CURS 2

INTEGRALE IMPROPRII ŞI INTEGRALE CU PARAMETRU

I. INTEGRALE IMPROPRII

În cadrul studiului integrabilităţii Riemann a unei funcţii f s-au evidenţiat două condiţii
esenţiale:
1. funcţia f : [ a, b ] → R este definită pe interval ı̂nchis şi mărginit (interval compact);
2. funcţia f : [ a, b ] → R este mărginită pe [ a, b ].
În cele ce urmează vom renunţa pe rând la cele două condiţii şi vom defini integralele Riemann
ı̂n sens generalizat sau integrale improprii. Se impun astfel două generalizări: prima când
funcţia este definită pe interval nemărginit şi, cea de-a doua, când funcţia este nemărginită pe
[ a, b ]. Evident mai apare şi situaţia cumulată a unei funcţii nemărginite definită pe interval
nemărginit.

1. Integrala improprie de speţa I (pe interval nemărginit)

Definiţia 1.1. Fie f : [ a, +∞) → R. Funcţia f se numeşte integrabilă pe [ a, +∞) dacă

1. f este integrabilă pe intervalul [ a, b ], ∀ b ∈ R, b > a
Z b
2. există şi este finită limita lim f (x)dx.
b→+∞ a
Notăm Z +∞ Z b
f (x) dx = lim f (x) dx. (1)
a b→+∞ a
Z +∞
Dacă limita din relaţia (1) există şi este finită spunem că integrala f (x)dx este con-
a
vergentă iar, dacă limita nu există sau este infinită spunem că integrala este divergentă.

Analog se introduc următoarele integrale:

Definiţia 1.2. Fie f : (−∞, b ] → R. Funcţia f se numeşte integrabilă pe (−∞, b ] dacă

1. f este integrabilă pe intervalul [ a, b ], ∀ a ∈ R, a < b
Z b
2. există şi este finită limita lim f (x)dx.
a→−∞ a
Notăm Z b Z b
f (x)dx = lim f (x)dx. (2)
−∞ a→−∞ a
Dacă limita din relaţia (2) există şi este finită spunem că integrala este convergentă iar,
ı̂n caz contrar spunem că integrala este divergentă.

Definiţia 1.3. Fie f : R → R. Funcţia f se numeşte integrabilă pe R dacă

1. f este integrabilă pe orice interval compact [ a, b ], a, b ∈ R
2. există şi este finită limita
Z +∞ Z b
f (x)dx = lim f (x)dx. (3)
−∞ a→−∞ a
b→+∞
1
2 Daniela Roşu
Z +∞
În acest caz integrala f (x)dx se numeşte convergentă.
−∞

Exemplul 1.1. 1. Pentru a > 0,

Z ∞ (
1 convergentă, dacă α > 1
dx este
a xα divergentă, dacă α ≤ 1.
Într-adevăr pentru α , 1 avem
Z b
1 1 1 1
 
α
dx = α−1
− α−1 .
a x 1−α b a
Există limita finită a expresiei de mai sus, pentru b → +∞, doar dacă α > 1.
Pentru α = 1 avem Z b
1
dx = ln b − ln a
a x
care evident Zare limita +∞ atunci cand b → +∞, de unde afirmaţia.
+∞
2. Integrala sin x dx este divergentă, deoarece
0
Z b
sin x dx = 1 − cos b
0
şi nu există lim
Z 0b→+∞
cos b.
3. Integrala ex dx este convergentă, deoarece există
−∞
Z 0
lim ex dx = lim (1 − ea ) = 1.
a→−∞ a a→−∞

Dacă pentru o integrală improprie se cunoaşte o primitivă a integrantului, atunci se poate

stabili natura integralei şi, ı̂n caz de convergenţă, valoarea ei, folosind următoarea teoremă.

Teorema 1.1. (Leibniz-Newton) Fie f : [a, +∞) → R. Dacă f admite o primitivă F pe

intervalul [ a, +∞) atunci
Z +∞ +∞
f (x) dx = F (x) = lim F (x) − F (a). (4)
a a x→+∞

Teorema 1.2. Fie f1 , f2 : [a, +∞) → R şi fie integralele improprii

Z +∞ Z +∞
f1 (x) dx, f2 (x) dx. (5)
a a
1. Dacă integralele (5) sunt ambele convergente atunci funcţia f1 +f2 este integrabilă pe [ a, +∞)
şi Z +∞ Z Z +∞ +∞
[f1 (x) + f2 (x)] dx = f1 (x) dx + f2 (x) dx;
a a a
Z +∞ Z +∞
2. Dacă λ , 0 atunci integralele f1 (x) dx şi λf1 (x) dx au aceeaşi natură şi are loc
a a
Z +∞ Z +∞
λf1 (x) dx = λ f1 (x) dx;
a a
3. Dacă integralele (5) sunt convergente şi f1 (x) ≤ f2 (x), ∀ x ≥ a, atunci
Z +∞ Z +∞
f1 (x) dx ≤ f2 (x) dx.
a a
 Integrale improprii şi integrale cu parametru 3

Demonstraţie. Pentru orice b ≥ a avem

Z b Z b Z b
[f1 (x) + f2 (x)] dx = f1 (x) dx + f2 (x) dx;
a a a
Z b Z b
λf1 (x) dx = λ f1 (x) dx;
a a
Z b Z b
f1 (x) dx ≤ f2 (x) dx,
a a
de unde, făcând b → +∞ obţinem afirmaţiile teoremei. 

Observaţia 1.1. Proprietăţile 1. şi 2. de mai sus demonstrează faptul că mulţimea funcţiilor
integrabile pe [ a, +∞) este subspaţiu liniar al spaţiului de funcţii reale definite pe [ a, +∞).

Observaţia 1.2. Dacă una dintre integralele (5) este convergentă şi cealaltă divergentă, atunci
suma lor este divergentă. Dacă ambele integrale (5) sunt divergente suma lor poate fi divergentă
sau convergentă.

