Personalități istorice care au marcat perioada anilor 1848-1918

Cușlea C-tin Octavian clasa a VIII-a

Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie/1 aprilie 1820, Bârlad, Tutova,
Moldova – d. 3 mai 1873,[2] Heidelberg, Imperiul German) a fost primul domnitor al
Principatelor Unite și al statului național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la
5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24 ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două
principate.
Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea
Unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile
Garante și apoi pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române prin înfăptuirea unității
constituționale și administrative. Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara
Românească au format statul român unitar modern, adoptând oficial numele de România,[3]
cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern.[4]
În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de Monstruoasa
Coaliție din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru
Ioan Cuza să abdice.
 Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă
unificarea vechilor state Moldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de
personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la
5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost
un proces complex, bazat pe identitatea culturală și istorică între cele două țări. Procesul a
început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în
timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului
Crimeii a creat un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii
în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din
1858, o înțelegere între Marile Puteri, prin care se accepta o uniune formală între cele două
țări, cu guverne diferite, însă cu unele instituții comune; principatele trebuiau să se numească
Principatele Unite Moldova și Valahia. La începutul anului următor, Alexandru Ioan Cuza a
fost ales domnitor al Moldovei și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În
1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul,
realizând unirea politică. Procesul de unificare a continuat și după înlăturarea sa de la putere
(1866), atunci când pe tron a fost adus și numit principe, Carol de Hohenzollern-
Sigmaringen, constituția adoptată în acel an denumind noul stat România.
Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din urmă
Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor
conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia
lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel
autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie
un provizorat.
După Convenția de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat român
în grija unei comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea domnitorilor.
Principala atribuție a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective.
Campania electorală din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii cu Țara
Românească. Unioniștii moldoveni au putut impune cu ușurință candidatura la domnie a
colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17
ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean și la București a fost oficial sugerată
muntenilor de către delegația Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunța
rezultatul alegerii de la Iași. În Țara Românească, adunarea electivă a fost dominată de
conservatori, care erau însă scindați. Neputându-se pune de acord asupra unui candidat
propriu, conservatorii munteni au sfârșit prin a se ralia candidatului Partidei Naționale care a
fost ales la 24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Țării Românești. Astfel, românii au realizat
de facto unirea, punând la 24 ianuarie 1859, bazele statului național modern român. Sprijinul
lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea opoziției Turciei și a Austriei față de
dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferința de la Paris a puterilor garante dădea
recunoașterea oficială a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.[12] Turcia l-a recunoscut pe
Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor în 1861.
Conform deciziei Convenției de la Paris, la 15 mai 1859 este înființată Comisia Centrală la
Focșani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituție din istoria modernă a
României și realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de
Constituție nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focșani fiind
desființată în februarie 1862.
După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza și colaboratorul său cel mai apropiat,
Mihail Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), inițiază importante reforme
interne: secularizarea averilor mănăstirești (1863), reforma agrară (1864), reforma
învățământului (1864), reforma justiției (1864) ș.a., care au fixat un cadru modern de
dezvoltare al țării.[15]
Întâmpinând rezistență din partea guvernului și a Adunării Legiuitoare, alcătuite din
reprezentanți ai boierimii și ai marii burghezii, precum și a bisericii, în înfăptuirea unor
reforme, Cuza formează, în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care
realizează secularizarea averilor mânăstirești (decembrie 1863) și dizolvă Adunarea
Legiuitoare (lovitura de stat de la 2 mai 1864). În același an, Cuza supune aprobării
poporului, prin plebiscit, o nouă constituție și o nouă lege electorală, menită să asigure
parlamentului o bază mai largă, și decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de
Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput codul civil și Codul penal de
inspirație franceză, legea pentru obligativitatea învățământului primar și au fost înființate
primele universități din țară, respectiv cea de la Iași (1860), care azi îi poartă numele, și cea
de la București (1864). Tot în această perioadă a fost organizată și armata națională.

