IMPERIUL BIZANTIN ÎN SECOLELE IV – ÎNCEPUTUL

SECOLULUI VIII

Mutarea capitalei Imperiului roman de la Roma la Constantinopol, dictată împăratului

Constantin cel Mare de considerente de natură strategică, economică, politică şi religioasă,
rămâne un eveniment de importanţă majoră în istoria universală. Datorită acestui act, forţele
vitale ale lumii romane aveau să se concentreze treptat în jurul noii metropole care avea să
dirijeze fuziunea elementelor constitutive ale strălucitei civilizaţii bizantine medievale: elementul
roman, elementul grec şi cel creştin-oriental.

1. IMPERIUL ROMANO-BIZANTIN (330-610)

ETAPA ROMANO-BIZANTINĂ din istoria Bizanţului (330-610) reprezintă o perioadă

de tranziţie de la Imperiul Roman la Imperiul Grec medieval. Ea se traduce în plan politic prin
ezitările Constantinopolului între vocaţia sa geografică, geopolitică, culturală şi religioasă
orientală şi între dorinţa restaurării imperiului roman în cadrele sale universale. În această
perioadă are loc fuziunea elementelor antice şi medievale, romane şi bizantine, păgâne şi creştine
şi conturarea civilizaţiei medievale bizantine. Mutarea capitalei de pe malurile Tibrului (Roma)
pe malurile Bosforului (Constantinopol) reprezintă încheierea logică a unui proces complex prin
care centrul de greutate al vieţii demografice şi economice a Imperiului Roman s-a deplasat în
jumătatea sa orientală. Acest proces este rezultanta faptului că economia occidentală decăzuse şi
dobândise un caracter pronunţat agrar datorită mai cu seamă transformărilor şi distrugerilor
provocate de migraţiile populaţiilor germanice, în vreme ce în Orientul ferit de invazii se
păstrează o viaţă urbană înfloritoare mai ales în oraşele din provinciile Egipt, Palestina, Siria şi
Asia Mică. Istoria bizantină din această perioadă se caracterizează prin câteva trăsături
caracteristice de ordin administrativ, religios şi cultural-artistic.
MIHAIL ROSTOVȚEV, G. OSTROGORSKY, AL. VASILIEV, N. IORGA, N.
BĂNESCU, VASILE GRECU, STELIAN BREZEANU, DMITRI OBOLENSKY
În administraţie, reformele lui Diocleţian şi Constantin cel Mare au dus la concentrarea
întregii puteri de stat în mâinile împăratului şi a aparatului său birocratic. Separarea puterii civile
de cea militară, fragmentarea marilor provincii romane în unităţi mai mici, birocratizarea şi
centralizarea aparatului de stat stau la originea atotputerniciei basileului (împăratului) bizantin,
considerat de către biserica şi societatea bizantină „egalul apostolilor” (isapostolos). Noua
ordine caracterizată mai cu seamă prin atotputernicia împăraţilor şi prin centralizarea şi
birocratizarea aparatului de stat avea să dăinuiască de-a lungul întregii istorii a statului
bizantin.
În planul vieţii religioase, creştinismul a devenit religie de stat în urma confruntării cu
cultele păgâne şi cu ereziile şi şi-a impus influenţa asupra tuturor manifestărilor vieţii bizantine.
Totodată, biserica creştină şi-a impus influenţa în principalele domenii controlate până atunci de
factorii constituţionali tradiţionali ai lumii romane: senatul, poporul şi armata.
În cultură şi artă se manifestă fuziunea tradiţiilor păgâne greco-romane şi creştin-
orientale. În atmosfera culturală caracterizată de declinul culturii păgâne, marile centre elenistice
Alexandria, Gaza, Antiohia ş.a. continuă să-şi exercite primatul în viaţa spirituală a Noii Rome
(Constantinopol) iar în Europa numai Atena putea să se compare cu ele. În mod treptat însă,
cultura păgână cedează locul culturii creştine, care asimilează însă în mod creator tradiţii
culturale elenistice şi influenţe orientale. Tradiţia elenistică este continuată şi în ştiinţe, unde
domină gustul, preluat şi dezvoltat de către bizantini, pentru compilaţie şi abreviere. Comentariul
operelor clasice ale antichităţii înlocuieşte cercetarea directă. „Constantinopolitană prin origine,
arta bizantină este sincretică prin substanţă, la naşterea ei dându-şi mâna Orientul şi Occidentul”
(Stelian Brezeanu). În cele ce urmează, vom adopta periodizarea subetapelor istoriei bizantine
întreprinsă de acest ilustru bizantinolog român.

