Secolul XX între democraţie şi totalitarism

Ideologii şi practici politice în România

Construcţia democraţiei în România

- iniţiată în a doua jumătate a sec. al XIX-lea – A. I. Cuza = prin receptarea modelului
occidental

Caracteristici:
- Constituţia din 1866 = una dintre cele mai liberale din Europa acelei epoci
- Monarhia – factor de echilibru în viaţa politică
- Rămânerea în urmă a societăţii românesti din punct de vedere economico-social
- Moravurile turco-fanariote ale clasei politice
- Politicianism, corupţie, în viaţa politică
- Alternanţa la putere – “ rotativa guvernamentală” ( liberali/conservatori)
- Puterea legislativă = emanaţie a executivului: regele desemna primul- minstru – acesta
forma guvernul – dizolvarea parlamentului – alegeri parlamentare, care dădeau câştig de
cauză guvernului.
- Limitarea participării cetătenilor la viaţa politică: vot cenzitar; 1918 – vot universal

Democraţia românească interbelică

- votul universal, Constituţia din 1923 – toţi cetăţenii sunt egali în drepturi
- reforma agrară (1918-1921) = împroprietărirea ţăranilor, Partidul Ţărănesc- 1918,
dispariţia Partidului Conservator
- fuziuni între formaţiunile politice din Regat şi celelalte provincii : Partidul Naţional
Ţărănesc= a doua forţă politică
- partide ale minorităţilor
- Carol al-II-lea – acţiune pentru a impune propria guvernare personală
- Se menţine practica numirii guvernului
- Demagogie, politicianism, nereguli în organizarea şi desfăşurarea alegerilor
- Apar partide cu ideologii totalitare
- Instabilitate guvernamentală – 10 alegeri generale, 30 guverne ( 1918-1938)

Cauzele eşecului democraţiei interbelice:

- factorii interni
- contextul internaţional
Liberalismul – Partidul Naţional Liberal
- în centrul societăţii – individul
- neoliberalism (după primul război mondial): intervenţia statului, interesul general
primează asupra celui individual
- teoreticieni: Ştefan Zeletin, Mihail Manoilescu, Vintilă Brătianu: industrializare,
urbanizare, protecţionism (protejarea activităţilor economice autohtone de concurenţii
externi prin măsuri protecţioniste vamale)= “prin noi înşine”
 nu exclude capitalul străin
Ţărănismul- Partidul Naţional Ţărănesc
- teoreticieni: Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane.
- România – stat agrar, mica proprietate ţărănească trainică
- Acordă atenţie agriculturii şi gospodăriei ţărăneşti
- Primatul ţărănimii în evoluţia societăţii româneşti
- Creşterea rolului statului în economie
- România – stat preponderent agrar
- Dezvoltarea ramurilor industriale care valorificau produsele agricole şi bogăţiile
subsolului
- Se împotriveau protecţionismului vamal ridicat
- “politica porţilor deschise” faţă de capitalul străin
- Colaborarea tuturor forţelor sociale în cadrul statului naţional ţărănesc în cadrul
regimului democratic

Extrema dreaptă

- 1923 Liga Apărării Naţional Creştine – A. C. Cuza – eliminarea evreilor din viaţa
economică.
- 1927 Legiunea Arhanghelului Mihail – Corneliu Zelea Codreanu
- 1930 Garda de Fier

Doctrina legionară: idei naţionaliste, mistice, antisemite, antidemocratice

- naţionalism, ataşament faţă de Biserica ortodoxă, discurs antidemocratic, antisemit, condamnă
moral partidele politice democratice şi democraţia parlamentară= scindarea naţiunii prin luptele
dintre partide, slăbirea autorităţii statului, purificarea prin moarte, apologia mortii, intoleranţă,
regim dictatorial, teroare
- alianţa în politica externă cu Germania şi Italia
- hotărârea în promovarea valorilor naţionale
- ajung la guvernare sept. 1940 – ian. 1941

Extrema Stângă – Partidul Comunist din România- 1921

- aderă al Internaţionala a-III-a (Comunistă ) – sub influenţa U.R.S.S.
Concepţia comunistă ( marxist-leninistă)
- înlăturarea orânduirii capitaliste prin revoluţie
- instaurarea puterii proletariatului
- edificarea societăţii socialiste
- naţionalizarea principalelor mijloace de producţie
- susţin teza cominternistă – “România = stat multinaţional”, dreptul popoarelor la
autodeterminare, despărţirea de stat = 1924 scos în afara legii
- august 1944 treptat preia întreaga putere

