TURCII OTOMANI ŞI IMPACTUL LOR ASUPRA

EVULUI MEDIU EUROPEAN

Stat cu posesiuni tricontinentale (Europa, Asia şi nordul Africii, Imperiul Otoman a avut
o înrâurire majoră, în cea mai mare parte negativă, asupra destinului creştinătăţii europene. Acest
curs îşi propune să prezinte cititorilor formarea Imperiului Otoman, pornind de la statul turcilor
selgiucizi din Asia Mică, cauzele ascensiunii şi declinului acestuia.

1. Statul turcilor selgiucizi din Asia Mică

Turcii otomani, la fel ca şi predecesorii lor, turcii selgiucizi, îşi aveau originea în Asia
Centrală, unde strămoşii lor, vechii turci, menţionaţi în izvoarele chineze sub numele de Tu-kiu,
au întemeiat un mare imperiu Gök-Türk (al „turcilor albaştri") între anii 552-744. Întins de la
fruntariile Bizanţului şi Iranului în vest până la hotarele împărăţiei chineze în est, această mare
formaţiune de stepă, fără capitală şi frontiere stabile, controla marele drum al mătăsii, care trecea
prin Asia Centrală. Încurajaţi de câştigurile aduse de acest mare negoţ, kaganii (hanii) Gök-Türk
au căutat să asigure protecţia lungilor caravane ale comerţului internaţional, creând astfel, în mod
obiectiv, şi punţi de legătură între străvechile civilizaţii ale Mediteranei şi Iranului, pe de o parte,
ale Chinei şi Indiei, pe de altă parte.
În secolele VIII-XI, pe ruinele Imperiului Gök-Türk s-a format o mare confederaţie de
triburi turco-oguze, cu centrul în Sîr-Daria sudică, dar cu frontiere nesigure, vremelnice. Această
formaţiune, caracterizată prin relaţii feudale timpurii şi adoptarea Islamului (cca. 940), a fost
distrusă de kîpceaci (cumani) în anii 1050-1051, triburile componente fiind împinse spre vest,
spre Iran, Horasan, Asia Mică şi Europa răsăriteană (aici oguzii aveau să fie cunoscuţi sub
numele de uzi sau pecenegi). Aceste triburi, alimentate mereu de noi valuri venind din Asia
Centrală şi Anterioară, unde, în secolele XI-XII, trecerea la orânduirea feudală şi explozia
demografică lăsau fără pământuri agricole şi păşuni .un mare număr de turci, au constituit
rezervorul militar şi demografic al noului stat turc, al selgiucizilor, fondat în secolul al XI-lea pe
o vastă arie geografică în Orientul Apropiat şi Mijlociu.
Noul imperiu îşi trage numele de la Selgiuk, care în veacul al X-lea a fost conducătorul
unei mărci turco-oguze, musulmane, de la frontiera Iranului. În fapt, adevăratul fondator al
statului selgiucid a fost Tugrul Beg, sub comanda căruia, după prăbuşirea statului persan, turcii
au avansat spre vest, spre Califatul abbasid, cucerind în anul 1055 Bagdadul. Cu această ocazie,
Tugrul Beg a primit de la calif titlul de sultan. Acest act n-a reprezentat o simplă atribuire a unui
titlu unui soldat învingător, ci semnifica, în fapt, transferarea autorităţii principale, reale, din
mâinile califilor abbasizi şi ale aristocraţiei arabe, în mâinile conducătorilor selgiucizi şi ale
aristocraţiei turce şi iraniene, în vreme ce puterea califilor rămânea limitată doar la sfera
