Referat ISTORIE

Biserica în Evul Mediu

 Biserica in Evul Mediu

Pentru a putea scrie si intelege Biserica in Evul mediu, intai trebuie sa stabilim ce este
evul mediu.

În istoria europeană, Evul Mediu (epoca mijlocie) a fost perioada dintre antichitate și

epoca modernă. Perioada medievală este de asemenea subdivizată în trei perioade: evul mediu
timpuriu, evul mediu mijlociu și evul mediu târziu. La nivel global, mai este denumit și
perioada post-clasică. Depinzând de continent, această epocă a început în anii 200-600, și s-a
încheiat în 1500-1700. Civilizații clasice majore că Regatul Han, Imperiul Roman de Apus,
Imperiul Gupta și Imperiul Sassanid au căzut în secolele III-VII. Epoca s-a caracterizat prin
invazii din Asia Centrală, dezvoltarea a trei mari religii: Creștinismul, Islamul și Budismul,
precum și amploarea contactelor comerciale și militare dintre civilizații.

Creștinismul în Evul Mediu

Integrarea între creștinism și puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu
invaziile popoarelor barbare, a supraviețuit însă în Imperiul Bizantin, în forme și conținuturi
care denotau tendințele unei sacralizări crescânde a figurii împăratului, deținător al puterii
politice și religioase.
Chiar și popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creștine, dar în
formă ariană. De aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de
căderea imperiului, progresa căpătând o crescută relevanță și civilă – pentru convertirea
acestor popoare la ortodoxia trinitară.
În aceste împrejurări, creștinismul a luat în regatele romano-barbare, importanța
politică. A sprijinit constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o
strânsă legătură și deci un nou pol al dezvoltării creștinismului.
Între sec. al III-lea și al IV-lea și-a făcut apariția monahismul (părinții din deșert:
Antonie Pustnicul, Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ș.a.), care monahism s-a cristalizat
în sec. al V-lea în Occident în monahismul Benedictin.
Pe fondul prelungitei căderi economice și politice produse de invaziile barbare, în Evul
Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar spirituală, dar și a
tradiției culturale a Occidentului; au oferit structura economiei medievale încadrând
populațiile în ferme agricole stabile și au contribuit la opera progresivă a defrișării și a
cultivării terenurilor agricole.
Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat și biserică, verificat în
epoca carolingiană, n-a schimbat substanțial lucrurile.
Mai importantă însă a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteranean din sec. al
VII-lea, odată cu cucerirea arabă și cu islamizarea definitivă a nordului Africii. Astfel,
cealaltă jumătate a Imperiului roman, deși va supraviețui încă o vreme, își va vedea și ea
diminuată substanțial suprafața, populația și puterea economică, fapt care nu va face decât să
faciliteze viitoarele pierderi produse de către creștinătatea orientală în fața islamului, pierderi
care vor culmina cu desființarea imperiului ortodox în 1453. Istoricii amintesc printre cauzele
slăbirii Bizanțului și îndelungata luptă intestină din creștinism („lupta cu ereziile”), mai precis
se indică spre faptul că o parte a populației din partea estică, asiatică și nord-africană a
imperiului, care afișa un creștinism considerat „eretic” de către puterea centrală, era supusă
permanent presiunilor din partea acesteia, și uneori era ținta masacrelor, fapt care a sfârșit prin
a desolidariza această masă de cetățeni de interesele statului. Probabil sub influența noii religii

2
semite, controversa iconoclastă iscată în chiar rândurile ortodocșilor dar care prezintă și ea o
linie de falie etnică evidentă între populația europeană, greacă, a imperiului, deschisă (cel
puțin începând cu sec. II e.n.) spre expresia plastică (artistică) a sentimentului religios și
masele de origine semită din partea lui asiatică, închistate într-un aniconism fără compromis,
va duce și ea la alte victime omenești. Tot cam în aceeași perioadă au fost creștinate și
popoarele slave, spre care s-a îndreptat activitatea misionară a bizantinilor Chiril și Metodiu,
în a doua jumătate a sec. al IX-lea, fapt care se va dovedi mai târziu salvator pentru
creștinătatea orientală, când Rusia se va constitui în apărătoarea credinței ortodoxe..

