DIFERENŢIABILITATE

§ 1 Derivate parţiale. Diferenţiale.

Fie D ⊂
n un domeniu deschis, a ∈ D şi s = ( s1,...sn ) ∈
n un versor sau
direcţie, adică s = s12 + s22 + ... + sn2 = 1 .

Definiţia 1.1. Spunem că o funcţîe f : D ⊂
n →
este derivabilă în punctul

f ( a + ts ) − f ( a ) not ∂f
a după direcţia s , dacă există şi este finită limita lim = (a) .
t →0 t ∂s
∂f
În acest caz, ( a ) se numeşte derivata lui f după direcţia s în punctul a sau
∂s
derivata Gâteaux (slabă) a lui f în a după direcţia s .
Fie r > 0 astfel încât B ( a, r ) ⊂ D . De obicei se notează g : ( −r , r ) →
,
g ( t ) = f ( a + ts ) , t ∈ ( −r , r ) .
Observăm că funcţia f este derivabilă în punctul a după versorul (direcţia) s
dacă şi numai dacă funcţia g este derivabilă în origine şi în acest caz avem
∂f
( a ) = g ′ ( 0 ) , ceea ce justifică denumirea de derivată.
∂s
Definiţia 1.2. Fie f = f ( x1, x2 ,..., xn ) : D ⊂
n →
o funcţie şi
a = ( a1, a2 ,..., an ) ∈ A . Spunem că funcţia f este derivabilă parţial în raport cu variabila
xk în punctul a dacă există şi este finită limita
f ( a1,..., ak −1, x, ak +1,..., an ) − f ( a1,..., an ) not ∂f
lim = (a) .
x → ak x − ak ∂xk

∂f
În acest caz, ( a ) se numeşte derivata parţială a lui f în raport cu xk în
∂xk
punctul a .
Fie B = {e1,..., en } baza canonică a lui
n . Cu notaţia x = ak + t , avem

1
 ∂f f ( a1,..., ak −1, ak + t , ak +1,..., an ) − f ( a1,..., an )
( a ) = tlim =
∂xk →0 t
f ( a + tek ) − f ( a ) ∂f
= lim = ( a ).
t →0 t ∂ek
Aşadar, derivata parţială a unei funcţii f în raport cu xk este de fapt derivata
∂f ∂f
funcţie f după direcţia ek în acel punct, adică ( a) = ( a), 1 ≤ k ≤ n .
∂xk ∂ek
Exemplul 1.1. Fie funcţia f :
2 →
, f ( x, y ) = x 2 y + y 3 . Să se calculeze
∂f ∂f
(1,2 ) şi (1,2 ) , utilizănd definiţia.
∂x ∂y
Soluţie. Avem
∂f f ( x,2 ) − f (1, 2 ) 2 x 2 + 8 − 10 2x2 − 2
(1,2 ) = lim = lim = lim = 4,
∂x x →1 x −1 x →1 x −1 x →1 x − 1

∂f f (1, y ) − f (1, 2 ) y + y 3 − 10
∂y
(1,2 ) = ylim
→2 y−2
= lim
y →2 y−2 y →2
( )
= lim 1 + 3 y 2 = 13 .

În acest fel se calculează derivatele parţiale, folosind definiţia. Însă în continuare

derivata parţială în raport cu o variabilă xk se face derivând funcţia dată în raport cu xk
şi considerând celelalte variabile ca fiind constante.
∂f ∂f
În exemplul anterior, = 2 xy, = x 2 + 3 y 2 şi luând x = 1, y = 2 , avem
∂x ∂y
∂f ∂f
(1,2 ) = 4, (1, 2 ) = 13 .
∂x ∂y

Exemplul 1.2. Fie funcţia f :
2 →
, f ( x, y ) = x 2 + 3 xy − y 2 . Să se calculeze

∂f ∂f
(1,2 ) şi (1,2 ) , utilizănd definiţia.
∂x ∂y
∂f f ( x,2 ) − f (1, 2 ) x2 + 6 x − 4 − 3
Soluţie. (1,2 ) = lim = lim = 8;
∂x x →1 x −1 x →1 x −1
∂f f (1, y ) − f (1, 2 ) 1 + 3y − y2 − 3
(1,2 ) = ylim = lim = −1 .
∂y →2 y−2 y →2 y−2