spirituală religioasă. În anul 1071, în celebra bătălie de la Mantzikert (Malazgirt), selgiucizii
înving oastea bizantină, condusă de însuşi împăratul Roman al IV-lea Diogene, care a fost făcut
prizonier.
În anul 1077, Suleyman Bey, conducătorul unei noi formaţiuni selgiucide apărute între
Konya (vechiul Iconium) şi Kayseri (Caesarea), se proclamă sultan, punând astfel bazele
sultanatului turco-selgiucid din Anatolia, vasal, până la mijlocul veacului al XII-lea, „Marelui
Selgiucid” de la Isfahan (Iran). Se deschidea în acest chip un nou şi important capitol în istoria
Anatoliei, unde începea procesul stabilirii în masă a turcilor, în primul rând din ramura oguză.
După unele estimări, altminteri foarte aproximative, în cursul secolelor XI-XII Asia Mică a fost
invadată de circa 500.000-1.000.000 de turci, care s-au stabilit îndeosebi în Anatolia estică şi
centrală, slab populate. Sedentarii s-au aşezat pe văile râurilor, bune pentru agricultură, iar
nomazii au urcat în munţi. Ţăranii bizantini, apăsaţi de povara dărilor imperiale, treceau de
partea turcilor selgiucizi. Bazileii înşişi, ca Mihail al VII-lea bunăoară creaseră un ,,vid de
populaţie” în Anatolia, prin politica lor de strămutare a populaţiei anatoliene în Balcani.
În consecinţă, la capătul unui complex proces de metamorfoză politico-militară, social-
economică şi confesională care a avut loc din a doua jumătate a veacului XI şi până în prima
jumătate a veacului XV, Anatolia bizantino-creştină a devenit turco-musulmană, începând a fi
numită, încă din veacul XII Turquia sau Turkomania.
Se pun totodată bazele poporului turc, ca şi ale celui azerbaidjan, prin contribuţia
hotărâtoare a oguzilor. În cursul ocupaţiei turceşti a Anatoliei o parte a populaţiei greco-creştine
a fost dizlocată, alta a fost omorâtă, dar cea mai mare parte a rămas pe loc, fie păstrându-şi
vechile tradiţii de viaţă şi credinţă, fie convertindu-se la islamism şi amestecându-se cu
cuceritorii. Felul de viaţă şi de guvernare al autohtonilor a fost preluat de noii veniţi, aflaţi la un
grad inferior de dezvoltare, ceea ce le-a grăbit sedentarizarea şi feudalizarea.
Opriţi circa un veac în expansiunea lor spre vest de cruciaţi, selgiucizii din Anatolia
cuceresc în 1116 Konya, devenită noua lor capitală până la începutul secolului al XIV-lea. De la
această capitală i s-a spus statului turco-selgiucid din Anatolia sultanatul de Konya, supranumit
în Orient sultanatul de Rum (Rum desemnând teritoriile romane, de fapt bizantine, romeice, luate
în stăpânire de selgiucizi), stat care s-a extins de la Antalya (pe ţărmul Mediteranei) la Sinope
(pe litoralul Mării Negre) şi din Siria de nord până în Transcaucazia.
Formaţiunea selgiucidă reprezintă veriga de legătură dintre vechile state turceşti (turcice)
din Asia Centrală şi viitorul stat al turcilor otomani (osmanlâi) atât în ce priveşte instituţiile, cât
şi în ce priveşte limba şi cultura.