Exemplul 1.2. Integralele

+∞ +∞
Z +∞
1 Z +∞
1
dx = ln(x − 1) şi − dx = − ln(x + 1)
2 x−1 2 2 x+1 2

sunt divergente, dar suma lor

+∞
Z +∞
2 Z +∞
1 1 x−1
 
dx = − dx = ln = ln 3
2 x −1
2 2 x−1 x+1 x+1 2

este convergentă.

Definiţia 1.4. Funcţia f : [a, +∞) → R se numeşte absolut integrabilă pe [ a, +∞) dacă
Z +∞
|f (x)| dx
a
Z +∞
este convergentă. În acest caz integrala f (x) dx se numeşte absolut convergentă.
a

Observaţia 1.3. Dacă funcţia f : [a, +∞) → R este nenegativă atunci noţiunea de absolută
convergenţă şi cea de convergenţă coincid.
Z +∞
Teorema 1.3. (Criteriul lui Cauchy) Integrala f (x) dx este convergentă dacă şi numai
a
dacă pentru orice ε > 0, există b0 (ε) > a astfel ı̂ncât pentru orice b0 , b00 ≥ b0 (ε) are loc
Z b00
f (x) dx < ε. (6)
b0
Demonstraţie. Se aplică teorema lui Cauchy de caracterizare a limitei finite pentru b → ∞
funcţiei Φ : [ a, +∞) → R
Z b
Φ(b) = f (x) dx
a
observând că pentru b0 < b00 putem scrie
Z b0 Z b00 Z b00
Φ(b0 ) − Φ(b00 ) = f (x) dx − f (x) dx = − f (x) dx.
a a b0

4 Daniela Roşu

Teorema 1.4. Orice funcţie f : [a, +∞) → R absolut integrabilă este şi integrabilă.
Demonstraţie. Afirmaţia rezultă imediat din teorema precedentă dacă avem ı̂n vedere
inegalitatea
Z b00 Z b00
f (x) dx ≤ f (x) dx.
b0 b0

Z +∞
Teorema 1.5. Dacă integrala f (x) dx este convergentă atunci, pentru orice număr real
Z c −∞
Z +∞
c ∈ R, integralele f (x) dx şi f (x) dx sunt convergente şi are loc
−∞ c
Z +∞ Z c Z +∞
f (x) dx = f (x) dx + f (x) dx. (7)
−∞ −∞ c
Z c Z +∞
Dacă există c ∈ R astfel ı̂ncât f (x) dx şi f (x) dx să fie convergente, atunci inte-
Z +∞ −∞ c Z c
grala f (x) dx este convergentă şi are loc (7). Dacă cel puţin una dintre f (x) dx,
Z +∞ −∞ Z +∞ −∞

f (x) dx este divergentă atunci f (x) dx este divergentă. 

c −∞
Z +∞ Z a
Dacă f (x) dx este divergentă, dar există şi este finită lim f (x) dx atunci spunem
−∞ a→+∞ −a
că f este integrabilă pe R ı̂n sensul valorii principale (Cauchy) iar
Z ∞ Z a
vp f (x) dx = lim f (x) dx (8)
−∞ a→+∞ −a
Z +∞
se numeşte valoare principală (ı̂n sens Cauchy) a integralei f (x) dx.
−∞
Z ∞
1+x
Exemplul 1.3. Integrala dx este divergentă dar are valoarea principală π.
−∞ 1 + x2
Z a  +a
1+x 1

2
lim dx = lim arctg x + ln(1 + x ) = π.
a→+∞ −a 1 + x2 a→+∞ 2 −a

2. Criterii de convergenţă

Teorema 2.1. (Criteriul de comparaţie cu inegalităţi) Fie f, g : [ a, +∞) → R+ astfel

ı̂ncât
f (x) ≤ g(x), ∀ x ∈ [ a, +∞).
Z +∞ Z +∞
a) Dacă g(x) dx este convergentă atunci integrala f (x) dx converge.
Za +∞ a
Z +∞
b) Dacă f (x) dx este divergentă atunci integrala g(x) dx diverge.
a a
Demonstraţie. a) Pe orice segment[ b0 , b00 ] ⊂ [ a, +∞) avem
Z b00 Z b00
f (x) dx ≤ g(x) dx.
b0 b0
Folosind criteriul lui Cauchy, această inegalitate dovedeşte punctul a) al teoremei.
 Integrale improprii şi integrale cu parametru 5
Z +∞
b) Raţionăm prin reducere la absurd. Dacă presupunem g(x) dx convergentă, atunci
Z +∞ a

din a) rezultă că integrala f (x) dx este convergentă, contradicţie. 

a

Teorema 2.2. (Criteriul de comparaţie cu limită) Fie f, g : [ a, +∞) → R+ . Admitem că

există
f (x)
lim = `.
x→+∞ g(x)
Z +∞ Z +∞
a) Dacă ` ∈ (0, +∞) atunci integralele f (x) dx şi g(x) dx au aceeaşi natură
a a
(converg sau diverg simultan).
Z +∞ Z +∞
b) Dacă ` = 0 şi g(x) dx converge atunci f (x) dx este convergentă.
a Z +∞ a
Z +∞
c) Dacă ` = +∞ şi g(x) dx diverge atunci f (x) dx este divergentă.
a a

Demonstraţie. Dacă ` ∈ [0, +∞), din definiţia limitei rezultă că există c1 ∈ [ a, +∞)
astfel ı̂ncât
f (x)
≤ ` + 1, ∀ x ∈ [ c1 , +∞),
g(x)
deci
f (x) ≤ (` + 1)g(x), ∀ x ∈ [ c1 , +∞).
Z +∞ Z +∞
Dacă g(x) dx converge atunci şi (` + 1)g(x) dx este convergentă şi, folosind teorema
a a Z +∞
precentă (pe intervalul [ c1 , +∞)), rezultă că f (x) dx este convergentă.
a
0
Dacă ` ∈ (0, +∞], există ` ∈ (0, `), iar definiţia limitei ne asigură existenţa unui c2 ∈ [ a, +∞)
astfel ı̂ncât
f (x)
> `0 ∀ x ∈ [ c2 , +∞),
g(x)
şi deci
f (x) > `0 g(x), ∀ x ∈ [ c1 , +∞).
Z +∞
Dacă g(x) dx este divergentă, atunci din ultima inegalitate şi punctul b) al teoremei prece-
a Z +∞
dente, deducem că f (x) dx este divergentă. 
a

Teorema 2.3. (Criteriul ı̂n α) Fie f : [ a, +∞) → R+ .