2
 Definiţia 1.3. O funcţie f : D ⊂
n →
se numeşte derivabilă parţial pe D dacă
este derivabilă parţial în raport cu xk , 1 ≤ k ≤ n în orice punct a ∈ D .
∂f ∂f ∂f
În acest caz , ,..., se numesc derivate parţiale ale funcţiei f .
∂x1 ∂x2 ∂xn
Funcţia f se numeşte de clasă C1 pe D şi se notează f ∈ C1 ( D ) dacă are
derivate parţiale pe D şi sunt continue.
Definiţia 1.4. O funcţie T :
n →
m se numeşte liniară dacă are loc egalitatea
T ( αx + βy ) = αT ( x ) + β T ( y ) , oricare ar fi x, y ∈
n şi α, β∈
.
Inductiv, o funcţie liniară T :
n →
m satisface relaţia
n
T ( α1x1 + ... + α k xk ) = α1T ( x1 ) + ... + α kT ( xk ) , oricare ar fi x1,..., xk ∈
şi α1,..., α k ∈
.
Propoziţia 1.2. Fie T :
n →
o funcţie liniară. Atunci există λ1,..., λ n ∈
astfel
încât T ( x ) = λ1x1 + ... + λ n xn , ∀ x ∈
n , x = ( x1 ,..., xn ) .
Demonstraţie. Avem x = ( x1,..., xn ) = x1e1 + ... + xnen , unde e1,..., en ∈
n sunt
vectorii bazei canonice din
n . Cum T este liniară, obţinem
T ( x ) = T ( x1e1 + ... + xnen ) = x1T ( e1 ) + ... + xnT ( en ) , iar cu notaţiile
λ1 = T ( e1 ) ,..., λ n = T ( en ) , rezultă T ( x ) = λ1x1 + ... + λ n xn , ∀ x ∈
n .
Definiţia 1.5. Fie f : D ⊂
n →
şi a ∈ D . Spunem ca funcţia f este
diferenţiabilă (Fréchet) în punctul a , dacă există o aplicaţie liniară T :
n →
astfel
încât
f ( x) − f (a) − T ( x − a)
lim =0. (2)
x →a x−a
f ( x) − f (a) − T ( x − a)
Dacă notăm cu ω : D \ {a} →
, ω ( x ) = , atunci
x−a
lim ω ( x ) = 0 .
x →a
De asemenea, avem reprezentarea f ( x ) = f ( a ) + T ( x − a ) + ω ( x ) ⋅ x − a .
Aşadar, funcţia f : D ⊂
n →
este diferenţabilă în punctul a ∈ D dacă există o
aplicaţie liniară T :
n →
şi o funcţie ω : D →
astfel încât lim ω ( x ) = ω ( a ) = 0 şi
x →a
pentru orice x ∈ D are loc egalitatea
f ( x ) = f ( a ) + T ( x − a ) + ω( x ) ⋅ x − a . (3)

Dacă notăm

3
 T ( x ) = λ1x1 + ... + λ n xn ,
atunci relaţia (3) se scrie echivalent
f ( x ) = f ( a ) + λ1 ( x1 − a1 ) + ... + λ n ( xn − an ) + ω ( x ) ⋅ x − a .

Propoziţia 1.3. Fie f : D ⊂
n →
o funcţie diferenţiabilă Fréchet în punctul

a ∈ D . Atunci aplicaţia liniară T :
n →
care satisface relaţia (2) este unică.
Această aplicaţie T :
n →
se notează T = df ( a ) şi se numeşte diferenţala
Fréchet sau diferenţiala tare a lui f în punctul a .
Demonstraţie. Să presupunem că există două aplicaţii T1, T2 :
n →
liniare astfel
f ( x ) − f ( a ) − T1 ( x − a ) f ( x ) − f ( a ) − T2 ( x − a )
încât lim = 0 şi lim = 0 . Prin scădere,
x →a x−a x →a x−a
T1 ( x − a ) − T2 ( x − a )
rezultă lim = 0.
x →a x−a
Vom considera acum x = a + th, unde t ∈
, t > 0 şi h ∈
n . Înlocuim pe x în
rtelaţia anterioară şi dacă t  →0 rezultă x  → a . Prin urmare
T ( a + th − a ) − T2 ( a + th − a ) tT ( h ) − tT2 ( h )
lim 1 = 0 , de unde lim 1 =0 , deci
t →0 a + th − a t →0 t h
T1 ( h ) − T2 ( h )
lim = 0 , care este posibil dacă şi numai dacă T1 ( h ) = T2 ( h ) . Prin urmare
t →0 h
T1 = T2 .

Înainte de a trece la studiul proprietăţilor funcţiilor diferenţiale, vom stabili un

rezultat care va fi folosit in continuare.