Carol I al României
Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl
Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839,[1][2]
[3][4] Sigmaringen, Baden-Württemberg, Germania – d. 10 octombrie 1914,[1][2][3][5]
Castelul Peleș, Prahova, România) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus
Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată[7][8] a lui Alexandru Ioan Cuza
în urma unei lovituri de stat.
Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost
protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.
În cei 48 de ani de domnie (cea mai lungă din istoria statelor românești), Carol I a obținut
independența țării, datorită căreia i-a și crescut imens prestigiul, a redresat economia, a dotat
România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A
construit în Munții Carpați Castelul Peleș, care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate
atracții turistice ale țării. După războiul ruso-turc (1877-1878), România a câștigat Dobrogea
(dar a pierdut sudul Basarabiei)[9], iar Carol a dispus ridicarea podului peste Dunăre, între
Fetești și Cernavodă, care să lege noua provincie de restul țării.
Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada
monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a
cărei economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare
majoritate de țărani.[10] După urcarea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe
să se degradeze serios[11], pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele
externe, ridică continuu nivelul de exploatare al țărănimii.[12] Sistemul injust pentru
covârșitoarea majoritate a populației României din acea perioadă era în plus aproape o
excepție în regiune[13][14][15], fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran să inițieze un
program de reformă agrară, situație care a condus la repetate[16] explozii sociale în mediul
rural la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, inclusiv Răscoala de la
1907. Rezultatul a fost că principalul sector al economiei românești în epocă, în care era
antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas într-o stare primitivă.

După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, conducătorii loviturii de stat au format un guvern
provizoriu, puterea executivă fiind încredințată unei Locotenențe Domnești, formată din
Nicolae Golescu, ministru de Interne și de Război sub Cuza; Lascăr Catargiu, unul dintre
fruntașii conservatori și generalul Nicolae Haralambie, prefectul de poliție al Bucureștilor.
Ion Ghica, pașoptist și unionist, a devenit prim-ministru și ministru de Externe. Alegerea lui
Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene
permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării Românești, iar acum țara risca să ajungă la
dizolvarea acestei uniri. Ion C. Brătianu, călătorește în Germania și se întâlnește la
Düsseldorf cu Carol și cu tatăl său, obținând acordul acestuia de a deveni principe. Brătianu a
telegrafiat guvernului provizoriu că obținuse acordul lui Carol.
Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito (pe traseu a fost nevoit să apeleze la
experiența dobândită de Brătianu și Rosetti pe parcursul revoluției pașoptiste; astfel el,
practic, s-a deghizat), sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn -
Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care exista între țara sa și Imperiul
Austriac. Nici chiar în țara sa de origine nu era bine văzută această preluare a scaunului
Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin
amical că va fi nevoit să sărute "papucul Sultanului", fapt în sine care a fost ocolit de Carol și
de predecesorul acestuia). După ce a pășit pe teritoriul țării, punând prima dată piciorul pe
pământ românesc în localitatea Drobeta-Turnu Severin la 1/12 mai 1866 (prima casă în care a
intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la podul
Mogoșoaiei. Traseul prin țară, de la Turnu Severin la București, a cuprins orașele Horezu,
Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul drum al țării, păstrat
mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”. În volumul biografic CAROL I (editat în
1906 de Paul Lindenberg după jurnalul regelui) se menționează cu lux de amănunte alt traseu
parcurs uneori direct peste câmpuri, spre București cu opriri foarte scurte și schimbări ale
cailor, respectiv Turnu Severin - Craiova - Slatina - Pitești, cu înnoptare numai la moșia
boierilor Golești și pornire în dimineața următoare spre București. Alte surse confirmă
semnarea chiar la Golești a primului act de grațiere a Mitropolitului Moldovei, judecat pentru
revolta sa împotriva unirii principatelor.
Pe 10/22 mai 1866[20] Carol a intrat în București. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin
telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de circa 30.000 de oameni, dornici să
cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Cuplul regal a fost
binecuvântat în aceeași zi în Dealul Mitropoliei de către Nifon, mitropolitul Ungrovlahiei[21]
care l-a invitat să depună jurământul pe legile țării.