2. Fondarea Imperiului Otoman

Sultanatul de Rum a atins apogeul puterii sale în prima jumătate a veacului al XIII-lea,
sub Alaeddin Keykübad (1219-1236) şi Keyhüsrev III (1236-1245). Prosperitatea clasei
conducătoare se ridica însă pe exploatarea maselor care, nemulţumite, s-au răsculat în anul 1241,
sub conducerea dervişului (călugăr musulman) Baba Ishak. Autorităţile au reprimat cu greutate
răscoala, care s-a întins din vest spre est, cuprinzând aproape toată Anatolia. Peste 4.000 de
oameni – printre care femei şi copii – au căzut victimă represaliilor. Între timp, armatele tătaro-
mongole înaintau victorioase spre Asia Mică. La 1243, în urma bătăliei de la Kösedag (60 km est
de Sivas), oastea selgiucidă a fost zdrobită şi sultanatul de Rum primea astfel lovitura de graţie,
deşi formal existenţa sa a mai continuat, sub suzeranitate mongolă, până la 1307. Pe ruinele
fostului sultanat, s-au format 10-16 principate (beylikuri sau emirate) : de Germiyan,de Karaman,
de Kastamonu, de Menteşe, de Saruhan etc. Printre acestea figura şi micul principat al lui
Osman, situat în sud-vestul Asiei Mici, la frontiera cu Bithynia bizantină şi având drept centru
orăşelul Sögüt.
Deşi, după tradiţie, fondatorul dinastiei otomane a fost Ertugrul (mort pe la 1280) care se
pusese cu aproape 400 de membri ai tribului oguz în slujba Selgiucizilor de Rum, primind în
schimb domeniile Sögüt şi Domanic în Phrygia de nord, în fapt, adevăratul fondator al statului
otoman a fost fiul său Osman (Othman), care i-a succedat în anul 1299 la conducerea tribului şi a
micii formaţiuni de margine situată pe valea bogată a Sakaryei şi în apropierea marelui drum
comercial al Bursei (turc. Bursa), marcă îndreptată iniţial împotriva Bizanţului sub pretextul
„războiului sfânt” (gaza). Ea avea să cunoască o expansiune rapidă, devenind în curs de două
veacuri o putere tricontinentală, întinsă de la cataractele Nilului la porţile Vienei şi de la
Gibraltar la izvoarele Indusului.
Datele esenţiale ale acestei expansiuni, care s-a lovit de o eroică rezistenţă a popoarelor
întâlnite în cale, sunt: la 1326, otomani cuceresc Bursa, care devine a doua lor capitală; la 1352
ei pun piciorul în Europa, ocupând cetatea Tzympe. Odată instalat acest cap de pod, urmează
căderea Gallipolelui (1354), paralel cu o importantă achiziţie în Anatolia: Ankara. Cad apoi rând
pe rând, în Balcani: Adrianopole (1361 poate 1369 sau 1371, devenit capitală după anul 1402),
Sofia (1385), Salonic (1386), Skopije (1391), Tîrnovo, capitala Bulgariei (1393), Vidinul (1396).
Bulgaria dispare astfel de pe hartă şi la finele veacului al XIV-lea statul otoman ajunge la
Dunăre, devenită hotarul său natural din miazănoapte. Serbia pierde partea sa vestică şi centrală,
în special în urma luptei de la Kossovopolje (1389), Albania încă rezistă în munţii ei, Imperiul
bizantin este învăluit de Bayazid „Fulgerul" (Yilderim) (1389-1402), care cucereşte principatele
turcomane din Anatolia (Germiyan, Karaman etc.).
Invazia lui Timur Lenk, victoria lui asupra lui Bayazid la Ankara (28 iulie 1402) şi
interregnul otoman ce i-a urmat (1402-1412) acorda Bizanţului asediat un răgaz de circa
jumătate de veac. Sub Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul) (1451-1481), considerat a fi
adevăratul fondator al Imperiului otoman, oraşul Constantinopol de pe Bosfor este cucerit (29
mai 1453), statul otoman căpătând astfel, împreună cu Strâmtorile, „inima şi plămânii” unui
organism imperial. La 1475 cade sub suzeranitatea otomană Hanatul Crimeii, încheindu-se, în
linii mari, transformarea Mării Negre într-un „lac otoman".
În Balcani, Mehmed al II-lea transformă ultimele posesiuni ale statului sârb în paşalîc
(1459), cucereşte Moreea (1464), supune Albania (1474); în Asia, el stăpâneşte toată Anatolia,
inclusiv puternicul principat de Karaman (1468), pune capăt Imperiului grec la Trapezunt (1461)
şi împinge mult spre est frontierele statului său în defavoarea hanului turcoman Akkoyunlu (al
„Oii Albe”) din Iran, Uzun Hasan.
Imperiul Otoman era astfel creat, iar suveranul său devenea împărat (padişah),
nemaifiind un simplu prinţ (bey) ca Osman, ci han (sultan) turco-selgiucid şi cezar romano-
bizantin, reuniţi deopotrivă în persoana aceluiaşi monarh.

3. Cauzele ascensiunii Imperiului Otoman

Specialiştii au căutat să dea răspuns la întrebarea cum se explică această extraordinară