Corolarul 1.3. Dacă funcţia f : D ⊂
n →
este diferenţiabilă Frechét pe D ,

atunci f are derivate parţiale pe D .
Teorema 7.1.4. Fie f : D ⊂
n →
o funcţie diferenţiabilă Frechét în punctul
a ∈ D . Atunci f este continuă în a .
Demonstraţie. Cum f este diferenţiabilă Frechét în punctul a , există o funcţie
ω : D →
astfel încât lim ω ( x ) = ω ( a ) = 0 şi
x →a
n
∂f
f ( x) = f (a) + ∑ ∂xk ( a ) ( xk − ak ) + ω( x ) x − a , ∀x ∈ D .
k =1

4
 ∂f
Să notăm M = max ( a ) . Atunci
1≤ k ≤ n ∂xk
n
∂f
0 ≤ f ( x) − f (a) = ∑ ∂xk ( a ) ( xk − ak ) + ω( x ) x − a ≤
k =1
n n
∂f
≤ ∑ ∂xk ∑
( a ) xk − ak + ω( x ) x − a ≤ M xk − ak + ω( x ) x − a ,
k =1 k =1
iar cu lema cleştelui rezultă că lim f ( x ) = f ( a ) , deci f este continuă în punctul a .
x→a
Corolarul 1.4. Orice funcţie f : D ⊂
n →
diferenţiabilă Frechét pe D este
continuă pe D .
Corolarul 1.5. Orice funcţie f : D ⊂
n →
de clasă C1 ( D ) este diferenţiabilă
Frechét pe D .
Teorema 1.6. Fie f = f ( x1,..., xn ) : D ⊂
n →
o funcţie diferenţiabilă Frechét
într-un punct a ∈ D .
Atunci f este derivabilă în a după orice direcţie s = ( s1,..., sn ) ∈
n , s = 1 şi are
loc relaţia
∂f ∂f ∂f
( a ) = ( a ) ⋅ s1 + ... + ( a ) ⋅ sn .
∂s ∂x1 ∂xn
Demonstraţie. Deoarece f este diferenţiabilă Frechét în a ∈ D , există ω : D →

astfel încât lim ω ( x ) = ω ( a ) = 0 şi
x→a
∂f ∂f
f ( x) − f (a) = ( a )( x − a1 ) + ... + ( a ) ( x − an ) + ω ( x ) ⋅ x − a , ∀ x ∈ D.
∂x1 ∂xn
Pentru x = a + ts, t ∈ ( −ε, ε ) avem
∂f ∂f
f ( a + ts ) − f ( a ) = ( a ) ts1 + ... + ( a ) tsn + t ⋅ ω ( a + ts ) .
∂x1 ∂xn
De aici rezultă că
f ( a + ts ) − f ( a ) ∂f ∂f t
= ( a ) ⋅ s1 + ... + ( a ) ⋅ sn + ⋅ ω ( a + ts ) . ,
t ∂x1 ∂xn t
iar prin trecere la limită pentru t  → 0 , obţinem
f ( a + ts ) − f ( a ) ∂f ∂f
lim = ( a ) ⋅ s1 + ... + ( a ) ⋅ sn ,
t →0 t ∂x1 ∂xn
adică

5
 ∂f ∂f ∂f
( a ) = ( a ) s1 + ... + ( a ) ⋅ sn .
∂s ∂x1 ∂xn
Definiţia 7.1.6. Fie F : D ⊂
n →
m . Spunem că funcţia F este diferenţiabilă
Frechét în punctul a ∈ D dacă exsită o aplicaţie T :
n →
m liniară astfel încât
F ( x) − F (a) − T ( x − a)
lim = 0.
x→a x−a
Propoziţia 7.1.5. Fie F : D ⊂
n →
m , F = ( f1,..., f n ) . Atunci F este
diferenţiabiă Frechét în punctul a ∈ D dacă şi numai dacă funcţiile
f1,..., f n : D ⊂
n →
sunt diferenţiabile în a , iar în acest caz
dF ( a ) = ( df1 ( a ) ,..., df m ( a ) ) .
Demonstraţie. Fie T1,..., Tm :
n →
componentele (liniare) ale aplicaţiei liniare
T :
n →
m , adică T = (T1,..., Tm ) . Atunci componenta k a expresiei
F ( x) − F ( a) − T ( x − a) f ( x ) − f k ( a ) − Tk ( x − a )
este k , deci concluzi se impune.
x−a x−a
Observăm că studiul proprietăţilor funcţiilor diferenţiabile m − dimensionale se
reduce la cazul m = 1 , lucrând pe componente.
Dacă T :
n →
m , T = (T1,..., Tm ) este o aplicaţie liniară, atunci amtricea asociată în
( ( ))
baza canonică {e1,..., en } este este Ti e j
1≤ i ≤ m,1≤ j ≤ n
.