1) Dacă există α > 1 astfel ı̂ncât
lim xα f (x) = ` ∈ [ 0, +∞)
x→+∞
Z +∞
atunci f (x) dx este convergentă.
a
2) Dacă există α ≤ 1 astfel ı̂ncât
lim xα f (x) = ` ∈ ( 0, +∞]
x→+∞
Z +∞
atunci f (x) dx este divergentă.
a
6 Daniela Roşu

Demonstraţie. Fără a restrânge generalitatea putem presupune a > 0. Rezultatul este o

1
consecinţă imediată a teoremei precedente, dacă alegem g(x) = α , ∀ x ∈ [ a, +∞) şi avem ı̂n
x
vedere Exemplul 1.1. 

Exemplul 2.1. 1. Integralele de forma

Z +∞
2
P (x)e−λx dx
a

unde P (x) este un polinom, sunt convergente. Într-adevăr, oricare ar fi gradul polinomului
P (x), avem
2
lim xα P (x)e−λx = 0, α > 1.
x→+∞

2. Integralele de funcţii raţionale

P (x)
Z +∞
dx
a Q(x)
unde ı̂n care Q(x) nu are rădăcini ı̂n intervalul [ a, +∞), iar gradul polinomuluii Q(x) de la nu-
mitor este mai mare cu cel puţin două unităţi dacât gradul polinomului P (x), sunt convergente.
Aceasta deoarece
P (x)
lim xα = ` finit,
x→+∞ Q(x)
dacă α ≥ 2.

Teorema 2.4. (Criteriul lui Abel) Fie f, g : [ a, +∞) → R. Dacă

Z +∞
(i) f (x) dx este convergentă,
a
(ii) funcţia g este monotonă şi mărginită pe [a, ∞)
Z +∞
atunci f (x)g(x) dx este convergentă. 
a

Teorema 2.5. (Criteriul lui Dirichlet) Fie f, g : [ a, +∞) → R. Dacă

(i) f este integrabilă Riemann pe orice interval [a, b] şi există k > 0 astfel ca
Z b
f (x) dx ≤ k, ∀b > a,
a

(ii) funcţia g este monoton descrescătoare pe [a, ∞) cu lim g(x) = 0

x→+∞
Z +∞
atunci f (x)g(x) dx este convergentă. 
a

Exemplul 2.2. Integralele

sin x
Z +∞ Z +∞
cos x
α
dx, dx, a > 0, α > 0
a x a xα
sunt convergente. Aplicăm criteriul lui Dirichlet. Pentru prima integrală considerăm funcţiile
1
f (x) = sin x şi g(x) = α . Deoarece
x
Z b
sin x dx = |cos a − cos b| ≤ 2, ∀ b > a,
a
 Integrale improprii şi integrale cu parametru 7

şi g descreşte monoton la 0 când x → +∞, după criteriul lui Dirichlet, rezultă că prima integrala
converge. Pentru cea de-a doua se procedează analog.
În particular
Z +∞
sin x
dx
a x
Z +∞
| sin x|
este convergentă. Aceasta nu este absolut convergentă, adică integrala dx este
a x
divergentă. Dacă am presupune contrariul, deoarece sin2 x ≤ | sin x| ar rezulta că integrala
Z +∞
sin x2
dx este convergentă. Avem
a x
sin x2
Z +∞
1 Z +∞ 1 Z +∞
cos 2x
dx = dx − dx.
a x 2 a x a 2x
Z +∞
cos 2x Z +∞
1
Deoarece dx este convergentă, ar rezulta că integrala dx ar fi convergentă—
a 2x a x
absurd.

Exemplul 2.3. Integralele lui Fresnel

Z +∞ Z +∞
sin x2 dx, cos x2 dx
0 0

sunt convergente. Avem

Z +∞ Z 1 Z +∞
sin x2 dx = sin x2 dx + sin x2 dx.
0 0 1

Prima integrală este o integrală Riemann clasică, din funcţie continuă definită pe interval com-
Z +∞ √ Z +∞
sin t
pact. În integrala sin x2 dx facem schimbarea de variabilă x = t şi obţinem √ dt.
1 1 2 t
Z +∞
Din exemplul precedent rezultă convergenţa acesteia din urmă. Analog pentru cos x2 dx.
0

3. Integrala improprie de speţa II (din funcţii nemărginite)

Fie f : [ a, b ) → R o funcţie nemărginită ı̂n vecinătatea punctului b.

Definiţia 3.1. Funcţia f se numeşte integrabilă pe [a, b), dacă

1. f este integrabilă pe orice interval [a, b − ε], ∀ε > 0
Z b−ε
2. există şi este finită limita lim f (x) dx.
ε→0 a
Spunem că integrala
Z b Z b−ε
f (x) dx = lim f (x) dx. (9)
a ε→0 a

este convergentă.
Dacă limita de mai sus nu există sau este infinită spunem că f nu este integrabilă pe [a, b)
Z b
sau că integrala f (x) dx este divergentă.
a
8 Daniela Roşu
Z b−0
Se mai notează f (x) dx.
a
Analog se introduc integralele
Z b Z b Z b
f (x) dx = f (x) dx = lim f (x) dx
a a+0 ε→0 a+ε

pentru o funcţie f : ( a, b ] → R nemărginită ı̂n vecinătatea punctului a şi

Z b Z b−0 Z b−ε
f (x) dx = f (x) dx = lim f (x) dx
a a+0 ε→0 a+ε

pentru o funcţie f : ( a, b ) → R nemărginită ı̂n vecinătăţile punctelor a şi respectiv b.

