat au dat naștere imperiilor. Imperiile erau
conglomerate de popoare. Necontenitele războaie au dus la epuizarea resurselor economice ale imperiilor, iar
luptele interne la slăbirea puterii centrale și a aramatei. Drept urmare, imperiile s-au destrămat.

Marile imperii și locul lor în dezvoltarea civilizațiilor antice

Imperiul Persan, cuprindea Asia Mică, Mesopotamia, Siria, Palestina, Egiptul. Imperiul a fost organizat
de regele Darius I (521 î.Hr. – 486 î. Hr). A realizat reforme prin care imperiul fusese împărțit în unități fiscal-
administrative – satrapii, ce aveau în frunte un satrap. Ei exercitau puterea judiciară, supravegheau viața
economică și perceperea impozitelor, băteau moneda de argint, asigurau securitatea.
Imperiul Macedonean a fost constituit prin cuceririle regelui Filip II și fiul său Alexandru Macedon.
Imperiul se întindea pe 3 continente: Europa, Africa, Asia. Imperiul reprezenta un conglomerat de popoare a
cărei coeziune era asigurată de armată. După moartea lui Alexandru imperiul se destramă în mai multe state,
numite elenistice. Pe teritoriul imperiului s-a format civilizația elenistică. Elenismul este o sinteză a
elementelor culturale, religioase, sociale, economice grecești și orientale, în cadrul căreia domina
elementul elenic.
Imperiul Roman a avut două forme: principat și dominat. Principatul a fost introdus de Octavian
Augustus în 31 î.Hr și durează până în 284. În principat puterea este concetrată în mâinile unui singur om. Sunt
menținute organele de stat ale republicii, dar supuse voinței împăratului. Octavian era imperator – comandant
suprem al armatei, augustus – sfânt, sacru. Dominatul a fost introdus de Dioclețian și a durat din 284-476.
Dominatul a rezolvat problema continuității la tron prin introducerea tetrarhiei (2 auguști și 2 cezari).
Limba latină stă la baza limbilor romanice contemporane – franceză, română, italiană, spaniolă,
portugheză.
Orașele-state grecești – polis

Polisurile apar în Grecia în sec. VIII-VI î.Hr. și devin formade organizare statală specifică lumii grecești.
Cele mai influente au fost Sparta și Atena.
Sparta era condusă de doi regi (șefi militari supremi și preoți), gerusia (sfatul bătrânilor), apella
(adunarea poporului). Colegiul celor 5 efori deținea puterea executivă. La viața politică participau doar cetățenii
cu drepturi depline, numiți egali – 9000. Regimul politic spartan era oligaric.
Atena renunță la rege treptat și va fi condusă de eupatrizi (nobili). Organele de conducere erau: colegiul
celor 9 arhonți, areopagul (organ suprem de judecată și control), adunarea poporului (ecclesia).

Cucerirea democrației la Atena

Solon – reforme:
✔ Adunarea poporului devine organul suprem al puterii de stat;
✔ Înființează noi instituții: sfatul celor 400 – bule (discuta problemele privind funcționarea statului),
tribunalul juraților – heliaia.
Pisistrate – a instaurat tirania, a acaparat puterea în stat.
Clistene – sfatul celor 400 devine 500; crează colegiul celor 10 strategi; introduce ostracizarea (exilarea
pe timp de 10 ani).
 Pericle – reforme:
✔ a lărgit atribuțiile adunării poporului: instituia legile, decidea în problemele de rîzboi și pace, lua
hotărâri politice, economice, militare, culturale și controla executarea deciziilor.
✔ Funcțiile erau ocupate doare prin tragere la sorți.
✔ Magistrații primesc salariu pentru activitate.
Limitele democrației ateniene. Femeile, metecii și sclavii erau excluși din viața politică.

Republica romană

Roma – a fost fondată în 753 î.Hr. Orașul era condus de un rege, a cărui putere era limitată de senat și
adunarea poporului.
510 î.Hr. – 31 î. Hr. – este epoca Republicii, o nouă formă de organizare. Organele republicane ale puterii
de stat: magistraturile, adunările populare, senatul.
Republica promovează o politică de expansiune teritorială care are ca rezultat cucerirea Italiei, a
Cartaginei, bazinului Mării Mediterane, nordului Africii etc.
După o perioadă de războaie civile se instaurează dictatura militară, prin Caesar. Magistraturile cele mai
importante le deținea personal – tribun al poporului, consul, mare preot.
I Triumvirat – Caesar, Pompei, Crassus
II Triumvirat – Octavian Augustus, Marc Antoniu, Lepidus

*triumvirat – dominație în trei

*democrație – regim politic în cadrul căruia toți sunt liberi și exercită, indiferente de origine sau avere,
drepturile lor politice: a vota, a alege, a fi ales.
*tiranie – regim politic în cadrul căruia un om acaparează puterea cu forța, ajutata de o parte din popor și
guvernează singur.
*aristocrație – puterea celor aleși
*monarhie – regim politic în cadrul căruia regele guvernează singur concentrând în mâinile sale puterea
politică, militară, religioasă.
*regim oligarhic – formă de conducere unde guvernarea se realizează printr-un număr redus de aristocrați.

Societate şi economie în lumea antică.