Colonelul Haralambie citește formula de jurământ românesc comunicată prințului în
traducere franțuzească: „Jur de a păzi legile României; de a menține drepturile sale și
integritatea teritoriului.”, după care prințul Carol, cu mâna dreaptă pe Evanghelie, rosti în
românește, cu voce fermă: Jur[22].
Din acest moment începe domnia lui Carol I. Proclamat domnitor al României în ziua de
10/22 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în data de 14 martie 1881, când este proclamat
rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia
Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu regele Ferdinand I, în
Casa Regală de România, dinastie care va conduce țara până la proclamarea Republicii
Populare Române în 1947.
Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Statul însuși însă
– sub domnia lui Carol s-a dezvoltat într-un mod în care administrația era una coruptă și
ineficientă, iar puterea marilor proprietari de pământ – care-l siliseră să abdice pe Alexandru
Ioan Cuza rămăsese intactă.[57][58]
Spre sfârșitul domniei sale și începutul Primului Război Mondial, Regele dorea să intre în
război de partea Puterilor Centrale, în timp ce opinia publică era de partea Antantei. Carol a
semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianță și, deși tratatul trebuia
activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului,
Carol era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului
German. În 21 iulie / 3 august 1914 a fost convocată o întrunire de urgență a Consiliului de
Coroană unde Carol le-a comunicat acestora existența tratatului și și-a exprimat dorința sa. A
întâmpinat o opoziție fermă din partea majorității membrilor Consiliului de Coroană. Carol I
moare pe 27 septembrie/10 octombrie 1914. Viitorul rege Ferdinand, sub influența soției sale,
regina Maria, a fost mai dispus să asculte opinia publică.

Badea Cârțan
Gheorghe Cârțan cunoscut și sub numele de Badea Cârțan (n. 24 ianuarie 1849, Cârțișoara,
Sibiu, România – d. 7 august 1911, Sinaia, Prahova, România), a fost un țăran român care a
luptat pentru independența românilor din Transilvania, distribuind cărți românești, aduse
clandestin din România, la sate. A călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii săi
Columna lui Traian și alte mărturii despre originea latină a poporului român. În 1877 s-a
înrolat voluntar în războiul de independență al României.[1][2]
„Muzeul Etnografic și Memorial Badea Cârțan” din Cârțișoara, localitatea sa natală, deține
obiecte care i-au aparținut. La Bistrița se afla statuia sa, care reproduce omul, dar și
bățul/toiagul său faimos.
În anul 1864, a trecut cu turma, pe munte, ilegal, granița dintre Imperiul Austro-Ungar și
România, pentru a vedea țara în care auzise că trăiesc frații săi români, liberi de orice
stăpânire străină.
În 23 mai 1867 și-a luat cele 40 de oi ce-i reveneau drept moștenire de pe urma tatălui și, cu
ajutorul unui oarecare Ion Cotigă, un intelectual brașovean care devenise cioban din proprie
inițiativă, trece cu turma în România. Cotigă îl învață pe tânăr puțină istorie a românilor, câte
ceva despre filosofi, apoi îl ajută să învețe să scrie și să citească, fiind cel care a influențat
devenirea ulterioară a tânărului Cârțan.
Badea Cârțan a fost un țăran originar din Cârțișoara (Sibiu), unde s-a născut în anul 1849.
Acest cioban simplu a rămas în istoria românilor ca un luptător pentru unirea românilor din
Transilvania cu cei din Vechiul Regat, toată viața sa dedicând-o acestui scop.
Într-o vreme în care românii din Transilvania aparțineau Imperiului Austro-Ungar și nu se
bucurau de drepturi, Badea Cârțan a folosit cea mai eficientă armă, cartea. Badea Cârțan, care
a îndrăgit cu patimă cartea, cartea românească și cartea de istorie. Timp de peste 30 de ani a
trecut de mai multe ori munții, din porunca inimii, aducând din Vechiul Regat în
Transilvania, în traistă, sute de cărți românești. Ajuns de mai multe ori la București, el a
cunoscut mai mulți oameni de cultură, de la care a învățat istoria românilor și mai ales ideea
romanității poporului român.