Dacă f : [ a, b ] \ {c} → R şi f nu este mărginită ı̂n vecinătatea punctului c, studiul
convergenţei se reduce la cazurile precedente, scriind integrala
Z b Z c Z b
f (x) dx = f (x) dx + f (x) dx.
a a c
Z b
Dacă ambele integrale din membrul drept sunt convergente, integrala f (x) dx este conver-
Z b a

gentă, ı̂n caz contrar integrala f (x) dx este divergentă. Pentru ultima situaţie se defineşte
a
de asemenea noţiunea de valoare principală (ı̂n sens Cauchy) prin următoarea limită (dacă
există şi este finită)
Z b Z c−ε Z b !
vp f (x)dx = lim f (x)dx + f (x)dx (10)
a ε→0 a c+ε
Z b
1
Exemplul 3.1. 1. Integrala , dx este o integrală Riemann proprie dacă λ ≤ 0. Dacă
0 xλ
λ > 0, integrantul este funcţie nemărginită ı̂n 0. Aplicăm definiţia şi avem
Z b
1  1−λ 1−λ

lim dx = lim b − ε .
ε→0 ε xλ ε→0 1 − λ

Valoarea limitei este finită doar ı̂n cazul 1 − λ > 0. Deci integrala
Z b (
1 convergentă dacă λ < 1
dx este
0 xλ divergentă dacă λ ≥ 1.
2. Z b
1 Z b−ε
dx = lim (b − x)−λ dx.
a (b − x)λ ε→0 a

Găsim imediat Z b
1 1  1−λ 1−λ

dx = lim ε − (b − a)
a (b − x)λ ε→0 λ − 1

şi astfel integrala

Z b (
1 convergentă dacă λ < 1
dx este
a (b − x)λ divergentă dacă λ ≥ 1.
3. Z b
b
ln xdx = lim(x ln x − x) ε = lim(b ln b − b − ε ln ε + ε) = b ln b − b.
0 ε→0 ε→0
4. Z 1
dx
−1 x
 Integrale improprii şi integrale cu parametru 9

este divergentă, după cum rezultă din 1., dar are valoarea principală 0; ı̂ntr-adevăr
Z −ε !
dx Z 1 dx
lim + = lim(ln ε − ln ε) = 0.
ε→0 −1 x ε x ε→0

Definiţia 3.2. Funcţia f : [ a, b ) → R se numeşte absolut integrabilă pe [ a, b ) dacă

Z b
|f (x)| dx (11)
a

este convergentă.

Ca şi ı̂n cazul integralelor de speţa I se demonstrează:

Z b
Teorema 3.1. (Criteriul lui Cauchy) Fie f : [ a, b ) → R. Integrala f (x) dx este conver-
a
gentă dacă şi numai dacă pentru orice ε > 0 există t0 (ε) ∈ ( a, b ) astfel ı̂ncât pentru orice
t0 , t00 cu t0 < t0 < t00 < b are loc
Z t00
f (x) dx < ε. (12)
t0


Teorema 3.2. Orice funcţie f : [ a, b ) → R absolut integrabilă este şi integrabilă. 

Proprietăţile şi teoremele prezentate ı̂n cazul integralelor de speţa I se păstrează, cu adaptări
evidente, şi ı̂n cazul celor de speţa II. Pentru studiul naturii integralelor improprii din funcţii
nemărginite se folosesc criterii asemănătoare: de comparaţie, criteriul Abel, criteriul Dirichlet.
Evidenţiem criteriul ı̂n λ, care rezultă cu uşurinţă din Exemplul 3.1 punctul 2.

Teorema 3.3. (Criteriul ı̂n λ, ) Fie f : [ a, b ) → R+ .

1) Dacă există λ < 1 astfel ı̂ncât

lim(b − x)λ f (x) = ` ∈ [ 0, +∞)

x→b
x<b
Z b
atunci f (x) dx este convergentă.
a
2) Dacă există λ ≥ 1 astfel ı̂ncât

lim(b − x)λ f (x) = ` ∈ ( 0, +∞]

x→b
x<b
Z b
atunci f (x) dx este divergentă. 
a

Pentru integralele improprii de speţa I şi II au loc

Teorema 3.4. (Formula de integrare prin părţi)

Dacă f, g : [ a, b ) → R, b ∈ R, b > a sau b = +∞ sunt funcţii derivabile cu derivate continue
pe ( a, b ) şi există şi este finită
lim f (x)g(x),
x→b
x<b
10 Daniela Roşu
Z b Z b
0
atunci existenţa uneia dintre integralele f (x)g (x) dx şi f 0 (x)g(x) dx antrenează existenţa
a a
celeilalte şi are loc
Z b Z b
0
f (x)g (x) dx = lim f (x)g(x) − f (a)g(a) − f 0 (x)g(x) dx. (13)
a x→b a
x<b


Teorema 3.5. (Formula de schimbare de variabilă)

Fie f : [ c, d ) → R, c ∈ R, c > d sau c = +∞, o funcţie continuă pe [ c, d ).
Fie ϕ : [a, b) → [c, d), b ∈ R, b > a sau b = +∞, o funcţie strict crescătoare, derivabilă, cu
derivata continuă pe [a, b) cu ϕ(a) = c şi lim ϕ(t) = d.
t→b
t<b
Z b Z d
0
Dacă una dintre integralele f (ϕ(x)) · ϕ (x) dx sau f (t) dt este convergentă atunci con-
a c
verge şi cealaltă şi are loc formula
Z b Z d
f (ϕ(x)) · ϕ0 (x) dx = f (t) dt. (14)
a c

 Integrale improprii şi integrale cu parametru 11

II. INTEGRALE CU PARAMETRU

4. Integrale proprii cu parametru

Definiţia 4.1. Dacă f : [ a, b ] × E → R, E ⊆ R este o funcţie cu proprietatea că pentru orice

y ∈ E, funcţia de variabilă x
x 7→ f (x, y)
este integrabilă pe intervalul [ a, b ], adică există integrala
Z b
F (y) = f (x, y) dx (15)
a

atunci spunem că am definit o integrală cu parametru (funcţia F : E → R).