În cazul când T = dF ( a ) , atunci T = ( df1 ( a ) ,..., df m ( a ) ) . Apoi

∂fi
( )
dfi ( a ) e j =
∂x j
( a ) . Aşadar, matricea asociată diferenţialei funcţiei F în punctul a este
 ∂f 
matricea J F ( a ) =  i ( a )  numita matricea lui Jacobi a lui F în punctul
 ∂x j 
 1≤i ≤ m, 1≤ j ≤ n
a.
Teorema 1.7. (de compunere a funcţiilor diferenţiabile). Fie D ⊂
n , G ⊂
m
deschise şi f : D → G, g : G →
p două funcţii.
Presupunem că f este diferenţiabilă Fréchet într-un punct a ∈ D şi g este
diferenţiabilă Fréchet în punctul b = f ( a ) . Atunci:
(a) funcţia g  f : D →
p este diferenţiabilă în a şi d ( g  f )( a ) = dg ( b )  df ( a ) ;
În particular, compunerea a două funcţii diferenţiabile Fréchet, este o funcţie
diferenţiabilă Fréchet.

6
 (b) are loc relaţia matricială Gg  f ( a ) = J g b ⋅ J f ( a ) .
Exemplul 1.1.4. Să se calculeze diferenţialele de ordinul întâi şi al doilea pentru
următoarele funcţii:
(a) f :
2 →
, f ( x, y ) = e x cos y ; (b) f :
3 →
, f ( x, y, z ) = x ⋅ y ⋅ z ;
∂ ∂
Soluţie. (a) d = dx + dy ,
∂x ∂y
2∂2 2 ∂2 ∂2 2
d = 2 ( dx ) + 2 dxdy + 2 ( dy ) .
∂x ∂x∂y ∂y
∂f
Calculăm derivatele parţiale de ordinul întâi şi al doilea, avem: = e x cos y ,
∂x
∂f x ∂2 f ∂2 f ∂2 f
= −e sin y şi 2
x
= e cos y , 2
x
= −e cos y , = −e x sin y .
∂y ∂x ∂y ∂x∂y
Atunci, avem df = e x ( cos y dx − sin y dy ) şi

( 2
d 2 f = e x cos y ( dx ) − 2sin y dxdy − cos y ( dy ) .
2
)
∂f
(b) Calculăm derivatele parţiale de ordinul întâi şi al doilea, avem: = yz ,
∂x
∂f ∂f ∂2 f ∂2 f ∂2 f ∂2 f ∂2 f ∂2 f
= xz , = xy şi = 0, = 0, = 0, = z, = x, = y.
∂y ∂z ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 ∂x∂y ∂y∂z ∂x∂z
Atunci, avem df = yz dx + xz dy + xydz şi d 2 f = 2 zdxdy + 2 ydxdz + 2 xdydz .

§ 2 Reguli de derivare a funcţiilor compuse.

Fie D, G ⊂
n şi f : D → G, g : G →
n . Notăm cu
y1 = f1 ( x1,..., xn ) ,..., yn = f n ( x1,..., xn )
componentele funcţiei f şi cu
g1 ( y1,..., yn ) ,..., g n ( y1,..., yn )
componentele funcţiei g . Atunci componentele funcţiei h = g  f sunt
hi ( x1,..., xn ) = gi ( f1 ( x1,..., xn ) ,..., f n ( x1,..., xn ) ) , 1 ≤ i ≤ n .
Dacă în egalitatea matricială
J g  f ( a ) = J gb ⋅ J f ( a ) (1)
trecem la determinant, rezultă că

7
 D ( h1,..., hn ) D ( g1,..., g n ) D ( f ,..., f )
(a) = ( b ) ⋅ 1 n ( a ).
D ( x1,..., xn ) D ( y1,..., yn ) D ( x1,..., xn )
Scriind egalitatea elementelor de pe linia i şi coloana j în relaţia (1), rezultă
n
∂h ∂gi ∂f
formula i ( a ) =
∂x j ∑
∂yk
( b ) ⋅ k ( a ) , numită formula de derivare a funcţiilor compuse.
∂x j
k =1
Această formulă are loc şi atunci când m, n, p sunt diferite.