 La începutul epocii antice viața economică se caracteriza prin menținerea economiei naturale, care mai
târziu devine economie de producție/schimb. În Orient economia naturală era dominantă și numai o mică parte
a produselor era destinată schimbului, în lumea greco-romană se dezvoltau producția de mărfuri, schimbul de
produse și piața.
Agricultura. S-a practicat în Orient pe văile marilor fluvii Nil, Trigru, Eufrat,Ind, Gange, Huanghe.
Statele Orientului Antic erau mari producătoare de cereale (grîu, orez, mei, susan). În China, creștereaviermilor
de mătase și plantațiile de duzi formau o activitate economică permanentă. În Grecia antică, agricultura avea
caracter intensiv, în Italia – extensiv.
Alături de agricultură se practicau grădinăritul, cultura pomilor fructiferi și a viței de vie, precum și
creșterea vitelor.
Meșteșugurile. Izvoarele istorice atestă prezența mineritului, a metalurgiei, a construcțiilor, producerea
uneltelor din metal, inventarea roții olarului, confecționarea podoabelor de aur și argint, producerea sticlei și a
ceramicii,prelucrarea pieilor, a lănii și a fibrelor textile etc. În Orient meșteșugurile se practicau la curțile
monarhilor și în jurul templelor și abia mai târziu în orașe. În Grecia au apărut ateliere mici și mijlocii, apoi și
mari, unde lucrau și sclavi. În Imperiul Roman apar mari ateliere, fie orășănești sau ale împăratului, fie în anexe
ale marilor latifundii, unde lucrau sclavii.
Comerțul și navigația. În Orient economia bazată pe schimb a avut un rol secundar, în Grecia și Imperiul
Roman creșterea producției de mărfuri a impus extinderea comerțului. Centrele meșteșugărești și comerciale
erau legate între ele de drumuri. Primii constructori de drumuri au fost asirienii, apoi perșii, romanii.
Popoarele antice au folosit transporturile fluviale și maritime. Sumerienii au inventat navele cu velă, iar
fenicienii, grecii și romanii au perfecționat corăbiile și navigația.
Se făcea comerț cu cereale, vin, fructe, ulei, produse meșteșugărești, obiecte de lux, dar, în unele regiuni,
un important loc îl deținea comerțul cu sclavi. Cele mai vestite târguri de sclavi erau Rodos, Delos, Efes,
Bizantion.
Coloniile. Fenicienii (sec. XII-IX î.Hr) și grecii (sec. VIII-VI î.Hr) au întemeiat centre agrare,
meșteșugărești și comerciale – colonii – în regiuni care le ofereau surse de materii prime și piețe pentru
desfacerea produselor.
Marea colonizare greacă
Cauze:
1) Creșterea populației raportată la puținul pământ agricol din Grecia. Micii proprietari care au sărăcit
treptat, erau nevoiți să plece în căutarea pământului agricol, de aceea primele colonii au avut caracter
agricol.
2) Luptele interne din coloniile grecești. Dezvoltarea meșteșugurilor și comerțului a avut ca rezultat
întărirea păturii de meșteșugari și negustori ale căror interese se aflau în contradicție cu aristocrația
aflată la conducere. Faptul că munca cu sclavi luase amploare, sărăcimea și elementele meșteșugărești
au fost nevoite să caute reugiu în alte părți.
3) Luptele dintre cercurile politice.
4) Nevoia de noi piețe pentru comerț, necesare pentru desfacerea surplusului de produse meșteșugărești,
pentru a oține materii prime, a procura sclavi.
Consecințe:
1) Agricultura ia o mare dezvoltare, de la cultura cerealelor, se trece la cultura viței-de-vie, a măslinului
și a smochinului, vinul și untdelemnul din Grecia erau foarte căutate de populațiile din jurul
coloniilor.
2) Tehnica meșteșugăritului a făcut progrese.
3) Încep exploatările miniere, care se făceau cu ajutorul sclavilor.
4) Se dezvoltă comerțul, cel maritim devine cea mai importantă ocupație. Autohtonii cumpărau vinuri,
untdelemn și produse meșteșugărești, iar grecii cumpărau materie primă și sclavi.
5) Apariția monedei a ușurat schimburile.
 6) Întărirea păturii de negustori și de proprietari de corăbii, la sporirea numărului de sclavi. Sclavia
devine baza întregului proces de producție.
7) A intensificat lupta poporului pentru a obține drepturi politice, îndeosebi în acele polisuri unde masa
poporului era formată din elemente meșteșugărești, negustorești și mici proprietari de pământuri.
8) Progres în viața culturală a grecilor. Unele orașe grecești venind în contact direct cu Orientul, au fost
influențate de cultura acestor popoare. Apariția primelor poezii lirice, a primelor elemente de știință și
de filozofie în orașele grecești de pe coasta Asiei Mici este un rezultat al acestei influențe.

Apariția proprietății private. Forme de proprietate.

Căile apariției și dezvoltării proprietății private sunt diferite în Orient și în lumea greco-romană. Se
deosebesc două forme principale ale proprietății: cea orientală și cea greco-romană.
În Orient tot pământul era considerat proprietate a statului, în fruntea căruia se afla monarhul. Tot în
posesia monarhului erau și unele ateliere meșteșugărești mai importante,de construcții, de prelucrare a
metalelor etc.
În Grecia erau proprietăți mici ale țăranilor și domenii mari ale aristocrației, care se străduia să și le
mărească.
În Roma, membrii ginților aveau în proprietate comună ogorul public, care în urma expansiunii a devenit
pamânt al statului. La început proprietatea privată era un lot în jurul casei, care putea fi lăsat moștenire, ce se va
mări ulterior în dauna ogorului public. Prin mărirea loturilor private apar proprietățile mici și mijlocii ale
țăranilor, care până în secolul II î.HR au o pondere dominantă în economia romană. După marile cuceriri au
apărut domenii, unde se folosea munca sclavilor, apoi proprietatea latifundiară (fundus – pământ, latus – lat).
Apariția marii proprietăți funciare a ruinat țăranii liberi și a destrămat proprietatea mică și mijlocie. În
perioada imperială, proprietatea latifundiară era preponderentă în tot statul roman, proprietari fiind împăratul,
memebrii casei imperiale, senatorii, cavalerii, nobilimea provincială.
Principalele structuri sociale. Scindarea societății în sristocrați, popor de rând și sclavi, a avut loc în
urma evoluției forțelor de producție, a războaielor de jaf și apărare, a necesității construirii canalelor de irigație,
a întemeierii primelor orașe. În Orientul antic, sclavia a cunoscut o relativă dezvoltare, în timp ce în lumea
greco-romană sclavul era principalul producător de bunuri.
Din aristocrație în Orientul antic făceau parte: aristocrația funciară, militară, comercială, preoții, înalții
fucnționari.
 În India existau 4 caste (clase sociale): brahmanii (preoții), kșatriya (militarii), vaisaja (agricultori,
meșteșugari, negustori), șudra (oamenii liberi). Membrii acestor caste nu aveau voie să se căsătorească între ei,
iar primele două nu se ocupau cu muncile productive.
În lumea greco-romană, aristocrația era proprietară de pământuri,de turme de vite și de sclavi: spartanii în
Sparta, eupatrizii (nobilii) în Atena, patricienii în Roma.
Sclavia de tip oriental. În Orient sclavii erau folosiți la unele lucrări publice, la munca în jurul
palatelor și templelor, dar mai puțin în agricultură, unde munca se făcea de către țărani, oameni liberi.
Sclavii aparțineau mai ales statului și templelor.
Sclavia clasică greco-romană. Sclavii se împărțeau în publici – proprietate a statului și a orașului, și
în privați – proprietate a particularilor. După instaurarea Principatului un rol important îl au sclavii
imperiali.
Sursele sclaviei: războaiele, brigandajul, pirateria, nașterea, donațiile, vânzarea și cumpărarea.
O categorie specială o formau hiloții din Sparta, care aveau o situație intermediară între sclavi și oamenii
liberi. Ei proveneau din populația cucerită. Numai statul avea drept de viață și de moarte asupra lor, dar nu-i
putea vinde. Hiloții dispuneau de gospodărie, fiind obligați să dea o parte din produse de pe lotul muncit și
aveau dreptul de a se căsători.
La romani, o categorie specială o formau sclavii gladiatori, recrutați din rândurile prizonierilor de război.
În Orient forța conducătoare a răscoalelor erau țăranii și meșteșugarii, iar sclavii se asociau luptei lor, în
lumea greacă și romană, mai ales în cea romană,luptele erau inițiate de sclavi, care devin adevărați conducători
ai răscoalelor.