Construcţia democraţiei în România

 - iniţiată în a doua jumătate a sec. al XIX-lea – A. I. Cuza = prin receptarea modelului
occidental
- aducerea monarhiei străine – Carol de Hohenzollern Sigmaringen, proclamat domn în
urma plebiscitului din aprilie 1866, la 10 mai depune jurământul în calitate de domn al
României, în faţa Parlamentului – monarhul trebuia să fie un factor de echilibru în
viaţa politică. Necesitatea aducerii prinţului străin: idee exprimată în Rezoluţiile
Adunărilor ad-hoc, stabilitatea politică, prestigiu european, obţinerea independenţei.
- adoptarea Constituţiei din 1 iulie 1866 = una dintre cele mai liberale din Europa acelei
epoci, prima constituţie internă românească
Între 1918 -1938 în România a existat un regim democratic, întemeiat pe separaţia puterilor
în stat, votul universal adoptat în 1918, pluripartidism, consfinţirea drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti prin Constituţia din 1923.
- a dispărut sistemul rotativei guvernamentale
- s-a modificat configuraţia partidelor politice (au dispărut partidele conservatoare, s-au înfiinţat
partide noi, s-au constituit partide aparţinând minorităţilor naţionale, s-au integrat în statul român
partidele politice din provinciile unite: Partidul Ţărănesc din Basarabia, Partidul Democrat al
Unirii din Bucovina, Partidul Naţional din Transilvania; Partidul Naţional Liberal şi-a consolidat
poziţia, în 1926 s-a constituit Partidul Naţional Tărănesc, rezultat din fuziunea Partidului
Ţărănesc din Regat cu Partidul Naţional din Transilvania, devenind al doilea mare partid de
guvernământ; s-au constituit formaţiuni extremiste de stânga – 1921 PCR, de dreapta – 1923
Liga Apărării Naţional Creştine, Legiunea Arhanghelului Mihail, 1930 Garada de Fier.
- centrul de interes al politicienilor s-a mutat în mediul rural unde trăia 80% din populaţie,
voturile satelor decizând soarta alegerilor.

Perioada interbelică s-a caracterizat prin confruntarea dintre democraţie şi totalitarism. Din
acest punct de vedere se disting două etape:
- în deceniul al treilea s-a evidenţiat tendinţa de consolidare a sistemului
parlamentar, fiind acceptate regulile jocului democratic
- în deceniul al patrulea a început criza democraţiei româneşti , determinată de
diverşi factori: exacerbarea de către cirza economică mondială a problemelor
economico-sociale, tendinţele autoritare ale lui Carol al-II-lea, de a discredita
 sistemul pluripartidist, dorinţa diverselor grupări de a folosi viaţa politică în
interes propriu, contextul european. Ca urmare, anii 30 au facilitat afirmarea unor
forţe politice extremiste, care au încercat să înlocuiască procedurile democratice.
Pe fondul acestei crize a democraţiei, în februarie 1938 s-a instaurat regimul
autoritar carlist.

Cauzele eşecului democraţiei interbelice:

Factorii interni

- monarhia în timpul lui Carol al-II-lea nu mai reprezintă un factor de echilibru pe scena
politică, din cauza acţiunilor acestuia pentru a impune guvernarea personală; amestecul
tot mai evident al lui Carol al II-lea după 1930, în activitatea de guvernare.
- Rămânerea în urmă a societăţii românesti din punct de vedere economico-social
- Moravurile turco-fanariote ale clasei politice: politicianism, corupţie, demagogie,
nereguli în organizarea şi desfăşurarea alegerilor
- După 1918 s-a menţinut vechea practică instituită de Carol I, ca regele să numească
guvernul, după care urma dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea alegerilor
parlamentare. Astfel, se inversau raporturile dintre puterea executivă şi cea legislativă;
deci nu guvernul era expresia Parlamentului, ci invers, executivul făcea legislativul,
generând numeroase abuzuri. Puterea legislativă = emanaţie a executivului: regele
desemna primul- minstru– acesta forma guvernul – dizolvarea parlamentului – alegeri
parlamentare, care dădeau câştig de cauză guvernului; o trăsătură distinctă a practicării
democraţiei în România până în 1938 este aceea că guvernul care organizează alegerile
reuşeşte să îşi asigure majorităţi confortabile. Acest specific al democraţiei româneşti
explică acuzaţiile de dictatură formulate frecvent la adresa liberarilor, o dictatură în
forme democratice; totuşi liberalii nu au reuşit să realizeze aceste majorităţi nici în 1919
şi nici în 1937.
- Legea primei electorale – 1926: stabilea cadrul unitar de organizare a alegerilor
parlamentare la nivel naţional, dar afecta în acelaşi timp egalitatea şanselor, favorizând
partidele care câştigau alegerile: jumatate din locurile Adunării Deputaţilor reveneau
obligatoriu partidului care obţinea cel puţin 40% din totalul voturilor, iar cealaltă
 jumătate se împărţea proporţional între toate formaţiunile care treceau de pragul de 2%
din voturi, inclusiv partidul câştigător. Această lege a fost dată pentru a favoriza partidele
mari, pentru a elimina fărâmiţarea excesivă a partidelor şi pentru a imprima stabilitate
regimului politic.
- Abuzurile adminstraţiei în timpul alegerilor parlamentare, locale
- Instabilitate guvernamentală – 10 alegeri generale (noi. 1919, mai-iunie 1920, martie
1922, mai 1926, iulie 1927, noi. 1928, iunie 1931, iulie 1932, dec. 1933, dec. 1937), 30
guverne ( 1918-1938)
- În perioada 1919-1937 regele a dizolvat de 8 ori parlamentul prin decret regal, înainte de
termenul legal de 4 ani.
- Apar partide cu ideologii totalitare – ascensiunea organizaţiilor extremiste de dreapta,
fapt care a condus la practici antidemocratice: ameninţarea, şantajul, violenţa, crima
(asasinarea lui I.G. Duca în 1933, a lui Armand Călinescu în 1939, a lui N. Iorga în 1940)