ascensiune a puterii turco-osmane de la micul trib de 400 călăreţi al lui Ertugrul la Imperiul lui
Mehmed al II-lea, întins între Nil şi Dunăre, de la porţile Belgradului şi până în estul Anatoliei?
Cum a fost posibil ca un mic principat de margine să se extindă treptat şi să nimicească un stat de
mare tradiţie şi civilizaţie, ca Imperiul bizantin, vechile state balcanice ca Serbia, Bulgaria şi
Albania, sau puternicele principate anatoliene, ca cel de Germiyan (ce avea 200.000 călăreţi şi
pedestraşi la sfârşitul secolului al XIII-lea), de Kastamonu (200.000 călăreţi), de Karaman
(50.000 oşteni fără detaşamentele nomazilor)?
Înainte de toate, trebuie precizat că principatul lui Osman nu era o insulă turcească într-o
mare bizantină, ci doar pintenul, avanpostul unei întregi zone turceşti – Anatolia, care n-a încetat
a fi alimentată cu noi valuri de populaţii turcice (oguze), împinse spre vest de mongoli. Cu
ajutorul celorlalţi principi turci din Anatolia, beii otomani şi-au mărit posesiunile pe seama
Imperiului bizantin, iar cu sprijinul Bizanţului s-au extins pe seama celorlalţi bei turci. Însăşi
poziţia geografică strategică a beylikului otoman permitea această pendulare pe două fronturi
precum şi controlul drumurilor comerciale.
În al doilea rând, luptele interne din Bizanţ şi din ţările balcanice, descentralizarea
acestor state, atinse de fărâmiţare au permis otomanilor să manevreze ajutând pe unii contra
altora, pentru a-i înghiţi apoi rând pe rând. Din simple instrumente, cum păreau la început,
otomani au trecut la o expansiune pe cont propriu, susţinută de entuziasmul religios al gazi-ilor
(„luptători în războiul sfânt”) şi bucuroşi să primească prăzi pe lumea aceasta şi ,,recompensă
dumnezeiască pe lumea cealaltă”, pentru aducerea „necredincioşilor” ,,pe calea lui Allah”.
Tendinţele expansioniste ale clasei dominatoare otomane au fost sprijinite de un stat centralizat
care moştenise proprietatea de stat asupra pământului, precum şi o armată bine organizată, care
avea o mare mobilitate (prin ponderea deosebită a călărimii uşoare), un bun. sistem de
aprovizionare, de comunicaţii şi de informaţii, un eficace corp de arcaşi, o tactică a retragerilor
simulate (toate moştenite din Asia Centrală), precum şi un corp de armată permanentă, (pentru
prima oară în Europa), cu soldă în numerar (ienicerimea), iniţiat încă de Orhan I şi organizat în
1361-1362 de Murad I după modelul selgiucizilor. Armata otomană a folosit de asemenea masiv
armele de foc şi artileria, ceea ce a asigurat succesul campaniilor lui Mehmed al II-lea şi mai ales
ale lui Selim I. O caracteristică a expansiunii statului otoman a constituit-o şi faptul că avansul
militar se făcea din aproape în aproape, pe baza resurselor militare locale, de frontieră. Sultanul
cu forţele principale ale armatei nu intervenea decât în momentele critice sau decisive, pentru a
da duşmanului lovitura de graţie. În felul acesta, cheltuielile puterii centrale erau minime şi se
lăsa beilor de margine libertatea de mişcare şi putinţa de a se îmbogăţi rapid, fapt ce avea darul
de a le menţine elanul cuceritor.
Un alt factor care explică succesul expansiunii otomane îl constituie sistemul de
infiltrare şi cucerire treptată a unei zone, cuprinzând două etape. În prima etapă se
cucereau cetăţi, devenite capete de pod ale ofensivei otomane, lăsându-li-se învinşilor
teritoriile şi autonomia statală internă în schimbul plăţii tributului. În etapa a doua,
teritoriile tributare erau transformate în simple provincii ale statului otoman. În teritoriile
cucerite, otomanii au dat dovadă de toleranţă religioasă şi, în linii generale, au permis
fostei clase dominante să îşi păstreze pământurile.
Turcii au avut o diplomaţie suplă faţă de adversari, care mergea de la intimidare (prin
scrisori ameninţătoare, prin primirea fastuoasă a solilor străini cărora li se arătau trupele de elită
şi bogăţiile sultanului), la sistemul practicării luării de ostateci din familiile princiare (pentru ca
părinţii acelor copii-ostatici să nu se răscoale împotriva turcilor), până la contractarea unor
căsătorii şi a altor forme de alianţă, inclusiv cu statele creştine. Format relativ devreme dintr-o
echipă de renegaţi greci sau italieni, capabili şi fără scrupule, aparatul diplomatic otoman
recurgea cu abilitate la principiul divide et impera, folosind şi amplificând neînţelegerile dintre
adversarii statului otoman.
Nu în ultimul rând, turcii au recurs la presiuni economice, fie prin controlul drumurilor
comerciale, prin infiltrarea monedei şi negustorilor otomani, fie chiar prin veritabile „blocade
economice”, ca cea din 1514, împotriva Iranului şiit. În sfârşit, din punct de vedere tactico-
strategic, Imperiul otoman a urmat cu consecvenţă un principiu fundamental, anume cel de a nu
se angaja concomitent pe două fronturi de anvergură.
Toate aceste elemente explică măcar in parte cariera istorică a principatului de margine al
lui Osman Bey. Instaurarea dominaţiei otomane în Europa sud-estică, la fel ca şi în alte zone
geo-grafice, a fost însoţită de numeroase distrugeri materiale şi pierderi umane într-o primă
etapă, de stoarcerea resurselor materiale şi a energiilor umane din teritoriile cucerite, într-o a
doua etapă, contribuind, alături de alţi factori la rămânerea în urmă a popoarelor supuse faţă de
Occidentul european.