Divizarea Bisericii
Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental (bizantin) și-ale celui Occidental
(romano-barbar), cu trecerea timpului, au accelerat un proces de diferențiere tot mai mare
între cele două comunități creștine. Aceste diferențieri atingeau atât aspecte doctrinare, cât
mai ales formule liturgice și criterii disciplinare interne.
O atare tensiune se manifestase deja în criza iconoclastă din sec. al VIII-lea, provocată
de refuzul cultului imaginilor sacre (icoanelor) din partea așa-ziselor „sectoare ale
creștinismului bizantin” (iconoclasmul), și apoi în schisma verificată între papa Nicolae I și
patriarhul Constantinopolului, Foție (sec. al IX-lea).
Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii:
Roma și Bizanț. Din acest moment creștinismul bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se
va dezvolta accentuând caracterul său organizatoric conciliar și „autocefal” (autonomia
deplină a fiecărei Biserici naționale, etnice), însă într-un cadru doctrinar și liturgic comun (de
ex. Biserica ortodoxă rusă, etc).
Cu toate acestea în Orient au rămas și biserici în comuniune cu
Roma, sau biserici care au revenit la această comuniune ca
urmare a raporturilor organice cu Cetatea eternă (ex. Bisericile
Orientale și cele numite Uniate: armeană, coptă, caldee,
ucraineană).
În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină,
caracterizată de o accentuare crescândă a figurii papei și a
instituției politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au
fost repetate mișcări de contestare pe tot parcursul Evului
Mediu, mișcări ce au condus la ulterioare desprinderi, mai mici
în comparație cu așa-zisa „Mare Schismă” , dar nu lipsite de
importanță. Ele sunt de amintit la afirmarea treptată (în
Occident) a idealurilor teocratice, care au coincis cu tentativa de
încreștinare absolută (cu forța) a societății și cu afirmarea
primatului puterii temporale a papei, chiar și în comparație cu puterea împăratului.
Rezistența în fața acestor dezvoltări (a puterii și a primatului) precum și a degradării
progresive a obiceiurilor morale ale clerului au fost călăuzite de diferite mișcări atât din
interiorul Bisericii romane (ex. noile ordine religioase: franciscani, dominicani etc.), cât și din
afara bisericii, de către schismaticii și/sau de eretici, împotriva cărora n-au lipsit
repercusiunile sângeroase (sec. al XI-lea până în sec. al XIII-lea: albingenzii, catarii, valdezii
etc.).
Crescândul amestec între Biserica catolică și puterea politică (numită „brațul secular al
bisericii”) a stat la originea ulterioarelor fapte traumatice, cum ar fi de ex.
proclamareacruciadelor pentru eliberarea Țării Sfinte, transferarea sediului papal la
Avignon, Schisma Apuseană a bisericii Romano-Catolice dintre anii 1378-1417.