Vocabular:
● Irigare – tehnică, care constă, în regiunile seci, în aducerea apei pe câmpuri prin diverse procedee.
● Navigație de cabotaj – navigare de-a lungul țărmurilor.
● Ostracism – vine de la cuvântul grec „ostrakon”, care desemnează un ciob de lut pe care membrii
adunării populare scriau numele persoanei considerate indezirabilă în oraș.
● Oracol – răspuns dat de zei la întrebările puse de oameni.
● Suprapopulare – populație în exces într-o anumită țară.
● Demos – popor.
● Eupatrizi – nobilime care până la reforma lui Clistene reprezenta categoria privilegiată la Atena.
● Patricieni – nobilime romană
● Plebei – în Roma antică, masa poporului, în opoziție cu patricienii
● Sclavia orientală – sclavii erau folosiți la lucrările publice, în palate, temple, mai rar în agricultură.
Sclavia avea aici o formă patriarhală, grație caracterului închis al economiei.
● Sclavia clasică – se cristalizează în lumea greco-romană, unde munca robilor este folosită în toate
ramurile economiei.
● Polisul grec cuprindea trei ordine de cetățeni:
- Cetățenii liberi, grecii, care se bucurau de toate drepturile;
- Metecii, străinii care făceau negoț, ei puteau fi foarte bogați, dar nu aveau nici un drept în treburile
publice;
- Sclavii, care erau lipsiți de orice drepturi, deși pentru grec libertatea era bunul cel mai prețios.
Structura socială în Sparta

Structura socială în Atena

 Marea migraţie a popoarelor şi declinul lumii antice.

Puternic slăbit din interior datorită crizei puterii imperiale și din cauza dificultăților economice și socio-
culturale, Imperiul Roman făcea tot mai greu față invaziilor barbarilor ce s-au instalat la frontierele sale.
Divizarea imperiului în 395, nu a fost una uniformă, partea orientală, din jurul Constantinopolului fiind mai
prosperă, decât cea din jurul Romei. Din această cauză și atacurile barbarilor au fost îndreptate spre partea
vulnerabilă a Imperiului. Majoritatea acestora au fost triburi germanice cunoscute romanilor încă din epoca lui
Cezar.
Germanii au început să își părăsească patria lor de origine Scandinavia meridională din cauza răcirii
climei. Inițial opriți de celți – cel mai numeros popor și puternic popor barbar al Europei, ei trec pe malul sudic
al Mării Baltice, apoi, în primele secole ale erei noastre, se așează în regiunea râurilor Vistula și Oder.
Marea migrație a popoarelor germanice a avut loc la sfârșitul secolului al IV-lea – începutul secolului al
V-lea. Este un fenomen unic în istoria umanității, deoarece a avut drept rezultat crearea unor noi realități
sociale, politice, economice și culturale.
Cauzele invaziilor:
✔ Creșterea demografică a popoarelor germanice și insuficiența de spațiu în condițiile unei economii
extensive;
✔ Transformările în modul de viață al popoarelor germanice, trecerea de la nomadism la sedentarism
(necesitate de pășuni și terenuri arabile);
✔ Mutațiile din structura socială: diferențierea de clasă, sporirea rolului aristocrației militare;
✔ Mutațiile climaterice. Răcirea climei în Scandinavia, care a împins spre sud triburile germanice, și în
Siberia, care a dislocat triburile turanice ale hunilor, avarilor, bulgarilor, alanilor spre noi terenuri pentru
pășunat;
✔ Slăbiciunea generală a Imperiului Roman de Apus după marea criză politică, social-economică și
instituțională din secolul al III-lea care a zdruncinat din interior puterea statului, precum și atracția față de
bogățiile mitice ale imperiului.
Urmările invaziilor (importanța invaziilor):
 Hunii. Impulsul pentru deplasarea triburilor germanice spre Occident, vine în urma migraţiei hunilor din câmpiile
Siberiei centrale. După toate aparenţele aceştia au fost o populaţie de origine turanică, nomadă care prin ferocitatea lor au
adus spaimă nu doar în cadrul imperiului, dar şi în rândul barbarilor. încă din secolul I î.Hr. ei migrează spre apus în
căutare de păşuni şi de pradă. Deja către secolul al IV-lea aceştia ajung în zona Mării Caspice, unde îi distrug pe alani şi
Regatul Bosforului din regiunea Mării Azov. în anul 375 hunii îi atacă pe ostrogoţi, pe care îi înving, apoi pe vizigoţi în
anul următor. Sub presiunea acestora, atât vizigoţii (376), cât şi ostrogoţii (377) obţin permisiunea autorităţilor romane de
a se strămuta la sud de Dunăre, adică de limes, hotarul nordic al Imperiului. Aceştia, primesc statut de federaţi (foedum)
în provincia Moesia. Hunii, la rândul lor se aşază în Câmpia Panoniei de unde efectuau invazii selective în centrul şi sud-
estul Europei. Momentul de maximă expansiune o ating sub regele Attila. Născut în jurul anului 395 el accede la putere în
434. în anul 451 el, contrar aşteptărilor, renunţă să atace Imperiul de Răsărit şi pleacă spre Occident, traversând Rinul.
Atacă şi pustieşte Belgia, nordul Galiei şi ajunge la Orlean. Însă, generalul roman de origine galică Aetius a reuşit să
organizeze o coaliţie franco-burgundo-galo-romană şi a reuşit să-i învingă pe Attila pe Câmpiile Catalaunice din regiunea
Champagne. în anul următor, însă, hunii invadează Italia de Nord. O întrevedere cu papa Leon I îl face pe Attila să
renunţe la atacul Romei şi hunii se întorc înapoi. În anul 453 biciul lui Dumnezeu (flagelum Dei), cum era numit Attila de
contemporani, deoarece era văzut ca un trimis al cerurilor pentru pedepsirea păcatelor creştinătăţii, moare, iar vastul său
imperiu, treptat se risipeşte. Invaziile hunilor se deosebeau nu atât printr-un caracter sistematic, cum era cel al germanilor,
ci prin brutalitatea şi rapiditatea lor. Se presupune, că din etnonimul hun a derivat substantivul românesc căpcăun, dar şi
numele ungurilor.