Contextul internaţional: Marea Criză Economică Mondială, instaurarea regimurilor totalitare în

Europa

În sitemul partidelor politice din anii interbelici d disting trei orientări principale:
- liberalismul
- ţărănismul
- ideologiile extremiste

Liberalismul românesc

Liberalismul românesc a apărut pe fondul romantismului politic, afirmându-se în

prelungirea iluminismului politic. În Principate s-au propagate mai ales principiile liberalismului
francez. Ca şi în cazul altor naţiuni (italiană, maghiară, poloneză) liberalismul românesc a
dobândit o dimensiune naţională, nu doar politică, economică, cum a avut liberalismul clasic
occidental.
 Ideile liberalismului erau cunoscute în Principate de la începutul secolului XIX, dar elita
liberală s-a afirmat o dată cu revoluţia de la 1848, activitatea sa începând să dea roade după
Unirea din 1859. Aplicarea principiilor liberale privind modernizarea societăţii româneşti
începe o dată cu domnia lui A. I. Cuza, a cărui bază politică o constituiau liberalii moderaţi
reprezentaţi de Mihail Kogălniceanu, Nicolae Kretzulescu. Adoptarea Constituţiei de la 1866 şi
venirea principelui Carol marchează consolidarea şi relansarea procesului de modernizare a
României.
Într-o ţară a cărei dezvoltare social-economică era puternic frânată de suzeranitatea
otomană, de dominaţiile habsburgică şi ţaristă, în care economia capitalistă se afla în stadiu
inicipient, liberalismul s-a afirmat datorită unui nucleu de oameni politici şi de cultură.
Reprezentanţii marii boierimi, dar şi ai celei mijlocii şi mici au adoptat o conduită burgheză şi
principiile politice liberale. Aşa s-a întâmplat cu familiile Sturdza, Kretzulescu, Câmpineanu,
Golescu, Ghica, Brătianu, Kogălniceanu. Majoritatea liberalilor proveniţi din aceste familii
aparţineau intelectualităţii româneaşti. Ei îşi făcuseră studiile în străinătate, de unde au preluat
instrumentele teoretice ale politicii liberale.
Până la 1900 independenţa economică a oamenilor politici liberali era asigurată de
proprietăţile funciare. Abia după 1880, când s-a infiinţat Banca Naţională a României, şi mai ales
după 1900, se poate vorbi de o oligarhie financiară şi industrială liberală.
La nivelul elitelor intelectuale a existat o confruntare între “autohtonişti” sau “tradiţionalişti” şi
europenişti sau “bonjuristi”, acuzaţi că transpuneau în România “forme fără fond”, adică
instituţii occidentale într-o ţară înapoiată.

La 24 mai 1875 fruntaşii diferitelor grupări liberale au pus bazele Partidului

Naţional Liberal.

Preşedinţi: Ion C. Brătianu ( 1875-1891), Dumitru C. Brătianu (1891-1892), Dimitrie A.