3
 Ruptura cea mai importantă și cu grave urmări pentru întreaga creștinătate a avut loc
însă în sec. al XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de
decădere religioasă și morală a Scaunului Romei și favorizată de instanțele de reînnoire
prezente în umanismul creștin (ex. Erasmus din Rotterdam, Thomas Morus), pe lângă multe
alte încercări de reformă catolică și de reîntoarcere la puritatea credinței prin fondarea unor
noi Ordine religioase sau prin reînnoirea celor existente deja (ex. Francisc de Paolo).
Reforma protestantă a găsit în opera lui Martin Luther și în situația germană deosebită
originile sale imediate, dar această reformă foarte repede a implicat tot centrul și nordul
Europei, chiar dacă această implicare a fost cu caracteristicii specifice legate de diferitele
condiții naționale (ex. formarea Bisericii Anglicane, predicarea lui Jean Calvin, cea a lui
Henrich Zwingli ș.a.).
Procesul de divizare a creștinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic,
cu controversatele interpretării asupra libertății omului în fața harului și a condamnării (așa
numitele „controverse cu privire la predestinare”); pe plan liturgico-sacramental,
controversele asupra sacramentelor,
îndeosebi asupra Euharistiei și a
prezenței reale a lui Christos sub speciile
pâinii și vinului; pe plan ierarhic și
disciplinar, raporturile dintre magisteriu
și libera interpretare a Scripturii,
structura episcopatului, problema
celibatului ecleziastic; pe plan
organizatoric, cu refuzul de a recunoaște
autoritatea (până atunci incontestabilă) a
papei.
Pusă în fața unei crize atât de grave,
Biserica Catolică a reacționat în cele din
urmă cu mișcarea cunoscută mai apoi cu
numele de „Contrareformă” și, mai ales,
cu opera Conciliului din Trento (1545-
1563); un rol foarte mare (după părerea unor istorici: decisiv) l-a avut în această reacție
Societatea lui Isus (Iezuiții), fondată de sf. Ignațiu din Loyola, în 1534.
Odată cu căderea Constantinopolului sub dominație turcă (1453), stindardul
creștinismului ortodox a trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată la rang de
Patriarhat în 1589, devenită prima aliată a Țarilor ruși. A început astfel procesul de
identificare națională între Biserică și stat și de reluare a cezaropapismului bizantin. În timp ce
Biserica și Țarul se prezentau (și într-o oarecare măsură erau) protectorii ortodoxiei, în mod
deosebit a Bisericilor din Balcani căzute sub dominație otomană, s-a elaborat și ideea
Moscovei ca „a treia Romă”, chemată să revitalizeze întregul creștinism.
De la primii creștini, creștinii evului mediu timpuriu au preluat o biserică unitară, un
canon biblic stabil și o tradiție filozofică bine dezvoltată.
În timpul evului mediu timpuriu, distanța dintre creștinătatea apuseană și cea
răsăriteană s-a mărit, creând premisele Marii Schisme din secolul al unsprezecelea. În
occident, puterea episcopului Romei a crescut.Papa Grigore cel Mare a extins eforturile
misionarilor Romei în Insulele britanice și a pus bazele expansiunii ordinelor monastice. În
607,Bonifaciu al III-lea a obținut recunoașterea titlului de "episcop universal" ca aparținând
exclusiv episcopului Romei.
În Orient, cuceririle musulmanilor au redus puterea patriarhiilor de limbă greacă existente.

