INTEGRALE IMPROPRII

Încă din liceu s-a definit

b
I= ∫ f ( x ) dx ,
a
unde s-a presupus intervalul [ a, b ] de lungimie finită şi f o funcţie mărginită pe [ a, b ] .
În practică apar însă şi integrale care au intervale de integrare de lungime infinită
şi integrale pentru care f nu este mărginită; de exemplu, în teoreia ondulatorie a
luminii apar integralele lui Fresnel, de forma
∞ ∞

∫ ( ) ∫ ( )
sin x dx, cos x 2 dx .
2

0 0
Vom conveni să numim integrale improprii (sau generalizate) integralele pentru
care lungimea intervalului de integrare [ a, b ] este infinită sau f nu este mărginită în
[ a, b] şi vom utiliza următoarea clasificare a acestora:
1. O integrală este de speţa întâi (sau de primul tip) dacă b − a = ∞ , deci de
forma:
∞ b ∞

∫ f ( x ) dx, ∫ f ( x ) dx, ∫ f ( x ) dx, a, b ∈ ℝ,

a −∞ −∞
f fiind mărginită pe intervalul de integrare.
2. O integrală improprie este de speţa a doua (sau de-al doil tip) dacă
b − a < ∞ dar f nu este mărginită în [ a, b ] .
3. O integrală improprie este de speţa a treia (sau de-al treilea tip) dacă atât
intervalul de integrare este de lungime infinită cât şi f este nemărginită în acest
interval de integrare.

1
 § 1 Integrale improprii de prima speţă.
O funcţie f : I ⊆ ℝ→ ℝ, I interval (mărginit sau nemărginit) se numeşte local
integrabilă pe I dacă este integrabilă pe orice interval compact inclus în I .
Definiţia 1.1. Fie f : [ a, ∞ ) → ℝ local integrabilă pe [ a, ∞ ) . Definim
∞ b

∫ f ( x ) dx = blim
→∞ ∫
f ( x ) dx,
a a
dacă limita există şi este finită. În acest caz integrala se numeşte convergentă. O
integrală care nu este convergentă se numeşte divergentă.
Dacă f : ( −∞, b ] → ℝ şi f este local integrabiă pe ( −∞,b ] , definim
b b

∫ f ( x ) dx = lim
a →−∞ ∫ f ( x ) dx.
−∞ a
De asemenea,
∞ b

∫ f ( x ) dx = lim
( a ,b )→( −∞,∞ ) ∫ f ( x ) dx.
−∞ a
Integrala fiind convergentă dacă limita există şi este finită, divergentă în caz contrar.
∞ b
dx dx b
Exemplul 1.1. Fie integrala ∫ xp
, a > 0 . Dacă b > a , avem ∫ x
= ln , p = 1 . Astfel
a
a a
b
dx a1− p
lim
b →∞ ∫ =
x p 1− p
, dacă 1 − p < 0 dacă şi numai dacă p > 1 . Pentru p ≤ 1 , se obţine
a
că integrala este divergentă.
∞ b
Exemplul 1.2. Integrala ∫ sin x dx este divergentă. Într-adevăr, ∫ sin x dx = 1 − cos b .
a 0
b

b →∞ ∫
Cum lim sin x dx = lim (1 − cos b ) nu există, deci integrala este divergentă.
b →∞
0

2
Teorema 1.1. (Criteriul general al lui Cauchy). Fie f : [ a, ∞ ) → ℝ. Dacă f este
∞
local integrabilă, atunci ∫ f ( x ) dx este convergentă dacă şi numai dacă pentru orice
a
ε > 0 , există există δε > 0 astfel încât să avem
v

∫ f ( x ) dx < ε, (∀) v > u > δε .

u
∞
Definiţia 1.2. Integrala improprie ∫ f ( x ) dx se numeşte absolut convergentă dacă
a
∞
integrala improprie ∫ f ( x ) dx este convergentă.
a
∞
Teorema 1.2. Orice integrală improprie ∫ f ( x ) dx absolut convergentă este
a
convergentă.
Teorema 1.3. (Criteriul comparaţiei pentru integrale improprii). Fie
f , g : [ a, ∞ ) → ℝ local integrabile pe [ a, ∞ ) astfel încât f ( x ) ≤ g ( x ) , ( ∀ ) x ≥ a .
∞ ∞
Dacă ∫ g ( x ) dx este convergentă, atunci ∫ f ( x ) dx este absolut convergentă.
a a
Teorema 1.4. (Criteriul de convergenţă la limită). Fie f , g : [ a, ∞ ) → ℝ local
∞
f ( x) *
integrabile pe [ a, ∞ ) , g > 0 astfel încât l = lim
x →∞ g ( x )
∈ ℝ . Atunci ∫ f ( x ) dx şi
a
∞

∫ g ( x ) dx au aceeaşi natură (sunt ambele convergente sau ambele sunt divergente).