 Dorind să vadă cu propriii săi ochi momentele care erau mărturii ale istoriei poporului
român, Badea Cârțan s-a hotărât să plece pe jos la Roma. În ianuarie 1896 a mers pe jos 20 de
zile până la Viena și 23 de zile, apoi până la Roma. Ajuns acolo, Badea Cârțan s-a dus mai
întâi la Columna lui Traian.[2]
„Cum era singur și al nimănui, cum se făcuse seară, s-a așezat pe trotuar și s-a culcat la
picioarele Columnei. A doua zi dimineața, trecătorii, polițiștii, ziariștii, au avut o revelație: un
țăran din Corjați, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa din Roma a scris în ziua
următoare: „Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete, cu cămașă și cușmă, cu ițari și cu
opinci”. I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri.” Badea Cârțan a făcut senzație la
Roma, a fost invitat la mediile politice, culturale, jurnalistice din Italia, fiind primit cu
simpatie și prietenie.
De-a lungul vieții sale a călătorit prin Ungaria, Austria, Italia, Elveția, Egipt, Germania,
Ierusalim și în atâtea locuri prin țară. Dacă alți călători celebri și-au dedicat viața expedițiilor
din dorința de a descoperi noi teritorii, ori pentru a se îmbogăți, Badea Cârțan a călătorit
pentru a vedea cu ochii săi strămoșii poporului român și din dragoste pentru istoria lor. Badea
Cârțan a fost cunoscut, îndrăgit, prețuit de bărbații politici, de oamenii de cultură, de mediile
patriotice din Vechiul Regat.
Badea Cârțan se întoarce la oi după fiecare aventură. Dar o altă idee nu-i da pace lui: vrea să
facă negoț cu cărți și anume cu cărți românești. N-a putut prima dată când a cerut autorizație.
Pentru că omul nostru spunea tot ce avea pe suflet și trimișii împărătești nu prea erau de
acord. Pleacă la Vat, unde era închis Ioan Slavici și, apoi, la Seghedin, unde erau închiși
Memorandiștii de la Cluj. Și despre toate simțămintele lui pune pe hârtie versuri. Pe la 1895,
iar cere autorizație să facă negoț, tot cu cărți românești. De data aceasta este arestat.
În anul 1911, la 62 de ani, Badea Cârțan s-a stins din viață, fără a mai apuca să vadă ziua
întregirii tuturor românilor. A fost înmormântat în cimitirul de la Sinaia, pe mormântul său
fiind trecute următoarele cuvinte: „Badea Cârțan doarme aici visând întregirea neamului său”.
Emil Racoviță
Emil Racoviță (n. 15 noiembrie 1868, Iași, România – d. 17 noiembrie 1947, Cluj, România)
a fost Editorul biospeologiei (studiul faunei din subteran - peșteri și pânze freatice de apă). A
fost ales academician în 1920 și a fost președinte al Academiei Române în perioada 1926 -
1929.
Emil Racoviță s-a născut la Iași în 1868. Tatăl său, Gheorghe Racoviță (1839-1913), era
magistrat și membru fondator al societății literare Junimea și se trăgea dintr-o veche familie
de boieri moldoveni, iar mama sa, Eufrosina Al. Racoviță (născută Stamatopol) era o
talentată pianistă[5]. A avut un frate, Alexandru Racoviță și o soră, Margareta Racoviță.
Emil Racoviță și-a petrecut copilăria la Șurănești, la moșia familiei. Și-a început educația la
Iași, ca elev al lui Ion Creangă și mai târziu al lui Grigore Cobălcescu, continuând apoi la
liceul „Institutele Unite”. Fostul elev al geologului Grigore Cobălcescu studiază la Facultatea
de Drept din Paris, după dorința tatălui său, dar audiază concomitent și cursurile Școlii de
antropologie. După obținerea cu succes a licenței în drept, se înscrie și la Facultatea de Științe
din Universitatea Sorbona, Paris, după absolvirea căreia (1891) lucrează la laboratoarele
Arago în cadrul stațiunii de biologie marină de la Banyuls-sur-Mer, unde efectuează o serie
de scufundări la adâncimea de 10 m cu un echipament clasic Siebe-Gorman, pentru a studia
viața subacvatică. Prezintă teza de doctorat în 1896 cu subiectul Le lobe céphalique et
l'encéphale des annélides polychètes.