“Ferocitatea lor întrece orice: cu un fier ei brăzdează adânc obrajii nou-născuţilor ca să distrugă orice
făgăduială de puf viitor şi astfel ei ajung la bătrâneţe spâni şi pociţi, asemenea unor eunuci. Ei au trupul îndesat,
membrele vânjoase, ceafa groasă, conformaţia lor spătoasă îi face înspăimântători. Ai zice nişte animale bipede sau
nişte chipuri pe jumătate cioplite, asemenea unor trunchiuri ce se înşiră pe marginea parapetelor podurilor... Hunii nu-şi
pun la foc şi nici nu-şi gătesc mâncarea. Ei nu se hrănesc decât cu rădăcini sălbatice sau cu carnea crudă a primului
animal ieşit în cale, pe care o încălzesc un timp pe spinarea calului, între coapsele lor. Ei nu au vreun adăpost. Nu
folosesc nici case, nici morminte. Ei îşi acoperă trupul cu pânză şi piei de şobolani de pădure cusute împreună: nu au o
îmbrăcăminte pentru statul acasă şi alta pentru purcesul afară: odată ce şi-au tras peste ei haina lor de culoare ştearsă
nu o mai lasă până ce nu cade în bucăţi, din cauza vechimii... l-ai crede bătuţi în cuie pe caii lor... Nu descalecă nici
pentru a mânca nici pentru a bea, ci dorm aplecaţi pe grumazul deşirat al calului, unde pot visa în voie... ”. Ammianus
Marcellinus despre huni (secolul al IV-lea)

Alanii. Au fost un trib de origine iraniană ce au locuit în stepele nord-pontice şi Caucazul de Nord, atestaţi încă din
secolele II-I î.Hr. Au fost printre primele popoare împinse spre vest de către huni. Au străbătut tot continentul european şi
în secolul al V-lea s-au stabilit în Galia şi Spania, de unde împreună cu vandalii au trecut în Africa. Dacă traseul lor nu s-a
soldat cu evenimente spectaculoase, ca al altor triburi germanice, totuşi numele lor a lăsat o urmă în toponimie
(denumirea regiunii Catalonia vine de la “Got” + “Alania”) şi în onomastică (numele de Alain, foarte popular la francezi,
vezi numele actorului francez Alain Delon şi la englezi în forma Allan vezi numele legendarului fotbalist britanic de la
FC Liverpool Allan Hansen).

Goţii. Infiltraţi din văile Rinului până la gurile Dunării ei s-au repartizat în trei ramuri mari: 1) germanii de vest:
francii şi alamanii (înjurul Rinului şi Meuse); 2) germanii de nord, printre care îi găsim pe juţi, angli şi saxoni (în jurul
actualei Peninsule Jutland) şi 3) germanii de est: longobarzii, suevii, vandalii, goţii (la est de valea Elbei). începând cu
secolul al IV-lea mici grupuri de germanici au fost autorizate de autorităţile imperiale să se strămute în interiorul limes-lui
cu statut de federaţi. Treptat, goţii, au atins linia Dunării, unde intră în contact cu sarmaţii şi alanii, de la care învaţă să
folosească scara de la şa, lancea de luptă călare şi platoşa prevăzută cu plăci de metal pentru protejarea mai eficientă a
corpului. De asemenea intră în contact cu Statul Roman. Incursiunile lor repetate duc la evacuarea Daciei nord-danubiene
de către administraţia romană pe timpul lui Aurelian. În această perioadă are loc şi divizarea lor în goţii de vest (vizigoţii)
şi cei de est (ostrogoţii). Tot aici, în regiunile carpato-danubiano-pontice în secolul al IV-lea, goţii se convertesc la
creştinism, datorită “apostolului” goţilor Ulfila. Acesta a fost de mic capturat de barbari, dar, având aptitudini spre carte a
fost trimis şi educat la Constantinopol, unde a fost câştigat de arianism. De aceea şi goţii adoptă această erezie creştină.
Ulfila a tradus Noul Testament în limba gotică, folosindu-se de un alfabet inventat de el, pe baza celui grecesc. Circulaţia
extraordinară a acestei cărţi a permis răspândirea arianismului la aproape toate triburile germanice, cu excepţia francilor.

Vizigoţii. Din cauza tratamentului dur din partea oficialilor imperiali, dar şi din cauza presiunii permanente din
partea hunilor, vizigoţii încep treptat deplasarea spre adâncul continentului. Iniţial au avut intenţia să atace
Constantinopolul (378 şi 395), dar bizantinii reuşesc să-i îndrepte către Occident. La sfârşitul secolului al IV-lea ei ocupă
lliria, iar în anul 400, sub ambiţiosul şi puternicul rege Alaric ei atacă pentru prima dată Italia de Nord, un loc foarte
indicat pentru pradă, din cauza bogăţiei (faimei) de acolo. Având la început un caracter de jaf, invaziile în Italia se
permanentizează după ce Alaric înţelege că Imperiul de Apus nu mai este în stare să se apere eficient. După un asediu
sistematic, trei ani la rând pe timp de vară (în Evul Mediu operaţiile militare se duceau, de obicei în sezonul cald), el
asediază Roma, pentru ca în 410 să o cucerească şi jefuiască, fără însă a decima populaţia. încercând să creeze un nou
imperiu, pleacă spre sud pentru a cuceri “grânarele” Italiei - Calabria şi Sicilia, însă în timpul campaniei moare.
Succesorul şi cumnatul acestuia Athaulf părăseşte însă Italia, la rugămintea lui Honorius, împăratul din vest şi se aşază în
Galia de Sud, creând primul regat barbar de pe teritoriul propriu-zis al Imperiului, cu capitala la Toulouse. în scurt timp el
îşi va extinde autoritatea asupra Aquitaniei şi întregii Peninsule Iberice, unde a reuşit să creeze un stat mare cu capitala la
Toledo, care a dăinuit până la invazia arabă din secolul al VlII-lea.