În cele ce urmează vom vedea ı̂n ce măsură proprietăţile de continuitate, derivabilitate,
integrabilitate relativ la y, ale funcţiei f se transferă funcţiei F dată de (15). Această problemă
este strâns legată de precizarea condiţiilor ı̂n care operaţiile de trecere la limită, derivare şi
integrare sunt permutabile cu operaţia de integrare din (15).

Teorema 4.1. (Trecerea la limită sub semnul integralei) Fie f : [ a, b ] × E → R, E ⊆ R

şi fie y0 ∈ R punct de acumulare al mulţimii E. Dacă există
lim f (x, y) = f0 (x)
y→y0

uniform ı̂n raport cu x ∈ [ a, b ] atunci funcţia x 7→ f0 (x) este integrabilă pe [ a, b ] şi

Z b Z b Z b
f0 (x) dx = lim f (x, y) dx = lim f (x, y) dx. (16)
a a y→y0 y→y0 a


Reamintim următoarea definiţie.

Definiţia 4.2. Dacă y0 ∈ R este punct de acumulare al mulţimii E, atunci spunem că
lim f (x, y) = f0 (x)
y→y0

uniform ı̂n raport cu x ∈ [ a, b ] dacă

∀ ε > 0 ∃ δε > 0 astfel ca |y − y0 | < δε ⇒ |f (x, y) − f0 (x)| < ε, ∀ x ∈ [ a, b ]. (17)

Ipoteza existenţei limitei uniforme ı̂n raport cu x este esenţială ı̂n enunţul Teoremei 4.1, după
cum rezultă din exemplul de mai jos.

Exemplul 4.1. Fie funcţia f : [ 0, 1 ] × (0, +∞) → R,

x − xy22
f (x, y) = e .
y2
Să se arate că Z 1 Z 1
lim f (x, y) dx , lim f (x, y) dx.
y→0 0 0 y→0
12 Daniela Roşu

Avem
0
Z 1
x − xy22 1 Z 1 − xy22 1 − x2 1 − y12
  
x=1
F (y) = e dx = − e dx = − e y2 =− e −1
0 y2 2 0 x 2 x=0
2
deci Z 1
1 1
 
− 1
lim f (x, y) dx = lim F (y) = − lim e y2 − 1 = .
y→0 0 y→0 2 y→0 2
Pe de altă parte avem
x − xy22 Z 1
lim f (x, y) = lim e = 0 deci lim f (x, y) dx = 0.
y→0 y→0 y 2 0 y→0

Să observăm că lim f (x, y) = 0 nu are loc ı̂n mod uniform ı̂n raport cu x. Într-adevăr dacă,
y→0
prin reducere la absurd, am presupune acest lucru atunci
∀ ε > 0 ∃ δε > 0 astfel ca 0 < y < δε ⇒ |f (x, y)| < ε, ∀ x ∈ [ 0, 1 ].
Dacă alegem ı̂n particular x = y ∈ (0, δε ) avem
1
f (x, y) = e−1 → +∞, pentru y → 0,
y
contradicţie. 

Teorema 4.2. (Continuitatea integralei cu parametru) Dacă f : [ a, b ] × [ c, d ] → R este

continuă atunci funcţia F : [ c, d ] → R dată de (15) este continuă pe intervalul [ c, d ]. 

Teorema 4.3. (Derivabilitatea integralei cu parametru) Fie f : [ a, b ] × [ c, d ] → R

astfel ı̂ncât :
(i) pentru orice y ∈ [ c, d ] există integrala cu parametru
Z b
F (y) = f (x, y) dx,
a
∂f
(ii) f este derivabilă parţial ı̂n raport cu y şi funcţia este continuă pe [ a, b ] × [c, d].
∂y
Atunci F este derivabilă pe [ c, d ] şi
Z b
0 ∂f
F (y) = (x, y)dx, ∀ y ∈ [ c, d ]. (18)
a ∂y
Derivata F 0 este continuă pe [ c, d ].
Demonstraţie. Fie y0 ∈ [ c, d ] arbitrar fixat. Avem
!
F (y) − F (y0 ) Z b ∂f Z b
f (x, y) − f (x, y0 ) ∂f
− (x, y0 ) dx = − (x, y0 ) dx ≤
y − y0 a ∂y a y − y0 ∂y
f (x, y) − f (x, y0 ) ∂f
Z b
≤ − (x, y0 ) dx.
a y − y0 ∂y
Pentru y → y0 , din definiţia derivabilităţii şi ipoteza (ii) rezultă că membrul ı̂ntâi al relaţiei
precedente poate fi făcut oricât de mic, de unde afirmaţia teoremei. În sfârşit, să observăm că,
∂f
ı̂n baza continuităţii funcţiei pe [ a, b ] × [c, d] şi folosind Teorema 4.2, obţinem că F 0 este
∂y
continuă pe [ c, d ]. 
 Integrale improprii şi integrale cu parametru 13