Sturdza (1892- 1909), Ion I. C. Brătianu ( 1909-1927)

Gubernările liberale:
1867-1871; 1876-1888 (Marea guvernare liberală); 1895-1899; 1901-1904; 1907-1910; 1914-
1918; 1922-1926; 1934-1937

Ca doctrină politică, are ca idee de bază limitarea puterilor statului, pentru ca acesta să
nu îngrădească în vreun fel libertăţile individuale – prevede separarea puterilor în stat şi
respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Suportul economic al liberalismului este economia capitalistă, bazată pe proprietatea
privată. În planul doctrinei economice, liberalismul afirmă că statul nu trebuie să limiteze în nici
un fel, prin intervenţiile sale libera concurenţă a întreprinzătorilor.
Naşterea liberalismului românesc coincide cu formarea statului modern român. Din
această cauză, liberalii români au aşezat în prim plan obiective de ordin naţional. Ei considerau
că independenţa plitică a tânărului stat trebuia dublată de una economică. De aceea liberalii
români au promovat o politică protecţionistă (politică în plan comercial, având drept scop
protejarea producţiei interne a unei ţări în faţa concurenţei străine, mai ales prin taxe vamale
ridicate la produsele de import) care încuraja industria autohtonă şi au limitat uneori pătrunderea
capitalurilor străine în economia românească. Nu erau împotriva capitalului străin, doreau
formarea şi consolidarea unei pieţe naţionale, construirea unei economii industriale proprii în
România, astfel încât aceasta să poată rezista cu succes concurenţei ţărilor dezvoltate din Europa.
Programul liberal avea în vedere mai multe obiective: extinderea drepturilor politice,
dezvoltarea instituţiilor economice specifice economiei capitaliste, cu deosebire a instituţiilor
financiare, încurajarea industriei, văzută ca o condiţie esenţială a dezvoltării României,
consolidarea proprietăţii private în toate domeniile, în agricultură, liberalii urmăreau dezvoltarea
micii proprietăţi ţărăneşti, consolidarea poziţiei statului român pe plan extern, liberalii fiind
printre cei care s-au implicat în mod hotărâtor în obţinerea independenţei, în proclamarea
regatului.
Prima generaţie de liberali: Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, C. A. Rosetti, are
meritul de a fi pus bazele statului român modern, prin crearea principalelor instituţii ale acestuia.
A doua generaţie, reprezentată de personalităţi precum: Ion. I. C. Brătianu, Ion G. Duca, s-au
afirmat în primele decenii ale sec. XX, prin acţiuni în vederea consolidării statului liberal ş a
democratizării acestuia. Ei vor introduce votul universal, vor realiza reforma agrară, sub
guvernarea lor, România va intra în Primul Război Mondial şi va realiza unirea cu Basarabia,
Bucovima, Transilvania. Liberalismul a contribuit în mod hotărâtor la crearea României
moderne. Dar într- o ţară legată în mod esenţial de economia agrară, nu a putut să schimbe
radical structurile economice şi sociale, după modelul Europei Occidentale.

Măsuri politice liberale:

- 1877-1878 cucerirea independenţei de stat
- 14 martie 1881 proclamarea României ca Regat
- 1883 România aderă la Tripla Alianţă
- 1884 o nouă lege electorală – liberalii considerau că legea electorală cenzitară din 1866
nu acorda clasei mijlocii ponderea pe care aceasta o merita
- 1892-1894 susţinerea mişcării memorandiste şi prin aceasta a luptei de emancipare a
românilor din Transilvania
- 1914 Ion.I.C Brătianu propune în Parlament adoptarea reformelor agrară şi electorală.