Ostrogoţii. După înfrângerea suferită din partea hunilor (378) o parte a acestora a locuit în Panonia, sub
protectoratul învingătorilor, iar alta în Balcani, ca federaţi ai Imperiului Roman de Răsărit. După moartea lui Attila şi
risipirea dominaţiei hunilor, ostrogoţii din Panonia vor intra în Imperiu. Tânărul lor rege Teodoric, de mic a fost luat
ostatic şi ţinut la Constantinopol, unde a primit o educaţie aleasă. Din anul 473 devine rege şi va fi cunoscut sub numele
de Teodoric cel Mare. După ce Odoacru l-a depus pe ultimul împărat roman de Apus, acesta a devenit un rival redutabil al
Constantinopolului. De aceea, împăraţii bizantini au hotărât să-i folosească pe ostrogoţi pentru a reinstaura autoritatea
asupra Italiei. Teodoric îndeplineşte această misiune şi creează în Italia un regat puternic. Mare admirator al ordinii şi
civilizaţiei romane, el instaurează o dublă administraţie: ostrogotă cu capitala la Ravena şi romană cu centrul la Roma. în
timpul domniei sale Italia a redevenit un veritabil centru cultural al Occidentului (renaşterea ostrogotă). A fost înconjurat
de erudiţi de talia lui Boethius şi Cassiodorus. După moartea sa la 526, regatul său va dispărea treptat sub loviturile
Imperiului Bizantin.

Burgunzii. Au fost originari de pe malurile Mării Baltice şi râului Vistula. După toate probabilităţile vin din
Scandinavia (în Norvegia este o localitate Borgund, ce le mai păstrează numele). Din secolul al III-lea încep o migrare
lentă spre vest şi în preajma anului 400 ating hotarele Imperiului. în iama anului 406, împreună cu alte triburi germanice,
trec Rinul îngheţat şi pătrund în Galia. După o şedere de 30 de ani în Rhenania sunt împinşi de alamani şi obţin de la
romani permisiunea de a se aşeza în regiunea Genevei de astăzi. Plini de recunoştinţă, îi ajută pe romani în lupta contra
hunilor, iar aceştia, la rândul lor le dau zona cuprinsă între oraşul Lyon şi Alpii maritimi, unde îşi creează un regat
puternic. Cu timpul însă au fost atacaţi de goţi din sud şi de franci din nord, care au ocupat toată Burgundia.

Alamanii. Pentru prima dată sunt menţionaţi la 213. Câteva decenii mai târziu au “atins” performanţa de a sparge
limesul şi de a intra în Italia meridională unde ajung până la Mediolanum (Milano). Scriitorii străini îi vor numi cu
consecvenţă alamani, pe când ei se numeau suabi. Au participat la traversarea memorabilă şi definitivă a germanicilor
peste Rin de la 406. Principalii lor adversari în Galia au fost francii, care au reuşit să-i învingă în bătălia de la Tolbiac
(506), în urma căreia, conform tradiţiei, Clovis a hotărât să se convertească la creştinism. După această dată, ei s-au
asimilat cu alte populaţii de la est de Rin. Bavarezii. Apar destul de târziu în documente (551) şi sunt atestaţi pe acelaşi
teritoriu care le poartă numele şi astăzi. Au creat un stat destul de puternic, dar tară pretenţii anexioniste prea mari. Către
788 Carol cel Mare a inclus statul lor în componenţa Regatului Franc.

Francii. În secolul al III-lea triburile germanice situate în regiunea Rinului au organizat o uniune de triburi
denurnindu-se franci, adică curajoşi, inspiraţi. Sunt menţionaţi la 241, apoi la 257. Prin evoluţia lor spectaculoasă se
consideră a fi “principalii beneficiari ai migraţiilor”. Sub raport lingvistic, limba lor va sta la originea neerlandezei,
francezei, dar şi germanei. Au fost divizaţi în câteva grupuri, relativ mici, ce locuiau în zona Rinului Inferior. Cel mai
important grup de triburi l-au constituit francii salieni (de la germ. sal - mare), cunoscuţi mai ales prin legislaţia lor (lex
salica). Celălalt au fost francii ripuari (de la lat. ripa - mal). Sunt cunoscute numele câtorva dintre regii lor: Childeric
(457), fiul său Meroven, tatăl celebrului Clovis, considerat fondatorul dinastiei merovingilor, o persoană semilegendară,
numele căruia pare a fi mai degrabă un nume eponim* (ieponim cel care dă numele unei naţiuni/etnii/neam/dinastii) şi, în
sfârşit, Clovis. Acesta a urcat pe tron în jurul anului 481 şi în domnia lui francii au reuşit să atingă o maximă extindere
pentru acea perioadă, ocupând întreagă Galie, care primeşte denumirea de Francia, guvernată de la Lutetia parisiorum
(Paris). Un eveniment de maximă importanţă pentru întreaga istorie medievală a fost convertirea lui Clovis şi a francilor
la creştinism, de rit roman, la începutul secolului al Vl-lea. Cuceririle şi convertirile la creştinism, adesea cu forţa, a
populaţiilor germanice supuse au urmat şi după moartea lui Clovis, survenită în anul 511, urmaşii săi reuşind să
cucerească Provence, Turingia, Alsacia.

Longobarzii. Invazia longobarzilor este ultimul şi cel mai devastator val de migraţie germanic din Evul Mediu
timpuriu. Au fost împinşi din regiunile danubiene de către avari. Sub regele Alboin longobarzii invadează Italia de Nord,
cucerind întreagă vale a râului Po şi Milanul, pe care l-au ruinat din prea mare râvnă. Peste trei ani ei reuşesc să
cucerească Pavia şi apoi Verona, instalându-şi capitala în cea dintâi. Au urmat lupte grele cu bizantinii pentru dominarea
peninsulei, în urma cărora au fost cucerite Toscana şi Latiumul. Partea de nord a Italiei a primit numele lor - Lombardia,
iar partea rămasă la bizantini - exarhatul Ravennei – a primit denumirea de Romania. Abia la 770, Carol cel Mare a reuşit
să distrugă Regatul Longobarzilor.