4. Cauzele declinului Imperiului Otoman

Halil Inalcik, Imperiul Otoman. Perioada clasică
Conform opiniei specialiştilor, istoria Imperiului Otoman cuprinde perioada de ascensiune
(1299-1566), perioada de stagnare (1566-1683) şi perioada de declin (1683-1918). În mod
practic însă, germenii declinului acestei puteri tricontinentale încep să apară încă de la sfârşitul
domniei lui Soliman Magnificul (1566), manifestându-se în chip accelerat odată cu înfrângerea
turcilor sub zidurile Vienei de către regele Sobieski (1683).
În literatura de specialitate există inventariate circa douăzeci de cauze ale declinului
Imperiului Otoman.
Cauzele interne ale decăderii imperiului ţin de decăderea economiei rurale şi urbane,
creşterea explozivă a cheltuielilor militare neproductive pentru înzestrarea ienicerilor cu arme de
foc costisitoare şi pentru întreţinerea unei mari flote în Marea Mediterană, generalizarea
corupţiei, decăderea puterii centrale, ostilitatea faţă de introducerea de inovaţiile militare, tehnice
sau culturale din Occident, devalorizarea asprului (principala monedă, de argint, a statului),
deplasarea axei comerciale a Europei din Marea Mediterană în Oceanul Atlantic, fapt ce i-a lipsit
pe turci de importantele venituri aduse de comerţul de tranzit, etc.
Cauzele externe ale decăderii Imperiului ţin de înfrângerile militare şi pierderile
teritoriale suferite. Înfrângerile militare se datorează pe de o parte faptului că turcii nu şi-au
modernizat armata şi au fost refractari la noile metode de luptă europene, iar pe de altă parte
faptului că lumea creştină a reuşit să înjghebeze coaliţii eficiente împotriva Islamului.
Nu înfrângerile militare şi pierderile teritoriale au fost cauza ultimă a decăderii Imperiului
Otoman, deşi ele au accentuat-o. În realitate, decăderea imperiului s-a datorat unor fenomene
mult mai adânci petrecute în interiorul societăţii otomane, care, faţă în faţă cu o Europă care
trecuse deja la metode capitaliste de producţie şi comerţ, n-a găsit în ea însăşi noi resurse, noi
posibilităţi de revitalizare a organismului statal şi de valorificare a imenselor bogăţii stăpânite, ci
s-a închis în forme tradiţionale de viaţă, dedându-se mai mult consumului şi risipei decât
producţiei de noi bunuri şi valori.

Rezumat şi concluzii generale. Începând cu secolul XIV, Imperiul Otoman a influenţat în

chip decisiv istoria centrului şi estului Europei. Etapa preliminară, condiţie sine qua non a
genezei acestui imperiu, este cea a fondării statului turcilor selgiucizi din Asia Mică. La capătul
unui proces complex de transformări religioase, social-economice şi politico-militare desfăşurat
începând cu a doua jumătate a secolului XI până în prima jumătate a secolului XV, Anatolia
bizantino-creştină a devenit turco-musulmană. Oştile sultanatului selgiucid de Rum au fost
învinse în chip decisiv de mongoli în 1243. Existenţa sa, sub suzeranitate mongolă, a continuat
până în anul 1307, după care, pe teritoriul său s-au format circa 16 principate (beylikuri sau
emirate). Între aceste principate exista şi cel condus de Osman, situat în sud-vestul Asiei Mici, la
frontiera cu Bithynia bizantină. Deşi tradiţia istorică îl consemnează pe Ertugrul ca fondator al
dinastiei otomane, adevăratul fondator al statului otoman a fost fiul acestuia, Osman (Othman),
care i-a urmat la conducere în 1299.
Un şir de urmaşi capabili, între care se detaşează Murad I, Baiazid I, Mehmed I, Murad II
şi Mehmed II, reuşesc să creeze din statul otoman, până la sfârşitul secolului XV, cea mai
puternică forţă militară a Europei. Acest lucru a fost posibil datorită unui complex de factori
interni (demografici, economici, militari, religioşi, politico-diplomatici şi strategici) şi externi
(slăbiciunea şi dezbinarea statelor balcanice atacate) favorabili. Decăderea Imperiului Otoman s-
a datorat manifestării combinate a unor factori interni şi externi defavorabili. Între aceştia se
detaşează stagnarea şi decăderea economică, generalizarea corupţiei, împotrivirea obstinată la
introducerea elementelor de progres, decăderea militară, înjghebarea unor coaliţii eficiente de
către creştini etc.

Fixarea cunoştinţelor
1. Arătaţi provenienţa etimologică a etnonimelor „turci selgiucizi” şi „turci
otomani”.
2. Prezentaţi succint istoria statului turcilor selgiucizi şi precizaţi rolul său în
cadrul lumii creştine şi musulmane.
3. Schiţaţi evoluţia statului otoman până în secolul XV (inclusiv).
4. Arătaţi (cu exemple) cauzele ascensiunii Imperiului Otoman.
5. Prezentaţi cauzele declinului Imperiului Otoman.
 UNIFICAREA ŞI CENTRALIZAREA STATULUI
ÎN SPANIA MEDIEVALĂ

În Peninsula Iberică unificarea teritorială şi centralizarea politică au avut un caracter

complex, desfăşurându-se în condiţiile luptei duse de popoarele spaniol şi portughez pentru
eliberarea ţărilor lor de sub stăpânirea arabă. Procesul de eliberare a Peninsulei Iberice de sub
dominaţia arabă a fost numit în literatura de specialitate Reconquista („recucerirea”) şi a marcat
în chip special evoluţia istorică a Spaniei şi Portugaliei.