1.1. Partitio Imperii Romani (330-395)

Această perioadă se caracterizează prin ineficienţa reformelor lui Diocleţian şi

Constantin cel Mare în Occident şi prin eficienţa lor în regiunile orientale ale Imperiului
Roman. Istoria romană a secolului IV este astfel influenţată de agravarea discrepanţelor
economice, sociale şi politice dintre cele două jumătăţi ale imperiului şi prin încercările
sistematice ale puterii centrale de a menţine unitatea statului. Aceste încercări au fost
ineficiente şi au sfârşit prin diviziunea definitivă a Imperiului Roman în 395. Cei mai
importanţi împăraţi ai acestei perioade au fost Constantin cel Mare, Iulian Apostatul şi
Theodosius I.
Constantin cel Mare (306-337) începe construcţia oraşului care-i va purta numele
(Constantinopol) în noiembrie 324 şi îl inaugurează oficial în rangul de capitală a Imperiului la
11 mai 330. Împăratul desăvârşeşte reformele lui Diocleţian şi stabileşte forţa militară principală
a Imperiului la 75 legiuni. Totodată, în timpul domniei sale imperiul revine ofensiv la Dunărea
de Jos, fiind reconstruite cetăţile Drobeta şi Sucidava şi construită o nouă cetate – Constantiniana
Dafne – în paralel cu restabilirea controlului armatelor romane pentru câteva decenii la nord de
Dunăre, inclusiv în zona de câmpie a Munteniei și Olteniei. La moartea lui Constantin cel Mare
(22 mai 337), imperiul este împărţit celor trei fii ai săi: Constantin II în Occident (337-340),
Constant în Italia (337-350) şi Constanţiu II în Orient (337-361).
Iulian Apostatul (361-363) este proclamat împărat de trupele din Gallia în februarie 360
şi este recunoscut împărat şi de provinciile din Orient la moartea lui Constanţiu II (3 noiembrie
361). Bun filosof, excelent administrator şi foarte bun militar, împăratul încearcă să revitalizeze
cultele păgâne din imperiu în detrimentul creştinismului şi dispune redeschiderea unor temple
păgâne, dă un edict de toleranţă pentru evrei şi păgâni şi patronează organizarea unui cler păgân
după modelul celui creştin. Persecuţiile anticreştine i-au adus supranumele de Apostatul.
Iulian Apostatul declanşează o campanie împotriva regatului persan sassanid. După unele
succese iniţiale, împăratul moare în Mesopotamia pe 26 iunie 363, datorită unei răni provocate
de o suliţă, aruncată în cursul unui atac fie de către cavaleriştii persani în retragere (împăratul
respinsese personal un atac), fie de către cineva din propriile sale gărzi de corp, enigma morţii
sale rămânând neelucidată.
Theodosius I (379-395) se remarcă drept un mare apărător al creştinismului. Astfel, prin
edictul de la Thessalonic din 28 februarie 380 este interzis arianismul în partea orientală a
imperiului iar ortodoxia devine religie oficială de stat. În luna februarie 391 Theodosius I
interzice toate cultele păgâne iar creştinismul devine religie unică în statul roman. La
moartea acestui împărat (17 ianuarie 395), imperiul este împărţit între cei doi fii ai săi, Arcadius,
ce devine împărat în partea sa orientală, cu capitala la Constantinopol şi Honorius, ce preia
partea occidentală a imperiului, cu capitala la Ravenna. Anul 395 marchează divizarea definitivă
a imperiului în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus.
 1.2. Epoca invaziilor şi a luptelor christologice (395-518)