Emil Racoviță înaintea plecării în expediția din Antarctica.
Emil Racoviță scafandru la Banyuls-sur-Mer în iarna 1899, foto: Louis Boutan.
La vârsta de numai 25 de ani este ales membru al Societății zoologice din Franța. Este
recomandat (1897) să participe ca naturalist al Expediției antarctice belgiene (1897-1899) la
bordul navei Belgica, condusă de Adrien de Gerlache. Această expediție, care pornește din
Anvers în august 1897[6], avea un caracter internațional, pe lângă belgieni, la ea participând
și norvegianul Roald Amundsen ca ofițer secund, medicul american Frederick Cook,
meteorologul polonez Antoine Dobrowolski și geologul Henryk Arctowski.
Cu prilejul escalelor făcute în Chile și pe țărmurile strâmtorii Magellan, efectuează cercetări
complexe asupra florei și faunei. În apropierea Țării Palmer din Antarctida, expediționarii
descoperă o strâmtoare care a primit numele navei „Belgica” și câteva insule (una numită de
Racoviță insula Cobălcescu). Expediția mai înscrie pe harta încă incompletă a Antarcticii și
insula Wiencke și Țara lui Danco, după numele celor doi membri ai expediției care au pierit
în această călătorie.
În perioada când „Belgica” a fost prizoniera ghețurilor (martie 1898 - februarie 1899),
naturalistul expediției, împreună cu ceilalți oameni de știință, au întreprins numeroase
observații și cercetări științifice. Materialul adunat a constituit obiectul unui număr de 60
volume publicate, reprezentând o contribuție științifică mai mare decât a tuturor expedițiilor
antarctice anterioare luate la un loc. Savantul român a întreprins un studiu aprofundat asupra
vieții balenelor, pinguinilor și a unor păsări antarctice, care i-a adus o reputație bine meritată.
În 1920 a fost invitat ca profesor la Facultatea de Științe a Universității din Cluj, unde a
înființat primul institut de biospeologie din lume.
A fost căsătorit cu Hélène Boucard și a avut trei copii, Renée Racoviță (n. 1908), Ion
Racoviță (1909-1938) și Andrei Racoviță (n. 1911).
Cele 1.300 [7] de exemplare din flora și fauna regiunilor cercetate adunate de Racoviță au
fost studiate de numeroși cercetători, care au descris sute de forme necunoscute până atunci
în lumea vegetală și animală. La întoarcere a publicat o lucrare importantă despre Cetacee, în
special balene.
În 1900, devine director-adjunct al Laboratorului Oceanologic „Arago” din Banyuls-sur-Mer,
Franța.
Ca urmare a descoperirii unor noi specii de crustacee în peștera Cueva del Drach din
Mallorca, vizitată în 1904, domeniul îl fascinează și renunță la cercetarea în oceanologie
pentru a se dedica ecosistemelor subterane. La intrarea în oraș există o statuie a lui Emil
Racoviță.[8]
În 1907, va publica „Essai sur les problemes biospeologiques”, prima lucrare importantă
dedicată biospeologiei din lume. După aceea, va iniția un program internațional de cercetare
numit „Biospeologica” care să studieze fauna peșterilor, la început ca o activitate privată, dar
în 1920, înființează la Cluj primul Institut Speologic din lume.[9]
Pe lângă numeroși cercetători români, Racoviță aduce la Cluj și o echipă de prieteni biologi
de renume, doi francezi (Jules Guiart, René Jeannel) și un elvețian (Alfred Chappuis).
Ideea lui Emil Racoviță de a se organiza o instituție de stat pentru un turism care să respecte
natura, se materializează în anul 1926 când fondează Oficiul Național de Turism (ONT),
oficializat la 4 ianuarie 1936 prin decret regal.[10]
Moment de răgaz în timpul săpării canalului prin care Belgica a ieșit din banchiză (Foto: Fr.