Măsuri economice liberale

- 1880 înfiinţarea Băncii Naţionale a României, care va deveni principala sursă de credit
pentru dezvoltarea industriei şi comerţului; băncile reprezentau motorul unei economii
capitaliste, deoarece prin intermediul lor se puteau mobiliza capitalurile necesare pornirii
oricărei afaceri productive, în industrie sau în agricultură. PNL s-a preocupat şi de
înfiinţarea Caselor de credit agricol, în vederea sprijinirii proprietarilor agricoli mici şi
mijlocii. Ele nu şi-au îndeplinit însă menirea susţinându-i doar pe proprietarii mijlocii,
aceasta şi pentru că ţăranii din România erau încă prea săraci pentru a îndrăzni să se
gândească la un credit.
- 1886 măsuri vamale protecţioniste – inaugurau o politică economică protecţionistă
- 1887 legea pentru încurajarea industriei naţionale – erau prevăzute scutiri de impozite şi
taxe vamale, concesiuni de terenuri, tarife vamale protecţioniste.
- 1903 crearea unei comisii a petrolului, pentru valorificarea resurselor petroliere ale
României.
- 1907 anul răscoalei determină măsuri agrare: legea limitării dreptului de a lua în arendă,
legea înfiinţării Casei Rurale, legea învoielilor agricole. Loturile mici de pământ şi lipsa
de productivitate din agricultură menţin în continuare în sărăcie majoritatea populaţiei
 ţării. Grija liberalilor de a nu încălca în vreun fel principiul proprietăţii a făcut ca
măsurile liberale în această privintă să fie moderate. După 1910, noua generaţie liberală
afirmată la conducerea partidului va pune în mod tranşant problema redistribuirii
proprietăţii agrare, idee aplicată după Primul Război Mondial.
Sunt aplicate principiile liberale exprimate prin deviza “Prin noi înşine”.
Încă de la instalarea guvernului din 1876, prim-ministrul I.C Brătianu avertiza asupra
stadiului de dezvoltare înapoiat al societăţii româneşti. Românii, din cauza conjucturilor politice
si geografice, nu avuseseră timpul necesar pentru a putea evolua o dată cu naţiunile europene
occidentale. Venise momentul dezvoltării pe baze proprii a industriei, comerţului şi agriculturii
româneşti la nivel european, asigurându-se totodată preponderenţa elementelor naţionale.
Liberalismul a cunoscut modificări după PRM, apărând neoliberalismul, care acceptă
intervenţia statului în economie, apreciind că interesul general prima asupra celui individual.
Neoliberalismul, doctrina PNL, aprecia că România se găsea la începutul capitalismului şi că
progresul statului era condiţionat de dezvoltarea industriei naţionale. Teoreticienii neoliberali:
Ştefan Zeletin, Mihail Manoilescu, Vintilă Brătianu, considerau că România întrunea condiţiile
necesare industrializării: resurse de materii prime, specialişti, capital, forţă de muncă şi piaţă
internă. Teoreticienii neoliberali au susţinut teoria privind protecţionismul – concretizată în
formula “prin noi înşine”: protejarea industriei autohtone prin măsuri vamale şi facilităţi
economice, în raport cu concurenţii externi, pe piaţa internă. Aşadar, o poziţie proindustrială,
susţinută puternic în plan politic, în timp ce problema agrară o considerau rezolvată prin
înfăptuirea reformei agrare (în 1918 s-a modificat articolul 19 din Constituţie, în virtutea căruia
s-a emis decretul de expropriere a terenurilor de peste 100 ha, apoi în 1920, a fost votat decretul
de împroprietărire în Basarabia; în 1921 au fost votate legile pentru Vechiul Regat, Transilvania
şi Bucovina). Reforma agrară a contribuit la îmbunătăţirea situaţiei multor ţărani, fără însă ca
rezultatele economice de ansamblu să fie foarte bune. Mica proprietate nu era prea rentabilă din
punct de vedere economic. A fost rezultatul unei necesităţi sociale- nevoia de pământ a unui
mare număr de ţărani, politice – câştigarea voturilor ţăranilor, dar folosirea unor utilaje şi metode
agricole învechite, fărâmiţarea marilor loturi, preţul scăzut al produselor agrare şi lipsa
sprijinului financiar din partea statului au dus la un slab randament al producţiei agricole.
 În plan social, neoliberalismul se pronunţa pentru întărirea poziţiilor burgheziei
(reprezenta interesele burgheziei industriale, financiare, precum şi ale unor meseriaşi şi
intelectuali).
Din punct de vedere politic, neoliberalismul era adeptul democraţiei parlamentare.
P.N.L. a reprezentat, în practică, cel mai puternic partid politic al perioadei interbelice. Era
condus de aşa-numita oligarhie financiară, grupată în jurul marilor familii de bancheri şi
industriaşi, în frunte cu familia Brătianu. Cum statul îşi asumase rolul principal în stimularea
dezvoltării economice, liberalii care controlau economia şi aparatul birocratic, au avut
posibilitatea să-şi extindă, prin intermediul politicii, afacerile bancare şi industriale la scară
naţională.
Conducerea partidului în perioada interbelică: Ion I. C. Brătianu (până în 1927), Vintilă
Brătianu (1927-1930), I.G. Duca (1930-1933), C. I. C. Brătianu (1934-1947). Acest partid
aureolat de înfăptuirea Marii Uniri, a dominat scena politică în timpul “decadei Brătianu” 1918-
1928 (se considera că a reuşit să controleze viaţa politică şi din opoziţie – influenţa lui Ion I. C
Brătianu asupra guvernelor conduse de Alexandru Averescu 1920-1921) şi 1926-1927, precum
şi în 1934-1937- guvernul Gh. Tătărescu.
Perioada 1922-1926 a fost epoca unor mari succese liberale. Aflat la putere, condus cu
autoritate de Ion I.C. Brătianu, a reuşit să rezolve problemele dificile ale organizării noului stat
întregit, ale unificării celor patru regiuni din punct de vedere administrativ şi legislativ; a fost
perioada refacerii economice şi a aplicării reformelor.
În 1930 se pronuntă iniţial împotriva proclamării lui Carol al II-lea ca rege (apărau
respectarea legii din 4 ian. 1926 privind succesiunea la tron – moştenitor Mihai).
În 1930 se desprinde din partid gruparea adeptă a principiului dinastic – Partidul Naţional
Liberal – Gh. Brătianu (1930-1938), şi gruparea Constantin Argetoianu (formează în 1932
Uniunea Agrară – se pronunţă pentru întărirea autorităţii monarhice).
La 29 dec. 1933 partidul suferă o mare pierdere prin asasinarea de către legionari a lui I.G. Duca.
În anii 1934-1937 guvernul Gh. Tătărescu a dus o politică de “netezire” a drumului regal
către o domnie autoritară. Acum s-au accentuat disensiunile dintre “tinerii” liberali conduşi de
Gh. Tătărescu , întreţinute de rege, şi “bătrânii” prezidaţi de C. I. C. Brătianu ( şeful partidului),
apărători ai regimului democratic.
Ţărănismul
Partidul Ţărănesc s-a înfiintat în 1918, reprezentând interesele lumii satelor: învăţători, ţărani,
preoţi. Devine după 1922 principalul partid de opoziţie. Această concepţie a fost promovată de
Ion Mihalache, Constantin Stere, Virgil Madgearu.
Având în program:
- dezvoltarea agriculturii
- împărţirea moşiilor la ţărani
- impozit progresiv pe venit
- organizarea ţărănimii în cooperative
- ridicarea nivelului cultural al satelor