Această epocă este dominată pe plan intern de luptele „christologice” din jurul
interpretării naturii divine şi naturii umane a lui Iisus Hristos iar pe plan extern de luptele
imperiului cu vizigoţii, hunii şi ostrogoţii. Basileii bizantini înregistrează un eşec total în lupta
pentru aplanarea disputelor religioase dar obţin succese depline în lupta cu populaţiile migratoare
prin îmbinarea folosirii forţei şi a concesiilor materiale cu o diplomaţie foarte rafinată. În această
perioadă se afirmă mai cu seamă împăraţii Theodosius II, Zenon şi Anastasios I.
Theodosius II (408-450) a fost un împărat abil care a ştiut să facă faţă cu succes, prin
mijloace diplomatice, pericolului reprezentat de huni. Totodată, domnia sa reprezintă o epocă de
mare efervescenţă culturală. În anul 425 este fondată şcoala superioară din Constantinopol,
ce cuprindea 31 catedre, prin organizarea şi extinderea şcolii create de Constantin cel Mare.
Înfiinţarea acestei şcoli, ce va funcţiona până la sfârşitul imperiului, a reprezentat o lovitură
gravă dată şcolilor superioare păgâne din Atena şi Alexandria. În anul 438 este editat Codul lui
Theodosius care conţinea constituţiile imperiale ale lui Constantin cel Mare şi ale succesorilor
săi şi ordonanţele lui Theodosius II.
Zenon (474-475; 476-491) se confruntă în 475-476 cu o răscoală a comandantului
Basiliscos, sprijinit de ostrogoţi, care se proclamă împărat. În cele din urmă, răscoala este
înăbuşită. În anii 477-488 Zenon trebuie să facă faţă pericolului reprezentat de ostrogoţi.
Remarcabil diplomat, împăratul îl investeşte pe Theodorich (Dietrich von Bern din eposul
medieval german şi viitorul rege ostrogot Theodorich cel Mare) cu guvernarea Italiei, având titlul
de magister militum per Italiam, scăpând astfel de prezenţa nedorită a ostrogoţilor în Peninsula
Balcanică. Pentru a ajunge să guverneze Italia, excepţionalul comandant ostrogot trebuia să-l
înfrângă pe Odoacru care, după ce-l detronase pe ultimul împărat din partea de vest a Imperiului,
Romulus Augustulus, se emancipase şi de sub autoritatea Imperiului Roman de Răsărit.
În vara anului 489 ostrogoţii pătrund în Italia, îl înfrâng pe Odoacru la Isonzo (august
489), Verona (septembrie 489) şi Adda (490) şi îl asediază la Ravenna timp de 3 ani. Odoacru
acceptă să stăpânească în comun cu Theodorich Italia, dar acesta pune să fie asasinat în timpul
unui ospăţ (5 martie 493), rămânând singurul stăpân al Italiei şi punând bazele regatului ostrogot
din peninsulă.
Anastasios I (491-518) a fost impus la tron de Ariadna, văduva lui Zenon. Acest
împărat a fost un administrator excepţional şi a promovat activităţile meşteşugăreşti şi
comerciale. A refăcut finanţele statului, lăsând vistieria plină la moartea sa, a reorganizat trupele
de frontieră ale Imperiului şi a construit „zidul lui Anastasios” (78 km), ce se întindea de la
Marea Marmara la Marea Neagră şi era destinat să apere Constantinopolul de primejdia unui atac
pe uscat. Spre sfârşitul domniei sale a fost confruntat cu o puternică răscoală populară în dioceza
Tracia, condusă de Vitalian. Deşi au fost înfrânţi de trupele imperiale, răsculaţii rămân o
primejdie pentru tron până la sfârşitul domniei lui Anastasios I.

1.3. Epoca lui Justinian (518-610)

Veacul al VI-lea al istoriei bizantine este dominat de efigia copleşitoare a marelui

