Războiul sovietic în

Afghanistan
(1979–1989)

1
 Cuprins

Pag.
1. Contextul începerii războiului………………….……………………………….3
2. Principalele evenimente…………………………………………………………5
3. Invazia…………………………………………………………………………..6
4. Pierderi umane…………………………………………………………………..8
5. Bibliografie……………………………………………………………….……10

2
 Contextul începerii războiului
La 27 aprilie 1978 în Afganistan a început Revoluţia din aprilie (Saur), în
rezultatul căreia la putere a venit Partidului Democrat Popular din Afganistan, care
a declarat țara Republică Democrată.Încercările autorităţilor să întreprindă noi
reforme care ar duce la dezvoltarea Afganistanului, s-a întâlnit cu rezistenţa
opoziţie islamice. În 1978, înainte de întroducerea trupelor sovietice, sa început
războiul civil din Afganistan.
În martie 1979, în timpul revoltei din oraşul Gherat, a urmat prima cerere a
conducerii afgane de intervenţie militară sovietică directă (în total au fost adresate
astfel de 20 cereri). Dar Comisia Comitetului Central al Partidului Comunist al
Uniunii Sovietice în Afganistan, înfiinţată în anul 1978, a raportat la Biroul Politic
al Comitetului Central al Partidului Comunist de evidenţa consecinţelor negative
ale intervenţiei sovietice directe, şi cererea a fost respinsă.Revolta gherilelor de
mujahedini, a forțat întărirea trupelor sovietice la frontiera sovieto-afgan şi prin
ordinul Ministrului Apărării D.Ustinov a început pregătirea pentru aterizare în
Afganistan a Regimentului 105 de desant aerian. A crescut numărul de consilieri
sovietici în Afganistan: de la 409 - la 4500 persoane, pînă la sfârșitul lunii iunie
1979.
Dezvoltarea ulterioară a situaţiei din Afganistan -revolta înarmată a opoziţie
islamice,revolte în armată, lupta în interiorul partidului şi în special evenimentele
din septembrie 1979, a servit un motiv serios de îngrijorare a conducerii sovietice.
Cu prudenţă erau monitorizate activităţile conducătorului Afghan, Amin,
cunoscîndu-se ambiția și cruzimea acestuia în lupta pentru realizarea obiectivelor
personale. În timpul conducerii țării de către Amin, teroarea era aplicată nu numai
împotriva islamiştilor, dar, și împotriva membrilor PPDA. Represiunilor a fost
supusă şi armata, principalul suport al PPDA. Conducerea sovietică se temea că
agravarea în continuare a situaţiei din Afganistan va duce la căderea regimului
PPDA şi venirea la putere a forţelor ostile Uniunii Sovietice. Mai mult decât atât,
au existat rapoarte privind relațiile lui Amin în anii 1960 cu Agenția centrală de
informații ale SUA.În cele din urmă, sa decis să se pregătească răsturnarea lui
Amin și să-l înlocuiască cu un lider mai loial URSS. În postul dat se propunea
Babrak Karmal, a cărui candidatură a fost susţinută de șeful KGB, Iuri
Andropov.În timpul elaborării operaţiunii de răsturnarea lui Amin, sa decis să fie
utilizată cererea lui Amin privind ajutorul militar sovietic. La începutul lunii
decembrie 1979 la Bagram a fost trimis, așa-numitul "batalion musulman" - un
detașament al Direcţiei Generale de Cercetare, special creat în vara anului
1979 din soldaţii sovietici de origine din Asia Centrală pentru protecția
Președintelui comitetului revoluționar, Nur Mahhomad Taraki și executarea