4
 Spre sfarsitul Evului Mediu Biserica catolica captase o putere enorma atat in plan
politic cat si in plan cultural.Reusise sa-i convinga pe principii crestini sa participe la
cruciade (1095-1272), sa-i mobilizeze impotriva ereziilor (cruciada impotriva albigenzilor
1202-1229), inspirase reconqista spaniola impotriva maurilor.In sanul sau aparusera ordine
religioase militare si cavaleresti, dar si marile ordine de calugari cersetori , precum
franciscanii (1209) ,carmelitii (1209),dominicanii (1215), care in numele saraciei evanghelice
renuntau la proprietati, chiar si colective si se dedicau invataturii si predicarii.
Cruciadele au fost expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și
coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul. Ele au apărut într-o
societate aflată în plină expansiune politică și militară și sunt o întregire a procesului de
colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele și păturile sociale. Au loc
Cruciadele în care englezii îi înving pe arabi și musulmani, cucerind Ierusalimul,
Constantinopolul, Niceea etc. Cruciadele însă nu au putut rezolva problema răspândirii
islamului.
Dupa ce au iesit invingatori impotriva pretentiilor imparatilor ,papii au fost nevoiti sa
cedeze in fata noilor monarhii nationale.Confruntarea dintre Bonifaciu VIII si Filip cel
Frumos al Frantei a umilit papalitatea, constransa dupa aceea la Avignon(1309-1376) sub
controlul direct al monarhiei franceze. Marea schisma din Occident(1378-1417), care la un
moment dat aprilejuit de-a dreptul infruntarea dintre trei papi, a fost dovada ca monarhiile
nationale doreau un papa care sa fie instrument la mana lor si nu o calauza a crestinitatii. O
data depasita schisma prin alegerea lui Martin V (1417)la conciliul de la Konstanz, s-a
impus ,pentru o scurta perioada de timp, teoria conciliara, care sustinea suprematia consiliului
episcopilor chiar asupra papei insusi. ‘’Captivitatea de la Avignon’’, marea schisma,teoriile
conciliare au facut sa scada importanta universala a papalitatii in favoarea bisericilor
nationale. Intre sec.XV-XVI papalitatea a capatat din punct de vedere politic, o dimensiune
aproape exclusiv italiana. Adesea uitand de misiunea lor spirituala, s-au succedat pe tron papi
care practicau nepotismul, recurgeau la orice fel de mijloace de a face rost de bani si pentru a
intretine o curte plina de fast si lux, duceau o viata scandaloasa precum Alexandru VI
Borgia (1492-1503) sau se amestecau in razboaiele italienesti precum Iuliu II (1503-1513).
Cererile vizand o reforma radicala ,care sa readuca Biserica la spiritualitatea ei initiala au
devenit din ce in ce mai numeroase, dar au ramas fara efect si acest lucru a fost una din
cauzele Reformei protestante ,initiata de Martin Luther in 1517.
Spre deosebire de crestinii din vremea noastra, care sunt asociati de buna voie in
biserici mai mult sau mai putin nationale, cei care traiau in Evul Mediu apartineau unei
singure comunitati care a inceput prin a se suprapune fostului Imperiu roman.Impartirea intre
apus si rasarit, care, din punct de vedere politic, a intervenit in anul 395, din punct de vedere
religios avea sa inceapa din secolul al VIII-lea si sa se adanceasca in veacurile urmatoare.In
anul 1054, legaturile s-au rupt, crestinatatea fiind astfel impartita in doua jumatati, sub
conducerea papii in Occident,si a patriarhului de Constantinopol( care-si zice pana
azi ‘’ecumenic’’, adica ‘’al lumii intregi’’) , in Orient.
Biserica apuseana, purtand numele de catolica(deci ‘’universala’’), a continuat sa
creasca prin convertirea la crestinism a germanilor,scandinavilor,balticilor si slavilor de
vest.Slavii de est(rusii,bulgarii,sarbii) au adoptat, sub influenta bizantina, ortodoxia(‘’dreapta
credinta’’).Au existat momente in care realipirea crestinilor rasariteni la cealalta Biserica a
parut inposibila , indeplinandu-se chiar ,de teama turcilor, in anul 1439(conciliul de la
Florenta), dar numai superficial si doar pana la caderea Constantinopolului (1453).
Marea majoritate a romanilor erau ortodocsi.Crestinismul nostru, cu inceputuri firave
prin sec. al IV-lea, a intrat ,chiar inainte de dezbinarea din 1054,in zona de influenta a
Imperiului bizantin si a statului intemeiat de bulgari pe malul drept al Dunarii. De cand au

5
existat cele doua principate romanesti, din secolul al XVI-lea, Biserica din Tara Romaneasca
si Moldova a sprijinit lupta domniei pentru independenta. Constituirea celor doua mitropolii,
de la Targoviste si Suceava, a fost un efect al unificarii politice.Impotrivirea fata de repetatele
incercari de convertire la catolicism a fost puternica atat aici, ca rezistenta la tendintele de
anexare din partea regatelor ungar sau polon, cat si la romanii ardeleni, a caror asimilare
religioasa le-ar fi sters o trasatura caracteristica a fiintei lor de neam.Cat despre
renegari(parasirea religiei crestine si trecerea la islamism), cazurile au fost extrem de
rare,chiar si atunci cand prezenta turcilor la nordul Dunarii s-a impus in realitatea zilnica.
Confesiunea crestina si comunitatea a carei organizare se intemeiaza pe primatul
episcopului de la Roma (papa) care are puteri deosebite si decisive de conducere si de
juristictii fata de episcopii bisericilor locale.
Dintre bisericile crestine este cea mai raspandita, cu aproape 900 de milioane de
credinciosi.
Biserica Romano-Catolică, singura instituție centralizată care a rezistat
intactă prăbușirii Imperiului Roman de Apus, avea singura influență unificatoare din apus,
păstrând selectiv anumite învățături latine, arta scrisului și o administrație centralizată prin
rețeaua sa de episcopi. Evul mediu timpuriu este caracterizat de controlul urban aparținând
episcopilor și de controlul teritorial exercitat de duci și conți.
Creștinarea triburilor germanice a început în secolul al patrulea cu goții și a continuat
pe tot parcursul evului mediu timpuriu. În jurul anului 1000, chiarIslanda a devenit creștină,
lăsând doar câteva regiuni izolate ale Europei încă necreștinate (Scandinavia, zona baltică și
ținuturile fino-ugrice).
Islamismul