a

3
 Propoziţia 1.1. Fie f : [ a, ∞ ) → ℝ o funcţie local integrabilă pe [ a, ∞ ) , astfel încât
∞

∫ f ( x ) dx
α
există şi este finită limita l = lim x f ( x ) . Atunci este:
x →∞
a
(a) convergentă, dacă α > 1 ;
(b) divergentă, dacă α ≤ 1.
∞
Exemplul 1.3. Integralele improprii ∫ x αe− x dx, a > 0 sunt convergente, pentru
a
orice α ∈ ℝ.
Într-adevăr, dacă x > 0 avem
x x x2 xn xn
e =1+ + + ... + + ... > , n ∈ ℕ ,
1! 2! n! n!
de unde se obţine că
n!
0 < e− x < n ,
x
adică
n!
0 < x α e− x < n −α .
x
Pentru orice α ∈ ℝ, se poate determina n ∈ ℕ astfel încât n − α = q > 1
şi aplicând criteriul comparaţiei funcţiilor
n!
f ( x ) = xα e− x , g ( x ) = q ,
x
obţinem concluzia.

§ 2 Integrale improprii de speţa a doua şi a treia .

Definiţia 2.1. Fie f : [ a, b ) → ℝ local integrabilă pe [ a, b ) . Integrala improprie
b c

∫ f ( x ) dx este convergentă dacă şi numai dacă există şi este finită clim

→b ∫
f ( x ) dx .
a a
În caz contrar, integrala este divergentă. Vom nota
b c

∫ f ( x ) dx = clim
→b ∫
f ( x ) dx .
a a
Analog se defineşte integrala improprie dacă f este local integrabilă pe ( a, b ] .

4
 b
Dacă f : ( a, b ) → ℝ, local integrabilă pe ( a, b ) , atunci ∫ f ( x ) dx este convergentă
a
dacă integralele improprii
b b

∫ f ( x ) dx şi ∫ f ( x ) dx
a c
sunt convergente, pentru oricare ar fi c ∈ ( a, b ) .
b c n n
Notăm ∫ f ( x ) dx = mlim
→a ∫
f ( x ) dx + lim ∫ f ( x ) dx = lim ∫ f ( x ) dx .
n →b n →b
a m c m→a m
Teorema 2.1. (Criteriul lui Abel). Fie f : [ a, ∞ ) → ℝ cu proprietăţile:
∞

∫ f ′ ( x ) dx este absolut convergentă;

1
(a) f ∈ C , lim f ( x ) = 0 şi
x →∞
a
(b) g este continuă şi există M > 0 astfel încât
x

∫ g ( t ) dt ≤ M , oricare ar fi x ∈ [a, ∞ ) .
a
∞
Atunci integrala ∫ f ( x ) g ( x ) dx este convergentă.
a
∞
sin x
Exemplul 2.1. Integrala ∫ x
dx este convergentă, deoarece putem aplica
1
1
Criteriul lui Abel, considerând funcţiile f , g : [1, ∞ ) → ℝ, f ( x ) = , g ( x ) = sin x .
x
∞
1
Evident că lim f ( x ) = 0 şi integrala
x →∞ ∫ −
x2
dx este absolut convergentă din
1
x
Exemplul 1.1. ( p = 2 ) . Pe de altă parte, ∫ g ( t ) dt = cos x − cos1 ≤ 2 . Ca urmare putem
1
aplica Criteriul lui Abel.

5
 c b
Dacă una din integralele ∫ f ( x ) dx sau ∫ f ( x ) dx este divergentă, atunci
a c
b

∫ f ( x ) dx va fi divergentă.
a
Exemplul 2.2. Fie integralele improprii
b b
1 1
∫ (b − x) α
dx, ∫ ( x − a )α dx, α ∈ ℝ.
a a
c 1−α 1−α
1 (b − a ) ( b − c)
Dacă α ≠ 1 , avem ∫ ( b − x )α dx =
1− α
−
1− α
,
a
c
1 b−a
∫ b−x
dx = ln
b−c
, pentru α = 1 .
a
c
1
c → b ∫ ( b − x )α
Avem că lim dx este finită dacă şi numai dacă 1 − α > 0 dacă şi numai dacă
a
b
1
1 > α . Rezultă ∫ ( b − x )α dx este convergentă dacă şi numai dacă α < 1 şi în acest caz
a
b 1−α
1 ( b − a)
∫ ( b − x )α dx =
1− α
.
a
Analog se arată că cealaltă integrală este convergentă dacă şi numai dacă α < 1 şi
în acest caz
b 1−α
1 ( b − a)
∫ ( x − a )α dx =
1− α
.
a