3
sarcinilor speciale în Afganistan. Din 10 decembrie, la ordinul lui Ustinov s-a
început mobilizarea de unități și formațiuni a districtelor militare din Turkestan şi
Asia Centrală. Șeful statului major general Nikolai Ogarkov, a fost împotriva
invaziei. Decizia privind întroducerea forţelor armate a fost primită la ședința
Biroului Politic din 12 decembrie 1979.La 13 decembrie 1979 a fost format grupul
operativ al Ministerul Apărării pentru Afghanistan, condus de șeful-adjunct al
Statului Major General al Armatei, generalul S.Ahromeev.La 14 decembrie
1979 în Bagram a fost trimis un batalion din cadrul regimentului aerian 345,
pentru întărirea batalionului care din 7 iulie 1979 păzea avioanele sovietice militare
de transport și elicoptere.În același timp, Karmal și cîţiva dintre susținătorii lui au
fost aduşi în secret în Afganistan și se aflau în Bagram, printre soldații sovietici. La
16 decembrie 1979 a fost întreprinsă o tentativă de asasinare a lui Amin, dar el a
rămas în viață, şi Karmal urgent a revenit în URSS. La 20 decembrie 1979 de la
Bagram la Kabul a fost transferat "batalionul musulman", care a întrat în echipa de
pază a palatul lui Amin, fapt care a facilitat în mare măsură pregătirile planificate
pentru asaltul palatului.

4
 Principalele evenimente
O echipă de ofițeri ai Ministerului Apărării, generalizînd experiențele de
luptă din Afganistan, pe toată perioada de aflare a trupelor sovietice, a împărţit-o în
patru etape:
• din decembrie 1979 până în februarie 1980 — invazia sovietică din Afganistan,
postarea lor pe garnizoane;
• din martie 1980 până în aprilie 1985 – ducerea activă a acţiunilor militare,
inclusiv extinse, lucru privind restructurarea şi consolidarea forţelor armate ale
RDA;
• din aprilie 1985 până în ianuarie 1987 - trecerea de la actiuni militare active în
sprijinirea trupelor afgane de aviaţia sovietică, artilerie şi unităţile de genişti, cu
toate că unitățile forțelor speciale au continuat să lupte împotriva livrării de arme și
muniții din străinătate. În această perioadă parţial au fost retrase trupele sovietice
din Afganistan;
• din ianuarie 1987 până în februarie 1989 - implicarea trupele sovietice în
politica de reconciliere naţională, cu sprijinul continuu al forțelor militare afgane în
luptă. Pregătirea pentru retragerea trupele sovietice şi finalizarea retragerii lor.

5
 Invazia
La 24 decembrie 1979, elemente ale diviziei 105 aeropurtată sovietică au
debarcat în Afganistan, în timp ce trupele terestre au trecut frontiera pe podul de
pontoane, peste Rîul de graniţă Amudaria. Două zile mai tîrziu, sovieticii au
preluat controlul asupra Aeroportului din Kabul, blocînd aviaţia afgană şi bateriile
de apărare antiaeriană. Alte unităţi militare au fost concentrate în zonele desemnate
ale Kabulului, unde au primit sarcina de a bloca principalele obiective
guvernamentale, unităţile militare afgane şi alte locuri importante din oraş şi din
jurul acestuia.
În seara zilei de 27 decembrie, forţele speciale sovietice, în urma unui asalt
care a durat 40 de minute, au capturat Palatul lui Hafizullah Amin. În timpul
asaltului, Amin a fost ucis. Conform versiunii oficiale publicate de ziarul „Pravda”,
ca urmare a unui val de furie a poporului, Amin, împreună cu complicii săi, a fost
adus în faţa tribunalului poporului şi a fost executat. Instituţiile guvernamentale din
Kabul au fost capturate de paraşutiştii sovietici. Planul Chtorm 333 – ,,Operaţiunea
Praga” – prevedea intrarea în forţă a Armatei a 40-a sovietică, aflată sub comanda
generalului Borissov.
În timpul războiului sovieto-afgan, SUA şi Marea Britanie au lansat
operaţiunea „Faradei”. Aceasta a avut mai multe obiective: crearea taberelor de
antrenament, trimiterea sabotorilor din forţele speciale americane şi britanice
pentru recunoaştere în zonele Kandahar-Bagram-Kabul, furnizarea de arme,
muniţii şi dispozitive explozive şi instruirea mujahedinilor afgani cu privire la
tactica activităţii de sabotaj. CIA a primit din partea guvernului SUA indicaţia de a
furniza rebelilor arme grele, inclusiv arme fără recul, mortiere şi lansatoare de
grenade antitanc.
În 1983, Departamentul de Stat al SUA a recunoscut oficial acordarea de
asistenţă militară mujahedinilor. Americanii au furnizat afganilor 1.000 de rachete
„Stinger”, din care, în timpul războiului din Afganistan, au fost folosite
aproximativ 350.
Sosirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în 1985 a coincis, în mod paradoxal,
cu o intensificare a conflictului. Statul Major sovietic a vrut să-şi demonstreze
eficienţa în faţa noului lider de la Kremlin şi a intensificat acţiunile de luptă. În
scurt timp, însă, situaţia a devenit catastrofală pentru corpul expediţionar sovietic,
confruntat cu un nou tip de arme: rachetele sol-aer Stinger. Avioane şi helicoptere,
stăpînele dispozitivului sovietic, au fost doborîte unele după altele. Din acel
moment, rezistenţa afgană a dispus de bastioane inaccesibile sovieticilor. Pierderile
acestora din urmă au fost din ce în ce mai mari.