împărat bizantin Justinian. Această perioadă este marcată de încercarea de refacere a
unităţii imperiului roman, de îndelungatul război cu perşii şi de pătrunderea şi aşezarea
permanentă a slavilor în Balcani (602). În afară de domnia împăratului Justinian, capitale
sunt pentru această epocă domniile împăraţilor Mauricios/Mauriciu şi Phocas. Domnia lui
Justinian marchează apogeul imperiului romano-bizantin, atât pe planul politicii interne,
cât şi a celei externe.
POLITICA INTERNĂ a lui Justinian (1 august 527-14 noiembrie 565) se
caracterizează mai cu seamă printr-o vastă activitate edilitară şi legislativă. La toate frontierele
imperiului sunt construite numeroase fortificaţii, iar în oraşele acestuia, mai cu seamă în
Constantinopol, edificii publice. Astfel, în perioada 530-548 este ridicată bazilica San Vitale
din Ravenna, iar după şapte ani de muncă intensă este terminată în 537 catedrala Sfânta Sofia
din Constantinopol, monument reprezentativ al artei bizantine şi ortodoxe din toate timpurile.
În perioada 13 februarie 528-7 aprilie 529, o comisie de zece specialişti în drept, condusă
de celebrul jurist Trebonian, redactează Codul lui Justinian, ce cuprinde constituţiile imperiale
din sec. II-V. O nouă ediţie a acestui cod a reapărut în anul 534. În noiembrie 533, o comisie
formată din doi profesori de drept şi condusă de către Trebonian editează manualul de drept
pentru studenţi Institutes, compus din patru cărţi. După trei ani de muncă stăruitoare, o comisie
de jurişti condusă de acelaşi Trebonian, întocmeşte în 533 o operă impresionantă compusă din 50
cărţi, numită DIGESTE sau PANDECTES. Această operă cuprinde o selecţie şi adaptare a
legislaţiei republicane şi imperiale romane la realităţile secolului VI, adunând pentru prima dată
într-un sistem coerent o legislaţie imensă apărută de-a lungul unui mileniu. În perioada 534-565
apar cele 154 novelle, care alături de Codul lui Justinian, Institutes şi Digeste formează Corpus
Juris Civilis, cunoscut în Europa apuseană abia în veacul XII.
POLITICA EXTERNĂ a lui Justinian este caracterizată mai cu seamă de recucerirea
Africii romane (iunie 533-martie 534) şi desfiinţarea regatului vandal, de recucerirea Italiei
(535-555) şi desfiinţarea regatului ostrogot şi de recucerirea sud-estului Spaniei (554) cu
oraşele Cordoba, Sevilla, Cartagena şi Malaga de la vizigoţi. Ampla acţiune de recucerire
bizantină a fost favorizată de existenţa unor mari resurse economico-financiare capabile să
asigure subzistenţa corpurilor expediţionare bizantine, de acţiunile militare izbutite purtate de doi
generali, Belizarie (cel mai celebru şi mai capabil comandant militar din timpul domniei lui
Justinian) şi Narses şi de superioritatea instrucţiei, dotării cu armament, tacticii superioare şi
pregătirii corpului de ofiţeri din trupele bizantine.
Domnia lui Mauriciu (14 august 582-23 noiembrie 602) deţine un loc important în
procesul de trecere de la imperiul romano-bizantin la cel bizantin propriu-zis. Mauriciu
(Mauricios) a fost un eminent general şi un bun administrator, care s-a făcut însă impopular
printr-o politică de economii ce i-a provocat căderea şi pierderea vieţii. Totodată, a organizat în
premieră exarhatele Ravennei şi a Africii de Nord, în care toată puterea civilă şi militară era
concentrată în mâna exarhului, fapt ce prefigurează organizarea themelor din veacurile
următoare (la origine, termenul themă desemna o unitate militară, iar începând cu secolul VII
desemna circumscripţia administrativă în care staţiona unitatea militară denumită themă). De
asemenea, acest împărat a promovat o politică externă activă, având ciocniri militare cu perşii,
slavii şi avarii, cu rezultate în general pozitive.
Împăratul Phocas (25 noiembrie 602-5 octombrie 610), trac romanizat, a fost un simplu
centurion trimis cu trupele la Dunăre de către împăratul Mauriciu, pentru a apăra acest limes de
atacurile slavilor. El a fost proclamat împărat de către trupele răsculate şi a plecat spre
Constantinopol, să-l detroneze pe împăratul care nu avea trupe militare solide în capitală.
Populaţia din capitală se răscoală din cauza politicii de economii fiscale urmate de Mauriciu şi îl
primeşte la 23 noiembrie 602 în triumf pe centurionul Phocas, care este pe 25 noiembrie
încoronat împărat la Sf. Sofia. Răscoala lui Phocas a avut urmări funeste pentru Bizanţ
deoarece venirea sa la Constantinopol a lăsat neapărată linia Dunării. De acest fapt au
profitat slavii, care începând cu 602 s-au revărsat în Peninsula Balcanică de unde nu au
putut fi niciodată alungaţi complet de Bizanţ şi au provocat modificări ireversibile în
structura etnică a Peninsulei.
Domnia lui Phocas s-a caracterizat printr-un eşec generalizat pe plan intern (regim de
teroare îndreptat împotriva aristocraţiei imperiale şi persecuţii împotriva ereticilor şi evreilor din
provinciile orientale) şi extern (înfrângeri în luptele cu slavii, avarii şi perşii. Acestei domnii
odioase (însuşi regele persan Chosroes II s-a declarat răzbunător al lui Mauriciu) i-a pus capăt
rebeliunea lui Herakleios (Heraclius), exarhul Cartaginei, iar împăratul Phocas a fost detronat şi
ucis cu întreaga familie.