La 10 octombrie 1926 are loc fuziunea Partidului Naţional Român din Transilvania cu P.
Tărănist, constituindu-se Partidul Naţional Ţărănsc, prezidat de Iuliu Maniu (1926-1933 şi
1937-1947), Alexandru Vaida Voievod şi Ion Mihalache.
Această fuziune a restabilit echilibrul bipartit în viaţa politică a României – era văzută ca
o soluţie pentru realizarea unui partid capabil să-i înlocuiască pe liberali la putere. Deşi aveau o
bază de masă mai largă decât a liberalilor, naţional-ţărăniştii au guvernat puţin. Ei nu au reuşit să
se impună ca un autentic şi eficient partid de guvernământ. Liderii lor, deşi admirabili din punct
de vedere moral, erau lipsiţi de abilitatea politică a liberalilor. P.N.T. a comis şi greşeli tactice: a
acceptat revenirea în ţară a lui Carol al II-lea în 1930 sau a încheiat un Pact de neagresiune
electorală cu legionarii în 1937.

În plan economic reprezentanţii ţărănismului apreciau că România evolua pe o cale

diferită de cea a statelor capitaliste occidentale. În aceste condiţii, dezvoltarea capitalismului în
România era o tendintă exterioară societăţii, o imitaţie. Porneau de la concepţia că România este
un stat preponderent agrar şi în cadrul “statului ţărănesc” agricultura trebuia să ocupe locul
principal; era vorba despre o agricultură modernă, bazată pe mecanizare şi pe gospodării
ţărăneşti (proprietate mică şi mijlocie). Teoreticienii ţărănişti erau de acord cu dezvoltarea
ramurilor industriale care aveau asigurată baza de materii prime în ţară: prelucrarea produselor
agricole, produse petroliere, gaz metan, cărbune.
Până în 1928 tărăniştii s-au proclamat împotriva industriei de « seră » care trăia din bugetul
statului.
Se pronunţau pentru “politica porţilor deschise” în privinta poziţiei faţă de capitalul
străin – considerând că România nu dispune de capital suficient care să susţină dezvoltarea
economică. După guvernarea din 1928-1933 au devenit adepţi ai protecţionismului.
În privinţa structurii sociale, ţărănimea era considerată principala categorie socială de
care depindea existenţa statului; statul român nu putea fi decât un stat ţărănesc, pentru că poporul
român era un popor de ţărani şi munca ţărănească condiţiona toată viaţa economică şi socială.
În plan politic modelul ţărănismului era democraţia parlamentară. În noiembrie 1928
ţărăniştii au fost chemaţi la guvernare, după o intensă campanie antiliberală culminând cu o mare
adunare organizată la Alba Iulia la 6 mai 1928.
Guvernările din 1928-1931 şi 1932-1933 au coincis cu criza economică, fapt ce le-a erodat
popularitatea.
Din punct de vedere poltic în partid se manifestau trei grupări:
- una adeptă a regimului democratic
- o alta în frunte cu Iuliu Maniu care înclina să colaboreze cu legionarii pentru a putea
contracara politica autoritară a regelui
- o alta reprezentată de Armand Călinescu care manifesta intransigenţă faţă de legionari şi
simpatie pentru Carol al II-lea.