Exemplul 4.2. Să calculăm integrala

Z 1
dx
In (y) = , n ∈ N, y , 0.
0 + y 2 )n
(x2
Derivăm integrala ı̂n raport cu y şi găsim astfel relaţia
−1 0
In+1 (y) = I (y).
2ny n
Să o aplicăm pentru calculul integralei I2 . Deoarece
1 1
I1 (y) = arctg ,
y y
rezultă că !
1 0 1 1 y
I2 (y) = − I1 (y) = 3 arctg + 2 .
2y 2y y y +1


Teorema 4.4. (Teorema lui Leibniz) Fie integrala cu parametru

Z β(y)
F (y) = f (x, y)dx, y ∈ [ c, d ].
α(y)

Presupunem ı̂ndeplinite următoarele ipoteze:

(i) α, β : [ c, d ] → [ a, b ] sunt funcţii derivabile,
(ii) f : [ a, b ] × [ c, d ] → R este funcţie continuă,
∂f
(iii) f este derivabilă parţial ı̂n raport cu y şi : [ a, b ] × [ c, d ] → R este funcţie continuă.
∂y
Atunci F este derivabilă pe [ c, d ] şi are loc formula lui Leibniz de derivare
Z β(y)
0 ∂f
F (y) = (x, y) dx + f (β(y), y) · β 0 (y) − f (α(y), y) · α 0 (y). (19)
α(y) ∂y

Demonstraţie. Considerăm funcţia

Z v
(y, u, v) 7→ φ(y, u, v) = f (x, y) dx, y ∈ [ c, d ], α(y) ≤ u ≤ v ≤ β(y).
u

Evident F (y) = φ(y, α(y), β(y)). În virtutea ipotezelor, a Teoremei 4.3 şi a teoremei de existenţă
∂φ ∂φ ∂φ
a primitivei unei funcţii continue, rezultă că există şi sunt continue funcţiile , , şi
∂y ∂u ∂v
Z v
∂φ ∂f ∂φ ∂φ
(y, u, v) = (x, y) dx; (y, u, v) = −f (u, y); (y, u, v) = f (v, y).
∂y u ∂y ∂u ∂v
Din teorema de derivare a funcţiilor compuse avem
∂φ ∂φ ∂φ
F 0 (y) = (y, α(y), β(y)) + (y, α(y), β(y)) · α 0 (y) + (y, α(y), β(y)) · β 0 (y),
∂y ∂u ∂v
de unde (19). 

Teorema 4.5. (Integrarea unei integrale cu parametru) Fie f : [ a, b ] × [ c, d ] → R o

funcţie continuă. Atunci are loc formula
Z d Z b ! Z b Z d !
f (x, y) dx dy = f (x, y) dy dx. (20)
c a a c
14 Daniela Roşu

Demonstraţie. Fie integralele depinzând de parametrul t ∈ [ c, d ]

Z t Z b ! Z b Z t 
ϕ(t) = f (x, y) dx dy, ψ(t) = f (x, y) dy dx.
c a a c

Din Teoremele 4.3 şi 4.4 rezultă că funcţiile ϕ, ψ sunt derivabile şi
Z b
0 0
ϕ (t) = ψ (t) = f (x, t)dx, t ∈ [ c, d ].
a

Deducem ϕ(t) − ψ(t) = C, C ∈ R, ∀ t ∈ [ c, d ]. Însă ϕ(c) = ψ(c) = 0 şi atunci C = 0. Rezultă

ϕ(t) = ψ(t) ∀ t ∈ [ c, d ] şi deci ϕ(d) = ψ(d) , adică (20). 
În condiţiile teoremei vom spune că putem schimba ordinea de integrare.
Exemplul 4.3. Să calculăm
Z 1
1
I= (xb − xa ) dx, x > 0, a > 0, b > 0.
0 ln x
1 Z b
Observăm că (xb − xa ) = xy dy, x ∈ [ 0, 1 ].
ln x a
Deoarece funcţia (x, y) 7→ xy este continuă pe [ 0, 1 ] × [ a, b ], putem schimba ordinea de
integrare, !
Z 1 Z b Z b Z 1 
y y
I= x dy dx = x dx dy =
0 a a 0

xy+1
!
Z b
1
Z b
dy b b+1
dy = = ln(y + 1) a
= ln .
a y+1 x=0
a y+1 a+1


5. Integrale improprii cu parametru

Fie f : [ a, +∞) × [ c, d ] → R şi fie integrala cu parametru

Z +∞
F (y) = f (x, y) dx, y ∈ [ c, d ]. (21)
a
Reamintim că existenţa integralei de mai sus presupune prin definiţie existenţa limitei
Z b Z +∞
lim f (x, y) dx = f (x, y) dx,
b→+∞ a a
ı̂n care caz vom mai spune că integrala (21) converge simplu pe [ c, d ].
Definiţia 5.1. Spunem că integrala (21) este uniform convergentă pe [ c, d ] dacă pentru
Z bn
orice şir (bn )n∈N care are limita +∞, şirul de funcţii (Fn )n∈N , Fn (y) = f (x, y) dx converge
a
uniform la F pe [ c, d ].
Teorema 5.1. (Cauchy) Integrala (21) este uniform convergentă dacă şi numai dacă pentru
orice ε > 0 există b0 (ε) > 0 astfel ca pentru orice b0 , b00 > b0 şi pentru orice y ∈ [ c, d ] are loc
Z b00
f (x, y) dx < ε.
b0

 Integrale improprii şi integrale cu parametru 15

Teorema 5.2. (Criteriul de convergenţă uniformă Weierstrass)

Fie f : [ a, +∞) × [ c, d ] → R. Admitem că există g : [ a, +∞) → R astfel ı̂ncât
(i) Z| f (x, y) |≤ g(x), ∀ x ∈ [ a, +∞),
+∞
(ii) g(x) dx este convergentă.
a
Z +∞
Atunci f (x, y) dx este uniform şi absolut convergentă pe [ c, d ].
a
Z +∞
Demonstraţie. Fie ε > 0 arbitrar. Deoarece g(x) dx este convergentă, din Teorema
a
lui Cauchy (de la integrale improprii), deducem că există b0 (ε) > a astfel ı̂ncât ∀ b0 , b00 ≥ b0 (ε)
are loc Z b00
g(x) dx < ε.
b0
Aceasta ı̂mpreună cu ipoteza (i) ne conduce la
Z b00 Z b00 Z b00
f (x, y) dx ≤ f (x, y) dx ≤ g(x) dx < ε
b0 b0 b0

pentru orice y ∈ [ c, d ] şi din Teorema 5.1 deducem concluzia. 