1. Peninsula Iberică sub stăpânirea arabă

În condiţiile expansiunii arabe, armatele Califatului omeyad, întărite cu triburi berbere

din nord-vestul Africii, sub conducerea lui Tarik, un comandant militar de origine berberă,
profitând de frământările din regatul vizigot, au debarcat în anul 711 în sudul Spaniei şi i-au
învins pe vizigoţi. Până în anul 718 armatele Califatului au ocupat aproape întreaga Peninsulă
Iberică.
După cucerire, fondul funciar al regalităţii vizigote şi o mare parte din domeniile marilor
proprietari localnici şi ale bisericii catolice au devenit proprietate funciară califală. Confiscările
făcute de arabi au dus la scăderea ponderii proprietarilor mari şi mijlocii localnici în curs de
feudalizare. Totodată, a avut loc şi un proces de aservire a ţăranilor liberi localnici de către
cuceritori. În schimb, s-au creat condiţii prielnice accelerării formării feudalităţii arabe, alcătuită
din războinici şi slujbaşi (ale căror posesiuni, acordate din fondul funciar califal, erau
condiţionate de îndeplinirea slujbei militare şi civile) şi din slujitori ai instituţiilor religioase
musulmane, ale căror pământuri erau inalienabile. În acelaşi timp, s-a format şi o pătură de mici
proprietari şi crescători de animale liberi din rândurile berberilor statorniciţi în Spania. Un
însemnat număr de arabi şi berberi, îndeosebi negustori, cămătari şi meşteşugari, s-a stabilit în
oraşe.
În Peninsula Iberică cuceritorii s-au stabilit în număr mare, îndeosebi din rândurile
berberilor trecuţi la islamism din nord-vestul Africii, cunoscuţi de către populaţia localnică
sub numele de mauri. Unele triburi berbere, ca almoravizii şi almohazii, au continuat să
migreze în Peninsula Iberică şi în secolele următoare. Cu tot afluxul cuceritorilor,
populaţia ibero-romană a continuat să alcătuiască majoritatea, ea constituind baza
formării popoarelor spaniol şi portughez.
Populaţia romanică şi populaţia maură emigrată au convieţuit mai multe veacuri,
păstrându-şi, în mare parte instituţiile social-economice, administrative, judiciare şi religioase
proprii dar, în acelaşi timp, şi influenţându-se reciproc, ceea ce a dus la crearea unei civilizaţii
originale hispano-arabe.
După cucerirea arabă, Peninsula Iberică a fost transformată într-o provincie a Califatului
omeyad de la Damasc. După răsturnarea dinastiei omeyade de către dinastia abbasidă în anul
750, omeyadul Abd er Rhaman s-a refugiat în Peninsula Iberică, unde, cu sprijin berber, a pus
bazele unui emirat independent, având capitala la Cordoba. Apogeul Spaniei arabe a fost atins în
secolul al X-lea, îndeosebi în timpul domniei lui Abd er Rhaman al III-lea (912-961), care s-a
proclamat calif în anul 929. De la sfârşitul secolului al X-lea autoritatea califului a început să
slăbească, ca urmare a creşterii puterii unor mari familii feudale, care deţineau principalele
funcţii de conducere în Califat. Primele decenii ale secolului al XI-lea s-au scurs în lupte interne
pentru putere între diferitele grupări feudale, care au dus la slăbirea şi la destrămarea Califatului
de la Cordoba. În timpul acestor frământări, centrul de greutate al vieţii politice a Spaniei arabe
s-a strămutat de la Cordoba la Sevilla, unde se afla capitala celui mai însemnat stat maur.
Destrămarea Califatului a avut ca urmare slăbirea stăpânirii maure în peninsulă, fapt ce a uşurat
lupta de eliberare a popoarelor spaniol şi portughez.