Anglii, saxonii şi juţii. Invaziile acestora s-au deosebit de celelalte, deoarece au fost efectuate pe cale maritimă.
Saxonii. Denumirea acestora provine, probabil, de la numele dat spadei cu un singur tăiş - seax. Pe parcursul
secolelor III-V se ocupau de piraterii în Marea Nordului şi Canalul Mânecii. împreună cu juţii şi anglii au participat la
cucerirea Britaniei. Numele lor a rămas prezent în denumirea unor regiuni din Anglia Wessex (saxonii de vest); Essex
(saxonii de est) şi Sussex (saxonii de sud). O altă parte s-a stabilit pe malul inferior al Rinului (Saxonia) şi au fost cuceriţi
de Carol cel Mare, care i-a şi creştinat, în secolul al Xl-lea o parte din saşi au migrat spre sud-est, ajungând în
Transilvania, unde s-au aşezat definitiv.
Juţii. Provin din Peninsula lutlanda (de unde şi numele). în secolul al V-lea au invadat Britania. S-au aşezat pe
insula Wight, Hampshire, Kent cu oraşul Canterbury, viitorul centru religios al Angliei. Au fost creştinaţi în decursul
secolului al VlI-lea.
Anglii. Aceştia sunt veniţi din Schlesvig (Angel) şi au o civilizaţie asemănătoare cu cea a saxonilor. După ce au
părăsit Danemarca, teritoriile lor au fost ocupate de juţi, danezi şi suedezi. De la ei se trage denumirea de Anglia.
 Declinul lumii antice

Declinul şi căderea Imperiului Roman de Apus în anul 476 a semnificat sfârşitul Epocii Antice pe
continentul european.
Declinul şi căderea Imperiului Roman de Apus a avut drept premise crizele prelungite în domeniile
economic, social, politic şi ideologic, decăderea vieţii urbane, invazia triburilor migratoare. începând cu secolul
III d. Hr. apar şi se amplifică elemente de stagnare şi declin economic, social, politic şi militar. Declinul
economic era determinat de lipsa de coeziune economică în relaţiile de schimb dintre provinciile imperiului.
Viaţa urbană începe să decadă. Fiscalitatea excesivă, criza financiară, diminuarea populaţiei urbane, reducerea
producţiei meşteşugăreşti au determinat transferarea meşteşugarilor de la oraşe în zona rurală. Economia capătă
tot mai mult caracter rural. Oraşele, permanent ameninţate de atacurile barbarilor treptat se depopulează,
pierzându-şi caracterul comercial şi meşteşugăresc. În timp ce oraşele decad marea proprietate funciară capătă
proporţii nemaiîntâlnite. Marii proprietari acaparau pământurile celor sărăciţi şi a datornicilor, retrăgându-se pe
latifundii care încep să fie îngrădite cu ziduri şi întărituri. Pe aceste proprietăţi atelierele meşteşugăreşti
produceau tot ce era necesar pentru consumul intern. Astfel, are loc trecerea de la economia de schimb la
economia naturală.
Lipsa monedei resimţindu-se tot mai acut, împăraţii au stabilit prin lege că dările şi retribuirea
funcţionarilor să fie plătite în natură.
Criza se caracterizează prin nerentabilitatea muncii sclavilor. Din cauza condiţiilor precare de viaţă aceştia
nu erau cointeresaţi în îmbunătăţirea metodelor de muncă şi perfecţionarea tehnicii. Nivelul agriculturii în
Imperiul Roman a evoluat puţin pe parcursul secolelor. Munca sclavilor a fost productivă atât timp cât ei puteau
fi uşor achiziţionaţi. Atunci când numărul lor a scăzut, producţia a stagnat. De aceea mulţi dintre ei sunt
transformaţi în coloni. Colonii erau datori să furnizeze o parte din produse proprietarilor de pământ. În sec. IV
colonii au fost legați de glie, a fost interzisă vânzarea sclavilor fără pământ.
Stăpânii marilor proprietăţi funciare obţin din partea conducerii de stat anumite drepturi şi privilegii,
devenind aproape independenţi. Puterea magnaţilor a crescut mult. Ei judecau populaţia locală, strângeau
impozitele, dispuneau de detaşamente înarmate.
Creşterea proprietăţii funciare a magnaţilor a constituit baza tendinţelor separatiste a aristocraţiei
provinciale puţin interesate de menţinerea unităţii imperiului.
Declinul economic şi social s-a desfăşurat pe fondul unei crize politice acute. Deoarece lipsea o
reglementare a succesiunii la tronul imperial în perioada anilor 235-284 pe tron s-au perindat peste 25 de
împăraţi, în mare parte detronaţi prin violenţă. Tentativele unor împăraţi de a redresa situaţia au avut doar
un efect temporar.
Împăratul Diocleţian (284-305) a introdus o nouă formă de guvernare - dominatul. Astfel se urmărea
întărirea puterii centrale, a fost introdus ceremonialul despoţilor orientali, împăratul se intitula dominus deus
(domn, monarh absolut şi zeu). Totodată a scăzut rolul politic al senatului, iar magistraturile au rămas doar
titluri onorifice.
Pentru a asigura conducerea imperiului Diocleţian a creat tetrarhia (guvernarea în patru – 2 auguști și 2
cezari) şi a împărţit imperiul în patru părţi. Totuşi luptele pentru putere au continuat şi după moartea sa.
Politica de reforme a fost continuată de Constantin cel Mare (306-337). Acesta a despărţit puterea civilă
de cea militară, a înfiinţat noi funcţii, ocupate de comites (însoţitori). Senatul, ca organ politic a fost desfiinţat.
Prin reformele sale Constantin i-a legat pe coloni de glie, făcându-i dependenţi de marii proprietari; pe
meşteşugari de meserie, pe orăşeni de oraşul lor natal. Prin edictul de toleranţă de la Milano (313) creştinismul
a fost acceptat ca religie tolerată. Constantin a construit o nouă capitală pe locul coloniei greceşti Bizantyon
(330), numită apoi Constantinopol.
Reformele înfăptuite de împăraţii romani nu au putut opri procesul de destrămare a societăţii sclavagiste în
diferite provincii ale imperiului se desfăşoară răscoale şi mişcări populare.
După moartea lui Constantin atacurile şi invaziile popoarelor migratoare s-au intensificat şi o mare parte a
teritoriilor romane a fost ocupată de triburi migratoare. Tentativele de a restabili unitatea imperiului nu au avut
succes în a. 395 împăratul Teodosius I a împărţit imperiul între fiii săi: Orientul cu capitala la Constantinopol
i-a revenit lui Arcadius, iar Apusul, cu capitala la Roma, lui Honorius De la această dată imperiul îşi pierde
unitatea. După moartea lui Honorius în Imperiul Roman de Apus s-au perindat la tron mai mulţi împăraţi,
puterea a fost deţinută de comandanţi de armată, majoritatea de origine germană, iar în armată sunt angajaţi tot
mai mulţi mercenari germani (barbarizarea armatei).
Principalele popoare migratoare care au atacat Imperiul Roman în sec. III-V au fost goţii, hunii, vandalii.
La sf. sec. al IV-lea în câmpiile Europei Centrale au penetrat hunii, popor barbar care devasta totul în calea sa.
 În ciuda invaziilor barbare Imperiul Roman de Apus a subzistat, dar în a. 455 Roma a fost cucerită de
vandali, iar în a. 476 ultimul împărat Romulus Augustus, a fost omorât de un şef barbar, Odoacru care s-a
proclamat rege al Romei. Căderea Romei simbolizează sfârşitul istoriei Imperiului Roman de Apus. Părea că în
Europa Apuseană s-a sfârşit şi civilizaţia. Ea însă a fost dusă mai departe de Biserica Creştină.
Declinul şi căderea Imperiului Roman de Apus a fost un proces istoric inevitabil datorită lipsei unei
coeziuni economice a provinciilor, crizei sclavagismului, luptelor pentru putere, creşterii tendinţelor separatiste
ale aristocraţiei imperiale, fiscalităţii extensive, decăderii vieţii orăşeneşti, slăbirii forţei militare, crizei
ideologiei imperiale, procese care au fost accelerate de invazia popoarelor barbare.metodelor de muncă şi
perfecţionarea tehnicii.