Teorema 5.3. (Continuitatea integralei improprii cu parametru)

Z +∞
Fie f : [ a, +∞) × [ c, d ] → R o funcţie continuă astfel ı̂ncât f (x, y) dx este uniform
a
convergentă pe [ c, d ]. Atunci funcţia
Z +∞
F (y) = f (x, y)dx
a

este continuă pe [ c, d ]. 

Teorema 5.4. (Derivabilitatea integralei improprii cu parametru)

Fie funcţia f : [ a, +∞) × [ c, d ] → R cu următoarele proprietăţi:
Z +∞
(i) f (x, y) dx este convergentă
a
∂f
(ii) există derivata parţială şi este continuă pe [ a, +∞) × [ c, d ]
Z +∞
∂y
∂f
(iii) (x, y) dx este uniform convergentă pe [ c, d ].
a ∂y
Z +∞
Atunci funcţia y 7→ F (y) = f (x, y) dx este derivabilă pe [ c, d ] şi are loc
a
Z +∞ Z +∞
d ∂f

0
F (y) = f (x, y) dx = (x, y) dx, ∀ y ∈ [ c, d ]. (22)
dy a a ∂y


Teorema 5.5. (Integrabilitatea unei integrale improprii cu parametru)

Fie funcţia f : [ a, +∞) × [ c, d ] → R continuă astfel ı̂ncât
Z +∞
(i) integrala f (x, y) dx este uniform convergentă pe [ c, d ],
Za+∞ Z d !
(ii) integrala f (x, y) dy dx este convergentă.
a c
16 Daniela Roşu

Atunci are loc Z +∞ Z d ! Z d Z +∞ 

f (x, y)dy dx = f (x, y) dx dy. (23)
a c c a


Observaţia 5.1. Rezultate asemănătoare se obţin şi pentru integrale improprii cu parametru
de tipul:
Z b
F (y) = f (x, y) dx, y ∈ [ c, d ]
a
unde f : [ a, b) × [ c, d ] → R are singularitate ı̂n puncul b ( este nemărginită atunci când x se
află ı̂ntr-o vecinătate a lui b).

6. Integralele lui Euler

Considerăm integralele cu parametru

Z +∞
Γ(p) = xp−1 e−x dx (24)
0
şi Z 1
B(p, q) = xp−1 (1 − x)q−1 dx. (25)
0
pe care le numim integralele lui Euler.
• Integrala (24) se numeşte funcţia Gamma sau integrala lui Euler de al doilea tip.
• Integrala (25) se numeşte funcţia Beta sau integrala lui Euler de primul tip.

6.1. Proprietăţile funcţiei Gamma.

Propoziţia 6.1. Γ(p) este convergentă pentru orice p > 0 şi divergentă pentru orice p ≤ 0.
Demonstraţie. Observăm că integrala (24) poate fi scrisă
Z +∞ Z 1 Z +∞
xp−1 e−x dx = xp−1 e−x dx + xp−1 e−x dx.
0 0 1
Prima integrală este proprie pentru p ≥ 1. Dacă p < 1, are loc majorarea
xp−1 e−x ≤ xp−1
Z 1 Z 1
1
pentru orice x ∈ [ 0, 1 ], iar integrala xp−1 dx = dx este convergentă dacă şi numai
0 0 x1−p
dacă 1 − p < 1 adică p > 0.
Pentru a doua integrală utilizăm criteriul ı̂n α şi observăm că pentru orice α > 1,
xα+p−1
lim = 0,
x→+∞ ex
Z +∞
deci integrala xp−1 e−x dx este convergentă pentru orice p ∈ R. 
1

Propoziţia 6.2. Au loc următoarele proprietăţi:

 Integrale improprii şi integrale cu parametru 17

(i) Integrala Γ(p) este uniform convergentă pe orice interval compact [ a, b ] ⊂ (0, +∞).
(ii) Funcţia Γ(p) este continuă pe (0, +∞).
(iii) Funcţia Γ(p) este infinit derivabilă pe (0, +∞) şi
Z +∞
Γ(n)
(p) = xp−1 (ln x)n e−x dx, n ∈ N. (26)
0


Propoziţia 6.3. B(p, q) este convergentă pentru orice p > 0, q > 0 şi divergentă ı̂n celelalte
situaţii.
Demonstraţie. Observăm că dacă p ≥ 1, q ≥ 1 integrala (25) este proprie. Analizăm
situaţia p < 1 sau q < 1. Integrala Beta se descompune
Z 1 Z 1 Z 1
p−1 q−1 2 p−1 q−1
x (1 − x) dx = x (1 − x) dx + 1
xp−1 (1 − x)q−1 dx.
0 0 2

Aplicăm criteriul ”ı̂n λ” şi avem

(i) există λ = 1 − p astfel ı̂ncât lim xλ xp−1 (1 − x)q−1 = 1 ∈ (0, +∞).
x↓0
Deci 1
(
Z
2 p−1 q−1 converge pentru p ∈ (0, 1)
x (1 − x) dx
0 diverge pentru p ≤ 0.
Analog,
(ii) există λ = 1 − q astfel ı̂ncât lim(1 − x)λ xp−1 (1 − x)q−1 = 1 ∈ (0, +∞).
x↑1
Prin urmare (
Z 1
p−1 q−1 converge pentru q ∈ (0, 1)
x (1 − x) dx
1
2
diverge pentru q ≤ 0.