2. Reconquista (recucerirea)

În regiunile muntoase din nordul Peninsulei Iberice necucerite de arabi, s-a format către
mijlocul secolului al VIII-lea, micul regat al Asturiilor, de unde a pornit acţiunea de eliberare sau
de „recucerire" (Reconquista) de sub stăpânirea arabă. În secolele X-XII, în procesul
recuceririi, s-au mai format regatele spaniole ale Leonului, Castiliei, Navarrei şi
Aragonului şi regatul Portugaliei.
La lupta de eliberare a Peninsulei Iberice de sub stăpânirea arabă au participat toate
păturile sociale ale popoarelor spaniol şi portughez: ţărani, orăşeni, nobilime, sub conducerea
regalităţii şi sub patronajul bisericii. Recucerirea a fost însoţită de acţiunea de colonizare internă
a teritoriilor eliberate, în care se întemeiau sau se repopulau oraşe, sate, domenii nobiliare sau
mănăstireşti. Colonizarea se făcea mai ales în regiunile eliberate cu slabă densitate demografică
din centrul Castiliei, sudul Aragonului, coloniştii primind charte privilegiale de colonizare.
Ţărănimii, colonizată adesea sub formă de obşti săteşti, i s-a garantat libertatea sau o stare de
dependenţă mai uşoară şi sarcini feudale mai reduse. Oraşele au obţinut privilegii speciale, care
le asigurau desfăşurarea activităţii meşteşugăreşti-comerciale, autonomia municipală şi
organizarea unor miliţii urbane proprii. Pentru domeniile intrate în stăpânirea sa, nobilimea avea
îndeosebi obligaţii militare, ceea ce a generat o feudalitate numeroasă şi războinică.
Recucerirea a fost făcută în câteva etape distincte. De la mijlocul secolului al VIII-lea
până la începutul secolului al XI-lea, datorită apogeului puterii emiratului şi Califatului de
Cordoba, lupta de eliberare s-a desfăşurat cu rezultate schimbătoare şi, în ansamblu, cu progrese
lente. De la începutul secolului al XI-lea, în condiţiile destrămării Califatului Cordobei, regatele
spaniole ale Navarrei, Castiliei, Leonului şi Aragonului au desfăşurat o amplă acţiune de
recucerire teritorială.
Castilienii au eliberat în anul 1085 Toledo şi au atins cursul mijlociu al fluviului Tago.
Recucerirea a fost temporar oprită de intervenţia unor triburi berbere din nordul Africii, chemate
în ajutor de maurii din Spania — almoravizii (de la sfârşitul secolului al XI-lea) şi almohazii (de
la mijlocul secolului al XII-lea). Din secolul al XIII-lea recucerirea a dobândit din nou succese
decisive. Marea victorie obţinută contra arabilor de armatele reunite ale regatelor Castiliei,
Navarrei şi Aragonului în localitatea Las Navas de Tolosa (1212) a fost urmată de eliberarea
aproape totală a Spaniei sudice, marcată de eliberarea oraşelor Cordoba (1236), Valencia (1238),
Sevilla (1248) şi a insulelor Baleare (1228-1235). Arabilor nu le-a mai rămas decât emiratul sau
regatul Granadei, din sudul Spaniei.

3. Monarhia stărilor
Maturizarea procesului de formare a stărilor sociale a avut ca urmare constituirea în
fiecare regat spaniol, în cursul secolelor XII-XIII, a adunărilor reprezentative pe stări, numite
Cortesuri. În regatul Castiliei, Cortesurile întruneau deputaţii, grupaţi în trei ,,braţe”, ai nobilimii,
clerului şi oraşelor; în regatul Aragonului, unde existau Cortesuri separate pentru Aragonul
propriu-zis, Catalonia şi Valencia, Cortesurile aveau patru ,,braţe”: nobilimea mare, nobilimea
mică, clerul şi orăşenimea. În cadrul Cortesurilor, oraşele deţineau un rol foarte însemnat, de care
au profitat pentru a-şi menţine privilegiile şi autonomia municipală. Aşadar, şi în regatele
spaniole a existat o ,,monarhie a stărilor” caracterizată prin colaborarea regalităţii cu Cortesurile.