6
 La 13 noiembrie 1986, într-o şedinţă a Biroului Politic al Comitetului Central
al PCUS, Mihail Gorbaciov a declarat: „În Afganistan luptăm de 6 ani. Dacă nu
schimbăm abordarea, vom lupta încă 20-30 de ani”. În timpul aceleaşi şedinţe, s-a
acceptat ideea retragerii tuturor trupelor din Afganistan în decurs de 2 ani.
În 1986, Mohammad Najibullah Ahmadzai (1947-1996) l-a înlocuit pe
Babrak Karmal în fruntea statului afgan şi a vrut să negocieze cu rebelii, urmărind
demararea unui proces de conciliere naţională, pe principiul unei perestroika
afgane. În acelaşi an, mujahidinii au început să primească rechete sol-aer FIM-92
Stinger, iar rezultatul a fost pierderea controlului aerian de către sovietici, ceea ce a
bulversat echilibrul de forţe. Sovieticii au trimis raiduri de helicoptere MI-24 Hind
şi bombardiere de vînătoare către locurile puternic controlate de forţele afgane, în
timp ce, la sol, luptătorii Spetsnaz au înregistrat pierderi grele.
În februarie 1988, Mihail Gorbaciov a decis retragerea trupelor sovietice din
Afganistan, după ce a negociat cu Ahmed Shah Massoud (1953-2001),
comandantul Alianţei Nordului afgan, al Jamaat-e-Islami (partid islamic
pakistanez) şi şeful Armatei islamice, supranumit şi ,,Leul Panshirului”.
La 15 februarie 1989, s-a încheiat retragerea sovietică din Afganistan. În
scurt timp, a început războiul civil între diferite grupări armate mujahedine ale
guvernului comunist, fidel preşedintelui Mohammad Najibullah.