Extremismul de stânga era reprezentată în România de Partidul Comunist Român creat în

1921.
Influenţa partidelor de stânga asupra vieţii politice româneşti a fost limitată. Partidul
Social-Democrat după război era divizat: moderaţii optau pentru tradiţia socialistă occidentală,
în timp ce extremiştii doreau să îmbrăţişeze modelul bolşevic din Rusia. Disensiunile s-au
accentuat după Congresul Partidului Socialist de la Bucureşti din 8-12 mai 1921, când comuniştii
au pus bazele PCR şi s-au afiliat Internaţionalei Comuniste (Comintern si Internaţionala a III-a
comunistă, aflată în slujba Uniunii Sovietice). S-au identificat cu interesele sovietice, adoptând o
linie politică antiromânească. Majoritatea secretarilor generali nu au fost români; în general,
aceştia erau desemnaţi direct de Moscova, conducere străină de poporul român; în aceste
condiţii, partidul a rămas un partid marginal. PCR a preluat o serie de idei care contraveneau
intereselor naţionale: România – stat multinaţional şi dreptul la autoderminare al popoarelor,
având drept obiectiv dezmembrarea statului naţional creat la 1918 şi instiga la tulburări în
Basarabia. Linia antinaţională a comuniştilor şi amestecul în răscoala de la Tatar-Bunar, au oferit
autorităţilor din România un motiv să scoată partidul în afara legii 1924.
Marxismul, în varianta lui leninistă, era ideologia PCR. Comunismul urmărea
instaurarea dictaturii proletariatului, lichidarea proprietăţii private asupra mijloacelor de
producţie şi trecerea lor în proprietatea colectivă. Acest partid nu a găsit aderenţă în România. În
1940 PCR avea ma puţin de 1000 de membri. După evenimentele din 23 august 1944, PCR a
fost propulsat spre putere, deţinută până în decembrie 1989.
Extrema dreaptă

Mişcarea de dreapta a jucat un rol mai important în viaţa politică decât mişcarea de
stânga. Până la sfârşitul deceniului al treilea, lozincile formaţiunilor de dreapta nu au avut un
impact considerabil în rândul maselor; explicaţia este dată de relativa stabilitate economică şi
încrederea populaţiei în posibilităţile democraţiei de a rezolva problemele ţării.
În cadrul extremei drepte s-au situat Liga Apărării Naţional Creştine ( întemeiată de A.C.
Cuza în 1923, ce îşi propunea eliminarea evreilor din viaţa publică şi educarea tineretului în
spirit creştin şi naţionalist), Legiunea Arhanghelului Mihail creată de Corneliu Zelea Codreanu
în 1927 – organizaţie politică structurată după model militar, al cărei program era antisemit
(evreii sunt prezentaţi ca inamici ai poporului român) şi antidemocratic (Constituţia din 1923 şi
regimul parlamentar erau cauzele « răului » pentru români). Înfiinţează în 1930 aripă militară-
Garda de Fier, nume folosit ulterior pentru întreaga organizaţie, iar în 1934 revine pe scena
politică sub denumirea Partidul Totul pentru Tară. Nereuşind să se impună pe scena politică
LANC a fuzionat în 1935 cu Partidul Naţional Agrar formând Partidul Naţional Creştin
(Partidul Goga-Cuza) care a jucat un rol modest, fiind atras de Carol al II-lea în manevrele
pentru instaurarea regimului autoritar. Speranţele naţional-creştinilor de a a junge la putere erau
legate de jocul politic al regelui – acesta i-a folosit, după alegerile din 1937, când niciun partid
nu întrunise pragul electoral de 40% ; Octavian Goga a fost chemat să formeze guvernul. Carol
al II-lea acţiona pentru divizarea şi compromiterea partidelor, pentru atragerea de partea sa a
unor personalităţi care se bucurau de influenţă politică.
 Legionarii aruncau responsabilitatea dificultăţilor din ţară pe seama sistemului
democratic de guvernare şi a partidelor politice, fiind adepţi ai regimului totalitar.
Democraţia parlamentară era vinovată de scindare a naţiunii prin lupta dintre partide, de slăbirea
autorităţii statului, de acapararea avuţiei ţării de către politicieni şi evrei, subordonarea ţării marii
finanţe internaţionale.
Doctrina legionară îşi propunea o regenerare morală a naţiunii. Pentru a pune în practică
un asemenea ţel, era nevoie de un lider infailibil şi de o credinţă fanatică.
Asemănări cu fascismul german şi italian :
- uniforma, salutul roman
- glorificarea conducătorului
- spiritul militar, disciplina cazonă
- antisemitismul: urmărea expulzarea evreilor din viata economică şi culturală şi educarea
tineretului în spirit creştin şi naţionalist.