Bernal Diaz del Castillo, Adevărata istorie a cuceririi Noii Spanii

Miguel de Cervantes Saavedra, Nuvele exemplare

4. Încheierea Reconquistei şi desăvârşirea centralizării politice a Spaniei

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, unificarea şi centralizarea Spaniei au devenit tot
mai necesare, în vederea asigurării desfăşurării producţiei şi schimbului de mărfuri şi a
desăvârşirii eliberării ţării prin cucerirea emiratului Granadei. Unificarea teritorială a fost
realizată, în esenţă, prin unirea regatelor Aragonului şi Castiliei, în urma căsătoriei lui Ferdinand,
moştenitorul Aragonului, cu Isabella, moştenitoarea Castiliei, în anul 1479. Alegerea Isabellei ca
regină a Castilliei (1474-1504) a avut ca urmare asocierea la tronul Castiliei a lui Ferdinand, pe
atunci moştenitor al Aragonului. Peste câţiva ani, Ferdinand a devenit rege al Aragonului (1479-
1516).
Unirea realizată pe această cale avea un caracter dinastic, fiecare regat păstrându-şi
suveranul, structura şi instituţiile, încât Spania avea doi regi asociaţi prin căsătorie dinastică. Cu
tot caracterul său incomplet şi tranzitoriu, unirea dinastică a reprezentat o etapă decisivă
în procesul de unificare teritorială şi centralizare politică a Spaniei. În anul 1512 a fost
alipită şi partea de la sud de Pirinei a regatului Navarrei.
Unirea Castiliei şi Aragonului a permis sporirea considerabilă a forţei militare a Spaniei,
ceea ce i-a dat posibilitatea să desăvârşească eliberarea integrală a ţării, în urma războiului purtat
pentru cucerirea Granadei (1481-1492).
Paralel cu politica de unificare teritorială şi de desăvârşire a eliberării ţării, Ferdinand şi
Isabella au urmărit să curme anarhia feudală şi să întărească autoritatea centrală. Regalitatea a
dărâmat castelele marilor seniori rebeli şi ale cavalerilor briganzi, a interzis nobilimii să mai ţină
suite înarmate şi a prevăzut pedepse grele pentru cei care încălcau pacea publică. Insuficienţa
veniturilor domeniale, încheierea recuceririi şi curmarea anarhiei feudale au silit nobilimea să-şi
găsească noi resurse de existenţă, intrând în serviciul regelui ca ostaşi, slujbaşi sau curteni.
Totodată, regalitatea a redus privilegiile urbane, a intervenit frecvent în alegerile municipale şi a
instituit în oraşe funcţionari ai regelui cu atribuţii administrative, judiciare şi fiscale, supunându-
le astfel autorităţii regale. De asemenea, a convocat tot mai rar Cortesurile.
Existenţa unei mici nobilimi războinice a permis regalităţii spaniole să recruteze o armată
numeroasă. Totodată, în cadrul alianţei cu oraşele şi îndeosebi în lupta pentru curmarea anarhiei
feudale, regalitatea a folosit şi miliţiile oferite de ligile şi frăţiile urbane (hermandades). Biserica
a devenit şi ea un sprijin al regalităţii. În anul 1478 papa a autorizat pe Ferdinand şi pe Isabella să
instituie ,,Tribunalul Inchiziţiei”, transformat în 1482, în ,,Consiliul suprem al Inchiziţiei”, menit
să supravegheze fidelitatea faţă de biserica catolică şi faţă de stat a tuturor supuşilor.
Deşi la sfârşitul secolului al XV-lea Spania nu-şi realizase decât parţial unificarea
economică şi politică, iar fostele regate şi provinciile îşi păstraseră un pronunţat particularism,
Spania constituia, totuşi, unul dintre cele mai puternice state centralizate ale Europei apusene.

Rezumat şi concluzii generale. Organizarea şi centralizarea regatului medieval spaniol

s-a făcut în condiţiile luptei împotriva arabilor care au cucerit Spania în perioada 711-718. În
ciuda cuceririi arabe, populaţia ibero-romană creştină a continuat să deţină preponderenţa
demografică în peninsulă.
 Eliberarea Spaniei de sub stăpânirea maură a fost un proces îndelungat, desfăşurat între
secolele VIII-XV, cu rezultate schimbătoare. Principalele momente ale Reconquistei au fost date
de eliberarea oraşului Toledo (1085), bătălia de la Las Navas de Tolosa (1212) câştigată de
creştini, eliberarea oraşelor Cordoba (1236), Valencia (1238), Sevilla (1248), a insulelor Baleare
(1228-1235) şi a emiratului Granadei (1492).
Unificarea teritorială a Spaniei a fost realizată, în esenţă, datorită căsătoriei dinastice
dintre Isabella de Castilia şi Ferdinand de Aragon (1469). În 1512 a fost alipită la noul stat
centralizat şi partea de la sud de Pirinei a regatului Navarrei. Spania a devenit un stat puternic
mai cu seamă începând cu a doua jumătate a secolului XVI, care a păstrat însă până în zilele
noastre numeroase particularităţi etno-lingvistice şi culturale

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi situaţia Peninsulei Iberice din timpul stăpânirii arabe.

2. Arătaţi semnificaţia şi etapele Reconquistei.
3. Determinaţi specificul monarhiei stărilor în Spania.
4. Desemnaţi principalele evenimente şi procese din perioada finală a Reconquistei.