Propoziţia 6.4. Au loc următoarele relaţii:

Γ(p + 1) = p Γ(p), p ∈ (0, +∞) (formula de recurenţă pentru Γ) (27)
Γ(1) = 1, Γ(n + 1) = n!, n ∈ N (28)
B(p, q) = B(q, p), p > 0, q > 0 (29)
q−1
B(p, q) = B(p, q − 1), p > 0, q > 1 (formulă de recurenţă pentru B) (30)
p+q−1
p−1
B(p, q) = B(p − 1, q), p > 1, q > 0 (formulă de recurenţă pentru B) (31)
p+q−1
tp−1 Z +∞
B(p, q) =dt (32)
0 (1 + t)p+q
Γ(p) · Γ(q)
B(p, q) = , p > 0, q > 0 (33)
Γ(p + q)
1 1 Z 1
1
 
B , = q dx = π (34)
2 2 0 x(1 − x)
√
1
 
√ Z +∞
−x2 π
Γ = π, e dx = (integrala lui Gauss). (35)
2 0 2
18 Daniela Roşu

Demonstraţie. Pentru a deduce (27) integrăm prin părţi.

Z +∞ Z +∞
p −x
Γ(p + 1) = xe dx = −e−x xp +∞
0 + pxp−1 e−x dx = p · Γ(p).
0 0
Z +∞
+∞
Γ(1) = e−x dx = −e−x 0
= 1.
0
Din (27), pentru n ∈ N avem
Γ(n + 1) = n · Γ(n) = n · (n − 1) · Γ(n − 1) = . . . = n · (n − 1) . . . 1 · Γ(1) = n!.
Dacă ı̂n integrala ce defineşte B(p, q) facem schimbarea de variabilă x = 1 − t obţinem (29).
Pentru a demonstra (30), integrăm prin părţi ı̂n (25), alegând f (x) = (1 − x)q−1 şi g 0 (x) =
xp−1 .
1 p q−1 1 q−1Z 1 p
B(p, q) = x (1 − x) + x (1 − x)q−2 dx =
p 0
p 0

q−1 Z 1
q−1 Z 1
+ xp−1 (1 − x)q−2 dx − xp−1 (1 − x)q−1 dx.
p 0 p 0
Găsim
q−1 q−1
B(p, q) = B(p, q − 1) − B(p, q)
p p
de unde rezultă (30). Formula (31) se obţine asemănător.
t
Demonstrăm (32). În B(p, q) efectuăm schimbarea de variabilă x = , t > 0. Atunci
1+t
x 1
t= , dx = dt, x = 0 ⇒ t = 0, x → 1− ⇒ t → +∞.
1−x (1 + t)2
Rezultă
tp−1 tp−1
q−1
Z +∞
t 1 Z +∞

B(p, q) = p−1
· 1− · dt = dt.
0 (1 + t) 1+t (1 + t)2 0 (1 + t)p+q
Arătăm acum (33). Dacă folosim (32) putem scrie
Z +∞
tp−1 Z +∞
tp−1
Γ(p + q) · B(p, q) = Γ(p + q) dt = Γ(p + q) · dt =
0 (1 + t)p+q 0 (1 + t)p+q
tp−1 tp−1
Z +∞ Z +∞ Z +∞ Z +∞ ( )
p+q−1 −x
p+q
x e dx dt = p+q
xp+q−1 e−x dx dt
0 (1 + t) 0 0 0 (1 + t)
Dacă ı̂n integrala interioară (după x) facem schimbarea de variabilă x = (1+t)u, t > 0 obţinem
Z +∞ Z +∞ 
Γ(p + q) · B(p, q) = tp−1 up+q−1 e−(1+t)u du dt
0 0

iar apoi schimbăm ordinea de integrare

Z +∞ Z +∞ 
p−1 p+q−1 −(1+t)u
Γ(p + q) · B(p, q) = t u e dt du.
0 0

Acum, ı̂n integrala interioară (după t) facem schimbarea de variabilă tu = y, u > 0 şi obţinem
Z +∞
e−u
Z +∞ 
Γ(p + q) · B(p, q) = up+q−1 y p−1 e−y dy du =
0 up 0
Z +∞  Z +∞ 
q−1 −u p−1 −y
u e du · y e dy = Γ(p) · Γ(q).
0 0
 Integrale improprii şi integrale cu parametru 19

1 1 Z 1
1
Relaţia (34) se obţine dacă ı̂n B( , ) = q dx facem substituţia lui Euler
2 2 0 x(1 − x)
s
q 1−x 1
x(1 − x) = t · x ⇒ t = , x= 2 ; x → 0 ⇒ t → +∞, x = 1 ⇒ t = 0.
x t +1
1 1 Z 0
1
 
0
B , = −2 2
dt = −2 arctg t +∞ = π.
2 2 +∞ t + 1
1 1 π
 
Sau, ı̂n B , facem schimbarea de variabilă x = sin2 u, u ∈ [0, ] şi găsim
2 2 2
Z +π
Z 1
dx 2 1
B(p, q) = q = 2 sin u cos u du = π.
0 x(1 − x) 0 sin u cos u
s
1 1 1 √
   
Din (33) şi (34) rezultă Γ = B , = π.
√ 2 2 2
Cu substituţia x = t avem
Z +∞
1 1 1√
 
−x2
e dx = Γ = π.
0 2 2 2


Propoziţia 6.5. Au loc următoarele formule:

np · n!
Γ(p) = n→∞
lim (formula lui Gauss) (36)
p(p + 1)(p + 2) . . . (p + n)
p
B(p, 1 − p) = Γ(p) · Γ(1 − p) = , p ∈ (0, 1) (formula complementelor) (37)
sin(pπ)
√ 1 1
n! = 2πnn+ 2 e−n+ωn , 0 < ωn < (formula lui Stirling). (38)
12n