Islamul este
o religie avraamică, monoteistă, fiind
a doua religie în lume în ceea ce
privește numărul de adepți,
după creștinism. Sensul general al
cuvântului Islam este pace și supunere
față de Allah, Creatorul tuturor
lucrurilor.[1] Religia a fost fondată
în secolul al VII-lea în peninsula
Arabă, pe teritoriul actual al Arabiei
Saudite, de către
profetul Muhammad și bazată pe
textul religios cunoscut sub numele
de Coran. Pe parcursul timpului s-a
răspîndit pe un larg teritoriu care se
întinde înEuropa, Asia și Africa de
Nord. Centrul religios se află în
orașele sfinte Mecca și Medina.

În islamism există o autoritate care să decidă dacă o persoană este acceptată sau
eliminată din comunitatea de credincioși, cunoscută ca Ummah. Islamul este deschis pentru
oricine, indiferent de rasă, vârstă, sex sau credințe anterioare. Nu este nevoie decât de credință
în valorile centrale ale islamului. Această condiție se îndeplinește făcând mărturia de credință,
fără de care o persoană nu poate intra în islam.

6
 Religia islamică a fost criticată în primul rând de către creștini care l-au considerat
o erezie. Unul din primele astfel de atacuri îl întreprinde Ioan Damaschinul în lucrarea Perì
hairéseōn ("Despre erezie").
Printre cele mai importante teme ale criticii islamului se situează: moralitatea vieții
lui Mahomed, presupusele contradicții din Coran, respectarea drepturilor omului și
condiția femeiiîn statele islamice.

Budismul
Budismul este o religie și o filozofie orientală. Ea își are originea în India în secolul al VI-lea
î.Hr. și s-a răspândit într-o mare parte a Asiei Centrale și deSud-Est. Se bazează pe
învățăturile lui Gautama Siddhartha (Buddha Shakyamuni), un gânditor indian care se crede
că ar fi trăit între 563 î.Hr. și 483 î.Hr.. De-a lungul timpului, budismul a suferit numeroase
scindări, în prezent fiind o religie foarte divizată, fără o limbă sacră comună și fără o dogmă
strictă, clar formulată.
Budismul aparține grupului de religii dharmice alături de hinduism și de jainism, păstrând o
puternică influență a elementelor constituente ale acestor două religii. Mai este numit și
„Buddha Dharma”, ceea ce înseamnă în limbile sanscrită și pali (limbile textelor antice
budiste) „învățăturile Celui Luminat”.
Stingherită de numeroasele schisme, răspândirea budismului a decurs lent până în perioada
împăratului mauryan Așoka, care fiind un susținător public al acestei religii a avut o
importanță incomensurabilă în istoria acesteia. Având pentru lumea orientală un rol
asemănător cu cel al lui Constantin cel Mare față de Europa și creștinism, Asoka a îmbrățișat
budismul, ridicându-l la statut de credință imperială și a păstrat în același timp o atitudine
tolerantă în raport cu celelalte confesiuni. Vrând să unifice subcontinentul indian și restul
Asiei de Sud sub o singură religie, împăratul mauryan a construit numeroase mănăstiri
și stupe (în jur de optzeci de mii îi sunt atribuite în prezent), a protejat călugării și a trimis
misionari în întreaga lumea. O orientare a misiunilor a fost înspre vest, înspre
teritoriileiraniene, Siria, Afghanistan, Egipt, Cirene, Macedonia și Epir, iar alta s-a concentrat
în sudul peninsulei, anume Sri Lanka și Maldive. Cele două incursiuni misionare au avut ca
efect pe de-o parte final izbucnirea budismului în China și de cealaltă parte, transportarea
budismului theravada în afara teritoriului originar, răspândirea lui în zona insulară a
Oceanului Indian (inclusiv Sri Lanka) și de-a lungul coastelor sud-est asiatice. Pe teritoriul
Indiei, Asoka a răspândit religia în Mysore, Kashmir, Maharashtra, Varanasi și Himalaya.