Fenomenul colonatului. Dezvoltarea forţelor de producţie în societate se realiza foarte încet. Nivelul
agriculturii în Imperiul Roman a evoluat puţin pe parcursul secolelor. În atelierele meşteşugăreşti lipsea
diviziunea muncii, predomina simpla reproducere. Munca sclavilor a fost productivă atât timp cât ei puteau fi
uşor achiziţionaţi. Atunci când numărul lor a scăzut producţia a stagnat. De aceea mulţi dintre ei sunt
transformaţi. în .coloni. Colonii erau datori să furnizeze o parte din produse proprietarilor de pământ. În sec. IV
colonii au fost legaţi de glie, a fost interzisă vânzarea sclavilor fără pământ. Munca colonilor era folosită pe
domeniile imperiale, ale bisericii şi ale marilor proprietari. Numărul lor a crescut şi în urma aşezării barbarilor
pe proprietăţi în calitate de coloni. Statutul juridic al colonilor se deosebea de cel al robilor, dar odată cu
răspândirea colonatului diferenţele devin neesenţiale. Deosebindu-se formal de sclavii rurali (servi rustici)
colonii s-au transformat în sclavi ai pământului (servi terrae). Conform edictului împăraţilor Arcadius şi
Honoriu (sf. sec. IV) averea colonului şi el însuşi aparţinea proprietarului.
Marii proprietari obţin din partea conducerii de stat anumite drepturi şi privilegii, devenind aproape
independenţi. Folosind tot mai mult în locul sclavilor munca colonilor şi a ţăranilor liberi, proprietarii
latifundiilor au formaţ treptat o clasă socială nouă deosebită de a proprietarilor de sclavi. Puterea magnaţilor a
crescut mult. Ei judecau populaţia locală, strângeau impozitele, dispuneau de detaşamente înarmate. Legea
interziceaconcentrarea unor proprietăţi funciare care depăşeau o anumită limită, însă marii proprietari nu o
respectau, achiziţionând pământ în diferite provincii. Creşterea proprietăţii funciare a magnaţilor a constituit
baza tendinţelor separatiste a aristocraţiei provinciale puţin interesate de menţinerea unităţii imperiului.
În acelaşi timp în Imperiul Roman de Răsărit şi în nordul Africii economia era în plin avânt. Aici continuau
să se menţină oraşe mari cu o intensă viaţă meşteşugărească şi comercială. Marile latifundii şi munca sclavilor
nu au înlocuit completmunca producătorilor liberi, iar răspândirea muncii colonilor, proveniţi în mare parte
dintre migratori a dus la creşterea productivităţii muncii în agricultură. Economia înfloritoare a
permisîmpăraţilor să dispună de mijloacele necesare pentru întreţinerea armatei şi a aparatului administrativ cu
care puteau menţine ordinea internă şi apăra hotarele.
Apariţia germenilor societăţii medievale. Reformele înfăptuite de împăraţii romani nu au putut opri
procesul de destrămare a societăţii sclavagiste, trecerea spre o nouă orânduire, cea feudală. Acest proces se
caracterizează prin
● răspândirea colonatului,
● constituirea unor mari domenii bazate pe o economia autarhică (producerea tuturor celor necesare
traiului în cadrul domeniului respectiv),
● reîntoarcerea la economia naturală,
● plata dărilor şi retribuţiilor în natură,
● începutul formării unei noi clase dominante.
● apariţia unor noi relaţii între ţăranii liberi şi marii proprietari funciari, relaţii cunoscute sub denumirea
de patronat. Toţi cei apăsaţi de funcţionari, deautorităţile orăşeneşti sau de marii proprietari de pământ intrau
sub ocrotirea unor oameni influenţi, consideraţi patroni. Ei cedau pământul de care dispuneau patronului, dar
continuau să-l lucreze, achitând toate impozitele şi prestând serviciile stabilite de patron. Astfel ei scăpau de
vexaţiile funcţionarilor. Cu timpul, însă, patronii i-au transformat şi pe aceşti ţărani în coloni, accelerând
procesul de dispariţie a ţărănimii libere.
În acelaşi timp se desfăşoară un şir de răscoale i mişcări populare: mişcarea latronilor (tâlharilor),
organizaţi în cete îi atacau pe cei bogaţi; răscoalele colonilor în Sicilia, Galia, Africa la care participau sclavii şi
ţăranii liberi; fuga colonilor de pe latifundii şi stabilirea lor în teritoriile ocupate de migratori, ajutându-i în
atacurile lor.
Importanţa şi locul lumii antice în istoria universală. Antichitatea ne-a transmis un ansamblu de realizări
extrem de importante pentru viaţa umană. Viaţa sedentară a determinat construirea oraşelor şi satelor.
Agricultura s-a dezvoltat graţie folosirii irigaţiei şi a culturii în trepte. Descoperirea roţii şi a metalurgiei a dus
la progresul tehnicii.
Orientul antic a inventat scrierea, cifrele, calculul, primele sisteme de greutăţi şi măsură. Setea de
cunoaştere a omului a dus la apariţia ştiinţelor: astronomia, medicina, matematica, geometria, istoria, geografia.
Orientul a generat primele forme de guvernare organizată: monarhia, administraţia cu un mare număr de
funcţionari, dreptul care codifica raporturile dintre oameni şi state, moneda care a facilitat schimburile
comerciale.
În Orient au apărut două forme esenţiale a religiei: politeismul (egipteni, mesopotamieni, perşi, indieni,
greci, romani, etc.) şi monoteismul (evrei). În India şi China au apărut primele tratate filosofice. Literatura a
apărut şi s-a dezvoltat de timpuriu în strânsă legătură cu credinţele religioase şi filosofia.
Grecii au stat la originea unor genuri literare: ei au inventat teatrul (comedia, tragedia, reprezentaţiile
muzicale). Poezia greacă a căpătat noi forme (poezia lirică, elegia, epopeea lui Homer). Grecii posedau o
bogată mitologie, din care se inspiră şi literatura contemporană, o artă şi arhitectură minunată.