7
 Pierderi umane
Pierderile umane sovietice, potrivit lui Grigori Krivoşeiev, sunt următoarele:
11.897 de morţi sau răniţi în luptă, 2.556 de morţi din cauza bolilor sau prin
accident. În Afganistan, sovieticii au avut 53.753 de răniţi în luptă sau prin
accident (din care 44.056 s-au reîntors pe front, 7.311 au rămas acasă şi 574 au
murit). În cazul celor bolnavi, media lunară a „pierderilor” a fost de 4.366, dintre
care 126 şi-au pierdut viaţa. Pierderile afgane sunt estimate la 1.242.200 de morţi,
din care 80% civili. Se crede că 30% din populaţie a părăsit ţara sau s-a deplasat în
interiorul frontierelor. Din 1992, din 6 milioane de expatriaţi afgani, aproximativ 3
milioane au revenit în ţară, în 1998.
"Sindromul afgan"
În perioada din 25 decembrie 1979 pînă la 15 februarie 1989, în trupele armate din
Afganistan și-au făcut serviciul 620 mii militari. În plus, lucrători și angajați în
armata sovietică în această perioadă au mai fost încă 21 mii persoane. Anual,
conform listelor, numărul trupelor sovietice din contingentul militar activ au variat
de la 80 la 104 de mii de soldați și 5-7 mii muncitori și angajați (civil). Alte surse
menţionează că prin Afganistan a trecut circa un milion de persoane.
Din cauza cenzurii politice, la începutul războiului soldaţii şi ofiţerii îndreptaţi cu
serviciul în Afganistan, nu au avut nici o informaţie despre ceea ce se întâmplă cu
adevărat în Afganistan – despre lupte, morţi şi răniţi.Puțini dintre cei care plecau în
Afganistan clar îşi imaginau natura serviciului. Dorinta faptelor, luptelor, dorința
de a se arăta ca un "bărbat adevărat" - asta a fost. Și ar fi fost foarte util, dacă
alături de aceşti băieţi tineri ar fi fost cineva mai în vîrstă – îşi amintea
comandantul batalionului M.Pashkevich. - Atunci acea energie şi impuls tineresc
se compensa cu liniștea și înțelepciunea vieții. Dar soldatul avea 18-20 de ani,
comandantul de pluton 21-23, comandantul de companie 23-25 ani iar
comandantul de batalion, dacă avea 30-33 de ani. Toți sunt tineri, toţi dornici de
fapte și glorie. Și aşa sa întâmplat că această calitate minunată omeniască, uneori, a
dus la pierderi.
Constatări
General-colonelul Boris Gromov, în cartea sa "Contingent limitat", și-a exprimat
opinia cu privire la rezultatele operațiunilor Armatei Sovietice în Afganistan:
"Sunt profund convins că nu există nici un motiv pentru afirmația că Armata 40-a a
fost învinsă, precum și faptul că am câștigat o victorie militară în Afganistan.
Trupele sovietice la sfârșitul anului 1979 au întrat în țară fără impedimente,
împlinind - spre deosebire de americani în Vietnam - sarcinile sale, și organizat s-a
întors în țară. În cazul în care principalul inamic al contingentului limitat de armată
se consideră grupurile armate de opoziție, atunci diferența dintre noi este că

8
Armata a 40-a facea ceea ce considera că a fost necesar, iar mujahedin - doar
ceea ce puteau.În fața Armatei a 40-a au fost cîteva probleme majore. În primul
rând trebuia de acordat ajutor guvernului afgan în rezolvarea situației politice.
Acest ajutor se exprima în lupta împotriva grupurilor armate de opoziție. În plus,
prezența unui contingent militar mare în Afganistan trebuia să prevină agresiunea
din exterior. Aceste sarcini de personalul Armatei a 40- a au fost complet
executate. Contingentului militar limitat nimeni și niciodată nu ia stabilit scopul de
a câștiga o victorie militară în Afganistan. Toate luptele, care Armata a 40-a a
trebuit să le desfășoare din 1980 și aproape până în ultimele zile ale aflării în țară
au purtat un caracter de respingere a atacurilor sau de atacuri preventive. Împreună
cu trupele guvernamentale s-au efectuat operațiuni militare numai în scopul de a
evita atacurile asupra garnizoanele noastre, aeroporturilor, comunicațiilor și
coloanelor de automobile, care au fost utilizate pentru transportul de mărfuri.Într-
adevăr, mujahedinii înainte de retragerea trupelor sovietice în mai 1988, nu au fost
niciodată capabili să efectueze o operațiune majoră şi nu a reușit în măsură să ia
orice oraş mare.În același timp, în ciuda tuturor eforturilor, numărul de grupuri de
opoziție de la an la an a crescut, și în 1986 mujahidinii controlau mai mult de 70%
din teritoriul Afganistanului. “

9
 Bibliografie
 http://decebal.md/index.php?pag=page&id=488&l=ro
 http://romaniamare.info/razboiul-sovietic-in-afghanistan-1979-1989-1/
 http://romaniamare.info/razboiul-sovietic-in-afghanistan-1979-1989-2/
 ”Contingent-limitat”: General-colonelul Boris Gromov

10