Cook). Cook și-a intitulat fotografia "Ceaiul de la ora 5"
Între timp, scrie de asemenea un tratat evoluționist, cu anumite abordări originale asupra
subiectului.
În august 1940, prin Dictatul de la Viena, Clujul a devenit parte a Ungariei, iar Emil Racoviță
se va muta la Timișoara, în timp ce Institutul Speologic va fi condus de prietenul său elvețian
(deci neutru) Alfred Chappuis. După reîntoarcerea nordului Transilvaniei ca teritoriu al
României, se va întoarce la Cluj, dorind să reorganizeze institutul, dar va muri înainte de a
termina aceasta, la vârsta de 79 de ani.
Nicolae Bălcescu
Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, București – d. 29 noiembrie 1852, Palermo) a fost un
istoric, scriitor și revoluționar român. Alături de fratele său mai mic, Barbu, a participat la
Revoluția din 1848. Prin capodopera sa Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Bălcescu l-a
impus în canonul național pe voievodul Mihai Viteazul.
Născut în București, într-o familie de mici boieri, era fiul pitarului Barbu și al „serdăresei”
Zinca Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălcești,
Vâlcea, în locul celui al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824.
Nicolae Bălcescu avea doi frați: Costache și Barbu, precum și două surori: Sevasta și
Marghioala. Într-un alt document se mai pomenește și de o altă soră: Eleni.
Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg
pe Ion Ghica, iar ca profesori, între alții, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată,
iar în 1840 participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naționalul, la conspirația
Filipescu, care este descoperită, și este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani,
până la 21 februarie 1843, la plecarea domnitorului Ghica și venirea lui Bibescu .
După ce este eliberat înființează împreună cu Ion Ghica și Christian Tell o altă organizație
secretă numită Frăția, călătorește prin toate teritoriile locuite de români: Țara Românească,
Moldova, Transilvania, Bucovina, precum și prin Franța și Italia și studiază istoria, fiind
editor, alături de August Treboniu Laurian, al unei reviste de istorie numită Magazin istoric
pentru Dacia, apărută începând cu 1844.
În Franța s-a implicat în revoluția din februarie 1848. Inspirat de această revoluție s-a întors
la București pentru a participa la revoluția din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de
externe și secretar de stat al guvernului provizoriu instaurat de revoluționari. Va fi de partea
liberalilor, dorind împroprietărirea țăranilor și vot universal.
În același an i s-a născut la Pesta un fiu, Bonifaciu Florescu, rezultat din relația sa cu Luxița
Florescu, fiica marelui agă Iordache Florescu.
Arestat la 13 septembrie 1848 de autoritățile Imperiului Otoman care au înăbușit revoluția,
reușește să evadeze și să treacă în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autoritățile
habsburgice.
În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena și ajunge la Constantinopol. Apoi, la
Debrețin, se întâlnește cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluției maghiare, încercând un
aranjament „pacificator” între revoluționarii români transilvani și cei maghiari.[7] Lajos
Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie bună și este de acord cu „proiectul” revoluționarului
român.
La 2 iulie 1849 se găsește la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord
româno-maghiar cu revoluționarii unguri. Avram Iancu și revoluționarii săi se declară de
acord să rămână neutri față de acțiunile militare ale maghiarilor, dar aceștia nu își respectă
promisiunile și se ajunge din nou la conflict.
În același timp însă trupele imperiale contrarevoluționare habsburgice și ruse intră în
Transilvania și revoluția maghiară condusă de Kossuth este înfrântă.
Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în
exil, începând cu 1849, rămasă în manuscris și publicată de Alexandru Odobescu, în 1861 -
1863.
Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forțele revoluționare europene aflate în exil,
pentru întemeierea unei confederații europene. Cu un pașaport eliberat la Paris, la 27
septembrie 1850, „au nom de Sa Majesté l'Empereur des Ottomans”, în primăvara lui 1852,
pleacă la Constantinopol, de aici, la Galați și încearcă să pătrundă în Țara Românească, însă
autoritățile nu-i permit, deși e bolnav și vrea să o vadă pe mama sa, în vârstă și bolnavă.
Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e mult mai blândă. Trece prin Malta,
Napoli și se stabilește la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”. Moare la Palermo de
tuberculoză la vârsta de 33 de ani.
În anul 1977, antropologul Cantemir Riscuția a făcut parte dintr-o delegație română plecată la
Palermo pentru a descoperi locul în care se spunea ca ar fi înmormântat Bălcescu. Totul
pornise de la mărturia unui marinar, care credea ca trupul românului mort în exil se afla în
galeria de mumii a călugărilor capucini. Riscuția a analizat 2.000 de schelete, dar nici unul nu
se potrivea trăsăturilor lui Nicolae Bălcescu. Într-un final, s-a considerat că românul fusese
înmormântat într-o groapă comună. Trupul lui Nicolae Bălcescu nu a mai fost scos la lumină.
Ideologii comunismului românesc, sprijinindu-se pe unele lucrări ale lui Karl Marx,îl
considerau pe Nicolae Bălcescu drept un înaintaș al idealului comunist român. De aceea,
„prima sau eventual a doua emisiune numismatică a Republicii Populare Române”[12] este
dedicată lui Nicolae Bălcescu (o medalie / monedă de argint, cu diametrul de 38 mm,
greutatea de 25 g, iar titlul de 835‰, restul de 165‰ fiind cupru)[13], tirajul fiind de 500.000
de exemplare.[13] Pe bancnotele românești, cu valoare nominală de 1.000 de lei, ediția 1950,
precum și pe cele de 100 de lei, edițiile 1952 și 1966, a fost gravat portretul lui Nicolae
Bălcescu. Peste 10 localități rurale, precum și străzi și instituții de învățământ din România
comunistă au primit numele lui Nicolae Bălcescu, în memoria revoluționarului pașoptist.
Iată un exemplu de caracterizare făcută de către ideologia comunistă lui Nicolae Bălcescu:
„Nicolae Bălcescu este figura cea mai luminoasă a revoluției de la 1848. E tipul
revoluționarului care, înțelegând mersul istoriei, și-a dat seama că adevărata revoluție trebuie
să se sprijine pe forța poporului, să-i exprime năzuințele și drepturile. Bolnav de ftizie, având
de îndurat lipsurile și greutățile exilului, în preajma ultimei sale călătorii spre țărmurile cu
climă blândă ale Mediteranei, unde își va da sfârșitul, Nicolae Bălcescu ne apare în acest
portret [Portretul lui Nicolae Bălcescu realizat de Gheorghe Tătărescu în 1851, n.n.] cu
fruntea vastă de gânditor, dominată de focul privirii, cu ochii mari, pătrunzători, care exprimă
o adâncă viață interioară.
Acest portret, de o mare sobrietate, nu ne transmite numai imaginea personajului, ci și
admirația pictorului pentru adevăratul conducător al revoluției de la 1848. Lucrat cu
măiestrie, portretul exprimă personalitatea vastă de gânditor și de luptător al lui Nicolae
Bălcescu și se înscrie în galeria portretelor psihologice de seamă din istoria picturii noastre.”
În anul 2015, Academia Română repară o eroare seculară și îi acordă titlul de membru post-
mortem.
La 7 octombrie 2019, cu ocazia Sesiunii solemne organizate cu ocazia bicentenarului nașterii
lui Nicolae Bălcescu, Academia Română declară:
„ Nicolae Bălcescu (1819-1852), istoric, scriitor și diplomat român, rămâne unul dintre
simbolurile Revoluției de la 1848. S-a remarcat drept un intelectual dedicat întru totul
cauzei revoluționare, participând la elaborarea proiectului de constituție a țărilor române,
și un militant în afirmarea autonomiei și pregătirea proclamării independenței, în
adoptarea votului universal și împroprietărirea țăranilor. ”

BIBLIOGRAFIE: https://ro.wikipedia.org/wiki.