2. IMPERIUL GREC MEDIEVAL (610-717)

Cele aproape cinci veacuri cuprinse între domniile lui Herakleios (610-641) şi
Nikephor III Botaniates (1078-1081) formează perioada clasică a istoriei bizantine.
Pe plan teritorial, în această perioadă imperiul suferă importante pierderi în favoarea
arabilor (Egipt, Siria, Palestina şi Africa de Nord). Pe plan etnic, Bizanţul pierde o parte a
populaţiei traco-romane din Balcani, supusă slavizării dar dobândeşte o mare uniformitate etnică
deoarece majoritatea populaţiei sale va fi formată din greci sau din elemente alogene în curs de
elenizare. Uniformizarea religioasă a imperiului se datorează pierderii provinciilor sale
orientale, locuite de grupuri de populaţii ce adoptaseră diverse erezii (în special monofizismul,
erezie care susţine în principal că Iisus Hristos ar avea o dublă natură, fie divină, fie umană.
Pe plan social, spre sfârşitul acestei perioade istorice ţărănimea bizantină era aproape în
totalitate aservită de către aristocraţie, fapt care a subminat baza socială a statului.
În plan cultural, secolele VII-XI prezintă două perioade distincte, prima dintre ele (sec.
VII- mijlocul sec. IX) fiind caracterizată de declin, iar următoarea de înflorire culturală. Această
ultimă perioadă este caracterizată de afirmarea primului umanism bizantin, ilustrat prin
reîntoarcerea la valorile culturii clasice în literatură şi prin „renaşterea macedoneană”
caracterizată de inovaţii în arhitectură şi în pictura monumentală.

2.1. Lupta pentru supravieţuirea imperiului (610-717)

Veacul al VII-lea din istoria Bizanţului este caracterizat de marele efort militar al
lui Herakleios pentru doborârea Imperiului Persan, de asaltul arabilor asupra posesiunilor
bizantine orientale, de grave tulburări interne şi de modificări de structură în domeniul
social, administrativ şi militar.
PE PLAN SOCIAL, dispar definitiv structurile sclavagiste, decade marea proprietate şi se
întăreşte mica proprietate ţărănească liberă. ÎN PLAN ADMINISTRATIV, vechile forme de
organizare impuse de Diocleţian şi Constantin cel Mare sunt înlocuite prin theme, conduse de
strategi, ce deţin puterea militară şi civilă. PE PLAN MILITAR, trupele de mercenari care
formaseră baza armatelor bizantine din epoca precedentă sunt înlocuite de trupe „naţionale”
(stratioţi) recrutate din rândul ţăranilor liberi din theme. Transformările de structură ale
imperiului permit rezistenţa sa, în ciuda pierderilor teritoriale mai sus enunţate, în faţa
expansiunii arabe ce culminează cu două mari asedii ale Constantinopolului (674-678 şi 717-
718). Rezistenţa Bizanţului la atacurile Islamului a salvat nu numai acest stat, ci şi întreaga
cultură şi civilizaţie europeană.
Domnia lui Herakleios/Heracliu (5 octombrie 610-11 februarie 641) este perioada unei
profunde reforme administrative (crearea themei) care avea să asigure timp de veacuri stabilitatea
statului bizantin. Pe plan extern, Heracliu a reuşit să îndepărteze pentru totdeauna pericolul
persan de Bizanţ (628-629), dar nu a reuşit să împiedice recucerirea de către vizigoţi a majorităţii
posesiunilor imperiale din Spania (615). În anul 626 a izbutit să respingă un atac slavo-avaro-
persan asupra Constantinopolului, dar nu reuşeşte să împiedice căderea Palestinei, Siriei,
Mesopotamiei şi Egiptului în mâinile arabilor (634-642). În perioada 666-698 bizantinii pierd şi
Africa de nord în favoarea arabilor.
Domnia lui Constantin IV (668-685) are o importanţă decisivă pentru istoria Bizanţului,
prin victoria strălucită obţinută asupra arabilor care asediaseră Constantinopolul (674-678).
Victoria arabilor ar fi pus în pericol nu numai imperiul, ci şi întreaga civilizaţie europeană. Acest
mare împărat nu reuşeşte totuşi să împiedice formarea hanatului bulgar (681).
Justinian II (685-695) duce o amplă politică de regenerare social-economică şi
administrativă a imperiului. El promovează interesele micii proprietăţi ţărăneşti, baza întregului
sistem militar şi fiscal al imperiului, extinde sistemul themal în Europa şi duce o amplă politică
de colonizări. La moartea acestui împărat, ucis în urma unei răscoale, se inaugurează o etapă de
anarhie politică în imperiu, care va ţine până în anul 717, răstimp în care pe tronul Bizanţului se
succed 7 împăraţi. Anarhia din imperiu este curmată de venirea la tron a lui Leon III Isaurianul
(717-740).

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi trăsăturile caracteristice ale Imperiului Romano-Bizantin.

2. Arătaţi principalele elemente caracteristici ale domniei lui Justinian I.
3. Definiţi elementele caracteristice ale imperiului grec medieval.