Cazuri particulare.
f g
1. Fie D ⊂
, G ⊂
2 deschise şi aplicaţiile D  → G  →
.
Dacă f ( t ) = ( u ( t ) , v ( t ) ) , atunci funcţia compusă este ω : D →
, ω ( t ) = g ( u ( t ) , v ( t ) ) .
Relaţia (1) devine
 du 
 ∂g ∂g   dt  ∂g du ∂g dv
ω (t ) =  ⋅  ⋅   =
′ ⋅ + ⋅ .
 ∂u ∂v   dv  ∂u dt ∂v dt
 
 dt 
f g
2. Fie D ⊂
2 , G ⊂
2 mulţimi deschise şi D  → G  →
,
f g
( x, y )  → ( u ( x, y ) , v ( x, y ) ) , ( u , v )  → g ( u, v ) .
Funcţia compusă este ω : D →
, ω ( x, y ) = g ( u ( x, y ) , v ( x, y ) ) şi relaţia (1) se scrie

 ∂u ∂u 
 ∂ω ∂ω   ∂g ∂g   ∂x ∂y 
,
 ∂x ⋅ ∂y  =  ∂u ⋅ ∂v  ⋅ ∂v
     ∂v 
 ∂x ∂y 

de unde obţinem formulele
∂ω ∂g ∂u ∂g ∂v
= ⋅ + ⋅ ,
∂x ∂u ∂x ∂v ∂x
∂ω ∂g ∂u ∂g ∂v
= ⋅ + ⋅ .
∂y ∂u ∂y ∂v ∂y

§ 4 Derivate şi diferenţiale de ordin superior.

Dacă funcţia f = f ( x1,..., xn ) are într-un anumit domeniu D ⊂
n derivată parţială
în raport cu una din avriabile xk , atunci această derivată este ea însăşi o funcţie de n

8
variabile x1,..., xn şî la rândul său paote admite într-un anumit punct, derivată parţială în
raport cu una dintre variabile.
Pentru funcţia dată, această ultimă derivată este derivată parţială de ordinul al
doilea.
Derivatele de ordinul al doilea se notează
∂2 f ∂2 f ∂2 f
, ,..., ,
∂xk ∂x1 ∂xk ∂x2 ∂xk ∂xn
sau pe scurt
∂2 f
, 1 ≤ k,l ≤ n ,
∂xk ∂xl
∂f
şi înseamnă derivata în raport cu xk a funcţie .
∂xl
Analog se definesc derivatele de ordin trei, patru, etc., numite derivate parţiale de
ordin superior.
Derivatele parţiale de ordin superior, luate în raport cu variabile diferite se numesc
derivate parţiale mixte.
Exemplul 4.1. Fie f :
2 →
, f ( x, y ) = x3 y 2 + y cos x . Avem
∂f ∂f
= 3 x 2 y 2 − y sin x, = 2 x3 y + cos x .
∂x ∂y
Derivatele parţiale de ordinul al doilea sunt
∂2 f 2 ∂2 f
2
= 6 xy − y cos x, 2
= 2 x3 ,
∂x ∂y
∂2 f 2 ∂2 f
= 6 x y − sin x, = 6 x 2 y − sin x .
∂x∂y ∂y∂x
Remarcăm faptul că în acest exemplu coincidenţa derivatelor parţiale mixte nu este
întâmplătoare, această proprietatea având loc pentru o clasă largă de funcţii. Totuşi există
cazuri când aceste derivate nu coincid.
Următoarele rezultate dau condiţii suficiente pentru egalitatea derivatelor parţiale
mixte.
Teorema 4.1. (SCHWARZ). Fie f = f ( x, y ) :
2 →
o funcţie care are derivate
∂2 f ∂2 f
parţiale mixte de ordinul al doilea , într-o vecinătate V a unui punct
∂x∂y ∂y∂x
∂2 f ∂2 f
( a, b ) ∈ D şi sunt continue în ( a, b ) . Atunci ( a, b ) = ( a, b ) .
∂x∂y ∂y∂x

9
 Corolarul 4.1. Dacă f : D ⊂
2 →
este o funcţie de clasă C 2 ( D ) , atunci
∂2 f ∂2 f
= .
∂x∂y ∂y∂x
Teorema 4.2. (YOUNG). Fie f : D ⊂
2 →
o funcţie care are derivate parţiale
∂f ∂f
de ordinul întâi , într-o bilă V a punctului ( a, b ) ∈ D şi sunt diferenţiabile
∂x ∂y
Fréchet în ( a, b ) .
Atunci f are derivate parţiale mixte de ordinul al doilea în ( a, b ) şi
∂2 f ∂2 f
( )
a , b = ( a, b ) .
∂x∂y ∂y∂x

10