Patriotismul s-a născut în Grecia; patriotismul cetăţeanului care îşi apără oraşul contra duşmanilor;
patriotismul panelenic simbolizat de Jocurile Olimpice, care-i reuneau pe greci într-o fraternitate temporară,
opunându-i “barbarilor”.
Grecii au definit clar formele de guvernământ: aristocraţia (guvernarea celor mai buni); democraţia
(guvernarea poporului); tirania (guvernarea unui uzurpator); monarhia (guvernarea unui singur şef).
Democraţia a permis înflorirea artei oratorice, politice şi juridice.
Romanii, cucerind Grecia au adoptat principalele aspecte ale civilizaţiei elenice. Romanii au fost mari
constructori, administratori şi legislatori (dreptul roman a inspirat în bună parte legislaţia contemporană).
Creştinismul a apărut în Imperiul Roman, răspândindu-se în provinciile dominante de romani.
Toate aceste valori stau la baza civilizaţiei şi culturii universale moderne.
 Polisul şi democraţia antică
Pe parcursul Epocii Antice grecii au fost guvernaţi de diferite regimuri politice, instituite de regi, tirani,
aristocraţie (nobilime), militari. De o deosebită importanţă pentru epoca contemporană este apariţia democraţiei
ateniene, care s-a afirmat către secolul V î.Hr. Studierea acestei forme de guvernare permite de a identifica
începuturile sistemului democratic de guvernare, de a cunoaşte fundamentul acelor valori pe care se dezvoltă
societatea contemporană. Democrația ateniană are un caracter de democraţie directă limitată.
Regimul democratic ce s-a impus în Atena antică avea drept suport dezvoltarea comerţului şi extinderea
colonizării, care a îmbogăţit meşteşugarii şi comercianţii. Drept urmare decade rolul aristocraţiei funciare în
viaţa politică ateniană. Eupatrizii (nobilii) tot mai mult apelau la popor pentru apărarea cetăţii. Toţi cetăţenii
erau obligaţi să participe la război. Împărţind toate consecinţele luptelor de apărare, poporul insista să participe
şi la guvernare. Trecerea spre regimul democratic s-a produs în rezultatul unui şir de reforme.
O deosebită importanţă au avut-o reformele promovate de Solon (594 î. Hr.). Adunarea poporului
(ecclesia) din care făceau parte toţi cetăţenii, devine organul suprem al puterii de stat. Sunt înfiinţate noi
instituţii: sfatul celor 400 (bule), care discuta problemele privind funcţionarea statului: tribunalul juraţilor
(heliaia), organ juridic. Sec. VI î. Hr. a fost marcat de lupta dintre eupatrizi şi păturile active ale cetăţenilor.
Şeful unui clan aristocratic, Pisistrate, câştigând favoarea unei părţi a poporului a acaparat puterea. Astfel
se instaurează tirania.
Democratizarea statului atenian a fost continuată de Clistene. După înlăturarea tiraniei Clistene a promovat
un şir de reforme. Sfatul celor 400 devine sfatul celor 500 şi se creează colegiul celor 10 strategi. Totodată s-a
introdus ostracismul,care avea menirea de a asigura buna funcţionare a sistemului democratic şi prevenirea
reinstaurării tiraniei. Membrii ecclesiei scriau pe un ciob (ostracon) numele celor bănuiţi de uneltiri împotriva
puterii de stat, care erau exilaţi pe timp de 10 ani.
Democratizarea statului atenian a fost definitivată prin reformele lui Pericle, care a condus Atena între
anii 443-429 Î.Hr. Au fost lărgite atribuţiile adunării poporului, care instituia legile, decidea în problemele de
război şi pace, lua hotărâri politice, economice, militare, culturale şi controla executarea deciziilor. Pentru a se
asigura drepturi egale tuturor cetăţenilor, funcţiile erau ocupate prin tragere la sorţi. A fost introdusă
remunerarea magistraţilor pentru participarea la activitatea diferitor organe de stat.
Sistemul de îndemnizaţii instituit de Percile a permis cetăţenilor săraci să-şi exerseze drepturile politice, multe
funcţii fiind plătite.
Adunarea poporului Ecclesia reuneşte toţi cetăţenii care doresc să propună legi: ea discută, acceptă sau
respinge proiectele de legi. Consiliul Bule este alcătuit din 500 de membri aleşi prin tragere la sorţi. El
pregăteşte lucrările Ecclesiei controlează activitatea magistraţilor.
Magistraţii trebuie să aplice legile votate de ecclesia. Ei de asemenea sunt aleşi prin tragere la sorţi, însă cei mai
importanţi, zece strategi, sunt aleşi. În calitate de strateg, permanent reales între a. 444-424 î. Hr, Pericle a
condus Atena. Justiţia este înfăptuită de popor. Tribunalul cel mai important, Heliaia, este compus din 6000
cetăţeni aleşi prin tragere la sorţi în fiecare an. Pentru fiecare caz era constituit un tribunal din câteva sute de
heliaşti în faţa cărora apăreau acuzaţii. Heliaştii decideau prin votul lor condamnarea sau achitarea.
Deşi Atena era considerată cetatea democratică prin excelenţă, totuşi numai o minoritate se bucura de
drepturi politice: de a vota, a alege, a fi ales, precum şi de dreptul de a poseda pământ. Cetăţeni sunt cei care
au tată cetăţean şi mamă fiică de cetăţean, şi-au îndeplinit serviciul militar, însă ei nu constituiau decât a
zecea parte din populaţia Aticii. (limite)
Ascendenţa păturilor meşteşugăreşti şi negustoreşti în viaţa polisului atenian, participarea poporului la
apărarea cetăţii au impus instaurarea unui regim democratic în Atena. Drept urmare Atena era considerată în
viziunea popoarelor antice, drept un bastion al democraţiei. Dar ea era o democraţie directă, în care doar o parte
a cetăţenilor participa la viaţa politică, ceea ce îi imprima polisului atenian caracterul unei democraţii
reprezentative limitate. Democraţia ateniană a fost acel fundament pe care şi-a înălţat edificiul democraţiei
contemporane.