Definiţia 2.2. Fie f : [ a, b ) → ℝ local integrabilă pe [ a, b ) , atunci integrala

b b
improprie ∫ f ( x ) dx este absolut convergentă dacă ∫ f ( x ) dx este convergentă.
a a
Teorema 2.2. (Criteriul general al lui Cauchy). Dacă f : [ a, b ) → ℝ este local
b
integrabilă atunci ∫ f ( x ) dx este convergentă dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 ,
a

6
 v
există un rang n ( ε ) > 0 astfel încât ∫ f ( x ) dx < ε , pentru orice u, v cu proprietatea
u
b − n(ε) < u < v < b .
b
Corolarul 2.1. Orice integrală impropie ∫ f ( x ) dx absolut convergentă este
a
convergentă.
Teorema 2.3. (Criteriul comparaţiei). Fie f , g : [ a, b ) → ℝ două funcţii local
b
integrabile astfel încăt f ( x ) ≤ g ( x ) , ( ∀ ) x ∈ [ a, b ) şi integrala ∫ g ( x ) dx este
a
b
convergentă. Atunci integrala ∫ f ( x ) dx este convergentă.
a
Teorema 2.4. (Criteriul de convergenţă la limită). Fie funcţiile f , g : [ a, b ) → ℝ
local integrabile, g > 0 , astfel încât există, este finită şi nenulă limita
f ( x)
lim =l.
x →b g ( x )
b b
Atunci integralele ∫ f ( x ) dx şi ∫ g ( x ) dx au aceeaşi natură.
a a
Teorema 2.5. Fie f : [ a, b ) → ℝ, b ∈ ℝ, o funcţie local integrabilă şi există limita
α
lim ( b − x ) f ( x ) finită şi nenulă.
x →b
b
Atunci integrala ∫ f ( x ) dx este:
a
a) convergentă, dacă α < 1;
b) divergentă, dacă α ≥ 1.
Teorema 2.6. Fie f : ( a, b ] → ℝ, a ∈ ℝ, o funcţie local integrabilă şi există
α
limita lim ( x − a ) f ( x ) finită şi nenulă.
x→a
b
Atunci integrala ∫ f ( x ) dx este:
a
c) convergentă, dacă α < 1;

7
 d) divergentă, dacă α ≥ 1.
2
x2
Exemplul 2.3. Fie integrala improprie de speţa a doua ∫ 4 − x2
dx . Notăm cu
0
2
x 1
f ( x) = , f : [ 0, 2 ) → ℝ , local integrabilă pe [ 0,2 ) şi fie g ( x ) = ,
4 − x2 2− x
f ( x) x2
g : [ 0, 2 ) → ℝ . Avem lim = lim = 2 ∈ ( 0, ∞ ) . Conform Teoremei 2.5,
x→2 g ( x ) x→2 2 − x
2
x2 1
integrala ∫ 4 − x2
dx este convergentă deoarece α =
2
< 1.
0

Integralele improprii de speţa a treia se pot studia cu ajutorul unor integrale

improprii de prima şi a doua speţă. Astfel, presupunem că este vorba de integrala
∞
improprie ∫ f ( x ) dx , unde f este local integrabilă pe intervalele ( a, c ] şi [ c, ∞ ) , vom
a
scrie
∞ b ∞

∫ f ( x ) dx = ∫ f ( x ) dx + ∫ f ( x ) dx, c < b < ∞ ,

a a b
obţinându-se astfel două integrale improprii şi anume: una de prima speţă (mai exact,
∞ b
integrala ∫ f ( x ) dx ) şi o integrală de speţa a doua (mai exact, integrala ∫ f ( x ) dx ).
b a
Convergenţa celor două integrale (care nu depind de alegerea lui b ) ne v-a
conduce la convergenţa integralei improprii considerate.
Teorema 2.7. (Formula de integrare prin părţi). Fie f , g : ( a, b ] → ℝ două
funcţii de clasă C1 astfel încât:
a) există şi este finită limita l = lim f ( x ) g ( x ) ;
x→a
b
b) integrala ∫ f ′ ( x ) g ( x ) dx este convergentă.
a

8
 b b
Atunci ∫ f ( x ) g ( x ) dx = l − f ( a ) g ( a ) − ∫ f ′ ( x ) g ( x ) dx .
a a
Observaţie. Dacă alegem b = +∞ în Teorema 2.7. se obţine formula de integrare
prin părţi pentru integralele improprii de prima speţă .
Teorema 2.8. (Formula de scimbare de variabilă). Fie f : [ a, b ) → ℝ o funcţie
continuă şi ϕ : [ α, β ) → [ a, b ) bijectivă şi de clasă C1 . Atunci f este integrabilă dacă
şi numai dacă ( f  ϕ ) ϕ′ este integrabilă ş în acest caz
b β

∫ f ( x ) dx = ∫ f  ϕ ( x ) ⋅ ϕ′ ( x ) dx .
a α
Observaţie. În cazul în care b = +∞ , afirmaţia rămâne adevărată şi se obţine
formula de scimbare de variabilă la integrale improprii de prima speţă.