Elemente specifice ( autohtone)

- ortodoxismul – credinţa în Dumnezeu se afla la loc de cinste în mai toate scrierile
legionare; întreprind acţiuni pentru construirea de biserici şi troiţe
- negarea civilizaţiei industriale
- cultul ţăranului ca personificare a omului pur
- cultivau eroismul, dezinteresul material, abnegaţia
- tineretul era văzut ca generaţie de elită a ţării, “cavaleri ai dreptăţii şi onoarei
naţionale....ce trebuiau să lupte pentru ridicarea ţării prin muncă şi jertfă”
- puneau un accent deosebit pe predominanţa acţiunii “ fapte nu vorbe”.....fă nu vorbi ! »
- organizau tabere de muncă în agricultură, constrirea de biserici, poduri, drumuri, ceea ce
a contribuit la realizarea unei imagini de impact în rândul publicului larg.
- întocmeau liste ale morţii şi practicau asasinatul politic
Interzisă de guvernul liberal, îl asasinează pe primul-ministru IG Duca, în 1934 reapare sub
denumirea de Partidul Totul pentru Tară, iar în 1936 hotărăsc eliminarea fizică a mai multor
persoane politice. In deceniul al patrulea, într-un context favorabil: disensiunile dintre liberali-
national-ţărănişti, dezamăgirea unor largi categorii sociale faţă de politica guvernamentală,
mişcarea legionară s-a aflat în ascensiune. În 1937 la alegerile parlamentare au ocupat locul III –
15,98% din voturi. Ajunge la putere doar în perioada sept 1940- ian. 1941 într-un condominiu cu
Ion Antonescu. În 21-23 ian. 1941 au organizat o rebeliune, prin care au încercat să preia
exclusiv puterea; reprimată de armată, legiunea a fost
desfiintată, un număr de lideri, între care şi Horia Sima au
plecat în Germania.

Monarhia autoritara a lui Carol al II-lea

 Carol al II-lea impune un regim de

monarhie autoritara printr-o lovitura de stat
si prin adoptarea Constitutiei din 1938 care
introducea principiul suveranitatii natiunii
exercitat prin intermediul institutiei
Regalitatii
 Parlamentul avea rol decorativ
 Guvernul era subordonat regelui si
Parlamentului
 Regele era capul statului
 Se desfiinteaza toate partidele politice si se
infiinteaza partidul unic „Frontul Renasterii
Nationale" condus de rege
 Infiinteaza Straja Tarii ( organizatie de
tineret cu rol de educare in spiritul
admiratiei fata de regimul carlist)
 Organizeaza din punct de vedere
admnistrativ tara in tinuturi conduse de un
guvernator subordonat regelui
Regimul Ion Antonescu
Domeniu Septembrie 1940-ianuarie 1941
Politic -Stat national-legionar
-Guvernare alaturi de Miscarea
Legioanara, sustinuta de Germania
pentru a prelua puterea
* dualitatea puterii intre general si
Miscare ,determina Miscarea sa
urmareasca controlul deplin al puterii declara razboi, numeste si revoca in
- in politica externa Romania se
orienteaza spre Germania,aderand in
1940 la Pactul Tripartit
- 21-23 ianuarie 1941 se declanseaza
rebeliunea legionara: incecarea de
preluare a puterii de catre legioanri : -Controleaza puterea
ocupa institutiile statului , au loc
atacuri violente in strada
- Generalul Antonescu foloseste in
aceste conditii, armata pentru a pune
capat rebeliunii si instaureaza ordinea aliatii sai pe frontul de est impotriva
Economic Ordinea publica era necesara in
vederea pregatirii campaniei militare
Social impotriva URSS, ce era planuita in
primavara 1941, prin acordare de ajutor tulburarea ordinii publice,pedeapsa cu
militar si de resurse economice
Ianuarie 1941-24 august 1944
-Dictatura militara- gurvern format
din civili si militari
-Nu exista Parlament,regele Mihai nu
are un rol politic,deciziile ii apartin
generalului Antonescu care conduce
prin decrete legi,incheie tratate,
functiile publice
-Nu se bazeaza pe o ideologie
-Nu are ajutorul unui partid: tine doar
legatura cu liderii partidelor politice
prin intermediul memoriilor
executiva,legislativa si justitia
-Participare Romaniei la al Doilea
Razboi Mondial(22 iunie 1941-23
august 1944) alaturi de Germania si
URSS-ului
- Intr-o luna elibereaza Basarabia si
continua razboiul in Peninsula
Crimeea, Stalingrad
- 23 august 1944- mai 1945 Romania
lupta pe frontul de Vest alaturi de
Coalitia Natiunilor Unite
Economia subordonata interesului
privind desfasurarea razboiului
Introduce pedepse severe pentru
moartea pentru sabotori
Actiuni antisemite:evreii exclusi din
functiile publice
Deporteaza evrei in Transnistria dupa
eliberarea Basarabiei si a Bucovinei
de N;
Nu accepta deportarea din Romania in
lagarele de exterminare, in cadrul
solutiei finale